41 Dicţionarul general al literaturii române Cantemir

între zidirile de la Snagov (un veritabil „turn al Londrei", în Cantemir) şi cu G. S. Bayer (Beyer). Frecventează, „cu dese
uzanţa locului). Portrete construite în tipare clasice (al întreruperi", începând cu 1718, Academia la Moscova, apoi la
stolnicului erudit, peripatetizând, întru aflarea unor „schisme" Astrahan (1722-1723), precum şi Academia de Ştiinţe din
mai presus de vacarmul trecător, cu dascălii, „spudeii" şi Petersburg (1725-1730). Ajunge locotenent de gardă în armata
„bărbaţii procopsiţi") se însoţesc cu episoadele şarjând eroi rusă (sora lui mai mare, Maria, îl socotea moştenitor îndreptăţit
excentrici şi vocaţii picareşti, ca în cazul unei controversate al tronului părintelui lor), ambasador al Rusiei la Londra
beizadele ca Răducanu / Rudolf Cantacuzino, prinţ scăpătat al (1732-1738), ambasador la Paris (1738-1744). Moare răpus de
Imperiului German şi fost mare maestru al Ordinului „Sfântul tuberculoză la numai treizeci şi cinci de ani. La Londra, sub
Gheorghe", dizgraţiat după ce trafica, expert şi eficient pentru influenţa poetului italian Paolo Rolli, adoptă, pentru tălmăciri
un timp, titluri de cavaler în lumea parvenită a negustorimii în limba rusă, versul liber corespunzător rimelor italiene
vieneze. în fine, memorialistul C. reconstituie filmul eveni- (limba italiană o vorbea; îi erau, la fel, familiare limbile
mentelor contemporane, descoperind, ca într-un sumbru pe- clasice). L-a convins pe pastorul Nicholas Tindal, cărturar cu
riplu iniţiatic, culisele politicii perfide şi stresante şi versatilul studii la Oxford, să traducă în englezeşte cartea tatălui său
labirint fanariot, pavat, în fals răsfăţ, cu capete ce cad, credule Historia incrementorum atcjue decrementorum Aulae Othomanicae,
sau duplicitare. Potrivit unui studiu filologic de dată mai gest fundamental pentru faima europeană a prinţului.
recentă, tot C. ar fi tradus, în perioada de exil, primele patru Tălmăcirea, apărută în 1734-1735, a stat la baza versiunilor
tomuri din jurnalul lui JosephDelaporte (Le Voyageurfrangais). franceză şi germană. C. însuşi a început, ajutat de abatele
Utilizând textul original în paralel cu cele două ediţii transpuse Ottavio Guasco, să traducă Historia... în italiană, dar
în ruseşte după 1778, banul ar fi redat din cartea abatelui
tălmăcirea a rămas neterminată şi needitată. La Paris, leagă
francez până în pragul senectuţii (în spaţiul românesc volu-
prietenii cu Montesquieu (realizează o versiune în ruseşte
mele pătrund şi circulă, se pare, curând după 1790, dovadă
pentru Lettres persanes), cu Maupertuis, preşedintele
copiile manuscrise comandate în Moldova şi Valahia). în
Academiei de Ştiinţe din Berlin (graţie căruia s-au publicat, în
prima jumătate a veacului trecut, traducerea (în copie moldo-
venească) trezeşte interesul lui N. Iorga, prin străduinţa căruia
tomul întâi apare publicat în 1940. Fără a insista, istoricul
înclină a pune, la vreme, tălmăcirea pe seama unui cleric
cultivat ca Amfilohie, episcop de Hotin între 1767-1770 şi
precursor al reformelor şcolare în Moldova, dar afirmaţia e
contrazisă mai în urmă de lingvişti.
Istoria politică şi geografică a Ţării Româneşti, tr. G. Sion,
Bucureşti, 1863; Genealogia Cantacuzinilor, îngr. şi introd. N. Iorga,
Bucureşti, 1902; Ghenealoghia Cantacuzinilor, LRM, 254-264.
N. Iorga, Despre Cantacuzini, Bucureşti, 1902; N.
Iorga, Documente privitoare lafamilia Cantacuzino, Bucureşti, 1902; G.M.
Ionescu, Generalul-maior al Rusiei Mihai Cantacuzino, Bucureşti, 1905; G.
Pascu, Mihail Cantacuzino, CI, 1925, 1; Iorga, Ist. lit. XVIII, I, 136,
141-143, 381, 410, 412, II, 93-94, 101-102, 114, 185; Ilie Corfus, în
legătură cu opera lui Mihai Cantacuzino, RIR, 1946, fasc. 2; Ist. lit., I,
636-639, 646; N. A. Ursu, Formarea terminologiei ştiinţifice româneşti,
Bucureşti, 1962,17-19; Piru, Is t lit, 1,417-418; Ist lit, 1,636-639; Dicţ.
lit 1900, 148-149; Eugenia Dima, Limba traducerilor laice din a doua
jumătate a secolului al XVIII-lea din Muntenia, Iaşi, 1988,25-40; Ciobanu,
Ist. lit. (1989), 354-356; Ion Mihai Cantacuzino, O mie de ani în Balcani,
tr. Maria Şerbănescu şi Sabina Drăgoi, Bucureşti, 1996, 223-237,
passim. R.Ş.

