Titu Maiorescu

Spiritul critic este absolut necesar pentru evoluția unei culturi. Momentele importante în
cultura română stau sub semnul contactelor unor oameni de cultură cu evoluția culturală
europeană. Astfel, în paradigma culturii române, sunt recunoscute câteva nume pentru
promovarea spiritului critic și a unei culturi fundamentate pe criterii estetice: Mihail
Kogălniceanu, Titu Maiorescu, Eugen Lovinescu.
Titu Maiorescu este un critic literar și îndrumător cultural al cărui nume se leagă de
activitatea societății Junimea și a revistei „Convorbiri literare”, în ultimele decenii ale secolului
al XIX-lea. În anul 1863, alături de Iacob Negruzzi, Petre Carp, Theodor Rosetti și Vasile
Pogor, Titu Maiorescu înființează, la Iași, o societate culturală ale cărei întâlniri periodice adună
intelectualii societății românești care pledează pentru o cultură autentică. Obiectivele societății
erau orientate spre dezvoltarea unei culturi și a unei literaturi de valoare, dar și educarea
publicului, prin prelecțiuni populare, pentru a recepta corect viața culturală a momentului. În
anul 1867 se înființează revista societății, „Convorbiri literare”, care devine principalul reper
cultural al scriitorilor români care vor constitui, într-un timp destul de scurt, elita culturii române.
Printre aceștia se numără și cei patru clasici ai literaturii - Eminescu, Slavici, Creangă,
Caragiale.
Titu Maiorescu, prin articolele critice publicate, a declanșat o campanie severă împotriva
„direcției vechi” în cultura română. În revista societății Junimea publică mai multe studii de
critică și estetică, pe care le va reuni, ulterior, în volumul „Critice”. Cele mai cunoscute articole
sunt „O cercetare critică asupra poeziei de la 1867”, „Poeți și critici”, „În contra direcției de azi
în cultura română”, „Oratori, retori și limbuți”, „Despre scrierea limbii române”, „Eminescu și
poeziile lui”, „Comediile d-lui I.L. Caragiale”.
Articolul „O cercetare critică asupra poeziei de la 1867” reprezintă primul tratat despre
poezie din cultura noastră. Maiorescu face distincția dintre artă și știință, explicând că știința se
ocupă de „adevăr”, în timp ce „poezia, ca toate artele, este chemată să exprime frumosul”. Prin
urmare, știința informează, „cuprinde idei”, iar arta sugerează, „cuprinde idei manifestate în
materie sensibilă”. Această definiție a artei poetice lămurește esența artei de a transmite idei într-
un mod subtil. Pentru a lămuri mecanismul artistic, Maiorescu face trimitere la materialul brut
din care ia naștere poezia, și anume cuvântul. Astfel, criticul se oprește asupra celor două laturi
ale creației: forma și conținutul, numind forma „condițiunea materială”, iar conținutul-
„condițiunea ideală”.
În opinia lui, „condițiunea materială” se realizează prin alegerea cuvintelor capabile „de
a deștepta imagini sensibile în fantazia auditorului”. Cuvântul dezvoltă o imagine care prinde
contur în mintea cititorului în măsura în care este uzual, cunoscut, ceea ce face ca neologismele
să nu fie preferate ca material al poeziei. Pe lângă acestea, arta are nevoie de exprimări figurate,
iar Maiorescu face trimitere către epitetul ornant, metaforă, personificare și comparație, capabile
să încoroneze cuvântul prin sugestii multiple. În ceea ce privește „condițiunea ideală”,
esteticianul face precizarea că ideea poetică „este totdeauna un simțământ sau o pasiune”.
 În articolul „În contra direcției de azi în cultura română”, Titu Maiorescu se revoltă
împotriva „viciului” existent în epocă, de a împrumuta forme ale culturii apusene, fără a le
adapta condițiilor existente. Studiul face dovada opțiunilor conservatoare ale criticului, fapt
pentru care el le denumește „forme fără fond”. Lipsa instituțiilor sau a experienței în domeniile
cultural, politic și chiar artistic pe care să se așeze aceste forme face nulă încercarea de a
sincronoza cultura română cu cea occidentală. Neadevărul este cauza „superficialității fatale” de
la noi – afirmă criticul. Șansele de corectare a acestei tendințe constau în descurajarea acestor
forme fără fond, prin neacceptarea lor: „mai bine să nu existe teatre, decât să fie, dar fără actori;
mai bine să nu se facă școală, decât să se facă una proastă, fără profesori specializați” și
exemplele pot continua cu celalte forme de imitații culturale: pinacoteci, artă, presă, societăți
academice. Respingând aceste modele, Maiorescu le numește „stafii fără trup, iluzii fără adevăr”,
deoarece nu definesc stadiul de evoluție culturală firească a societății românești din acel moment.
În fond, Maiorescu nu se opune preluării unor forme culturale din exterior, dar se împotrivește
imitației superficiale, fără aprofundarea esenței. Aceste modele trebuie adaptate la specificul
național și la cultura autohtonă. Astfel, Maiorescu lansează un conflict cultural între concepte
precum „etnic” și „estetic”, dispută preluată și gândită în favoarea esteticului, de urmașul său din
secolul al XX-lea, criticul Eugen Lovinescu. Maiorescu pune accentul pe estetic în artă, dar
amintește de fiecare dată și elementul național, care conferă originalitate operei de artă.
Titu Maiorescu, societatea culturală Junimea și revista „Convorbiri literare” au avut rolul
determinant în crearea producțiilor de valoare ale literaturii române, prin impunerea unor criterii
autohtone de calitate, într-un moment în care cultura română era în căutarea unui drum propriu și
a unei identități în peisajul cultural european. Astfel, spiritul critic a fost cea mai importantă
trăsătură a junimismului, manifestat prin respectul față de adevărul istoric și cultivarea
simplității. De asemenea, și celelalte trăsături ale junimismului, enunțate de criticul Tudor Vianu
– spiritul filosofic, ironia, spiritul oratoric, gustul pentru clasic și academic - au combătut falsa
erudiție, formele fără fond, propunând așezarea vieții culturale și politice prin claritate, rigoare,
rațiune, conservatorism al esențelor culturale.
În concluzie, fără Titu Maiorescu și societatea Junimea, literatura română de la sfârșitul
sec. al XIX-lea și până în prezent ar fi fost lipsită de strălucire.