Florin scrie un roman. Secvenţe narative. Autor, narator, personaj.

Tema

Povestirea „Florin scrie un roman” abordează problema scrisului,

a operei literare, punând în discuţie raportul realitate-ficţiune, dar şi
relaţia autor-narator-personaj.

Explicaţia titlului

Titlul pune accent pe verbul „a scrie”, făcând trimitere la tema

povestirii.

Prima secvenţă narativă sau plan narativ

Fragmentul poate fi intitulat „Isprăvile lui Florea haiducul”,

„Fragment de roman haiducesc”, „Într-o lume legendară”, Florea
haiducul”, „La hanul Aniţei”, „ Haiducul Florea şi calul său năzdrăvan”
etc.
Perioada în care au loc întâmplările este situată cu mult timp în
urmă, vremea lui Sturza-Vodă, o vreme din trecutul îndepărtat, când
încă mai erau posibile isprăvi şi întâmplări legendare. Din acest motiv
sunt utilizate arhaisme şi regionalisme, care ne transpun în atmosfera
de epocă, dau o coloratură pitorească întregii naraţiuni.
Notă: Mihail Sturdza (Vodă Mihalache Sturza), născut în 24
aprilie 1794, la Iaşi, decedat în 8 mai 1884, la Paris, a fost domnitor al
Moldovei între aprilie 1834 şi iunie 1849 (în prima jumătate a secolului
a XIX-lea).
Înlănţuirea întâmplărilor se face prin sintagma (expresia, fraza,
construcţia): După ce scăpă din această primejdie…”. Naraţiunea este
construită la persoana a III-a, protagoniştii sunt haiducul Florea, un
personaj aflat la limita fabulosului, la fel ca armăsarul său năzdrăvan,
Bălan (care, întocmai ca în basme, este cel care îl ajută pe stăpânul
său în momente de cumpănă), hangiţa Aniţa ( care aminteşte de
Ancuţa, eroina volumului de povestiri „ Hanu-Ancuţei” de Mihail
Sadoveanu), care îl iubea pe Florea, fără ca acesta să-i împărtăşească
dragostea, şi căpitanul Gealatu, un personaj mânat de dorinţa de
răzbunare. De la prima privire, putem identifica un personaj înzestrat
cu trăsături pozitive de caracter, haiducul Florea, amintind de poveştile
cu haiduci păstrate în folclorul românesc, sau de personaje aparţinând
altor culturi, cum ar fi de pildă Robin Hood. Acesta urmărea să facă
dreptate ţăranilor, şi-şi însemna pe răboj numele boierilor care-i
împilau pe ţărani. Întâmplările sunt fantastice, realul se împleteşte cu
fabulosul, elementele de basm cu cele ţinând de lumea reală.
Oponentul lui Florea haiducul este căpitanul Gealatu, aflat de partea
stăpânirii, care este tot timpul pe urmele lui, urmărind să răzbune o
rană urâtă primită în obraz într-o luptă mai veche. Un personaj
ambiguu este hangiţa Aniţa, amintind de Ancuţa cea vioaie,
sprâncenată şi vicleană, rănită în mândria ei de dragostea respinsă,
care una spune şi alta face, oferindu-i în secret ajutor căpitanului
Gealatu.
Fragmentul se încheie cu imaginea impunătoare a haiducului
care dă foc la han, purificând astfel locul de faptele rele ce s-au
săvârşit acolo şi nelăsând nici o urmă a răului (întocmai ca în nuvela
„Moara cu noroc” de Ioan Slavici, loc al nelegiuirilor, în care se
săvârşesc fapte de jaf şi crime în numele setei de înavuţire, de
parvenire prin orice mijloace, care schimonoseşte sufletul eroului
principal, Ghiţă), „încalecă şi se avântă spre alte isprăvi vitejeşti”,
lăsând-o pe Aniţa cea vicleană să bocească la marginea drumului. Este
pe undeva, în toată această naraţiune, o caricaturizare caldă şi însoţită
de un umor ascuns, care păstrează însă, în faldurile sale mai adânci, o
notă de seriozitate, de gravitate, convertită într-o naraţiune naivă,
plină de pitoresc, în care adevărurile moralizatoare par spuse ca în
joacă, lipsite fiind de forţa insinuantă a maleficului, întocmai ca în
basmele româneşti, care educă copilul de la o vârstă fragedă în
problemele care ţin de etică şi morală, fără însă a cutremura universul
lui fragil şi naiv.

