UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

FACULTATEA DE LITERE

DEPARTAMENTUL LINGVISTICĂ ROMÂNĂ ȘI ȘTIINȚĂ LITERARĂ

,,Fefeleaga”
de Ion Agărbiceanu

A elaborat: Ilieş Aurelia

A verificat: Gabura C.

CHIȘINĂU, 2017
 ,,Fefeleaga” a fost publicată în volumul “Două iubiri” în 1910, nuvela cuprinde aspecte din
familia unor mineri din Munţii Apuseni, la începutul secolului al XX-lea. De un dramatism puternic și de
un realism dureros, nuvela aduce în atenția cititorului nu numai aspecte sociale zguduitoare, ci și figura unui
personaj profund, al cărui destin tragic impresionează puternic.
,,Fefeleaga” pornește, într-adevăr, de la o femeie reală, care a trăit printre buciumani, la poalele
Detunatei. Fefeleaga lui Agârbiceanu era o femeie simplă. Singurul ei ajutor era calul ei, Bator. Cu el trudea
din zi până-n seară.
Prin ochii Ștefaniei, Fefeleaga cea reală, bunica ei, era o persoană cumsecade. Avea grijă de ea.
„Îmi lua apărarea în fața copiilor care se purtau urât cu mine. Îmi cânta, îmi spunea de strîgoi”. Era la
fel ca oricare bunică grijulie, care-și iubește nepoții. Agârbiceanu și-a transformat personajul în ceea ce și-a
dorit el: bătrâna aceea care nu avea mai nimic, nici lucruri materiale, nici sprijin moral. Conform scrierii lui,
copiii ei au murit. Și toate acestea pentru a nuanța o viață plină de tradiții și dramatism, cu un impact
emoțional major. Tanti Fani afirmă clar: copiii ei au trăit, altfel ea nu ar fi existat. E revoltată pe faptul că
Agârbiceanu a inventat multe lucruri despre bunica ei, doar pentru a ieși totul cum voia el.
,,Fefeleaga” se distinge prin sobrietatea mijloacelor artistice, adecvate subiectului: soarta
nemiloasă a unei femei sărace din Ardeal, care în pofida eforturilor supraomeneşti de a-şi menţine în viaţă
copiii, îi vede seceraţi de mizerie înainte de a fi împlinit vîrsta de cincisprezece ani.
Modestia speranțelor ei legate numai de supraviețuirea copiilor face ca moartea lor succesivă, la
aceeași vîrstă, să pară o ironie tragică, o cruzime nemeritată, batjocoritoare în proporție directă cu
strădaniile văduvei necăjite, al cărei devotament matern este fără margini. Desigur, Fefeleaga mai apare ca
victimă a unor întîmplări suprafirești - ea însăși, pe bună-dreptate, nu crede în puterile nevăzute ale răului,
în drac, ci a nedreptății sociale, a răutății omului: „Drac e omul rău și nedrept".
Autorul nu pierde din vedere această semnificație, însă atenția lui se îndreaptă asupra puterii
acestei femei de a purta cu demnitate poverile unei existențe inumane, de a înfrunta fără vaiet durerile și
nedreptatea. Tăria morală a eroinei se detașează mai limpede din discreția desăvîrșită în fața suferinței.
Fefeleaga pare făcută din tăceri, e o făptură pe care încercările vieții au adîncit-o în sine, îndepărtînd-o de
oameni și de obiceiurile lor. Durerea parcă a încremenit-o. De aceea, înfățișarea ei e comparată cu piatra și
cu lemnul: obrajii îi sînt ca două lespejoare de piatră surie; la moartea celui din urmă copil a stat ziua
întreagă, așa cum sta lemnul. Durerea urcă rar din adîncurile sufletului chinuit așezîndu-i pe față abia cîteva
lacrimi. Contrastul dintre suferința cumplită și nemărturisirea ei este pus în evidență de faptul că persoana ei
poate stîrni rîsul unui sătean care o poreclește Fefeleaga, numele ei fiind de fapt Măria Dinului.
Arta autorului se distinge, în construcția nuvelei, prin modul în care unitățile epice intră în relație
punîndu-se în valoare reciproc, și prin originalitatea introducerii unui alt personaj principal, care reflectă
existența eroinei — calul Bator, unicul ei sprijin, singurul cu care comunică. În ceea ce privește înlănțuirea
planurilor narative, observăm că în ,,Fefeleaga” acțiunea pare a se desfășura în prezent abia spre finalul
nuvelei, cînd o vedem pe mama Păuniței plîngînd. Partea expozitivă este scrisă la timpul prezent, dar acest
prezent arată acțiuni repetabile: faptul că femeia urcă și coboară mereu, cu aceeași înfățișare, alături de
același cal istovit, pe veșnicul drum al pietrei. Este un prezent pe care îl putem numi etern și care are
valoare simbolică. Din aceasta imagine a trudei singuratice, din monotonia nesfîrșită a acestui drum, par a
se desface fragmentele retrospective care reconstituie viața văduvei luptînd singură cu săracia, trăind numai
pentru copiii ei, pe care îi pierde unul cîte unul, neînțeleasă și nedreptățită de oameni.
Drumul alături de Bator revine în puține dar semnificative notații, după fiecare mișcare a tragicului:
moartea soțului, hotărîrea de a-și crește copiii singură, moartea primilor trei copii, nedreptele plăți
duminicale. Acest drum are înțelesul de drum al vieții Fefeleagăi, care strînge toată durerea omenească în
făptura sa încovoiată și pămîntie ce urcă dealul suferinței. Caracterizarea directă și descrierea amănunțită a
