Bibliografie obligatorie:

1. Manolescu, Nicolae: Literatura română postbelică.

Lista lui Manolescu. Vol. 1, Cuvânt înainte, Braşov,
2001 (p.7-13).
2. Bloom, Harold: Canonul occidental, B., 1984.
3. Nemoianu, Virgil: Bătălia canonică, România literară,
1990
4.Manolescu, Nicolae: Istoria critică a literaturii
române. 5 secole de literatură, Piteşti, 2008 (p.1445-
1457).
5.Lyotard, Jean-Franncois: La condition postmoderne,
1979.
Bibliografie suplimentară:
6. Burlacu, Alexandru: Texistenţe, vol. 2, Ch., 2008.
7. Burlacu, Alexandru : Literatura română din
Basarabia. Anii 20-30, Ch., 2002.
 SCOPUL PRELEGERII: Prezentarea
ştiinţifico-aplicativă a canoanelor
literaturii române

OBIECTIVELE PRELEGERII:
• Definirea canoanelor;
• Clasificarea elementelor canonice (valoare,
succes, amalgamul eterogen de factori);
• Exemplificarea, ilustrarea vârstei unei
literaturi;
• Conştientizarea diferenţelor dintre
elementele unui tip de canon de alt tip
O schiţă a evoluţiei canonice din literatura
română lipseşte deocamdată. Adeseori
scriitorii biografic contemporani trăiesc în
epoci literare diferite. Etape de tranziţie de la
un canon la altul. Dominantele unui canon, a
unei epoci literare.
Canonul presupune o suprapunere de, cel puţin,
trei elemente:
a) valoarea (cota de critică),
b) succesul (cota de piaţă) şi
c) un amalgam de eterogen de factori sociali,
morali, politici şi religioşi.
Echilibrul acestora fiind unul dinamic, prezenţa
tuturor nu poate fi pusă la îndoială.
Conceptul de literatură modernă, în accepţia
noastră de azi, cuprinde un secol şi jumătate.
1. CANONUL PAŞOPTIST (1840-1884). Mihail
Kogălniceanu. Tranziţia de la clasicism la
romantism. „Arderea etapelor”.

Primul canon e acel al generaţiei paşoptiste.

Curentul naţional-popular. Formularea lui
limpede o găsim în celebra Introducţie la
Dacia literară din 1840. Autor: Mihail
Kogălniceanu. Dorul imitaţiei s-a făcut la
noi o manie primejdioasă, pentru că
Omoară în noi duhul naţional. Traducţiile
însă nu fac o literatură. Vom critica cartea,
iar nu persoana. Literatura noastră are
trebuinţă de unire, iar nu de dezbinare.
Pledoaria pentru literatura originală.
Românii să aibă o limbă şi o literatură
comună pentru toţi.
Vreme de jumătate de veac,
recomandările lui Kogălniceanu au
făcut legea. Programul şi
manifestul romantismului
românesc (pledoaria pentru
natură, folclor, obiceiuri, istorie şi
limbă naţională). În literatura
română se afirmă, cu diferită
intensitate, toate cele trei genuri
literare.
Kogălniceanu: „Istoria noastră are
destule fapte eroice, frumoasele
noastre ţări sunt destul de mari,
obiceiurile noastre sunt destul de
pitoreşti şi poetice ca să putem găsi
şi la noi sujeturi de scris fără să avem
pentru aceasta trebuinţă să ne
împrumutăm de la alte naţii”. Îl
anticipează puţin Alecu Russo.
C. Negruzzi, V. Alecsandri, N. Bălcescu.
Poezia, proza şi teatrul românesc – de la
Negruzzi la Ion Ghica şi de la Heliade la
Eminescu – au debutat cu manifestul din
1840 şi au fost susţinute prin efortul,
extrem de solidar sub raport artistic, al
câtorva zeci de scriitori, în frunte cu Vasile
Alecsandri.
Doctrina mimetică a poeziei (poetica văzului,
limbajul tranzitiv, eul poetic e înrudit cu
poeta vataes, un poet profet, mesianic).
Proza romantică, fiziologică.
Primele însemne ale romanului doric. M.
Kogălniceanu (Tainele inimii), D.
Bolintineanu (Manoil), N. Filimon (Ciocoii
vechi şi noi).
2. CANONUL JUNIMIST (1867-1917). Titu
Maiorescu. Contestarea canonului paşoptist
se produce în deceniul al şaptelea al sec.
XIX. În 1863 ia fiinţă la Iaşi societatea
Junimea şi publicaţia ei Convorbiri literare
(primul număr apare în martie 1867).
Maiorescu, dar şi I. L. Caragiale, arată clar
voinţa de ruptură. Tendinţa de sincronizare,
de „europenizare”. „Formele fără fond”.
Combate direcţia „de astăzi” şi militează
pentru o „direcţie nouă”. Introduc spiritul
critic, criteriul adevărului, înlăturarea
falsurilor şi exagerărilor în idei şi judecăţi.
Combate mediocritatea.
Maiorescu pledează pentru autonomia
esteticului, descurajează politizarea
literaturii. Aprecierea ficţiunii artistice să
se facă independent de considerente
extrinseci, de orice natură ar fi ele,
politice, naţionale, morale sau religioase.
Criteriul de omologare a literaturii s-a
schimbat. Un nou canon a început să
funcţioneze. M. Eminescu, I. Creangă,
I.L.Caragiale, I. Slavici.
Doctrina expresivă a poeziei (poetica
viziunii, limbaj reflexiv, diverse ipostaze,
măşti ale eului poetic).
Reacţiile la noul canon: sociologismul
marxist al lui Gherea în anii ’90 ai sec.
XIX, naţionalismul sămănătorist al lui
Iorga în primul deceniu al sec. XX,
tezele anticalofile ale lui Camil Petrescu
din anii ’30, realismul socialist din anii ’
50-’80 ai secolului trecut. Punctul de
vedere al lui Maiorescu a triumfat.
Prima bătălie canonică din literatura
română a fost câştigată de estetismul
junimist.
3.CANONUL MODERNIST. Eugen Lovinescu
deschide drumul canonului modernist.