CANTEMIR, Antioh (10.IX.1708, Istanbul - 11.IV.1744, Paris),

poet şi traducător. Este al patrulea fiu al lui Dimitrie Cantemir
şi al Casandrei, fiica lui Şerban Cantacuzino. îşi începe
instrucţia în casa părintească (pe domeniile dăruite de Petru cel
Mare ex-domnitorului moldovean) cu Anastasie Kondoidi
(până când acest grec învăţat, aflat de multă vreme în preajma
lui Dimitrie Cantemir, a fost luat în serviciul Curţii Imperiale),
J. V. Vockerodt, Ivan I. Iliinski (traducătorul în limba rusă al
cărţii Sistemul sau întocmirea religiei muhammedane de Dimitrie
Cantemir
1750, în germană Satirele lui C.), cu Fontenelle, secretarul
Academiei Franceze. O relaţie specială întreţine cu Voltaire:
fiul lui Dimitrie Cantemir îşi exprimă dezacordul şi nemulţu-
mirea pentru faptul că în Istoria lui Carol al XH-lea Voltaire
vorbea despre tatăl său ca despre un domnitor trădător şi
egoist; scriitorul francez se arată interesat şi obţine manuscrisul
latin al Istoriei Imperiului Otoman, pe care îl va utiliza ca sursă
de inspiraţie în tragedia Mahomed şi în studiul Eseu asupra
moravurilor şi spiritul popoarelor.
C. debutează cu traducerea în ruseşte a Cronicii lui Manasses,
în 1725, iar prima lucrare originală, de asemenea în limba rusă,
ca şi celelalte scrieri ale sale, Simfonia la Psaltire (probabil după
modelul lui Ivan I. Iliinski, care dăduse o Simfonie asupra
Evangheliei), datează din 1726. A scris, în versuri silabice (un
vers slav prin excelenţă, dar desuet), fabule şi satire, ode
filosofice şi ocazionale, epigrame, epopeea (neterminată)
Petreida (1730), consacrată faptelor lui Petru cel Mare. Traduce
din Anacreon, o parte din epistolele lui Horaţiu, lucrarea lui
Fontenelle Entretiens sur la pluralite des mondes (1730), Discours
au Roi de Boileau. în scrierile redactate în Rusia (Satirele I-V,
primele trei fabule: Focul şi idolul de ceară, Matca albinelor şi
şarpele, Cămila şi vulpea, şapte epigrame, Petreida), toate în limba
rusă, este vădit influenţat de autorii antici şi scriitorii clasici
francezi. Mediul cultural din Londra şi Paris îl determină să
revină asupra versurilor de imitaţie, de aici nota de origi-
nalitate a poeziilor mai târzii, care „au independenţă şi
originalitate, imită mai puţin şi interpretează mai mult, poetul
este tentat de a-şi formula precepte morale proprii" (Cornelia
Cârstea). în satire şi epigrame a fost un precursor în literatura
rusă (istorici importanţi ai literaturii ruse îl socotesc un
întemeietor al poeziei ruseşti moderne), dovedindu-se un
subtil observator al moravurilor, ridiculizând vicii umane,
individuale sau colective, elogiind fapte de spirit sau
moralizatoare. Inspirate din Esop, cele şase fabule pe care le-a
compus se remarcă prin forma clasică şi prin conţinutul
moralizator adaptat realităţilor ruseşti. Cele unsprezece scri-
sori literare şi filosofice dezvăluie un poet reflexiv, sceptic,
decepţionat, melancolic şi contradictoriu. Cunoscător al miş-
cării iluministe, C. a propagat în Rusia ideile europene despre
progres, cultură şi civilizaţie, natură şi societate, recomandând
sistemul raţionalist, cartezian. Opera sa este tipărită postum.
Prima ediţie a Satirelor este scoasă la Londra (1749), realizată în
versiune franceză de Ottavio Guasco; în Rusia, opera lui
apare, cu greşeli de editare, abia în 1762, corectată în 1772 şi
reeditată complet în 1867, sub îngrijirea lui P. A. Efremov.
în româneşte, Satirele sunt traduse în 1844 de A. Donici şi
C. Negruzzi.
Satire şi alte poetice compuneri, tr. A. Donici şi C. Negruzzi,
Iaşi, 1844; ed. Iaşi, 1858; ed. îngr. Pavel Balmuş, Chişinău, 1988; Stihuri,
tr. Virgil Teodorescu, introd. Paul Comea, Bucureşti, 1966.
V. Alecsandri, „ Satire şi alte poetice compuneri de
prinţul A. Cantemir", „Propăşirea",1844, 23; I. Heliade-Rădulescu,
Notiţă critică, „Curierul românesc", 1844,50; Aron Pumnul, Lepturariu
rumânesc cules den scriptori rumâni, I, Viena, 1862,147; Al. Odobescu,
Opere, Bucureşti, 1955, 205; Ghenadie Enăceanu, Principele Antioh
Dicţionarul general al literaturii române 42
Cantemir ca scriitor, „Revista nouă", 1889, 4; N. Iorga, Ştiri despre
D. Cantemir din scrisorilefiului său Antioh, CL, 1904,10; Ştefan Ciobanu,
Dimitrie Cantemir în Rusia, Bucureşti, 1925, passim; Predescu, Encicl,
462; Călinescu, Ist. lit. (1982), 36,39,40,41,969; Vasile Harea, Influenţa
lui D. Cantemir asupra lui Antioh Cantemir, RITL, 1969, 1; Cornelia
Cârstea, Antioh Cantemir, Craiova, 1984; Dicţ. scriit. rom., I, 441-443;
Vasile Harea, Dimitrie Cantemir şi fiul său Antioh, îngr. Sorina
Bălănescu, Iaşi, 1999. * T.N.
CANTEMIR, Dimitrie (26.X.1673, Iaşi - 21.VIII.1723,
Dmitrovka, azi Dmitrovsk-Orlovski, Rusia), istoric, prozator,
istoriograf şi filosof. Tatăl lui C., Constantin Cantemir, răzeş,
de origine modestă, s-a ridicat la demnitatea de domnitor al
Moldovei prin merite militare. Mama, Ana Bantâş, era
coborâtoare dintr-o familie de mici boieri. Fratele său, Antioh
Cantemir, parvine şi el, ca principe ereditar, la poziţia de
domnitor. In maniera timpului, Dimitrie îşi începe instruirea
intelectuală cu un profesor de familie, grecul Ieremia Cacave-
las, teolog, poliglot şi călător pe drumuri europene. Din 1679,
studiază sistematic limbile greacă şi latină. De la acelaşi dascăl
primeşte cunoştinţe de teologie, retorică şi logică. în 1688, este
trimis la Constantinopol, cerut fiind de turci drept garant
(capuchehaie) al fidelităţii tatălui său, domnitorul, faţă de
Poarta Otomană. Foloseşte prilejul spre a-şi continua formaţia
de cărturar cu vocaţie şi urmează cursurile Şcolii înalte a
Patriarhiei Ortodoxe din Constantinopol, şcoală de profil
umanist, de mare tradiţie filosofică şi teologică. Matemati-
cianul turc Saadi îl învaţă turceşte. C. îşi însuşeşte şi alte limbi
orientale. Asimilează disciplinat cunoştinţe de istorie şi
geografie, logică şi filosofie, retorică, ştiinţele naturii şi medi-
cină, etică etc. Unii dintre profesorii greci (Meletie de Arta,
Alexandru Mavrocordat, Hrisant Nottara), formaţi la Univer-
sitatea din Padova, imprimau acestei şcoli, de tradiţie
bizantină şi neoaristotelică, deschideri spre raţionalismul
postrenascentist occidental. în opera lui C. se desluşeşte
această orientare, ca şi pasiunea pentru retorică, modelată sub
influenţa profesorului Ilie Miniat, marele predicator ascultat şi
de grecii din Italia. Cu mici întreruperi, el rămâne în mediul
capitalei otomane mai bine de două decenii. Talentele artistice
şi erudiţia l-au făcut agreat în societatea marilor demnitari
turci şi chiar la Curtea sultanului Ahmed III. Leagă prietenii cu
ambasadorii Franţei (P.-A. de Châteauneuf şi de Feriol),
Olandei (Collier) şi Rusiei (Piotr Andreevici Tolstoi); se pare că,
împreună cu aceştia, făcea parte dintr-o confrerie masonică.
Cum se poate deduce din opera lui, era atras în această
perioadă de ştiinţele oculte: alchimie, astrologie, oniromanţie
etc. Datorită anturajului francez, este probabil să fi învăţat şi
franceza, pe lângă limbile orientale. în 1691, se afla în Iaşi, când
tatăl său, îndemnat de fraţii Ruset, porunceşte uciderea
marelui cronicar Miron Costin şi a fratelui acestuia, Velicico,
ambii de orientare politică filopolonă. La moartea lui Con-
stantin Cantemir (1693), C. are abilitatea de a prelua domnia,
dar n-o poate păstra decât puţine săptămâni. După eşec,
revine la Constantinopol. în 1699, se căsătoreşte cu domniţa
Casandra, fiica lui Şerban Cantacuzino, care domnise în Ţara
43 Dicţionarul general al literaturii române
Românească. Au avut şase copii: Maria, Smaragda, Matei,
Constantin, Şerban şi Antioh. Singurul descendent care va face
o strălucită carieră diplomatică (la Paris şi la Londra) şi literară
(în Rusia) va fi Antioh, poliglot şi el, pe care Montesquieu îl
aprecia şi care avea să poarte cu Voltaire o corespondenţă pe
tema originii familiei Cantemir. Ceilalţi fii au urmat cariera
militară. Maria, foarte instruită, a fost un timp favorita ţarului
Petru cel Mare, iar Smaragda a murit foarte tânără. După 1700,
cu renta primită din sursă cantacuzină, îşi construise,
potrivit unui plan propriu, un palat pe malul Bosforului.
Devine mentor cultural al odraslelor unor înalţi demnitari
otomani şi începe să-şi sistematizeze vastele cunoştinţe în
vederea redactării primelor opere. Din această perioadă
