Istoriografia si cronicarii romani

Calin Rares
Clipa Mario
Chirilov Iulian
Constantin Monica

2023-2024
Liceul Tehnologuc De Electrotehnica Si Telecomunicatii
Constanta
Istoriografia romana a fost data de 3 cronicari romani: Grigore Ureche, Miron Costin si ion Neculce.

Grigore Ureche (n. cca. 1590 – d. 1647) a fost primul cronicar moldovean de seamă a cărui operă s-a
păstrat

Letopisețul Țării Moldovei (titlul original: Letopisețul țărâi Moldovei, de când s-au descălecat țara și de
cursul anilor și de viiața domnilor carea scrie de la Dragoș vodă până la Aron vodă) a fost scris spre
sfârșitul vieții; se crede că Grigore Ureche ar fi muncit la el între anii 1642-1647. Baza informativă a
cronicii au constituit-o scrierile slavone de curte, cronica Poloniei a lui Joachim Bielski și o cosmografie
latină. Valoarea ei constă în integrarea faptelor istorice într-un sistem de gândire politică.

Cronicarul motivează scrierea acestui letopiseț din simplul pretext „ca sî nu se înece ... anii cei trecuți“ și
să lase urmașilor amănunte despre cele ce au fost să se petreacă în anii de demult, dar și din grija ca
aceștia să nu rămână „asemenea fiarelor și dobitoacelor celor mute și fără minte“. E de accentuat
importanța pe care o acordă cronicarul istoriei în trezirea și creșterea conștiinței naționale a poporului,
Letopisețul Țării Moldovei constituind începutul istoriografiei în limba română.

Versiunea originală a circulat într-un mediu foarte restrâns și s-a pierdut foarte de timpuriu, la baza
tuturor copiilor ulterioare din a doua jumătate a sec. al XVII-lea și până astăzi stând versiunile
interpolate ale lui Simion Dascălul. Alți copiști, ca Misail Călugărul și Axinte Uricariul au adăugat la rîndul
lor unele pasaje. Majoritatea interpolărilor au fost identificate, unele chiar de Miron Costin. Astăzi se
păstrează 22 de copii manuscrise, conținînd integral sau parțial cronica lui Ureche. Prima publicare a
textului s-a făcut în 1852, de către Mihail Kogălniceanu.

Letopisețul prezintă istoria Moldovei de la al doilea descălecat (1359) pînă la à doua domnie à lui Aron-
vodă. Grigore Ureche a consemnat în mod obiectiv evenimentele și întâmplările cele mai importante,
ținând foarte mult să fie nu un „scriitoriu de cuvinte deșarte ce de dereptate“. Adversar al unei puteri
domnești fără controlul boierimii, Ureche a scris cronica de pe poziția marii boierimi. A glorificat eroica
luptă antiotomană a moldovenilor pentru neatârnarea țării și în special epoca lui Ștefan cel Mare. În
politica externă, Grigore Ureche a promovat cu perseverență ideea polonofilă – izbăvirea Moldovei de
turci numai în alianță cu Polonia.

Într-un capitol intitulat Pentru limba noastră moldovenească, remarcă influența altor limbi („așijderea și
limba noastră din multe limbi este adunată și ne iaste amestecat graiul nostru cu al vecinilor de prin
prejur”), afirmă descendența romană („de la Rîm ne tragem”) și face unele apropieri etimologice între
cuvintele românești și cele latinești („…de la rîmleni, ce le zicem latini: pîne, ei zic panis; carne, ei zic
caro; găina, ei zic galina; muiarea, mulier; fămeia, femina; părinte, pater; al nostru, noster și alte multe
din limba lătinească, că de ne-am socoti pre amănuntu, toate cuvintele le-àm înțălege”. Ureche greșește
originea doar a două cuvinte: femeie – familia, părinte – parentem). Cronicarul afirmă și originea
comună a moldovenilor, muntenilor și ardelenilor.
A întîmpinat greutăți de exprimare pentru că nu a avut un model de cronică în limba română, de aceea
frazele sunt mai greoaie, amestecînd sintaxa slavă cu cea orală românească.

