LITERATURA EVULUI MEDIU

Antichitatea se încheie în secolul al V-lea, odată cu prăbuşirea Imperiului Roman de

Apus, urmare a migraţiunilor popoarelor germanice. Se trece la o perioadă nouă, numită de
către umaniştii italieni Evul Mediu, fiind cuprinsă între Antichitate şi Epoca modernă. În
Evul Mediu forma principală de organizare socială, economică şi politică a fost feudalismul.
În condiţiile feudalismului are loc constituirea unor noi popoare, apar şi se dezvoltă oraşele,
fărîmiţarea feudală este înlocuită treptat de procesul invers de centralizare statală şi de
unificare teritorială, ce va conduce la constituirea monarhiilor absolute. Evul Mediu este
marcat de numeroase războaie interne şi externe, revolte populare, cruciade, expansiuni etc.
Deşi se consideră că Evul Mediu a fost o perioadă sumbră, cu multe probleme de ordin
material şi spiritual, s-au dezvoltat, totuşi, filozofia şi ştiinţele, subordonate teologiei şi
dominate de scolastică, dar influenţate şi de spiritul clasic, antic şi de cel oriental. Realizări
remarcabile cunosc artele plastice,în special arhitectura religioasă. Se dezvoltă stilurile
romanic, gotic, bizantin, iar în Spania – cultura arabă.
Asupra literaturii medievale au exercitat o influenţă considerabilă trei factori:
creştinismul, creaţia populară şi tradiţiile antichităţii, chiar dacă ponderea fiecăruia nu este
aceeaşi în toate literaturile şi în toate zonele geografice. Religia creştină şi biserica au jucat
rolul principal în dezvoltarea literaturii medievale, concepţia religioasă despre om şi lume
lăsîndu-şi amprenta asupra tuturor creaţiilor medievale. Atît în literaturile occidentale, cît şi
în cele orientale se observă un şir de trăsături comune. Astfel, sînt aproape identice graniţele
cronologice ale literaturii medievale şi periodizarea în interiorul Evului Mediu, ce cuprinde
peste o mie de ani. Asemănătoare sînt genurile şi speciile literare cultivate, împărţite, de
obicei, în superioare şi inferioare sau după stările sociale, criteriul ierarhiilor fiind de bază în
epoca medievală în toate sferele vieţii societăţii, inclusiv în literatură. Există o literatură
clericală şi o literatură de sorginte populară, democratică, există o literatură cavalerească
(curteană) şi o literatură orăşenească. Alături de literaturile vechi apar altele noi, alături de
limbile clasice, care îşi schimbă funcţiile, apar limbile popoarelor tinere, în care încep să se
scrie opere. Literatura capătă un caracter alegoric, simbolic şi moralizator.
Literaturile orientale în Evul Mediu. În primele secole ale erei noastre începe o nouă
perioadă în evoluţia literaturilor orientale. Secolele IV –VIII reprezintă o etapă importantă
în dezvoltarea artei şi a literaturii indiene, o culme a căreia este creaţia celui mai mare poet
al Indiei – Kalidasa. Se presupune că ar fi trăit la sfîrşitul secolului al IV -lea – începutul
secolului al V-lea, făcînd parte din grupul „celor nouă perle“ – artişti şi filozofi de la curtea
regelui Vikramanditya (380–413). I se atribuie mai multe opere, inclusiv drama intitulată
Sakuntala. Subiectul este preluat din Mahabharata. Regele Dusyanta se căsătoreşte cu
Sakuntala, fiica adoptivă a unui sihastru, pe care o găsise în pădure, unde se afla la
vînătoare, dar, în curînd, o uită, iar ea pierde inelul primit de la soţ. Sakuntala îl naşte pe
Bharata, iar după ce un pescar găseşte inelul pierdut de Sakuntala şi îl aduce regelui
Dusyanta, acesta porneşte în căutarea ei şi o aduce la palat împreună cu copilul, căruia i se
prezice că va stăpîni lumea. Este o piesă plină de lirism şi de graţie, de sentimente duioase şi
de admiraţie profundă faţă de natură.
 De perioada medievală a literaturii indiene ţine şi culegerea de povestiri cu caracter
didactic Panciatantra (în traducere: Cinci cărţi). Capodopera reprezintă primul model de
povestire înrămată, de origine folclorică. Panciatantra conţine povestiri cu caracter didactic,
culegerea exercitînd o influenţă incontestabilă asupra fabulisticii orientale şi europene.
Panciatantra oferă o amplă panoramă a vieţii societăţii indiene, denunţînd nedreptatea,
corupţia, abuzurile, avariţia, decăderea morală a clasei avute şi susţine o concepţie despre
viaţă bazată pe valoarea omului prin virtuţile acestuia. Influenţa cărţii se resimte în diferite
capodopere universale, de exemplu, în O mie şi una de nopţi sau în Decameronul lui
Boccaccio.
Din literatura chineză medievală se evidenţiază cîteva realizări ale poeziei din timpul
dinastiei Tang (618–907), cînd China devine o mare putere a lumii. Caracterul nou al
poeziei chineze ţine acum de împletirea universalismului tradiţional cu concreteţea şi
cotidianul existenţei, caracteristică mai multor poeţi, printre care: Li Po sau Li Bai / Tai Bai
(701–766) şi Du Fu sau Tu Fu (712 -770). Li Po cultivă o tematică variată: iubirea, natura,
clipa trecătoare, motive filozofice, sociale etc. Considerat drept cel mai mare poet chinez al
tuturor timpurilor, Du Fu prin lirica sa socială, axată pe viaţa celor umili, condamnă
nedreptăţile, glorifică trecutul.
Literatura arabă medievală a dat lumii monumentala operă O mie şi una de nopţi
(secolul al X-lea) – o culegere de povestiri şi poveşti, în care se reia forma povestirii
înrămate, cînd o poveste-cadru serveşte drept pretext pentru celelalte. În O mie şi una de
nopţi povestirea- cadru e cea a regelui Şahriar. Acesta, aflînd că soţia l-a înşelat şi dorind să
se răzbune pe femei, se căsătoreşte de mai multe ori, decapitîndu-şi fiecare nouă soţie după
prima noapte, pînă cînd înţeleapta fiică a vizirului, Şeherazada, îl încîntă cu poveştile sale,
cărora le tot găseşte o continuare, naraţiunea prelungindu-se o mie şi una de nopţi, soţul, în
cele din urmă, renunţînd s-o ucidă. La noi, această operă arabă a fost cunoscută iniţial prin
intermediul cărţii populare Halima. În ceea ce priveşte literatura japoneză, remarcăm
contribuţia geniului poetic japonez prin cultivarea unor specii poetice de largă rezonanţă
universală: cele numite tanka şi haiku – creaţii de formă fixă, de dimensiuni miniaturale, un
fel de echivalent liric al stampei. Prima culegere de tanka ţine de secolul al VIII -lea, fiind
Cartea celor zece mii de foi, alcătuită de Otomo Yakamoti (718–785). Un maestru
recunoscut al poeziei numite haiku a fost cel mai mare poet japonez Matsuo Bashoo (1644–
1694). Îndărătul unor creionări rapide autorul de haiku exprimă o viziune instantanee şi
intuitivă a realităţii, un fel de extaz poetic, de iluminare a sensului profund al lucrurilor, a
valorii lor simbolice.