datează portretul prinţului (costumat oriental-occidental),
pictat de Van Mour, pe care l-a descoperit N. Iorga în muzeul
din Rouen. Portretul clasic al cărturarului înveşmântat prin-
ciar, cu perucă occidentală şi sceptru de principe ereditar,
datează din perioada rusă a vieţii sale. Prieteni personali din
palatul sultanal l-au propulsat în 1710 pe la tronul Mol-
dovei, fără să-i bănuiască planurile de independenţă a statului
faţă de suzeranitatea turcească. Lipsit de vocaţie politică şi
putere de previziune, încheie, în aprilie 1711, un tratat secret
cu Petru cel Mare, după care ia parte, în alianţă cu ruşii, la
campania antiotomană. în lupta de la Stănileşti (iulie 1711),
turcii înving şi, conform tratatului încheiat anterior,
împreună cu familia şi un grup de compatrioţi, se refugiază în
Rusia. I se oferă o moşie lângă Harkov. Locuieşte la Moscova şi
devine consilier de taină al ţarului, atrăgându-şi ostilitatea unei
Cantemir
părţi a nobilimii ruse. în 1714 primeşte diploma şi inelul de
doctor al Academiei din Berlin. După moartea Casandrei
(1713), se recăsătoreşte cu Anastasia Trubeţkoi, descendentă a
unei familii aristocrate. Din această căsătorie a mai avut o fiică,
Smaragda, numită astfel în amintirea copilei pierdute. în
corespondenţa cu ţarul şi cu alte oficialităţi există mărturii
despre privaţiunile materiale ale familiei Cantemir şi despre
marea suferinţă a principelui la moartea Smaragdei. Ţarul îi
acordă privilegii meritate, dar funcţionarii amânau sine die
aplicarea lor. Enciclopedismul său a stârnit animozităţi şi
opoziţii în rândul păturii culte a societăţii ruse. Alte ştiri despre
viaţa privată a lui dar şi despre prezenţa lui în viaţa publică,
despre vizitele pe care i le făcea suveranul rus, întârziind ore
întregi în dialoguri particulare, se găsesc în jurnalul secre-
tarului personal al cărturarului, Ivan I. Iliinski. între 1714 şi
1722, îşi redactează cea mai mare parte a operelor, în special
cele istorice. în 1722, participă, alături de Petru cel Mare, la
campania antiotomană din Caucaz. Ca principe serenisim şi
senator, sfătuitor intim al ţarului, a contribuit la numeroase
decizii istorice ale statului şi la orientarea europeană a culturii
ruseşti. Cu talentul şi gusturile lui în materie de arhitectură, a
colaborat la planurile ţarului de construire a oraşului Sankt
Petersburg. A avut parte în timpul vieţii de bucuria de a i se
recunoaşte meritele de erudit. După distincţia venită de la
Academia din Berlin, a mai putut citi o caracterizare elogioasă
făcută de Moreau de Brassey (fost ofiţer în armata rusă la
momentul Stănileşti) în cartea sa de memorii, apărută la
Amsterdam, în 1716. în 1719, i se închină două ode în limba
latină, în stilul cel mai pur al umanismului clasic. Prima este (în
traducere) Odă spre lauda operei serenisimului principe Dimitrie
Cantemir numită „Sistemul despre religia şi starea imperiului
turcesc", semnată de Teofilact, rector al Academiei din Moscova.
A doua odă, foarte amplă, aparţine celui de al doilea rector al
Academiei moscovite, profesor de filosofie, Gedeon
Wiszniowski, şi se dedică Preastrălucitului şi preaînaltului
Dimitrie Cantemir, principe al Sfântului Imperiu Rusesc, domn
ereditar al Ţării Moldovei. Ambele texte elogiau mintea excep-
ţional dotată a principelui moldovean, cunoştinţele lui întinse.
Era asemănat cu marii oameni ai lumii, numit „principe al
geniilor şi geniu al principilor", un fel de nec plus ultra, adică
neîntrecut în mediul unde trăia. Opera lui era considerată, în
termenii lui Horaţiu, un monument „mai trainic decât arama".
Bolnav de diabet, se stinge din viaţă la moşia sa, Dmitrovka.
A fost înmormântat la Moscova în biserica familie. în 1935,
osemintele i-au fost aduse în ţară şi reînhumate în biserica Trei
Ierarhi din Iaşi.
Opera lui foarte întinsă şi diversă, confirmă enciclope-
dismul, dar şi atributele geniale ale minţii sale. în 1698, înainte
să fi împlinit douăzeci şi cinci de ani, tipăreşte la Iaşi Divanul
sau Gâlceava înţeleptului cu Lumea sau Giudeţul Sufletului cu
Trupul, o carte de teosofie, bilingvă (română şi greacă), în buna
tradiţie europeană a cărţilor ce încearcă să rezolve disputa
dintre trup şi suflet, pasiune şi raţiune. Un text pe această temă
fusese introdus în traducerea românească a Bibliei, tipărită la
Bucureşti în 1688; intitulat Despre raţiunea dominantă, textul era
Cantemir
£ autohtoni pe care îi glosează, atunci când traduce titlul
CnţHCOAfţ Al
« & fîţ .
K>|4 âuim ţrÂ& G *ţ«ryft%~
f %nMÂi
«w «m Jtc t§£ft*r<>p*£t*
n «*f* i <b 4 tf h a i h ~
AI A O T ttMi I O f 16 A
£<Mro<4©*#t!ÎJl P { 4 U*i^N<|*~
if^haUn^n «Mtt M«tf|ooQA)
E r f i a> n v f i a» 6 t « U ta
I MI H * I t instinctelor, spre dobândirea unei vieţi echilibrate. La nivelul
l l I|4#4 fi|4 «C^*iw<^4^M0*ri«
U4m~
aşMm ihm0#*fAg*?#
iv f AOttt TMjl .
«4* C<fA * M®ttâ#*rt*f* H {«h ^ a
!£$$♦ Irf* f> *3*
fekt
atribuit unui filosof stoic din Alexandria, din perioada
elenistică. S-au indicat surse foarte diverse ale cărţii, de la Biblie
până la Venatio scientiarum a lui Van Helmont. Tânărul prinţ
ambiţionează să-şi depăşească sursele prin compoziţie, şi
modelele prin amploare şi prin adecvarea disputei la spiritul
Bisericii Răsăritului. Gândirea liberală a lui C. a fost cenzurată
de profesorul Ieremia Cacavelas, sub îndrumarea căruia încă
se afla. Cartea are două introduceri compuse în stilul ale-
gorizant al barocului oriental; prima, de închinare protocolară
faţă de domnitorul de atunci, Antioh Cantemir, fratele auto-
rului, iar cea de-a doua închinată cititorului, o ceremonioasă
invitaţie la lectura cu profit moral. Stilul, metaforizant, mi-
zează pe simboluri. Cartea e „floare", iar autorul, „grădinar".
A treia prefaţă este semnată de Cacavelas, care elogiază mintea
strălucită a elevului său şi avansează ideea invidiei ce poate fi
stârnită de erudiţia prea tânărului principe. Primele două
„cărţi" ale Divanului sunt construite pe o anumită simetrie
interioară, astfel încât cea de a doua se leagă, prin înţeles, de
Dicţionarul general al literaturii române 44
cea dintâi. „Cartea a treia", separată de autor de primele două,
este o traducere a lucrării, pe aceeaşi temă, Stimuli virtutum,
fraena peccatorum a polonezului Andrea Wissowatius. în
absenţa neologismului corespunzător, C. apelează la termeni
Strămutarea a bunătăţilor şi frâul păcatelor, explicând: „adecă
îndrumarea spre bunătăţi şi oprirea spre păcate". Divanul se
închide cu două serii de principii ale stoicismului, şi ele
traduse din latină. Simetria primelor cărţi constă în aceea că
fiecare dintre ele e secţionată în 85 de paragrafe. In prima carte
dialogală, între înţelept şi Lume, se dă câte un titlu („pont")
fiecărei secvenţe, titlu sub care îşi rosteşte replica polemică
fiecare dintre cele două personaje. Aceleaşi titluri se păstrează
în cartea a doua, numai că ele acoperă precepte biblice şi fraze
înţelepte pe tema indicată de titlu, drept confirmare a poziţiei
înţeleptului. Aşa cum e conceput de C., Divanul e mult mai
complex ca problematică şi concepţie, evident laică, decât alte
cărţi din aceeaşi clasă a didacticii morale despre înfrânarea
cel mai general al discursului, textul configurează o teorie a
fericirii omului, ceea ce l-ar plasa în terenul eudemonologiei de
nuanţă creştină, dar nu numai. Cele două personaje, a căror
„gâlceavă" dă cărţii un caracter dramatic, realizat cu nerv şi
imaginaţie, nu sunt altceva decât personificarea insolită a două
concepte, aspect ce interesează literatura. în rezumat, conţi-
nutul se reduce la confruntarea dintre poziţia Lumii care,
direct sau indirect, apără fără sfială orientarea epicureică, laică,
şi poziţia înţeleptului, care propune formula vieţii austere,
chiar ascetice, mereu cenzurată de grija trecerii în lumea de
dincolo. El izbuteşte să înfrângă energia argumentativă a
Lumii, decretând, în spirit umanist, dar ascetic, superioritatea
fiinţei raţionale. Fraza e antologică: „Nu rob, ce stăpân lumii
Dumnezeu te-au lăsat; pentru aceasta tu pe dânsa, iară nu ea
pe tine să stăpânească". Iar lucrurile lumii „comedii sunt". Cu
toată fracturarea tematică, unitatea internă a discursului moral
este perfect controlată şi nu se abate de la canonul impus.
Fondul didactic sapienţial al Divanului e susţinut de vasta