trecerii dealului o situează pe Fefeleaga într-o exemplaritate a devotamentului și a dîrzeniei. Viața ei,
rememorată la moartea Pauniței, se confundă cu Dealul-Băilor, înalt, pieptiș, cu colți de stîncă ieșiți ca niște
măsele de uriași, cu potecă de atîtea ori bătută. Timpul e măsurat de moarte. Nici un alt eveniment nu
sparge uniformitatea zilelor de trudă. După îmormîntarea fiecărui copil, mama își regăsește însă tăria de a
munci mai departe pentru cei rămași în viață, întocmai cum, după ce a cărat o povară, pleacă să aducă alta,
suind și coborînd același deal. Existența protagonistei este reconstituită din consemnarea unui șir de acțiuni
succesive, asemănătoare, interminabile parcă, și timpul verbal al actualizării lor este imperfectul,
predominant în nuvelă. Momentele hotărîtoare sînt expuse la perfectul compus, un timp al acțiunii
încheiate, devenit în ,,Fefeleaga” timpul ferm al durerii.
Personajul este prezentat și din interior de autor, care îi rostește gîndurile. Deznodămîntul
reintroduce acțiunea în regimul verbal al imperfectului, ce pare a o situa într-un univers ce se îndepărtează,
dîndu-ne impresia că am închis o carte. Prezentul expozițunii - impunînd permanență semnificațiilor - și
imperfectul purtător al sensului de trecere prin întîmplări identice, alături de portretizarea plastică a femeii
și a calului, de dialogurile sumare - cu rol de a face rezonante tăcerile -, de înfățișarea cu precizie a unor
amănunte precum încărcarea minereului sau mișcările calului pe povîrniș constituie împreună un izvor de
poezie a tristeții.
Portretul eroinei e realizat în continuă relație cu soarta animalului de povară. Ca și acesta, femeia
e mută și resemnată. Bator este umanizat de durerea și singurătatea stăpînei, care înțelege ostenelile singurei
ființe în stare să muncească pentru copiii ei cei firavi. Înfățișarea le-a devenit asemănătoare; în
caracterizarea directa corespondentele sînt accentuate de autor, iar pe parcursul nuvelei sînt amplificate, cei
doi îmbătrînind la fel, în veșnicul tropotit al zilelor egale, pentru ca în final ele să se amplifice dramatic.
Bator, mut, orb și surd cînd urcă din greu, cu capul în pămînt ca și stăpîna, necheză întîia oara, după o
tăcere de o grămadă de ani. Despărțirea de Bator, care o ajută pentru ultima oară pe această mamă a să-și
îndeplinească cea din urma datorie, înmormîntarea copilei după datină, reprezintă momentul de concentrare
a tuturor tensiunilor dramatice. Dialogul cu calul punctează marile nenorociri.
Drumul și calul sînt oglinzile ce reflectă existența Fefeleagăi și felul în care o îndură. Caracterizarea
paralelă accentuează și puritatea personajului. Animalele sînt nevinovate. Durerea nemeritată îndurată cu
demnitate arată puterea unui singur om de a birui tradiția vieții. De aceea, lectura nuvelei înalță sufletul
cititorului, motivîndu-1 să admire nesfîrșita minune care este omul...
Fefeleaga știa că Agârbiceanu voia să scrie despre ea. Zicea: „vrea să-mi facă roman”. „Ea nu era de
acord, se certa cu el. În nuvelă o chema Sofia, da în realitate se numea Maria”. Porecla Fefeleaga vine de
la verbul „a lega”, deoarece atunci când intrau vacile vecinilor pe pajiștile ei, le lega și le ținea în
gospodăria ei până când veneau oamenii să le revendice. Lega, rezultă „leagă”, deci Fefeleaga. Sofia care
leagă. Am aflat despre asta stând de vorbă cu o vecină de-a ei, Jeni, în vârstă de 92 de ani. Bătrâna e extrem
de înverșunată. Zice că pe când era copil a fost traumatizată de Fefeleaga. Era foarte răutăcioasă, striga la ea
când era cu animalele pe câmp, de teamă să nu-i calce terenurile. Tanti Jeni, de frică, țipa împreună cu frații
ei: „Bobă Fică… nu ne bate!”. „Bobă” înseamnă „babă”, femeie mai în vârstă. „Omoar-o dracu’, s-o
omoară, că era muiere rea”. Doamna Ștefania, la rândul ei, îmi spune de tanti Jeni, vecina ei, că vorbește
urât la adresa bunicii ei și că nu ar avea dreptate. Crede că dacă Fefeleaga ar fi trăit în zilele noastre, ar fi
avut o altă viață. Poate că nu ar fi fost personaj de poveste, dar cu siguranță ar fi dus-o mai ușor. Nu ar mai
fi fost nevoită să „mâne” cu calul piatră la Șteampuri. Șteampuri, adică unde se măcina piatra pe care o
aducea apoi la Frasăn, locul pe care se afla pe atunci mina. „Poate puțini de pe vremea aceea o duceau așa
de rău, precum ea. Purta haine rele, șurțe”.
Fefeleaga nu a rămas după moarte doar femeia aceea răutăcioasă și săracă. A rămas femeia pe care un
om, un preot, un nume a ales-o pentru a-i da contur literar vieții. Așa se face că Fefeleaga a rămas în
amintirea buciumanilor, a ardenelenilor, a celor care au cunoscut-o sau au auzit despre ea.
Fefeleaga este un personaj și, totodată, un om de excepție. Ea reprezintă, cu umila ei poveste, zona
munților Apuseni, mai exact zona Valea Șesei. Locul de unde provine Fefeleaga are un trecut și totodată un
prezent valoros.