De la o literatură preponderent rurală la o

literatură de inspiraţie urbană.

Canonul modernist cuprinde epoca interbelică,

anticipat de mişcarea simbolistă de la începutul
secolului trecut.
(Modernismul include toate curentele
postromantice, de orientare
reformatoare: parnasianismul,
simbolismul, expresionismul,
imagismul, impresionismul,
existenţialismul, avangardismul istoric
– dadaismul, constructivismul,
suprarealismul, futurismul – alte
curente cu un impact mai mare sau mai
mic în literatura română din sec. XX,
cum ar fi, spre exemplu, onirismul etc.).
Realismul socialist nu a dat valori literare (aici
începând cu 1940 până în anii ’80, în
România, de prin 1949 şi până după 1960).
Nu putem vorbi de un canon proletcultist.
A. Macedonschi, G. Bacovia, T. Arghezi, L. Blaga,
I. Barbu.
Doctrina imaginativă a poeziei (poetica
imaginarului, poeta artifaex, dispariţia
locutorie a eului, lumi virtuale)Libertatea
absolută a inspiraţiei. Nu mai există domenii
de inspiraţie privilegiate. Poezia
transfigurează artistic toate aspectele
realităţii. Poezia îşi asimilează cuceririle
recente ale tehnicii: automobile, avioanele,
telefonul etc. Dictatura fanteziei.
Intelectualizarea prozei şi a poeziei.
Poezia e „sărbătoare a intelectului”.
Criza identităţii eului poetic. Lărgirea
zonelor de inspiraţie a poeziei.
Estetica urâtului. Crearea unui nou
limbaj poetic. Degajarea de verbe
reprezentând îndepărtarea de narativ.
Substantivul îşi sporeşte intensitatea.
Exprimarea eliptică, sincopată.
Tehnica inserţiei de citate diverse.
Valorificarea miturilor. Ermetism.
Incifrarea poeziei. Sens plurivoc.
Magia limbajului şi sugestiei.
Romanul doric este concurat de romanul ionic
care domină în anii ’ 30 apoi’60-’70.
H. Papadat-Bengescu, L. Rebreanu, M.
Sadoveanu, A. Holban, M. Eliade, Camil
Petrescu, M.I. Caragiale, M. Blecher, Urmuz
etc.
Resurecţia modernismului interbelic, numit şi
neomodernism. Literatura şi cenzura.
Neomodernismul literaturii anilor ’60-’80.
Romanul ionic e concurat de romanul
corintic.
4. Există un CANON POSTMODERNIST?

Azi se pune la îndoială existenţa

canonului postmodernist. Nicolae
Manolescu în Istoria critică a
literaturii române. 5 secole de
literatură (Piteşti, 2008) îşi
revizuieşte consideraţiile anterioare.
Se admitea ideea că odată cu
generaţia ’80, canonul se schimbă din
nou: în locul aceluia modernist, având
aproape vârsta sec. XX, se impune
canonul postmodernist.
Care sunt dificultăţile în acceptarea
acestei idei?
Evenimentele de la ’90 încoace
reprezintă un prag politic sau unul
canonic?
Schimbarea de regim politic, cu
consecinţe atât de profunde şi de
diverse, a obligat şi canonul să se
schimbe sau nu?
Se pare că aceste evenimente au
consolidat canonul anterior. S-a
încercat o revizuire, dar preponderent
morală a literaturii anterioare.

Nu canonul a fost vizat, ci

colaboraţionismul: pactul, mai mult
sau mai puţin vădit, dintre scriitori şi
ideologia oficială.
A doua dificultate. Dacă nu deducem
realitatea operelor din premisele
teoretice, ci încercăm să obţinem teoria
însăşi din realitatea literară, nu se
poate să nu remarcăm că avem de a
face cu vechiul canon modernist
(întrerupt, reluat şi rebotezat)
cosmetizat prin adoptarea câtorva
autori şi opere postmoderne.
Schimbarea de paradigmă sesizabilă, prin
anii ’80 n-a condus la înlocuirea
canonului vechi, modernist, de către
acela, nou, postmodern.
Vă pup crâncen!!!???