Sunteți pe pagina 1din 16

Text – lat.

„textus” = „țesătură”, „textură”

Intertext – „intertextere” = „întrețese” (DEX: „a îmbina


într-o țesătură fire de altă culoare sau din alt material
decât țesătura de bază”)
Idei-suport: T. S. Eliot, Tradiția și talentul personal
 Poetul „înglobează tot trecutul, nu numai respirând prin toți
porii același aer cu întreaga generație proprie, ci și cu
sentimentul că întreaga literatură europeană de la Homer şi, în
cuprinsul ei, întreaga literatură a propriei ţări au o existenţă
simultană şi alcătuiesc o ordine simultană”

 Efortul creator = „munca de a combina, de a construi, de a alege


între variante, de a corecta, de a proba; această trudă îngrozitoare
este în același timp critică și creație”

 „Traditia nu se moștenește, dacă vrei să o ai trebuie să o obții prin


multă muncă. […] Progresul unui artist este un continuu
sacrificiu de sine, o continuă anulare a personalității sale”
Text-suport: Marin Sorescu, Intrebarea
 Ce zi e azi?  Vineri? Sâmbătă?
Luni? Eu am mai auzit odată
Dar Luni a fost De zilele astea.
Săptămâna trecută.
Nu-mi umblați cu povești.

 Marți? 
Marți a fost tot anul trecut  Poate duminică?
A fost marți ca popa. Timpul dinaintea genezei
 Se numea Duminică.
 Miercuri? Îmi aduc bine aminte.
Secolul trecut, după câte știu
a căzut într-o miercuri. 
  Dumnezeule, toate zilele au fost.
 Joi? Nu ne-a mai rămas nici o zi
într-o joi a fost arată Nouă.
Cartagina,
Într-o joi a fost arsă
Bibilioteca din Alexandria.
Imposibil să nu fi trecut
nici o zi de atunci.
Text-suport: Ioan Groșan, Insula
 Ore întregi stăteam cufundați între pagini, copiind conștiincioși
fragmente uzate de dialog, propoziții simple, interjecții, sudalme,
saluturi etc. După numai o săptămână, aproape că învățasem să
vorbim câteva minute pe de rost. „Arăți obosită azi” (Dreiser) –
ziceam eu. „Mă doare capul” (Cezar Petrescu) – răspundeai tu. „Hai
să plecăm de-aici!” (Cehov). „Nu!” (Ionescu). „Atunci poftește de
îmbucă ceva” (Sadoveanu). „Nu vreau!” (Moartea lui Ivan Ilici).
Făceam apoi o pauză ca să-mi adun gândurile. […] „Au!” (Joyce). „Ce
s-a întâmplat?” (Ibsen). „Migrena asta îngrozitoare” (Huxley). „Te
doare tare?” (Ionel Teodoreanu). „Paștele mă-sii, dac-ai ști!” (Gib
Mihăescu). „Da, îngerul meu, înțeleg…” (Bolintineanu). „Nu înțelegi
nimic. Și de ce mă privești așa?” (Agatha Cristie). „Te iubesc” (Ion
Grecea). „Cruță-mă, te rog…” (Dostoievski). „Nu mai vrei să fim
împreună?” (Cella Serghi). „N-am zis că nu vreau, am zis că nu pot”
(Pascal). „Atunci du-te la dracu!” (Brecht). „Porcule!” (Céline).
„Salutare!” (Breban). „Bună seara!” (Buzatti).
Text-suport: Umberto Eco, Marginalii și glose la
„Numele trandafirului”

• Mă gândesc la atitudinea postmodernă ca la atitudinea


celui care iubeşte o femeie, foare cultă, şi căreia nu-i
poate spune: „Te iubesc cu disperare”, pentru că el ştie
(şi ea ştie că el ştie) că propoziţii ca acestea le-a mai
scris şi Liala. Există totuşi o soluţie: Va putea spune
„Cum ar spune Liala, te iubesc cu disperare”. În acest
moment, evitând falsa inocenţă, deoarece am spus clar
să nu se mai poate vorbi cu inocenţă, acesta îi spune
totuşi femeii ceea ce voia: că o iubeşte, dar că iubeşte
într-o epocă de inocenţă pierdută.[…] Ironie, joc
metalingvistic, enunţ la pătrat.
Intertextualitatea – delimitări conceptuale
 Julia Kristeva, în 1966 (conferință despre Bahtin, în cadrul
seminarului lui Barthes, la Paris), 1967, articolul Le mot, le dialogue
et le roman
 „orice text este construit dintr-un mozaic de citate; orice text este
absorbţia şi transformarea altor texte”
 „o permutare de texte, o inter-textualitate: în spaţiul unui text mai
multe enunţuri luate din alte texte se încrucişează şi se
neutralizează”
 „conceptul de intertextualitate trece în locul celui de
intersubiectivitate… Un text este întotdeauna inspirat de alte texte”
 „Nu există un punct zero în scriere, fiecare scris repetă în mod
normal texte sau fragmente de text anterioare, care sunt absorbite şi
transformate, într-o modalitate sau alta”.
Intertextualitatea – delimitări conceptuale
 Delimitarea nr. 1:
 Intertextualitate vs. dialogismul lui Bahtin (teoreticianul rus
nu e tradus când Kristeva, de origine bulgară, impune conceptul)