cultură a autorului. Se fac astfel asociaţii cu miturile greceşti şi
legendele biblice, „Labirintul Critului" şi Grădinile Semira-
midei sunt invocate alături de Sodoma şi Ierusalimul ceresc.
Pitoresc în invenţii de vocabular e şi mitul Sirenelor, invocat în
chip de parabolă. Receptarea fondului de idei e înlesnită de
numeroasele fragmente rimate şi ritmate. Aceste încercări de
proză poetică, precum şi alte particularităţi de topică şi stil,
mulţimea sentenţiilor sunt exerciţii preliminare pentru scrierea
viitorului roman. Divanul oferă imaginea sintetică a uma-
nismului românesc, specific, cristalizat la confluenţa culturii
vechi greco-latine cu gândirea religioasă creştină.
între 1700 şi 1704, la Constantinopol fiind, C. scrie mai ales
în limba latină. Câştigat de opera empiristului, dar şi misticului
Van Helmont, el compune o laudă închinată acestuia —
Ioannis Baptistae Van Helmont - Physices universalis doctrina,
urmată de traducerea unui capitol din opera de interpretare a
naturii publicată de învăţatul flamand. Tot în latină mai
redactează o carte de filosofie a cunoaşterii (prin revelaţie), de
45 Dicţionarul general al literaturii române
alură medievală, despre naşterea universului şi despre evo-
luţie, despre timp, etică şi destin. Spre a sugera orientarea
metafizică a dezbaterii, o intitulează Sacrosanctae scientiae
indepingibilis imago [Imaginea de nedescris a ştiinţei sacre]. Este
amintită aici disputa scolastică numită şi „cearta universa-
liilor" (nominalism versus realism), părând să fie un ad-
versar al nominalismului lui Guillaume d'Occam. Gândirea
neoaristotelică a lui din care nu a dispărut cu totul influenţa
teologiei, se confirmă în manualul de logică prescurtat rămas
între manuscrisele sale: Compendiolum universae logices institu-
tionis [Rezumat al sistemului logicii universale]. Fusese iniţiat în
logica Stagiritului de Ieremia Cacavelas, el însuşi autor al unei
cărţi de logică. în Proemium (ad lectorem humanissimum),
recomandă logica drept „cheia celor mai ferecate porţi ale
filosofiei", învăţarea ei ducând la „comoara învăţăturilor
transmise din vechime". Ca „artă instrumentală a filosofiei",
logica educă „operaţiile intelectului", ordonează, prin cate-
goriile ei, bagajul „mental" şi „verbal". Autorul pune accent pe
teoria silogismului, cu exemplificări. Urmele acestor preocu-
pări pentru ştiinţa logicii vor fi identificabile în parodia
gândirii silogistice din romanul alegoric. Compendiul de lo-
gică, deşi scris în latină, îl situează, prin conţinut, pe în zona
umanismului de factură grecească. Din aceeaşi perioadă
datează contribuţiile lui în domeniul muzicii. Cânta la instru-
mente de coarde, era şi compozitor. Până foarte de curând se
mai auzea în Istanbul un „cântec al dervişului", care, prin
tradiţie, îi era atribuit. Folosindu-se de semnele alfabetului
arab, a inventat un sistem de notare a muzicii turceşti şi a
scris, în limba turcă, o „carte mică", închinată noului sultan,
AhmedIII, Tarifu Umil musiki ala vegni maksus [Explicarea
muzicii teoretice pe scurt].
în 1704-1705, încheie romanul alegoric autobiografic Istoria
ieroglifică, un pamflet care, alături de Divanul, legitimează locul
deosebit ocupat de în istoria literaturii române. Cunoscută
în manuscris, cartea s-a tipărit foarte târziu (1883). Dacă
evoluţia unei literaturi se decide în momentele de ruptură, de
discontinuitate, Istoria ieroglifică reprezintă un astfel de mo-
ment. înnoieşte stilul narativ, schimbă modelul de discurs,
produce trecerea de la proza cronicărească nonfictivă la proza
artistică studiată, prin utilizarea alegoriei. Discursul, satiric în
fond, e voalat de măşti animaliere care acoperă chipurile per-
soanelor reale, le transformă în personaje literare, dezvăluin-
du-le caracterul. Alegoria propune o substituire evaluativă,
aici degradantă. îşi programa să respecte principiul estetic al
„descoperirii prin acoperire", amintit de el în postfaţa roma-
nului. Cartea are o vie motivaţie psihologică, fiind şi auto-
biografică. Autorul se deghizează sub masca Inorogului,
personaj spiritual, charismatic, de care se teme toată fauna
inferioară lui, drept care este urmărit, spre a fi exterminat.
Titlul atrage atenţia asupra încifrării figurative a realităţii, iar
subtitlul anunţă structura clasică („în douăsprezece părţi
împărţită") şi inserţiile gnomice („cu 760 de sentenţii frumos
împodobită"). Ştiind că utilizează un procedeu cu totul nou în
literatura română cultă, însoţeşte textul propriu-zis al
romanului de două prefeţe şi o postfaţă către cititor, texte prin
Cantemir
care atrage atenţia asupra noutăţii literare, substituirilor
alegorice, structurii etc. Romanul mai are şi alte două elemente
de paratext; pentru traducerea neologismelor, o „scară" a cu-
vintelor străine (imediat după prefaţă) şi o „scară a cuvintelor
ieroglificeşti tâlcuitoare" (în final). în roman sunt transfigurate
evenimente personale şi istorice contemporane autorului.
De la Heliodor (autorul grec al romanului de aventuri Etiopica),
este declarat împrumutată tehnica inversiunii temporale, in
mediaş res, folosită spre a plasa „mijlocul istoriei la început şi
începutul la mijloc". Astfel, romanul pătrunde direct în vâl-
toarea conflictului, iar explicaţia lui cauzală se dă în partea a
şasea. Primesc supranume alegorice nu numai persoanele, dar
şi lucrurile, documentele, casele, grupurile de oameni etc., cum
se poate vedea la „scară", toate inspirat substituite prin nume
simbolice. Mai întâi, numele măştilor zoomorfe ţin locul nu-
melor personajelor. Leul şi Vulturul sunt emblemele celor
două ţări (Moldova şi Ţara Românească) şi, respectiv, spiritele
simbolice protectoare ale grupurilor de personaje, patrupedele
şi păsările. Cel de al treilea element al triadei, menit să întreţină
conflictul între cele două tabere, este Ţara Peştilor (Curtea
otomană), dominată de Cetatea Epithimiei (lăcomiei). Descrie-
rea acestei cetăţi, strălucitoare în arhitectura ei monumentală,
dar roasă pe dinăuntru de boala foamei de aur şi minată de
corupţie, propune o foarte interesantă perspectivă de receptare
a episodului ca antiutopie. în rândul întâi al grupului patru-
pedelor stau animale feroce: Pardosul, Lupul, Ursul, Vulpea,
Şacalul ş.a., în timp ce păsările simt reprezentate de zburătoare
de pradă: Corbul, Brehnacea (bufniţa), Şoimul, Uliul, Coroiul
etc. Există însă şi „Dobitoc supus" şi „Pasăre supusă" (prin
ambele subînţelegându-se ţărănimea). Realitatea istorică, în
datele ei exacte, nu mai interesează, întrucât totul este re-
dimensionat potrivit libertăţilor subiective ale ficţiunii. în
prima parte a romanului, se istoriseşte importantul eveniment
al adunării patrupedelor şi păsărilor pentru alegerea unui
domnitor în ţara patrupedelor. Sunt puse în lumină, marcat
hiperbolizate, moravurile politice balcanice care viciază atmo-
sfera. Personajele se tem de o primejdie ce planează în aer şi le
anihilează voinţa. Una dintre ameninţări pare să fie tirania
Corbului (epitropul ţării păsărilor), cel care patronează adu-
narea politică teribil caricaturizată de autor. După o serie de
discursuri (caricate şi ele) rostite de felurite personaje, mijloc cu
iscusinţă folosit de autor spre a le caracteriza prin „propriile"
lor cuvinte, se relevă gratuitatea şi ridicolul pledoariilor, de
vreme ce, în culisele otomane, Corbul atribuise deja domnia.
E acuzat astfel un mecanism politic controlat în chip tiranic din
culise, în timp ce în scenă oamenii se mişcă inconştienţi de
regimul lor de marionete în mâinile puterii. în această parte a
romanului, autorul-narator are doar rolul de a deschide cadrul
la modul expozitiv-introductiv, de a da cuvântul personajelor
(Vidra, Bâtlanul, Corbul, Brebul, Vulpea, Struţocămila)şi apoi
de a comenta, ca pentru cititori, conţinutul discursurilor şi
efectul asupra auditorilor din adunare. Noutatea tehnicii
narative se impune de la sine. Acesta e şi primul nucleu narativ
al romanului constituit în jurul subiectului Struţocămila,
propusă ca pretendent la tron împotriva Vidrei, întrucât toate
discursurile arată cine e şi cât e de hibrid şi grotesc acest
1673 Se naşte la laşi Dimitrie Cantemir, al doilea fiu al
lui Constantin Cantemir, de origine răzeşească, şi al Anei,
născută Bantâş, nepoată după mamă a Anastasiei, soţia
Ducăi-Vodă.

