A fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi fost nu s-ar fi povestit, o mare
familie de păsări care din vremuri străvechi trăia într-o colonie pe marginea unui râu. Aceste păsări erau stârcii cenușii (Ardea cinerea), cunoscuți și sub numele de bâtlani. La fel ca orice alte păsări migratoare, stârcii cenușii veneau în țară primăvara, prin luna martie, își făceau cuiburile aici, își cloceau ouăle din care ieșeau niște pui mici și frumoși, stăteau toată vara, apoi prin luna noiembrie, de cum începea frigul, zburau spre țările calde în nordul Africii pentru a reveni din nou anul viitor. Cu un plisc lung și ascuțit stârcii cenușii se hrăneau prinzând râme, peștișori, broaște, șerpi și uneori chiar mici șoricei. Cu penele cenușii, cu un moț pe creștetul capului, cu ochii înconjurați de un inel negru, păreau că sunt niște stane de piatră atunci când se pregăteau de atac. Stârcii cenușii veneau an de an la marginea unui sat, construindu-și cuiburile pe malul stâng al unei apei curgătoare, într-o mică pădure formată din 300 de stejari bătrâni, vechi de peste 400 de ani. Era cel mai frumos loc din acea regiune. Toți bătrânii din sat știau încă de când erau copii că aceste păsări veneau an de an vestind primăvara. Ba chiar mai mult, auziseră de la părințiilor fel de fel de povești frumoase despre ele. În copacii unde își aveau cuiburile apăreau mereu alte și alte păsări pentru a locui împreună. Astfel că pe lângă stârcii cenușii mica pădure se trezi locuită și cu ciori și stăncuțe. Toate aceste păsări trăiau laolaltă fericite, crescându-și puiuții fără ca nimeni să le deranjeze. Într-o iarnă geroasă și cu foarte multă zăpadă, pe când toate păsările erau plecate în țările calde iar cuiburile goale, câțiva țărani din sat au venit cu topoare, cai și căruțe pentru a tăia copacii ca lemne de foc întrucât era tare frig. Și au tăiat și au tot tăiat, și în stânga și în dreapta, până s-au pomenit că nu mai era nimic de tăiat. Tăiaseră tot. Puseră la pământ întreaga pădure, toți copacii până la ultimul, cu cuiburi cu tot... Au încărcat lemnele în căruțe și au pornit spre casă lăsând în urma lor în loc de pădure un loc gol, pustiu, fără viață, peste care încet, încet se așternea zăpada cea albă și rece. Iarna a trecut iar primăvara începu să bată la ușă. Într-o zi cu soare, deși era încă frig, pe la jumătatea lunii martie, apăru pe cer primul stol de păsări călătoare care se îndreptau cu viteză și bucurie spre marginea satului acolo unde știau că le așteaptă pădurea cea frumoasă cu stejari bătrâni și umbroși. Erau vreo 30 de stârci cenușii, care mai de care mai voioși, gândindu-se cu plăcere și nerăbdare la minunata viață ce avea să îi aștepte în cuiburile bătrânilor copaci de lângă marginea apei. Însă mare le-a fost surpriza când în locul prietenoșilor stejari găsiră o pajiște goală, fără de copaci. Cât de înspăimântătoare trebuie să fi fost această schimbare pentru ei! Păsările s-au așezat jos, pe pământ, și cu sunetele lor stridente au început să țipe cât le ținea pliscul trădându-și astfel necazul și amărăciunea. Nu le venea să creadă! În loc de copaci nu mai era decât o pajiște goală și seacă... nimic, nimic altceva. Au tot țipat și-au tot țipat săracele păsări până când țipătul lor ascuțit se auzi în întreg satul... iar țăranii... care iarna trecută tăiaseră întreaga pădure stăteau acum în casele lor punând pe foc ultimele lemne pentru căldură... Un copil a întrebat: "Tată, tată oare de ce țipă atât de tare stârcii cenușii?!" Însă tatăl nu spuse nimic și lăsă capul în jos cu tristețe. Nu mai era nimic de zis. Sărmanele păsări au plâns cu tristețe toată ziua neștiind ce să mai facă. Erau nehotărâte căci nu simțeau nici cea mai mică plăcere la gândul că trebuie să părăsească locul pe care părinții și părinții părinților lor fondaseră primele cuiburi... Au zburat de jur împrejur și apoi iar s-au așezat pe pajiștea care de secole fusese umbrită de stejarii cei frumoși. Așa au petrecut întreaga ziuă și toată noaptea. A doua zi câțiva stârci cenușii și-au luat inima în dinți, au dat din aripi luând parcă o decizie. Trebuia făcut ceva. Nu era o soluție să rămână acolo și să se tânguie la nesfârșit. Trebuia mers mai departe. O pereche de stârci și-a luat zborul și a început să cerceteze o mică pădurice formată pe malul opus al râului unde erau așezați vreo 50 de plopi înalți și negri. A început să-și construiască cuibul acolo. Astfel soarta a fost decisă și întregul stol precum și cele care au mai venit s-au alăturat acestei perechi începând o activitate intensă pentru că acum toate păsările își construiau cuiburile pe acești noi copaci. Vremea era încă neprietenoasă, afară era frig, vântul bătea tare și îndoia mereu crengile copacilor. Uneori câte o furtună puternică și rece vuia în toată valea însă păsările nu s-au lăsat descurajate și au lucrat mai departe cu hărnicie pentru cuiburile lor. Foarte curând li s-au alăturat ciorile și stăncuțele care au dorit și ele să-și facă cuiburile în acești copaci. Astfel toate păsările lucrau în comun fără să se supere unele pe celelalte și fără să se deranjeze. Erau din nou o adevărată mare familie care forma o colonie minunată de păsări. Curând plopii începură să înfrunzească, însă nu atât de tare încât să ascundă în totalitate cuiburile de păsări. Erau în medie câte 5 cuiburi amestecate pe fiecare plop. În total 80 de stârc iar restul de ciori și stăncuțe. Întrebare: câte cuiburi erau de ciori și de stăncuțe pe toți plopii ? Era foarte distractiv să vezi laolaltă atât de multe păsări în cuiburi sau pe ramurile plopilor și fiecare vorbind pe limba ei. Astfel că încet, încet păsările au terminat de construit micile lor căsuțele în care mai apoi au depus ouă. Din acestea ieșiră mici pui care s-au bucurat de întreaga atenție a părinților. Păsările au reușit să supraviețuiască încă un an la marginea apei, până la venirea tipului rece când, din cauza frigului, au fost nevoite din nou să zboare spre țările calde. Însă de data acesta țăranii din sat nu au mai tăiat plopii... Și-am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea mea. Mai departe spune tu ! Somn ușor ! Noapte bună, te iubesc !