 aparent, intertextualitatea = polifonia, dialogismul


 totuși, Bahtin este anti-formalist, imanența textuală pură este
contestată, deschiderea spre real, spre social, pluralitate de voci
și stiluri eterogene care interacționează

 Intertextualitatea = derealizarea dialogismului bahtinian, un


dialogism restrâns, referința textului este un alt text

 Michel Riffaterre – iluzia referențială – cuvintele literare nu


trimit la real, la obiecte, ci la texte, contextul este un co-text
Intertextualitatea – delimitări conceptuale
 Delimitarea nr. 2
 Intertextualitate vs. „sursă” și „influență”, noțiuni specifice istoriei
literare clasice
 Sursele sau influențele – puteau fi extratextuale: existențiale
(experiențele biografice, cotidiene, erotice, traumatizante etc.) sau
culturale (literare, filosofice etc.)
 Roland Barthes impune disocierea: „Trec în text, redistribuindu-se,
fragmente de coduri, formule, modele ritmice, fragmente de limbaje
sociale etc., căci – premergând şi înconjurând textul – apare mereu
limbaj. Condiţie a oricărui text, intertextualitatea nu se reduce
desigur la o problemă a izvoarelor sau a influenţelor; intertextul
este un câmp general de formule anonime (a căror origine este arareori
reperabilă), de citări inconştiente sau automate, făcute fără ghilimele.
Din punct de vedere epistemologic, prin conceptul de intertext,
dimensiunea socialităţii îşi aduce aportul la elaborarea teoriei textului:
întregul limbaj – anterior şi contemporan – intră în text, nu printr-o
filiaţie detectabilă, printr-o imitare deliberată, ci printr-o
diseminare – imagine care asigură textului nu statutul unei
reproduceri, ci pe acela al unei productivităţi.”
Intertextualitatea – delimitări conceptuale
 Delimitarea nr. 3
 Intertextualitate vs. literaritate
 „Text” – un concept mai larg decât cel literar,
intertextualitatea recompune, transformă, destructurează,
reconfigurează, o categorie largă de „texte de bază”, nu
neapărat literare sau valoroase „estetic”
 Roland Barthes: „Toate practicile semnificante pot
genera text: practica picturală, practica muzicală, practica
filmică etc.”
 „inter-textul: imposibilitatea de a trăi în afara textului infinit.”
 Idee parțial înrudită (v. deconstructivismul) – Jacques
Derrida: „Il n'y a pas de hors-texte” („There is nothing
outside the text”; „Nu există nimic în afara textului”)
Intertextualitatea – consecințe
Reconsiderarea unor concepte-cheie alte teoriei literaturii
1. Auctorialitatea, intenționalitatea auctorială, originalitatea
Răsturnarea concepției despre subiect (afirmații excesive,
hiperbolice, care nu trebuie înțelese ad litteram, ci în spiritul lor):
subiectul nu vorbește, ci limbajul îl vorbește, el nu scrie, ci este
scris de limbaj.
Ex.1 Roland Barthes, Moartea Autorului: Autorul înlocuit de scriptor, Opera
substituită de text
„scrierea este distrugerea oricărei voci, al oricărui punct de origine”, este
acel „spaţiu neutru, compozit, oblic, în care orice subiectivitate alunecă,
negativul în care orice identitate e pierdută.”
„Un text este compus din nenumărate scrieri, împrumutate din multe
culturi şi intrând în relaţii reciproce de dialog, parodie, contestare.”
„A atribui un text unui autor înseamnă a impune o limită acelui text, a-i
conferi un semnificat final, a închide acea scriitură.”
„refuzul de a impune textului (şi lumii ca text) o semnificaţie unică şi
“secretă” eliberează ceea ce ar putea fi numită o activitate antiteologică”
Intertextualitatea – consecințe

Ex. 2: Michel Foucault – Ce este un autor?