Constantin Cantemir devine domn al Moldovei. Instruirea lui

Dimitrie este asigurată de un profesor de familie, învăţatul grec
leremia Cacavelas.

Este trimis de tatăl său drept garant (capuchehaie) la Con-

stantinopol, în locul lui Antioh, fratele său. Aici îşi începe studiile
la Şcoala înaltă a Patriarhiei Ortodoxe. La Constantinopol va
rămâne, cu unele întreruperi, mai bine de două decenii.

Se află ia laşi când tatăl său porunceşte uciderea lui Miron

Costin şi a fratelui acestuia, Velicico.

Moare Constantin Cantemir; boierii îl aleg pe Dimitrie

ca urmaş pe tronul Moldovei, dar neprimind confirmarea Porţii
Otomane, după numai trei săptămâni se retrage la Constanti-
nopol pentru a-şi scrie cărţile.

îi apare la laşi

Reîntors pentru scurtă vreme în Moldova, în timpul scurtei

domnii (1696-1700) a fratelui său, Antioh, se căsătoreşte cu
domniţa Casandra, fiica răposatului domn al Ţării Româneşti
Şerban Cantacuzino, cu care va avea şase copii (patru băieţi şi
două fete).

îşi construieşte un palat pe malul Bosforului şi se stabileşte

acolo cu familia, până în 1710.

Scrie la Constantinopol lucrări în latină şi în turcă:

(urmată
de traducerea unui capitol din opera de interpretare a naturii
publicată de învăţatul flamand),
şi
un mic tratat de muzică turcească (folosindu-se de semnele
alfabetului arab, autorul inventează un sistem de notare a
muzicii turceşti).

Susţine o intensă activitate politică îndreptată împotriva lui

Constantin Brâncoveanu, domnitorul Ţării Româneşti, care
reuşea să-şi impună în Moldova, ca domnitori, fideli de-ai săi
(Constantin Duca, apoi Mihai Racoviţă).

încheie romanul alegoric

Obţine domnia Moldovei pentru fratele său, Antioh.

Se naşte fiul său Antioh, unul dintre iniţiatorii

clasicismului în literatura rusă. Antioh fost ambasador al Rusiei
 în Anglia şi Franţa (1732-1744); va fi apreciat de Montesquieu
şi va purta o corespondenţă cu Voltaire.

1710 23 Devine domn al Moldovei, în locui lui Nicolae

Mavrocordat.

După încheierea unui tratat de alianţă cu Rusia (aprilie

1711), într-o proclamaţie către ţară îi cheamă pe moldoveni să
se ridice împotriva dominaţiei turceşti.

23 Ţarul Petru I soseşte la laşi, unde e primit cu multă

căldură.

Armatele ruso-române sunt înfrânte de turci în

bătălia de la Stănileşti. împreună cu familia şi un număr mare de
oşteni şi boieri credincioşi, printre care şi viitorul cronicar Ion
Neculce, se refugiază în Rusia, unde i se oferă o moşie în ţinutul
Harkovului, care va primi numele Dmitrovka.

Moare soţia sa, domniţa Casandra.

Este ales membru al Academiei din Berlin, la cererea

căreia va elabora lucrarea

Scrie în Rusia
şi
va fi tra-
dusă în engleză în 1734-1735, în franceză în 1743 şi în germană
în 1745.

Scrie în limba latină, traducând el însuşi textul în limba română,

-

Se căsătoreşte la Moscova cu prinţesa Anastasia, fiica

principelui Trubeţkoi, din înalta aristocraţie rusă, avându-i ca
naşi pe ţar şi pe ţarină.

Scrie

Este numit, printr-un ucaz al lui Petru l, „consilier secret şi

membru al Senatului", contribuind la numeroase decizii istorice
ale statului şi la orientarea europeană a culturii ruseşti.

îl însoţeşte pe ţarul Petru l în campania antiotomană din Tipăreşte în limba rusă la Sankt Petersburg
Caucaz. Ediţia este însoţită şi de
două ode în limba latină închinate cărturarului de arhimandritul
Teofilact, rector al Academiei din Moscova şi de Gedeon
Wiszniowski, profesor de filosofie, al doilea rector al Academiei
moscovite.