A doua secvenţă narativă

Trecerea de la o secvenţă narativă la alta se face prin inserţie. O

naraţiune este inserată în alta, care la rândul ei este inserată în alta.
Aceasta este tehnica povestirii în ramă, care a mai fost abordată în
literatura noastră de Mihail Sadoveanu în „Hanu-Ancuţei”. Spre
deosebire de „Hanu-Ancuţei”, unde există o trecere în ambele sensuri,
în care se păstrează o legătură narativă între „cadru” (hanul Ancuţei,
unde se adunau călătorii şi povesteau la o cofă de vin, întâmplări
minunate din vremea tinereţii lor) şi povestirile propriu-zise, în „Florin
scrie un roman” nu există o astfel de trecere, o astfel de legătură.
Aflăm noutatea, surprinzătoare, abia în debutul următoarei secvenţe
narative.
Această secvenţă poate fi intitulată „Florin scrie un roman”,
„Aventurile lui Florin”, „Florin şi Ana”, „Un scriitor în devenire” etc.
Înlănţuirea celor două secvenţe narative se face prin sintagma:
„fără să bănuiască nici o clipă adevărul, că nu trăieşte în realitate, ci
într-un caiet pătat cu margarină şi dulceaţă.”Astfel, „realitatea” din
prima secvenţă narativă, la care ca cititori subscriem, prin convenţie,
se dovedeşte o simplă ficţiune.
Întâmplările sunt plasate într-un timp modern, în secolul al XX-
lea, epoca descoperirilor tehnice, a informaticii şi a exploziei de
informaţie, iar naraţiunea se desfăşoară la persoana a III-a.
Consecvent, limbajul folosit se schimbă, sunt utilizate de astă-dată
neologisme şi termeni argotici, specifici unei comunităţi restrânse, care
însă au devenit universali, s-au transmis la noile generaţii, conform
versului eminescian „Toate vechi, şi nouă toate…”. Fiecare generaţie de
adolescenţi, trecând prin experienţele vârstei, cunoaşte aceleaşi
imponderabilităţi ale vârstei, aceleaşi bravade, aceleaşi experienţe
sentimentale (eşuate), aceleaşi dorinţe de a se evidenţia, de a şoca,
de a deveni cineva, de a scrie, de a fi admiraţi şi preţuiţi de colegi şi
prieteni.
Florin, „narator” şi personaj, apare în două ipostaze: de scriitor al
romanului haiducesc şi cea de copil al epocii moderne. Există de altfel
o paralelă între isprăvile vitejeşti ale lui Florea haiducul şi propriile lui
isprăvi în jocurile pe calculator, în care secera fără milă monştri. Florin
ne face să părăsim ficţiunea şi să pătrundem în „realitate”. Ana, fosta
lui prietenă, devine eroină în romanul său haiducesc, fiind astfel
„pedepsită”. Personajele sunt colegii săi de şcoală, cărora le
împărtăşeşte aventurile palpitante din romanul său, care aspiră şi ei să
devină scriitori, dar fără succes. Nefiind băgat în seamă de cele trei
fete, Florin se gândeşte că poate a fost prea „blând” cu personajul
Aniţa, adică cu Ana. Observăm similitudinea numelor: Florea-Florin,
Aniţa-Ana.
Florin apare deci în triplă ipostază:
- de autor al romanului haiducesc;
- de narator al întâmplărilor;
- de personaj în romanul lui Florescu..
Toate ipostazele sunt însă aparente… ceea ce ni se dezvăluie la o
privire mai profundă. În finalul secvenţei narative, pregătind şi alte
încercări de răzbunare, îşi cumpără îngheţată pe băţ şi alunecă pe role,
cu o gratuitate şi seninătate specifice vârstei.