Foucault impune conceptul numit funcția-autor: autorul nu este
„individul vorbitor care a pronunţat sau a scris un text”, ci „un
principiu de grupare a discursurilor, ca unitate şi origine a
semnificaţiilor acestora, ca sediu al coerenţei lor.” (în Ordinea
discursului)

funcția-autor ≠ coercitivă, aplatizantă, complet impersonală, ci


productivă, o complexitate și o succesiune de roluri, de măsți,
de proiecții discursiv-textuale.

funcția-autor – constructor („scriptor”) de labirinturi textuale


Intertextualitatea – consecințe
2. Autoreferențialitatea, imanența textuală, sensul
Principiul de bază al intertextualității – textul nu poate exista ca
un tot ermetic, autosuficient, nu funcționează ca un sistem
închis, în consecință sensul e fluid, evoluează, se metamorfozează

2 justificări: autorul – este, înainte de a scrie, un cititor, deci un


receptacol de influențe, de citate, de clișee
cititorul - implică „fertilizarea” structurii
textuale, valorificând/activând aluziile, „inscripțiile”,
„reminiscențele” intertextuale, dar imprimând și propriul bagaj
cultural, propria experiență textuală (Barthes: moartea Autorului =
nașterea cititorului)

în consecință, textul = „productivitate”, structurare continuă,


„infinită”
Intertextualitatea – consecințe
3. Obiectul poeticii, al criticii, al intepretării, al teoriei, nu mai este
literatura ori literaritatea, nici măcar textul, ci transtextualitatea
(sinteza/taxonomia lui Gérard Genette – Palimpsestes. La
littérature au second degré , 1982)
Palimpsest = Pergament sau papirus de pe care s-a șters sau s-a ras
scrierea inițială pentru a se putea utiliza din nou și pe care se mai văd
urmele vechiului text.
Intertextualitatea – consecințe
Genette – transtextualitatea = „transcendenţa textuală a textului”,
„tot ceea ce îl pune în relaţie, manifestă sau secretă, cu alte texte.”
5 tipuri de relații transtextuale:
a) Intertextualitatea propriu-zisă („relaţia de coprezenţă între două sau
mai multe texte, şi cel mai adesea prin prezenţa efectivă a unui text în
celălalt” – citatul, plagiatul, aluzia).
b) Paratextualitatea (relaţia textului cu titlul, prefaţa, notele, ilustraţiile),
dar integrează și avant-textul (ciornele, eboșele, schițele, proiectele)
c) Metatextualitatea (relaţia de comentariu care leagă un text de altul, fără
ca, în mod necesar, să-l citeze sau să-l numească); include inclusiv
critica literară, dar și diversele tipuri de metanarațiuni ori de arte poetice
d) Hipertextualitatea (relaţia de derivare a unui text – hipertextul – din
altul – hipotextul – prin transformare sau imitaţie)
e) Arhitextualitatea (relaţia de apartenenţă, de gen; uneori uzează de o
formulă paratextuală, de un subtitlu – „poezii” „roman”, „eseu”)
Intertextualitatea – consecințe
Studiu de caz: Hipertextualitatea – relația dintre un hipertext și
un hipotext – un raport foarte complex – câteva categorii: parodia,
pastișa, travestiul burlesc, șarja
Parodia (cel mai complex dintre concepte, le subordonează pe
celelalte) = inițial, considerată „modificare a subiectului, fără a
modifica stilul hipotextului”, pe când „travestiul burlesc” ar
genera „o modificare a stilului, fără modificarea subiectului”
apoi, parodia = mimotext (fucționează ca o imitație), solicită
conștiință artistică, adică existență asumată în lumea textelor, o
rescriere de adâncime, funcția ei nu e doar satirică, ci polemică în
sens larg, o imitație în regim serios, grav
parodia ≠ pastișă (o imitaţie în stil ludic cu funcţie de
divertisment)
parodia ≠ șarjă (imitaţia în regim satiric, având ca funcţie
dominantă deriziunea)
Intertextualitatea – consecințe
4. Reconfigurarea (post)modernității – criza
omului, a ontologiei, a epistemologiei se justifică printr-
o nouă problematică (dincolo de presiunea
existententului, adică de impactul raportului
imanență-transcendență, de reificarea omului, de
presiunea temporalității, de scindarea interioară
etc.): presiunea constructelor, șabloanelor ,
artefactelor culturale, discursive.

Monica Spiridon, Melancolia descendenței: „omul este


mereu înghițit, într-un fel sau altul, indiferent că este
prins în existent, în istorie sau în deja-creatul culturii”