Reîntors bolnav de la Astrahan, moare de diabet la

moşia sa, Dmitrovka. Este înhumat la Moscova, în mica biserică
a familiei. Osemintele i-au fost aduse în ţară şi reînhumate, în
1935, la biserica Trei Ierarhi din laşi.
Cantemir
animal. Cel mai prost şi mai ridicol dintre toţi se dovedeşte
însă comod pentru cei ce mânuiesc din umbră sforile politicii.
Caracterul comic şi, concomitent, dramatic al politicianismului
balcanic prefigurează perspectiva proprie lui I. L. Caragiale,
comediograful. Partea a doua a romanului, mai extinsă ca
spaţiu narativ, se constituie din aventura urmăririi, luării în
captivitate şi eliberării Inorogului, spirit ales, opus lumii şi de
aceea netolerat de ea şi de adversarul personal, Corbul. Con-
form premoniţiei onirice, totul se încheie cu recunoaşterea
dreptăţii Inorogului. în tehnica narativă sunt antrenate pro-
cedee anticipatoare, caracteristice prozei moderne. într-o
secvenţă, personajele discută despre măştile atribuite lor de
autor în acest roman. în întregime, partea a şasea e o rememo-
rare a cauzei conflictului Inorog-Corb, după cum partea a
şaptea e o interesantă şi modernă inserţie onirică, mijloc de
analiză psihologică a unui mare intrigant politic, Hameleonul.
Subconştientul personajului este sondat cu minuţie, evident
acuzatoare, şi figurat în simboluri sugestive. în ultima parte
sunt inserate numeroase epistole ce denunţă întâmplări din
culise. Scrisorile substituie povestirea autorului. Textul Istoriei
ieroglifice e împânzit de apologuri cu tâlc, de factură orientală.
Discursurile personajelor sunt reproduse în stil direct sau
rezumativ asumate de autor, mai ales monologurile. Se ivesc
din când în când pagini cu rimă interioară de o mare frumuseţe
poetică, precum Elegia Inorogului sau caracterizarea aceluiaşi
psalmodiată de un alt personaj. Fondul de înţelepciune nu se
rezumă la cele 760 de sentenţii anunţate pe copertă, ci este
îmbogăţit de numeroase formulări aforistice originale. Paran-
tezele filosofice, elaborate într-un stil literar foarte încărcat, şi
mai ales pasajele ce ţin de ştiinţele exacte, ca şi de cele oculte,
stârnesc plăcerea lecturii doar pentru un cititor specializat,
familiarizat cu structura complicată a frazei lui C. Dificultăţile
de lectură sunt răsplătite însă de ideile generoase, de figurile
retorice rare (chiasm, paradox, oximoron, ironie) şi de creaţiile
verbale neobişnuite. Ca ideologie şi retorică satirică, Istoria
ieroglifică este un roman ce aparţine epocii Luminilor.
După 1714, C. se ocupă aproape exclusiv de redactarea
unor cărţi de istorie. Scrie, în latină, un studiu bazat pe teoria
evoluţiei ciclice, prevăzând izbânzi însemnate ale lui Petru cel
Mare, pornit să elibereze creştinătatea. Eseul se intitula Mo-
narchiarum physica examinatio [Examinarea naturii monarhiilor].
Cartea cel mai adesea invocată în istoria culturii române este
Descriptio antiqui et hodiemi status Moldaviae [Descrierea statului
Moldovei vechi şi de astăzi], redactată între 1714 şi 1717. Este cea
dintâi monografie exhaustivă a Ţării Moldovei, pentru că de-
păşeşte prin complexitate scrierile lui Miron Costin. La C.,
legendarul despre bogăţiile şi dărnicia fabuloasă a pământului
se conjugă cu obiectivitatea ştiinţifică în probleme de geografie
fizică şi economică, istorie, etnogeneză, ocupaţii, legi, mora-
vuri ale locuitorilor, ritualuri fundamentale, mitologie. Toate
acestea sunt conţinute în Pars prima, geographica şi în Pars
secunda, politica (istorică). Pars tertia conţine consideraţii despre
originea şi particularităţile dialectale ale limbii române, o
încercare de filologie comparată, între română şi alte limbi
romanice, şi, în fine, date despre religia locuitorilor pămân-
tului moldav. Descrierea Moldovei este o pledoarie implicită
Dicţionarul general al literaturii române 48
pentru dreptul la libertate al patriei şi al locuitorilor ei. In plus,
principele-autor apără drepturile ereditare ale descendenţilor
familiei Cantemir la tronul ţării. Cartea este, în acelaşi timp, o
modernă contribuţie la ceea ce ştiinţa de astăzi consideră a fi
domeniul imagologiei. Informaţiile foarte diverse, sistemati-
zate în cele trei părţi ale cărţii, şi harta, cea dintâi a acestui ţinut,
au stârnit curiozitatea germanilor, interesaţi de această parte a
Europei în ordine politică, dar şi comercială. Inteligent,
principele îşi redactează monografia în limba latină, pentru a-i
asigura circulaţia europeană. Este cea de a doua opferă a lui C.
tradusă într-o limbă europeană, după Istoria Imperiului Otoman.
Cartea a fost tradusă în germană de J. Redslob (Beschreibung der
Moldau) şi publicată de Biisching în „Magazin fur die neue
Historie und Geographie", în 1769.0 ediţie separată s-a făcut,
după doi ani, la Leipzig. Traducerea în limba română s-a tipărit
la Mănăstirea Neamţ, în 1825, sub titlul Scrisoarea Moldovei.
Autoritatea europeană de orientalist, care avea să dureze mai
bine de un secol, şi-o câştigă C. post-mortem, prin tratatul în
limba latină Historia incrementorum atque decrementorum Aulae
Othomanicae [Istoria creşterii şi descreşterii Curţii Otomane], în-
cheiat în 1716. Concepţia care structurează materialul infor-
mativ cules de la sursă (biblioteca Seraiului şi scrierea
rezumativă Synopsis a lui Saadi) e aceea a creşterii şi decăderii
imperiilor, reactualizată în preajma lui 1700 de Giambattista
Vico (corsi e ricorsi) şi, după C., de Montesquieu (grandeur et
decadence). Partea întâi cuprinde istoria Imperiului de la
Osman, fondatorul, adică de la 1300, până la Mahomed IV,
asediatorul Vienei, la 1683, iar partea a doua continuă istoria,
de la 1683 până la 1712, şi urmăreşte scăderea treptată a puterii
imperiului. în secolul luminilor, cariera europeană a cărţii
începe cu traducerea engleză, tipărită în 1734-1735, şi continuă
cu cea franceză, din 1743, şi cu cea germană, din 1745.
Tălmăcirea în limba rusă, făcută în timpul vieţii autorului, a
rămas în manuscris. Istoria exactă era adiţionată cu numeroase
note şi legende, fapt ce i-a atras pe scriitorii romantici europeni.
Astfel, Victor Hugo folosea Historia... pentru ciclul Orientalelor
din La Legende des siecles, cum o spune în prefaţă, iar Byron
recurge la aceeaşi sursă când se documenta pentru poema
Don Juan. Opera istorică special dedicată originii românilor,
concepută polemic, dar neterminată, este Hronicul vechimei a
romano-moldo-vlahilor, având, după toate indiciile, variante în
latină şi română. Istoricii, care i-au găsit şi scăderi, consideră
totuşi Hronicul... prima noastră istorie modernă, scrisă cu
metodă, de la prolegomenă şi până la ultima din cele zece
„cărţi". E o argumentaţie întemeiată pe un număr impresio-
nant de surse greco-latine. în partea a doua a titlului, autorul
precizează că a făcut el însuşi traducerea textului princeps din
latină în română, în anul 1717, fiind de drept „voievodul şi de
moşie domn al Moldovei", dar, temporar, „cneaz în Sankt
Petersburg". Opul cuprinde istoria românilor, de la origini
până în anul 1274. Interesul istoricilor pentru această operă n-a
fost epuizat de autorii din cadrul Şcolii Ardelene. între ultimele
scrieri, datate la 1720, se remarcă Vita Constantini Cantemyrii,
cognomento Senis, Moldaviae principis [Viaţa lui Constantin
Cantemir, supranumit Cel Bătrân, principele Moldovei]. Este o
monografie a vieţii şi carierei tatălui său, concepută tendenţios,
ca biografie romanţată, explicând orgolios (dar nu şi adevărat)
