Tema: Canoanele Literaturii Române

1. Canonul paşoptist

2. Canonul junimist

3. Canonul modernist

4. Un canon postmodernist

O schiţă a evoluţiei canonice din literatura română lipseşte deocamdată. Adeseori scriitorii
biografic contemporani trăiesc în epoci literare diferite. Etape de tranziţie de la un canon la
altul. Dominantele unui canon, a unei epoci literare.
Canonul presupune o suprapunere de, cel puţin, trei elemente:
a) valoarea (cota de critică),
b) succesul (cota de piaţă) şi
c) un amalgam de eterogen de factori sociali, morali, politici şi religioşi.
Echilibrul acestora fiind unul dinamic, prezenţa tuturor nu poate fi pusă la îndoială.
Conceptul de literatură modernă, în accepţia noastră de azi, cuprinde un secol şi jumătate.
1. CANONUL PAŞOPTIST (1840-1884). Mihail Kogălniceanu. Tranziţia de la clasicism
la romantism. „Arderea etapelor”.
Primul canon e acel al generaţiei paşoptiste.
Curentul naţional-popular. Formularea lui limpede o găsim în celebra Introducţie la Dacia
literară din 1840. Autor: Mihail Kogălniceanu.
Dorul imitaţiei s-a făcut la noi o manie primejdioasă, pentru că Omoară în noi duhul
naţional. Traducţiile însă nu fac o literatură. Vom critica cartea, iar nu persoana. Literatura
noastră are trebuinţă de unire, iar nu de dezbinare. Pledoaria pentru literatura originală.
Românii să aibă o limbă şi o literatură comună pentru toţi.
Vreme de jumătate de veac, recomandările lui Kogălniceanu au făcut legea. Programul şi
manifestul romantismului românesc (pledoaria pentru natură, folclor, obiceiuri, istorie şi
limbă naţională). În literatura română se afirmă, cu diferită intensitate, toate cele trei genuri
literare.
Kogălniceanu: „Istoria noastră are destule fapte eroice, frumoasele noastre ţări sunt destul de
mari, obiceiurile noastre sunt destul de pitoreşti şi poetice ca să putem găsi şi la noi sujeturi de
scris fără să avem pentru aceasta trebuinţă să ne împrumutăm de la alte naţii”. Îl anticipează
puţin Alecu Russo.

C. Negruzzi, V. Alecsandri, N. Bălcescu.

Poezia, proza şi teatrul românesc – de la Negruzzi la Ion Ghica şi de la Heliade la Eminescu –

au debutat cu manifestul din 1840 şi au fost susţinute prin efortul, extrem de solidar sub
raport artistic, al câtorva zeci de scriitori, în frunte cu Vasile Alecsandri.
Doctrina mimetică a poeziei (poetica văzului, limbajul tranzitiv, eul poetic e înrudit cu poeta
vataes, un poet profet, mesianic). Proza romantică, fiziologică.
Primele însemne ale romanului doric. M. Kogălniceanu (Tainele inimii), D. Bolintineanu
(Manoil), N. Filimon (Ciocoii vechi şi noi).
2. CANONUL JUNIMIST (1867-1917). Titu Maiorescu.
Contestarea canonului paşoptist se produce în deceniul al şaptelea al sec. XIX. În 1863 ia
fiinţă la Iaşi societatea Junimea şi publicaţia ei Convorbiri literare (primul număr apare în
martie 1867). Maiorescu, dar şi I. L. Caragiale, arată clar voinţa de ruptură. Tendinţa de
sincronizare, de „europenizare”. „Formele fără fond”. Combate direcţia „de astăzi” şi
militează pentru o „direcţie nouă”. Introduc spiritul critic, criteriul adevărului, înlăturarea
falsurilor şi exagerărilor în idei şi judecăţi. Combate mediocritatea.
Maiorescu pledează pentru autonomia esteticului, descurajează politizarea literaturii. Aprecierea
ficţiunii artistice să se facă independent de considerente extrinseci, de orice natură ar fi ele, politice,
naţionale, morale sau religioase. Criteriul de omologare a literaturii s-a schimbat. Un nou canon a
început să funcţioneze. M. Eminescu, I. Creangă, I.L.Caragiale, I. Slavici.
Doctrina expresivă a poeziei (poetica viziunii, limbaj reflexiv, diverse ipostaze, măşti ale
eului poetic).
Reacţiile la noul canon: sociologismul marxist al lui Gherea în anii ’90 ai sec. XIX, naţionalismul
sămănătorist al lui Iorga în primul deceniu al sec. XX, tezele anticalofile ale lui Camil Petrescu din
anii ’30, realismul socialist din anii ’ 50-’80 ai secolului trecut. Punctul de vedere al lui Maiorescu a
triumfat. Prima bătălie canonică din literatura română a fost câştigată de estetismul junimist.