N. Manolescu, în Istoria critică a literaturii române desprinde următoarele trăsături ale operei:

a) atitudinea critică față de izvoare: nu folosește știrile care „nu se tocmesc”;

b) țel patriotic și educativ precis: demonstrează latinitatea limbii cu exemple și vede necesitatea ca
românii să aibă și o istorie a lor, cum au alte popoare;

c) folosirea metaforei: cronicarii trebuie să fie „fierbinți” pentru trecut. Într-o luptă, moldovenii au pierit
„cît au înălbit poiana”;

d) arta portretului: omul este privit sub o calitate sau un viciu esențial, care-i subordonează faptele. Iliaș-
vodă, fiul turcit al lui Petru Rareș, „pe dinafară să vedea pom înflorit, iar dinăuntru lac împuțit”. Ștefan
cel Mare este impulsiv, dar viteaz.

Miron Costin (n. 30 martie 1633 – d. decembrie 1691) a fost un boier, diplomat, dregător și important
cronicar moldovean.

Viața Lumii - este prima sa operă originală, un poem filozofic pe tema fortuna labilis, scris cam în aceeași
perioadă cu psalmii lui Dosoftei. În Predoslovia voroavă la cititor prezintă scopul lucrării: de a arăta în
românește ce este stihul. Opera pune în circulație mai multe motive: timpul trecător și ireversibil, viața
ca vis, amintirea, soarta nedreaptă. Unele versuri au avut un ecou considerabil în literatura noastră
veche, fiind amintite în aproape toate compunerile lirice ale vremii: „A lumii cînt cu jale cumplită viața/
Cu griji și primejdii cum este și ața/ Prea subțire și-n scurtă vreme trăitoare/ O lume vicleană, o lume-
nșelătoare.” Finalul operei este moralizator: dacă viața lumii este o iluzie, singura consolare a omului
este credința în Dumnezeu.

Letopisețul Țării Moldovei de la Aron vodă încoace, de unde este părăsit de Ureche – vornicul - continuă
cronica lui Ureche din 1594 până în 1661, anul morții lui Ștefăniță Lupu. La elaborarea Letopisețului,
Miron Costin s-a folosit pe larg de o serie de lucrări ale istoricilor transilvăneni și polonezi: Laurențiu
Toppeltin, „Despre originea și căderea transilvănenilor”, episcopul de Przemysl Paul Piasecki, autorul
cronicii Chronika gestorum in Europa singularium, precum și scriitorii poloni Gvagnin-Paszkowski,
Otwinowski și Twardowski (cf. N. Iorga, op. cit. p. 320). Opera are în ultima parte un caracter
memorialistic. Tonul narațiunii este mai puțin senin, pentru că trăiește vremuri grele. Letopisețul s-a
păstrat în 56 de copii manuscrise. N. Manolescu, în Istoria critică à literaturii române desprinde
următoarele trăsături ale operei:

caracter mai modern decît al cronicii lui Ureche: explică fenomenele istorice din punct de vedere
economic, politic și social;

folosirea frecventă a dialogului: opera e plină de conversații fermecătoare și de replici extraordinare.

Vasile Lupu, informat despre trădarea unui boier, exclamă: „În zadaru această slujbă acum; să-mi hie
spus acestea pînă era în Iași logofătul.”;

aplecarea spre culisele istoriei: comunică, atunci cînd știe, bîrfele și stratagemele diplomatice,
anticipîndu-l pe Neculce prin portretele precise. Ștefan Tomșa al II-lea este un domnitor crud care ține
pe lîngă el un călău „pierzător de oameni”, credulitatea lui Vasile Lupu apare în antiteză cu ipocrizia
sfetnicului său Gheorghe Ștefan etc;

stilistica frazei: fraza este lungă și plină de cadențe, cu verbul la sfîrșit, după model latin.

De neamul moldovenilor, din ce țară au ieșit strămoșii lor - lucrare neterminată, păstrată în 29 de copii
manuscrise și publicată pentru prima dată de M. Kogălniceanu în 1852, are un caracter savant și o
noblețe a ideilor care o va face cartea de căpătîi a Școlii Ardelene. Predoslovia enumeră scopurile
lucrării: a) afirmarea etnogenezei pentru „lăcuitorii țării noastre, Moldovei și Țării Muntenești și românii
din țările ungurești, care toți un neam și odată descălecați sîntu”; b) conștientizarea valorii documentului
scris, care rămîne mărturie peste veacuri: „Lăsat-au puternicul Dumnezeu iscusită oglindă minții
omenești, scrisoarea…”. Românii trebuie să-și cunoască istoria, „toate alte țări știindu începuturile sale”;
c) dezmințirea ocărilor aduse de unii copiști ai cronicii lui Ureche, ca Simion Dascălul („om cu multă
neștiință și minte puțină”) și Misail Călugărul, care afirmaseră că moldovenii sunt urmașii tîlharilor de la
Roma exilați în Dacia; d) refacerea istoriei Moldovei de la primul descălecat, completînd astfel cronica lui
Ureche; e) elogiul scriiturii și al lecturii: „… căci nu este alta și mai frumoasă și mai cu folos în toată viața
omului zăbavă decît cetitul cărților”. Opera propriu-zisă este alcătuită din șapte capitole: I. Prezentarea
geografică și etnografică à Italiei; II. Formarea Imperiului Roman; III. Înfățișarea Daciei; IV. Cucerirea și
colonizarea Daciei de către Traian; V. Mărturii arheologice despre originea poporului român; VI. Mărturii
filologice și etnografice; VII. Încercarea de a completa răstimpul dintre colonizarea Daciei și întemeierea
Moldovei.