49 Dicţionarul general al literaturii române
genealogia şi, în consecinţă, drepturile ereditare asupra
principatului Moldovei. îşi apără drepturile şi ascendenţa şi
într-un memorial, publicat postum sub titlul Evenimentele
Cantacuzinilor şi Brâncovenilor, opuscul scris ca răspuns la invi-
taţia de a fi consilier intim al ţarului. Ca novator în probleme de
educaţie şi, în general, în domenii fundamentale ale vieţii
spirituale, a intrat în polemici deschise cu unii cărturari ruşi
conservatori. Urmare a unei astfel de polemici este lucrarea
Loca obscura in catechisi... [Locuri obscure în catehism...], tradusă
în ruseşte de secretarul său şi pusă în circulaţie în formă manu-
scrisă. Se aduceau aici corective de ordin teologic, în principal,
dar şi pe probleme de pedagogie, la cartea Prima învăţătură a
copiilor (1720), semnată de episcopul rus Th. Prokopovici.
Ultima carte, construită astfel încât să servească informării
asupra specificului vieţii turcilor, a fost Sistemul sau întocmirea
religiei muhammedane. Este, după Divanul..., cea de a doua
operă a lui tipărită antum, de astă dată la Sankt Petersburg,
în 1722, în limba rusă şi închinată lui Petru I, cel care încuraja
„ştiinţele liberale şi artele". Cunoaşterea Coranului a înlesnit
autorului înţelegerea şi explicarea mentalităţii mahomedane, a
religiei, ritualurilor şi moravurilor controlate de autoritatea
Cărţii sfinte. Această carte de imagologie procură şi astăzi
plăceri de lectură. Ca mică enciclopedie, ea instruieşte asupra
particularităţilor vieţii religioase şi laice, asupra artelor şi ştiin-
ţelor practicate în lumea Orientului apropiat.
Opera lui impresionantă ca întindere şi varietate, dar
rămasă necunoscută până în a doua jumătate a secolului
al XlX-lea, când Academia Română a luat decizia să tipărească
integral scrierile principelui, se impune ca moment cardinal în
cultura română, primul moment de importanţă majoră, când
spiritul românesc a radiat asupra altor culturi. Geniu pozitiv,
a fost un întemeietor în varii domenii de manifestare a
spiritului, în teologie, istorie şi geografie, etnografie, imagolo-
gie, sociologie, filosofie, retorică, pedagogie şi, nu în ultimul
rând, în literatura de ficţiune alegorică şi satirică.
Voievod luminat, ambiţios şi blazat, om de lume şi ascet de bibliotecă,
intrigant şi solitar, mânuitor de oameni şi mizantrop, iubitor de
Moldova lui după care tânjeşte şi aventurier, cântăreţ în tambură
ţarigrădean, academician berlinez, prinţ rus, cronicar român,
cunoscător al tuturor plăcerilor pe care le poate da lumea, Dimitrie
Cantemir este un Lorenzo de Medici al nostru.
G. C ă l i n e s c u
Prima sa carte se adresează cititorilor de acasă, pentru a atesta - în
română şi greacă - însuşirile autorului său: un domn creştin,
respectuos al tradiţiilor religioase dominante în societatea vremii,
iscusit în arta scrisului, erudit. [...] Divanul nu este afirmarea unui
misticism juvenil, ci prima scriere a unui om al culturii sud-est
europene din epoca înnoirii ei, dornic de afirmare literară, socială şi
politică.
V ir g il Câ
Scriind istoria de început a neamului în limba alor săi, punându-le la
îndemână, lafel ca înaintaşii într-ale rechemării trecutului în actuali-
tate, un sacru depozit de pilde şi argumente de orgoliu, încheindu-şi
activitatea de savant istoriograf cu Hronicul vechimei a romano-
Cantemir
moldo-vlahilor, scriere monumentală (chiar dacă gândul autorului
nu a putut fi dus până la capăt) şi pecete a iubirii de tară aşezată pe
pagina scrisă, Dimitrie Cantemir se întorcea simbolic între români.
Toate scrierile de istorie românească ale lui Cantemir atestă
existenţa intenţiei de a da o descriere corectă, ghidată de o atitudine
modernă, a trecutului poporului său, pe care marele învăţat îl socotea
urmaş şi moştenitor al marilor civilizaţii antice europene, anali-
zându-l şi interpretându-l într-o firească integrare în cursul uni-
versal al evenimentelor.
Da n Ho r ia Ma z il u
Divanul sau Gâlceava înţeleptului cu Lumea sau Giudeţul
Sufletului cu Trupul, Iaşi, 1698; ed. îngr. şi introd. Virgil Cândea
Bucureşti, 1969; Beschreibung derMoldau, tr. J. Redslob, Leipzig, 1771;
History o f The Growth and Decay o f The Otoman Empire, I-II, tr. Nicholas
Tindal, Londra, 1734-1735; Histoire de L'Empire Othoman, ou se voyent
Ies causes de son agrandissement et de sa decadence, Paris, 1743; Geschichte
des Osmanischen Reichs..., Hamburg, 1745; Kniga sistima iii Sostoianie
muhammedanskia relighii, Sankt Petersburg, 1722; Scrisoarea Moldovei,
Mănăstirea Neamţ, 1825; ed. (Descrierea Moldovei), pref. C. Negruzzi,
Iaşi, 1851; ed. îngr. T. Boldur-Lăţescu, Iaşi, 1868; ed. tr. G. Pascu,
Bucureşti, 1923; ed. tr. Gh. Adamescu, Bucureşti, 1941; ed. îngr. D. M.
Pippidi, tr. Gh. Guţu, introd. Maria Holban, comentariu istoric
Nicolae Stoicescu, Bucureşti, 1973; Hronicul vechimei a
romano-moldo-vlahilor, I-II, îngr. Gh. Săulescu, Iaşi, 1835-1836;Dperele
principelui Dimitrie Cantemir, I-VIII, Bucureşti, 1872-1901; Vita
Constantini Cantemyrii - Viaţa lui Constantin Cantemir, tr. N. Iorga,
Bucureşti, 1923; ed. tr. N. Iorga, îngr. Liliana Iorga, Craiova, 1942; ed.
tr. şi îngr. Radu Albala, pref. P.P. Panaitescu, Bucureşti, 1960; ed. îngr.
şi tr. Radu Albala, pref. P.P. Panaitescu, Bucureşti, 1969; Despre
Coran, tr. Ioan Georgescu, Cernăuţi, 1927; Sacrosanctae scientiae
indepingibilis imago (Metafizica), tr. Nicodim Locusteanu, pref. Em. C.
Grigoraş, Bucureşti, 1928;j^Istoria ieroglifică, îngr. şi pref. Em. C.
Grigoraş, Bucureşti, 1927; ed. I-II, îngr. şi pref. P.P. Panaitescu şi
I. Verdeş, Bucureşti, 1965; ed. (Melanholia neasemuitului inorog), îngr. şi
pref. Doina Curticăpeanu, Cluj, 1973; Opere complete, îngr. şi introd.
Virgil Cândea, voi. IV, 1.1: Istoria ieroglifică, îngr. Stela Toma şi Nicolae
Stoicescu, introd. Nicolae Stoicescu, Bucureşti, 1973, voi. I: Divanul,
tr. Maria Marinescu-Himu, Bucureşti, 1974, voi. IX, 1.1: De antiquis et
hodiemis Moldaviae nominibus. Historia moldo-valachica, tr., îngr. şi
introd. Dan Sluşanschi, pref. Virgil Cândea, Bucureşti, 1983, voi. III,
t. II: Sistemul sau întocmirea religiei muhammedane, tr., îngr. şi introd.
Virgil Cândea, text rus îngr. Anca Irina Ionescu, Bucureşti, 1987,
voi. IV, t. II: Scurtă povestire despre stârpirea familiilor lui Brâncoveanu şi
a Cantacuzinilor. Memorii către Petru cel Mare (1717 şi 1718), îngr. şi
introd. Paul Cernovodeanu, tr. şi îngr. Alvina şi Emil Lazea, Mihai
Carataşu, pref. Virgil Cândea, Bucureşti, 1996, voi. VI, t. I: Vita
Constantini Cantemyrii, cognomento Senis, Moldaviae principis, tr. şi îngr.
Dan Sluşanschi şi Ilieş Câmpeanu, pref. Virgil Cândea, introd. Andrei
Pippidi, Bucureşti, 1996; Mic compendiu asupra întregii învăţături a
logicii, tr. Dan Sluşanschi, îngr. şi introd. Alexandru Surdu, Bucureşti,
1995; Opere, voi. I: Divanul. Istoria ieroglifică. Hronicul vechimei a
romano-moldo-vlahilor, îngr. şi introd. Virgil Cândea, Stela Toma şi
Nicolae Stoicescu, Bucureşti, 2003.
I. G. Sbierea, Mişcări culturale şi literare la româ-
n d ea
nii din stânga Dunării în răstimpul de la 1504-1714, Cernăuţi, 1897,
231-240,252-257, 266-267, 314-324; Teodor T. Burada, Scrierile muzi-
cale ale lui Dimitrie Cantemir, Bucureşti, 1911; Dragoş Protopopescu,
Stilul lui Dimitrie Cantemir, Bucureşti, 1915; Petre V. Haneş, Istoria
literaturii româneşti, ed. 3, Bucureşti, 1924, 77-105; G. Pascu, Viaţa şi
operele lui Dimitrie Cantemir, Bucureşti, 1924; Ioan I. Nistor, Pomenirea
