LITERATURA

RENAŞTERII FRANCEZE

Spre deosebire de Italia, epoca Renaşterii cuprinde în Franţa un secol - al XVI-lea, deşi trăsături
ale concepţiei umaniste despre lume şi om apar încă spre sfîrşitul secolului al XV-lea, perioadă ce
ar putea fi numită „prerenaştere“, ilustrată mai ales de creaţia lui F. Villon. Ideile umaniste nu s-au
bucurat în Franţa de un sprijin intens din partea noii clase a burgheziei, care era mai puţin activă
decît în alte ţări europene. In schimb, umanismul a fost susţinut mai mult în cercurile nobililor cu
vederi înaintate, ca urmare a contactelor acestora cu cultura umanistă italiană. Influenţa puternică a
culturii renascentiste italiene constituie o particularitate importantă a Renaşterii franceze. Orientarea
spre valorile umaniste italiene este caracteristică pentru primii douăzeci de ani ai domniei lui
Francisc I, care sprijină mişcarea umanistă din Franţa, promovată, cu precădere, de către
reprezentanţii nobilimii. O altă particularitate a Renaşterii în Franţa ţine de raporturile cu Mişcarea
Reformei, care nu a fost numai o mişcare religioasă: forma religioasă pe care a îmbrăcat-o a ascuns
conflicte economice şi politice mai adînci. Pînă pe la mijlocul anilor ’30 ai secolului al XVI-lea
protestantismul şi umanismul s-au completat, avînd scopuri aproape comune. Cînd, însă, Mişcarea
Reformei capătă amploare, îndeosebi sub conducerea lui Calvin, mulţi umanişti se distanţează de
ea. Confruntarea dintre catolici şi protestanţi (numiţi în Franţa „hughenoţi") a generat războaiele
religioase din a doua jumătate a secolului al XVI-lea, ce au culminat cu sîngeroasa încăierare dintre
catolici şi hughenoţi în 1572, cunoscută ca „Noaptea Sfmtului Bartolomeu". Deşi o parte din
umanişti erau atraşi de anumite idei ale catolicilor sau protestanţilor, cei mai de seamă umanişti
francezi au fost rezervaţi faţă de fanatismul religios.
Literatura Renaşterii franceze poate fi împărţită convenţional în două perioade:
1) prima jumătate a secolului al XVI-lea;
2) a doua jumătate a secolului al XVI-lea.
3) În prima perioadă a Renaşterii franceze se evidenţiază un grup de scriitori a căror activitate e
strîns legată de curtea surorii regelui Francisc I, care, după a doua sa căsătorie cu regele Navarrei, e
cunoscută ca Margareta de Navarra (1492-1549). La curte şi-au găsit refugiu mai mulţi umanişti,
inclusiv simpatizanţi ai protestantismului, persecutaţi pentru ideile lor. Margareta de Navarra - una
dintre cele mai culte femei din epoca Renaşterii, susţinătoare a ideilor umaniste, a fost şi o apreciată
scriitoare. A scris poezii şi poeme, dar cea mai importantă operă a ei este o culegere alcătuită din 72
de nuvele - Heptameronul, scrisă sub influenţa Decameronului lui Boccaccio şi etalînd o evidentă
tendinţă moralizatoare. Dintre scriitorii de la curtea Margaretei de Navarra se evidenţiază Clement
Marot (1496-1544), poet legat de tradiţiile poeziei medievale, dar aducînd şi un aer de noutate. In
versurile sale, de o simplitate, eleganţă şi claritate clasice, se împleteşte satirizarea clericilor şi a
justiţiei corupte cu elogierea bucuriilor şi a plăcerilor vieţii pămînteşti. Marot primul a introdus
sonetul în poezia franceză. Sonetul a fost cultivat şi de şcoala lyoneză, prin care pătrunde în Franţa
nu numai influenţa lui Petrarca, dar şi a platonismului în general. Şcoala lyoneză conturează spiritul
poeţilor Pleiadei, pentru care Petrarca avea să devină un model comun. Prima perioadă a literaturii
Renaşterii franceze este dominată, însă, de Francois Rabelais, autorul celebrului roman Gargantua
şi Pantagruel.