A treia secvenţă narativă sau plan narativ dezvăluie faptul că

Florin este un personaj al fragmentului pregătit de domnul Florescu
pentru a fi introdus în manuale. Părăsim astfel, puţin mai obosiţi,
„realitatea”, care se dovedeşte a fi o ficţiune, pentru a intra într-o
realitate mai aproape de adevăr. Personajul principal al acestei
secvenţe narative este domnul Florescu, o persoană serioasă,
stimabilă, care-şi redactează scrierile la calculator. Locul de joacă a
devenit acum un loc de muncă, adolescentul – o persoană matură,
responsabilă, un creator cu drept de viaţă şi de moarte asupra
personajelor sale, pe care le mânuieşte după bunul său plac. Domnul
Florescu apare şi el în triplă ipostază:
- de autor al celei de-a doua secvenţe narative, şi implicit şi a
celei dintâi;
- de scriitor al unui fragment ce urmează să fie introdus în
manuale;
- de personaj în cea de-a treia secvenţă narativă.
 Naraţiunea se desfăşoară la persoana a III-a, iar epoca în care
este plasată acţiunea pare apropiată de cea în care trăieşte Florin,
personajul din a doua secvenţă narativă.
Există o apropiere între Florea – Florin - Florescu… care ne
dezvăluie că toate personajele au în comun ceva, reprezintă poate
etape de viaţă, dintr-o devenire: de la vârsta legendelor, a basmelor şi
povestirilor cu haiduci, la vremea ludică a jocului, perioada
adolescenţei, şi în final, la cea a maturităţii. Această a doua secvenţă
poate fi intitulată: „Domnul Florescu”, „Florescu - scriitorul”,
„Telegrama”.
A treia secvenţă narativă se încheie brusc, lăsându-ne în
suspans, cu sosirea unei telegrame, pe care o aduce la uşă poştăriţa.
Numele (adevăratului) autor nu-l aflăm, dar pare clar că este domnul
Florescu.
Aici intrăm însă în pagina goală, albă. Aceasta este pentru că a
fost părăsit un nou plan al ficţiunii, şi intrăm, abia după consumarea
lui, în deplina realitate. Şi anume, că autorul povestirii în ramă este
Mircea Cărtărescu, care este şi autorul primei secvenţe narative, şi a
celei de-a doua, şi a celei de-a treia. Altfel, povestirea s-ar fi numit
„Florin scrie un roman”, de domnul Florescu, sau de Florin.
Prin urmare, autorul povestirii este Mircea Cărtărescu, cel căruia
îi atribuim o operă literară, făptuitorul, creatorul propriu-zis al operei de
ficţiune, care are o strânsă legătură cu persoana fizică, scriitorul,
termen care are un sens mai restrâns (de cel care scrie, imaginează o
operă literară, ceea ce este în „interiorul ei”, subordonat autorului),
aflat undeva la răspântia dintre realitate şi ficţiune, având acces la
ambele, este tot el… iar naratorul… ei bine, este deja ceva abstract,
scriitorul în acţiune, absorbit cu totul în opera sa, un delegat al
autorului şi scriitorului, o voce personală (în naraţiunea la persoana I)
sau impersonală (în naraţiunea la persoana a III-a), care narează,
povesteşte, care se subordonează întru totul lumii imaginate, create,
plăsmuite, şi este cel care ne transmite mesajul operei literare,
semnificaţia sa, valenţele sale, universul ei de idei şi emoţii. Prin
urmare, autorul, scriitorul şi naratorul este Mircea Cărtărescu. Cercul
nu este închis aici, ca în romanele lui Rebreanu, de exemplu, scriitorul
ne oferă o cale de acces către sine, vine în întâmpinarea noastră, vrea
ca noi să-l cunoaştem (pe sine ca întreg, şi nu o bucată rotundă din
sine, „ruptă” de restul).
Succesiunea planurilor narative ne face să ne gândim că există o
similitudine, o punte, pe care o putem căuta, între scriitor şi
personajele sale. O aplecare spre partea bună, frumoasă a vieţii,
sugerată de primul plan narativ, tinereţe, bucuria de a trăi, avatarurile
sentimentale specifice vârstei, sugerate de personajul Florin, dar şi
munca creatoare, gravă, plină de seriozitate, a domnului Florescu, în
faţa calculatorului său, pentru a pregăti un material potrivit pentru a fi
introdus în manuale. Similitudinea de nume este evidentă: Florescu-
Cărtărescu, sugerând faptul că asemănarea, dacă va fi fiind căutată,
aici trebuie căutată. Un creator, un demiurg, un dumnezeu absolut
asupra fiinţelor sale de hârtie, pe care le aduce în faţa cititorilor săi, cu
o semnificaţie, cu un scop.

Notă: Povestire în ramă

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Povestirea în ramă aparține genului epic și este procedeul prin

care una sau mai multe narațiuni de sine stătătoare se încadrează într-
o altă narațiune mai amplă, care să le cuprindă în aceeași atmosferă
epică, iar interesul se conturează asupra situației neobișnuite povestite,
și nu în jurul personajelor.

Autor
De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Autorul (lat. „auctor” „creator, inițiator, editor”) unei opere,

organizatorul unei acțiuni. În literatură autorul este numit frecvent
scriitor, care poate fi poet, autorul unei opere lirice, libretist (cel care
compune versuri pentru opere muzicale). Autorul unei opere muzicale,
opere de artă, unui proiect de legi, unei reforme, unei fapte etc.