Cantemir
lui Dimitrie Cantemir voevod, Bucureşti, 1924; Ştefan Ciobanu, Dimitrie
Cantemir în Rusia, Bucureşti, 1925; G. Vâlsan, Opera geografică a
principelui Dimitrie Cantemir, Cluj, 1926; Ilie Minea, Despre Dimitrie
Cantemir, Iaşi, 1926; Iorga, Ist. lit., II, 310-458; P. P. Panaitescu,
Contribuţii la opera geografică a lui Dimitrie Cantemir, Bucureşti, 1928;
N. Iorga, Dimitrie Cantemir, Cluj, 1929; Puşcariu, Ist. lit, 161-182; Sever
Zotta, Despre neamul Cantemireştilor, Iaşi, 1931; N. Iorga, Despre
Dimitrie Cantemir cu prilejul aducerii în ţară a rămăşiţelor lui, Vălenii de
Munte, 1935; N. Iorga, Originalitatea lui Dimitrie Cantemir, Vălenii de
Munte, 1935; Călinescu, Ist. lit. (1941), 39-47, Ist. lit (1982), 35-42;
Perpessicius, Menţiuni ist., 286-304; Petre P. Panaitescu, Dimitrie
Cantemir. Viaţa şi opera, Bucureşti, 1958; Dan Bădărău, Filosofia lui
Dimitrie Cantemir Bucureşti, 1964; Piru, Ist. lit, I, 328-366; Ist lit., I,
557-587; Scarlat Callimachi, Dimitrie Cantemir. Viaţa şi opera în imagini,
Bucureşti, 1966; Duţu, Coordonate, passim; Ivaşcu, Ist lit., I, 242-256;
Manuela Tănăsescu, Despre „Istoria ieroglifică", Bucureşti, 1970; Lucian
Blaga, Izvoade, Bucureşti, 1972,142-168; Petru Vaida, Dimitrie Cantemir
şi umanismul, Bucureşti, 1972; Constantin Măciucă, Dimitrie Cantemir,
Bucureşti, 1972; Paul Simionescu, Dimitrie Cantemir, Bucureşti, 1972;
Protopopescu, Volumul, 237-305; Ştefan Giosu, Dimitrie Cantemir.
Studiu lingvistic, Bucureşti, 1973; I.D. Lăudat, Dimitrie Cantemir, Iaşi,
1973; Alexandru Duţu, Umaniştii români şi cultura europeană, Bucureşti,
1974, passim; Mircea Anghelescu, Literatura română şi Orientul,
Bucureşti, 1975, 21-31; Curticăpeanu, Orizonturile, 123-180, passim;
Muthu, Lit rom., 55-92; Negriei, Expresivitatea, 78-98; Papu, Clasicii,
29-49; Dimitrie Cantemir interpretat de..., îngr. şi pref. Suzana-Carmen
Dumitrescu, Bucureşti, 1977; Elvira Sorohan, Cantemir în Cartea
hieroglifelor, Bucureşti, 1978; Dicţ. lit. 1900,149-154; Sasu, în căutarea,
80-87; Negriei, Imanenţa, 151-159; Petrescu, Configuraţii, 86-93; Zoe
Dumitrescu-Buşulenga, Itinerarii prin cultură, Bucureşti, 1 982,12-28;
Ion Istrate, Barocul literar românesc, Bucureşti, 1982,242-282; Scarlat,
Ist. poeziei, 1,95-97; Rotaru, Valori, II, 153-198; Ciopraga, Propilee, 7-15;
Cosma, Geneza, 57-62; Papu, Lumini, 232-244; Ecaterina Ţarălungă,
Dimitrie Cantemir. Contribuţii documentare la un portret, Bucureşti, 1989;
Mazilu, Recitind, I, 375-378, 398-403, passim; Sorohan, Introducere, .
99-107,275-311; Dragoş Moldovanu, Dimitrie Cantemir între Orient şi
Occident, Bucureşti, 1997; Adriana Babeţi, Bătăliile pierdute. Dimitrie
Cantemir - Strategii de lectură, Timişoara, 1998; Monica Spiridon,
Modelul Cantemir, RL, 1999,1; Dicţ. analitic, II, 186-189, IV, 496-501;
Cărtărescu, Postmodernismul, 250,252; Vasile Harea, Dimitrie Cantemir
şifiul său Antioh, îngr. Sorina Bălănescu, Iaşi, 1999; Mazilu, Noi, 41-46;
Dicţ. esenţial, 128-133; Dan Horia Mazilu, Dimitrie Cantemir, un prinţ al
literelor, Bucureşti, 2001; Mircea Anghelescu, Destinul ciudat al operei lui
Cantemir, RL, 2002, 11; Ursu, Contribuţii, 34-43, 373-400; Gabriel
Mihăilescu, Universul baroc al „Istoriei ieroglifice". între retorică şi
imaginar, Bucureşti, 2002; Dragoş Moldovanu, Dimitrie Cantemir
între umanism şi baroc, Iaşi, 2002; Zamfirescu, Istorie, I, 581-617, II,
521-525. ' ' El.Sr.
(7.IX.1907, Pătrăuţi, j. Suceava —
7.VIII.1998, Iaşi), folclorist şi istoric literar. După studii
secundare la Suceava (1918-1926), urmează Facultatea de
Litere şi Filosofie la Cernăuţi (1926-1930), cu profesorii Leca
Morariu, Alexe Procopovici, Eugen Herzog şi Vasile Gherasim,
apoi se specializează la Şcoala Română din Roma (1931-1933).
îşi ia doctoratul în litere şi filosofie la Universitatea din
Cernăuţi (1936), fiind succesiv profesor secundar la Hotin şi
Cernăuţi (1934-1936), asistent la Catedra de literatură română
modernă şi folclor a Universităţii din Cernăuţi (1937-1944),
secretar la Institutul de Literatură, Filologie, Istorie şi Folclor
Dicţionarul general al literaturii române 50
de pe lângă aceeaşi catedră, profesor secundar la Râmnicu
Vâlcea (1944-1964), lector, conferenţiar universitar (1964-1974)
şi secretar ştiinţific al Institutului Pedagogic din Bacău.
A debutat cu proză şi versuri în „Junimea literară" (1927).
A mai colaborat cu comentarii de critică şi istorie literară la
„Aurora", „Ateneu", „Cronica", „Bucovina literară", „Artă".
A fost fondator şi redactor la „Aurora" (Hotin) şi la „Revista
Bucovinei" (Cernăuţi) şi a făcut parte din comitetele de con-
ducere ale publicaţiilor „Comunicări de istorie şi filologie" şi
„Studii şi cercetări ştiinţifice".
Ca şi Leca Morariu şi Petru Iroaie, se preocupă de
folclorul istroromân, începând cu teza sa de doctorat, Istro-
românii, publicată în 1937, şi continuând cu Ciripiri ciribire
(1935) şi Texte istroromâne (1959). Culege basme şi povestiri pe
care le transcrie fonetic, însă în forme accesibile şi nespecia-
liştilor, dar este interesat, într-o serie de studii, de motivele
stingerii folclorului amintit, de particularităţile epicii populare.
Culege şi tipăreşte, de asemenea, folclor dacoromân: Folclor
literar vâlcean (1979), Folclor literar din Suceava (1989), mai
important fiind volumul din urmă, care reuneşte texte (lirică
predominant erotică) culese în 1939, în timpul unei anchete
sociologice întreprinse de Universitatea din Cernăuţi, în
comunele Voroneţ şi Mănăstirea Humor. Invocaţia în poezia
populară (1980) este un studiu de stilistică, în care sunt exa-
minate, evolutiv şi estetic, în varietatea lor şi cu funcţionali-
tatea lor diversă, elemente de seamă ale oralităţii, aşa cum se
manifestă ele în cântecul propriu-zis şi în cântecul bătrânesc. în
Studii de literatură (1983), volum adunând studii despre
D. Cantemir, Anton Pann, M. Kogălniceanu, M. Eminescu,
Jean Bart, Octavian Goga, St. O. Iosif, Gib I. Mihăescu şi
Ciprian Porumbescu, reţin atenţia acele pagini care conţin
documente mai puţin cunoscute, comentarii privind unele
manuscrise.
Istroromânii, Hotin, 1937; Mensa academică, Cernăuţi, 1938;
Invocaţia în poezia populară, Bucureşti, 1980; Studii de literatură, Iaşi,
1983. Ciripiri ciribire, Cernăuţi, 1935; Texte istroromâne,
Bucureşti, 1959; Brăduleţ de pe cărare, Bacău, 1972 (în colaborare); Folclor
literar vâlcean, introd. edit., Râmnicu Vâlcea, 1979; Folclor literar din
Suceava, Iaşi, 1989.
E. Ionaşcu, Traian Cantemir, „Texte istroromâne",
LR, 1960,2; Matilda CaragiuMarioţeanu, Traian Cantemir, „Texte istro-
române", „Fonetică şi dialectologie", 1960,173-175; Marin Buga, „Folclor
literar vâlcean", ATN, 1979,4; Datcu, Dicţ. etnolog., 1,135-136. I. D.
(sfârşitul sec. XIX), poet. Fiu al unui
proprietar de moşii în Ilfov şi Vlaşca şi frate cu Constantin
Cantilli, a făcut parte, ca şi acesta, din cenaclul „Literatoru-
lui". în 1896, foarte tânărul lua apărarea prigonitului Al.
Macedonski într-o scrisoare deschisă către C. Miile. Publică
versuri în „Revista literară", „Revista poporului", „Litera-
torul", „Liga ortodoxă", „Ţara" (semna Aristcant) şi editează,
în 1898, împreună cu D. Caselli şi I. Costin, „Viaţa nouă", foaie
fără o orientare literară precisă, la care au colaborat întâm-
plător G. Coşbuc, Al. Obedenaru, M. Sadoveanu, Ion Theo
(Tudor Arghezi). Este directorul „Tribunei libere" (1896) şi al
revistei „Actualitatea" (din 1899, alături de D. Caselli). Scoate