Cea mai mare realizare din perioada a doua a literaturii franceze din epoca Renaşterii este poezia
Pleiadei, formată sub îndrumarea savantului filolog Jean Dorat, de la College de Coqueret. Botezat
1
iniţial „Brigadă”, iar apoi „Pleiadă”, grupul - cînd s-a adunat un număr de şapte poeţi - şi-a datorat
numele admiraţiei unuia dintre ei (Pierre Ronsard, care avea să stea în fruntea grupului) pentru o
altă pleiadă - de poeţi greci, din perioada elenistică.
Pierre Ronsard (1524-1585) s-a impus ca cel mai important poet al Pleiadei, considerat „prinţ
al poeţilor”. Nobil de o aleasă cultură, face o carieră de paj de curte, călătoreşte, se iniţiază în
diplomaţie, dar afectat la doar 17 ani de o semisurditate, se vede obligat să renunţe la cariera
diplomatică şi se dedică studiului antichităţii şi poeziei, într-o elegie (a XVI-a), poetul vorbeşte
despre legendara sa origine română. Ronsard s-a bucurat de sprijinul familiei regale, a fost preţuit
de contemporani şi de urmaşi, fiind un mare cărturar, un mare poet. Veşnic îndrăgostit, el şi-a cîntat
iubirile în poezie, Casandra, Maria, Elena fiind inspiratoarele celor mai cunoscute versuri, îndeosebi
ale sonetelor dedicate fiecăreia dintre ele, în care se împletesc frecvent motivul sorţii schimbătoare
(fortuna labilis), al trăirii clipei (cârpe diem), al trecerii iremediabile a timpului (fugit irreparabile
tempus), elogiindu-se, în spiritul epicureis- mului, bucuriile şi plăcerile vieţii de la ţară, în sînul
naturii.
Ronsard a jucat rolul unui Petrarca francez, mînuind mijloace expresive mai bogate şi mai
diverse, ce i-au permis să redea o gamă mai variată de nuanţe ale stărilor sufleteşti ale
îndrăgostitului. Iubirea este la Ronsard mai materială, mai terestră, dar nu pierde din farmecul unui
sentiment ce înnobilează. Dragostea îi produce poetului şi satisfacţii spirituale.
Un alt nume remarcabil al Pleiadei franceze este Joachim Du Bellay (1525-1560), care
semnează Manifestul ei, intitulat Apărarea şi ilustrarea limbii franceze (1549) - unul dintre cele mai
importante documente pentru istoria limbii şi a literaturii franceze. Ca poet liric, Du Bellay a
cultivat sonetul în ciclul Olivul şi în două volume intitulate Antichităţi şi Regrete. în primul volum,
inspirat şi de şederea la Roma, poetul este satiric şi elegiac: satiric - pentru că ceea ce a văzut la
Roma îl preocupă şi îi trezeşte indignarea, opunînd degradării contemporane a Romei măreţia şi
splendoarea de cîndva; elegiac - pentru că, retras şi bolnav, Du Bellay dezvăluie caracterul efemer
al condiţiei umane. Sonetele lui Du Bellay sînt pătrunse de un lirism suav şi sincer, adesea
nostalgic, melancolic, elegiac, marcat de profunde accente filozofice.
Optimismul primelor generaţii de umanişti francezi scade treptat, făcînd loc, spre sfîrşitul
secolul al XVI-lea, dezamăgirii şi scepticismului privind realizarea idealurilor umaniste, ceea ce
denotă începutul crizei umanismului în Franţa. Ultimul mare umanist francez este Michel de
Montaigne (1533-1592), scriitor-filozof, autorul celebrelor Eseuri, în care constată criza ideilor
umaniste, reexaminîndu-le critic şi exprimîndu-şi îndoiala faţă de valabilitatea lor absolută. „Ce ştiu
eu?“ - se întreabă filozoful, afirmînd, astfel, „îndoiala“ ca formă sau metodă de cunoaştere.
Literatura franceză din epoca Renaşterii iniţial a fost cunoscută la noi mai mult prin intermediul
textelor originale, primele traduceri din Ronsard şi Rabelais publicîndu-se doar spre sfîrşitul
secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea.