Titu Maiorescu -  

în conștiința posterității. Studii despre personalitatea lui

Titu Maiorescu

Recunoscut prin seriozitatea demersurilor critice și prin erudiția excepțională, cel dintâi critic literar
român, Titu Maiorescu (1840-1917), are meritul de a fi pus bazele acestei discipline, formulnându-icu
limpezime principiile teoretice și metoda de lucru. Format în spiritul rigulos și pragmatic al școlilor germane de
la Viena și Berlin, unde-și ia licența în filosofie, Maiorescu își desăvârșeste cultura academică la Paris,
specializându-se în litere și în drept. Înalta pregătire academică i-a dat posibilitatea de a avea o viziune
superioară asupra societății vremii, impunându-se ca mentor al culturii românești din a doua jumătate a
secolului al XIX-lea.

“Modern în gândire” (Ioana Pârvulescu), el s-a întors în țară dornic de a revigora cultura românească și
de a o ridica la nivelul culturii europene. În acest scop, a înființat împreună cu alți vizionari, societatea
„Junimea”, în jurul căreia s-a adunat toată elita culturii românești din acea epocă, scriitori, poeți, filosofo,
istorici, filologi, magistrați, economiști, matematicieni, oameni politici, cu toții dominați de “imperialismul
intellectual întrupat în Maiorescu” (Eugen Lovinescu).

Prin activitatea sa de critic literar, Titu Maiorescu a constribuit decisive la impunerea unei noi direcții în
literatura română, formulând principiile estetice care stau la baza literaturii sau promovând modele de literatură
valoroasă în nenumărate articole în care analizează operele unor poeți și scriitori.

Dezabterea în literatura de specialitate a posterității lui Titu Maiorescu s-a conturat în jurul formației
intelectuale a criticului și modul în care opera sa critică se înscrie în curentul estic european al epocii.
Întrebările se formulează, parafrazând într-o singură idee: “Este Titu Maiorescu un critic literar propiu-zis sau
doar un mentor cultural?”. În favoarea primei ipoteze pledează descoperirea și încurajarea principalelor talente
literare ale epocii: Mihai Eminescu, Ion Creangă, Ioan Slavici, Ion Luca Caragiale, dar și alți scriitori
promițători din a doua linie valorică.

Constantin Dobrogeanu-Gherea vedea în criticul Junimii un „om cu gust artistic și cu tact critic”, dar
observa și limitele metodei critice maioresciene, care rămâne la nivelul unei critici „judecătorești”, de simplă
pronunțare a unor sentințe.

Garabet Ibrăileanu, la rândul sau un critic preocupat de aspectul teoretic al abordării literaturii, îi
recunoștea lui Maiorescu „gustul rafinat si sigur”, ca o prima calitate fără de care critica nu este posibilă. Dar
cea de-a doua „însușire esențială”, constând în „comprehensiunea larga, facultatea de a se transpune în alții, în
cât mai mulți, în cât mai diverși, și a judeca opera lor din punctul lor de vedere” îi lipsea
criticului Junimii, după aprecierea lui Ibrăileanu.

Eugen Lovinescu considerat de Eugen Simion drept “cel mai mare critic de direcție” după Titu
Maiorescu, monograf al operei critice maioresciene, va vorbi și el despre „o critică embrionară, sigură pe
judecata ei, măsurată și atică în formă, dar neîndestulătoare” practicată în studiile despre Caragiale și Eminescu
și în cele câteva rapoarte academice. Criticul “Sburatorului”  se mira sincer de lipsa unor studii despre mari
scriitori contemporani, de altfel prieteni ai lui Maiorescu și ai gruparii junimiste. Acesta era si principalul
argument pentru care Lovinescu îi refuza, elegant dar categoric, „marea cinste de a intemeia adevarata critică
romană”. Cu toate acestea Eugen Lovinescu l-a apreciat enorm pe Maiorescu dedicându-și o bună parte din
portofoliul său literar analizelor despre fenomenul impus de predecesorul său. Acesta se identifică cu mai multe
teorii ale Junimistului precum „formula formelor fără fond” și incearcă să transmită moștenirea lăsată de
Maioresciu viitoarelor valori ale literaturii române: Camil Petrescu, Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Ion Barbu
etc.

În 1940, cu prilejul sărbătoririi centenarului nașterii lui Titu Maiorescu, mai toată suflarea criticii literare
românești a ținut să exprime un punct de vedere. Pompiliu Constantinescu încerca să amendeze prejudecata
conform căreia activitatea maioresciană ar trebui privită dihotomic, despărțind critica literară de cea culturală:
„Cât de schematică, de arbitrară este împărțirea activității maioresciene în critica culturală si critica literară”. 

Într-o prelegere ținută cu același prilej, Tudor Vianu remarca „gustul sigur” și „critica incisivă și
ironică” prin care „o undă de aticism pătrunde o dată cu Maiorescu în cultura noastră modernă, care trezindu-se
la viața sub zodia romantică, cucerește abia cu el rădăcinile ei clasice.” Deși îl recunoaște drept „creatorul
esteticii filosofice in cultura noastră”, îi reproșează lipsa de interes exclusiv și adânc care lasă la iveală un
oarecare amatorism: „Maiorescu nu are apoi acea conștiință mai nouă a profesionistului literar”.

G. Călinescu considera critica de direcţie maioresciană o formă perimată, necesară, cu siguranţă, la

vremea ei, din punct de vedere al trebuitorului suport cultural de dezvoltare şi progres al naţiei, în context
european, dar depăşită, din cauza aşa-zisei „mediocrităţii necesare” a criticului, şi în opoziţie cu gradul de
dividere a funcţiilor unei literaturi care se dezvoltă totuşi după alte legităţi şi se autoinventează în permanenţă.
Critica, se pronunţa Călinescu, nu poate avea un caracter imuabil.

În concluzie, fără Titu Maiorescu, literatura și cultura română a ultimelor decenii ale secolului al XIX-
lea ar fi fost lipsite de strălucire. Chiar dacă articolele sale critice conțin idei mult prea generale, nefiind analize
literare aprofundate, așa cum i se va reproșa mai târziu, Maiorescu are meritul de a fi făcut pionierat în critica
literară românească, fiind cel care a pus bazele acestei discipline și „a introdus exigența în literatură” (Ioana
Pârvulescu). Promotor al spiritului filosofic, al gustului pentru clasic și academic și al cultului pentru adevăr și
frumos, Titu Maiorescu a contribuit decisiv la modernizarea vieții culturale românești și a impus valori literare
incontestabile, intuind în demersurile sale critice geniul unor poeți și prozatori precum Vasile Alecsandri, Mihai
Eminescu și I.L.Caragiale.