3.CANONUL MODERNIST. Eugen Lovinescu deschide drumul canonului modernist.

De la o literatură preponderent rurală la o literatură de inspiraţie urbană. Canonul modernist

cuprinde epoca interbelică, anticipat de mişcarea simbolistă de la începutul secolului trecut.
(Modernismul include toate curentele postromantice, de orientare reformatoare:
parnasianismul, simbolismul, expresionismul, imagismul, impresionismul, existenţialismul,
avangardismul istoric – dadaismul, constructivismul, suprarealismul, futurismul – alte curente
cu un impact mai mare sau mai mic în literatura română din sec. XX, cum ar fi, spre exemplu,
onirismul etc.).
Realismul socialist nu a dat valori literare (aici începând cu 1940 până în anii ’80, în România, de prin
1949 şi până după 1960). Nu putem vorbi de un canon proletcultist.
A. Macedonschi, G. Bacovia, T. Arghezi, L. Blaga, I. Barbu.
Doctrina imaginativă a poeziei (poetica imaginarului, poeta artifaex, dispariţia locutorie a eului, lumi
virtuale)Libertatea absolută a inspiraţiei. Nu mai există domenii de inspiraţie privilegiate. Poezia
transfigurează artistic toate aspectele realităţii. Poezia îşi asimilează cuceririle recente ale tehnicii:
automobile, avioanele, telefonul etc. Dictatura fanteziei.
Intelectualizarea prozei şi a poeziei. Poezia e „sărbătoare a intelectului”. Criza identităţii eului poetic.
Lărgirea zonelor de inspiraţie a poeziei. Estetica urâtului. Crearea unui nou limbaj poetic. Degajarea
de verbe reprezentând îndepărtarea de narativ. Substantivul îşi sporeşte intensitatea. Exprimarea
eliptică, sincopată. Tehnica inserţiei de citate diverse. Valorificarea miturilor. Ermetism. Incifrarea
poeziei. Sens plurivoc. Magia limbajului şi sugestiei.
Romanul doric este concurat de romanul ionic care domină în anii ’ 30 apoi’60-’70.
H. Papadat-Bengescu, L. Rebreanu, M. Sadoveanu, A. Holban, M. Eliade, Camil Petrescu, M.I.
Caragiale, M. Blecher, Urmuz etc.
Resurecţia modernismului interbelic, numit şi neomodernism. Literatura şi cenzura.
Neomodernismul literaturii anilor ’60-’80. Romanul ionic e concurat de romanul corintic.

4. Există un CANON POSTMODERNIST?

Azi se pune la îndoială existenţa canonului postmodernist. Nicolae Manolescu în Istoria critică a
literaturii române. 5 secole de literatură (Piteşti, 2008) îşi revizuieşte consideraţiile anterioare. Se
admitea ideea că odată cu generaţia ’80, canonul se schimbă din nou: în locul aceluia modernist,
având aproape vârsta sec. XX, se impune canonul postmodernist.
Care sunt dificultăţile în acceptarea acestei idei?
Evenimentele de la ’90 încoace reprezintă un prag politic sau unul canonic?
Schimbarea de regim politic, cu consecinţe atât de profunde şi de diverse, a obligat şi canonul să se
schimbe sau nu?

Se pare că aceste evenimente au consolidat canonul anterior. S-a încercat o revizuire, dar
preponderent morală a literaturii anterioare.
Nu canonul a fost vizat, ci colaboraţionismul: pactul, mai mult sau mai puţin vădit, dintre scriitori şi
ideologia oficială.

A doua dificultate. Dacă nu deducem realitatea operelor din premisele teoretice, ci încercăm să
obţinem teoria însăşi din realitatea literară, nu se poate să nu remarcăm că avem de a face cu vechiul
canon modernist (întrerupt, reluat şi rebotezat) cosmetizat prin adoptarea câtorva autori şi opere
postmoderne.

Schimbarea de paradigmă sesizabilă, prin anii ’80 n-a condus la înlocuirea canonului vechi,
modernist, de către acela, nou, postmodern.