Dimitrie Cantemir(1673-1723)

Fiu al domnitorului Moldovei, Constantin Cantemir,

studiază la Iași, apoi (ca ostatic al porții) la Academia
Grecească a Patriarhiei din Constantinopol. Cunoscător al
multor limbi (latină, greacă, turcă, arabă, rusă), dobândise
o cultură impresionanată. În 1714 devine membru al
academiei din Berlin.
Cantemir reprezintă expresia umo universale (omul universar). El
este un strălucit prescursor al corifeilor „Școlii Ardelene„

Dimitrie Cantemir, scriind biografia vrednicului său tată,

își căuta după obiceiul vremii de altmiteri, o ascendență
nobiliară și dinastică dintre cele mai impunătoare,
urmărind legitimarea succesiunii la tronul Moldovei, față
de marea boierime, gata în orice moment să i-o conteste.
Numele de Cantemir fusese dat de către tatăl lui
Constantin fiului său, drept poreclă după numele unei
vestite căpetenii tătare din Buceag, cu care codrenii de la
Fălciu și Ticheci avau conflicte contiunue, dar și unele,
temporare, împăcări.
Plecat de foarte tânăr din Silișteni de pe valea Elanului din
ținutul Fălciului -sat astăzi dispărut- unde nu putea avea
prea mult pământ, sluji o bucată de vreme cu mare cinste
în armata poloneză, sub regele Jan Cazimir, căpătând
ranguri și onoruri.
Cantemir și-a însușit cele mai variate cunoștințe în
domeniul culturilor turcă, persană și arabă, odată cu
deprinderea curentă a limbilor respective. „Istoria
imperiului otoman”, tratatul de muzică turcească, tratatul
despre „Sistema religiei mahomedane” etc. Sunt dovezi
certe în acest sens.
Cele mai valoroase lucrări ale sale sunt cele cu caracter
istoric. El prezintă originea romană a poporului nostru în
spiritul ideilor umanismului, afirmând că „suntem urmașii
unui popor care a creat o civilizație și o cultură clasică”.
Murea în dupamiaza zilei de 21 august 1723, în vârstă de
aproape numai 50 de ani, suferind de diabet, și era
înmormântat la biserica grecească din Moscova, alături de
soția sa, Casandra. De onoruri însemnate s-au bucurat
apoi fiii săi, în primul rând Antioh Cantemir și Maria
Cantemir, ultima fiind primită în rândul doamnelor de la
palat, iar Antioh va fi unul dintre cei mai importanți
ambasadori în Anglia și Franța, mai ales, primul mare poet
clasic rus.
Maria Cantemir
Realizări:
Ajunge domnitor el însuși, pentru 8 luni, între 1710 și 1711. Se
aliază, împotriva turcilor, cu țarul Petru cel Mare al Rusiei. La
Stălinești (1711), turcii înving, iar Cantemir se refugiază la
Moscova, unde va rămâne până la moarte.
El a scris prima carte în limba română-„Istoria Ieroglifică”.
Lucrarea a fost scrisă la Constantinopol, în 1705, titlul ei complet
fiind „ISTORIIA IEROGLIFICĂ ÎN DOAÎSPREDZECE PĂRȚI
ÎMPĂRȚITĂ, AȘIJDEREA CU 760 DE SENTENȚII FRUMOS
ÎMPODOBITĂ, LA ÎNCEPĂTURĂ CU SCARĂ A NUMERELOR
DEZVĂLITOARE, IARĂ LA SFÂRȘIT CU A NUMERELOR STRĂINE
TÂLCUITOARE”.

Este o scriere dificilă. Subiectul, învălurit în formă alegorică, se

urmărește anevoie prin numeroase digresiuni, intercalări sau
dilatări retorice ale textului. Limbajul e întortocheat, cu o sintaxă
neobișnuită și cu un lexic adesea bizar, amestecând cuvinte vechi
cu termeni introduși de autor în limbă, în special cu sens
abstract, filosofic, dar care, în mare parte, nu s-au păstrat în uz.
Se descrie pe el ca fiind -inorogul-, iar oamenii din jurul său sunt
„Corbul”(=Constantin Brâncoveanu), „mamiferele”(=moldovenii),
„Hameleonul”(=Scarlat Ruset), „Crocodilul”(=șeful gardei),
„fălcile crocodilului”(= închisoarea gărzii imperiale),
„Lupul”(=cumnatul autorului), „Fiul”(=fratele lui Cantemir) și
„Șoimul”(=Toma Cantacuzino).
Fragment:„Iară inorogul în opreala crocodilului fiind și precum în
blăstămate vicleșugurile hameleonului să fi căzdut, vestea prin
urechile tuturor să împrăștie, toți munții și codri de fapta ce să
făcusă să răzsună și toate văile și holmurile de huietul glasului să
cutremura, atăta cât glasurile răzsunării precum ca o muzică să
fie tocmite să părea carile o harmonie tângăioasă la toată
urechea aducea, nice cineva altă ceva audziia, fără numai.”