A mai scris și două cronici în limba polonă:

Cronica țărilor Moldovei și Munteniei

Istoria în versuri polone despre Moldova și Țara Românească (Poema polonă), 1684.

Ion Neculce (n. 1672, Moldova – d. 1745, Târgu Frumos, Iași, Moldova) a fost un cronicar moldovean,
mare boier, care a ocupat diferite funcții importante în perioada domniei lui Dimitrie Cantemir.
Lucrarea de căpătâi a lui Neculce - în afară de compilarea cronicilor anterioare - este Letopisețul Țării
Moldovei de la Dabija Vodă până la a doua domnie a lui Constantin Mavrocordat. Lucrarea cuprinde
evenimentele din 1662 până la 1743, la care a fost mai totdeauna părtaș sau le-a cunoscut de aproape.
Cel mai probabil, cronicarul și-a început lucrul la Letopiseț după anul 1732, când avea deja cca 60 de
ani[11] și a lucrat la Letopiseț până în anul 1744. ...1744.

În prefața lucrării, autorul relatează că până la Duca-Vodă el s-a condus de diferite izvoare aflate pe la
alții, "iar de la Duca-Vodă cel bătrân înainte până unde s-o vedea, la domnia lui Ion Vodă Mavrocordat,
nici de pre un izvor a nimănui, ce am scris singur dintru a mea știință, câte s-au tâmplat de au fost în
viața mea. Nu mi-au trebuit istoric străin să cetesc și să scriu că au fost scrise în inima mea".

Letopisețul este precedat de câteva file ce poartă titlul: "O samă de cuvinte ce sîntu audzite din om în
om, de oameni vechi și bătrâni și în letopiseții nu sînt scrise...". Aici se cuprind o serie de tradiții relative
la diferiți domni și care ulterior au format subiectele legendelor și poemelor din literatura noastră
modernă, precum: Daniil Sihastru de Bolintineanu, Aprodul Purice de Negruzzi, Altarul mănăstirii Putna
de Alecsandri, Cupa lui Ștefan de Bolintineanu, Dumbrava roșie de Alecsandri, Visul lui Petru Rareș de
Alecsandri ș.a. Aproape toți domnii, despre care vorbește Neculce în cursul cronicii sale, au câte un scurt
portret sau câte o caracteristică.[10]

Dintre toți istoricii și criticii literari, numai George Călinescu l-a caracterizat pe Ion Neculce ca având un
"ton bârfitor și moralizator."[12]Iată un exemplu de "bârfă" a lui Ion Neculce, cu referire la Dumitrașcu-
vodă, dat de G Călinescu în Istoria literaturii... (op.cit.): "și era om nestătător la voroavă, telpiz, amăgitor,
geambaș de cai de la Fanar din Țarigrad; și după aceste, după toate, era bătrân și curvar. Doamna lui era
la Țarigrad; eară el aice își luase o fată a unei rachierițe, de pe Podul Vechiu, anume Arhipoae; eară pre
fată o chiema Anița , și era țiitoarea lui Dumitrașco-vodă..." Criticul literar Șerban Cioculescu apreciază
(op.cit.,p.92) că: "Neculce nu a putut fi imparțial și obiectiv, fiindcă a suferit prea mult în copilărie și
tinerețe de disprețul acelora care îl vor fi privit pe el și pe ai săi ca pe niște "rude sărace" și mezaliate."

Cronica lui Ion Neculce ni s-a păstrat într-un număr de 14 copii manuscrise, dintre care cel mai vechi, cu
intervenții ale autorului, nedatat, este ms. B.A.R.P.R. nr. 253, folosit și de Mihail Kogălniceanu, la
alcătuirea primei sale ediții din 1845.