Fefeleaga a fost pentru întâia data publicată în „Viața românească , nr. 8, august 1908.

Apoi
inclusă fară modificări semnificative în volumul Doua iubiri, Valenii de Munte, Ed. „Neamul
românesc", 1910 (ediția a Ii-a, București, Cultura națională, 1923) și reprodusă mai târziu în
diverse antologii de autor, culegeri colective de proză scurtă, cu o largă răspândire externă.

Nuvela pornește de la o femeie reală, Sofia David, care a trăit printre buciumani, la poalele
Detunatei până în 1953. Fefeleaga lui Agârbiceanu era o femeie simplă. Singurul ei ajutor era
calul ei, Bator. Cu el trudea din zi până-n seară. Agârbiceanu și-a transformat personajul în ceea
ce și-a dorit el: bătrâna aceea care nu avea mai nimic, nici lucruri materiale, nici sprijin moral.
Conform scrierii lui, copiii ei au murit. Și toate acestea pentru a nuanța o viață plină de tradiții și
dramatism, cu un impact emoțional major. Tanti Fani,nepoata Fefeleagagai afirmă clar: copiii ei
au trăit, altfel ea nu ar fi existat. E revoltată pe faptul că Agârbiceanu a inventat multe lucruri
despre bunica ei, doar pentru a ieși totul cum voia el. „Puțîn îi adevărat. Că era săracă și aia cu
calu’ Bator. Multe îs povești, că Agârbiceanu’ aiăsta o fost și popă. Pă lângă că o scris, o zîs
multe baliverne, iă, ca să fie mai faină povestea”.

Opera literară,,Fefeleaga”este o nuvelă,o povestire epică în proza,cu o acțiune complicată la

care participă un singur personaj în zbatere continuă pentru a-și crește copiii. Autorul a redat în
manieră credibilă, veridică a realităţii, cu obiectivitate şi spirit de observaţie, povestea unei femei
simple, dar care are o existenţă dramatică şi complexă. Nuvela se distinge prin sobrietatea
mijloacelor artistice,adecvate subiectului:soarta nemiloasă a unei femei sărace din Ardeal care în
ciuda tuturor eforturilor de a-și crește copiii îi vede secerati de mizerie si boală înainte de al 15-
lea an. Se evocă destinul tragic al Mariei Dinului, o femeie sărmană, care înfrunta cu greu
loviturile groaznice ale vieții. Pe vremea când îi traia barbatul oamenii îi spuneau Maria Dinului,
dar, de îndata ce și-a ingropat soțul, au poreclit-o Fefeleaga și așa i-a ramas numele. Această
nouă identitate, un nume nefast, mai mult onomatopeic (ne trimite la forme semnificante ca
feleaga, adică „zdreața" și fofoloaga, „impiedicată' și „toanta"), o izolează iremediabil, în acel
univers al sufletelor de piatră. Nu a cerut niciodată ajutor din partea oamenior din jurul ei. De la
moartea lui Dinu nu se mai încredea decât în Bator, calul ei, cu care împărțea toate durerile și
greutățile vieții. Lumea continua a-și vedea de ale ei („satul era tot așa ca si pân' trăia Dinu"), dar
Maria, fosta „a Dinului", simte că de-acum, „de când și-a închis dumnealui ochii", punându-i
parcă în cumpăna și credința în „voia Celui de sus", nu se va mai putea încrede decât în Bator
(„Curajosul"), calul ciolănos și aproape orb, dar atât de uman, în oglinda din sufletul femeii.
Fefeleaga muncea din greu pentru a-și întreține cei cinci copii "slabi și jigăriți". Impresionantă
este introducerea unui alt personaj,care reflectă existența acestei femei, calul Bator, unicul ei
sprijin, singurul cu care comunică. Drumul alături de Bator, cărând piatra auriferă la bogatanii
satului. Dis-de-dimineață ea pornea cu Bator să care piatră la oamenii din sat: ,,Cât aur vor fi
scos unii și alții din piatra adusă în spinare de Bator, Maria nu sa gândit niciodată să socoteasca".
În cinci ani de când ramâsese văduvă îi muriseră trei copii, cu toții înainte de a împlini vârsta de
cincisprezece ani. Modestia speranțelor legate numai de supravițuirea copiilor face ca moartea
lor succesivă să pară o tragedie,o cruzime nemeritată, deși femeia se străduiește să-și crească
copiii. Fefeleaga nu apare ca victimă a unor întâmplări neobișnuite,ea însăși nu crede în puterile
răului,ci ea este o victimă a legilor nescrise ale vieții. Impresionantă este puterea acestei femei de
a purta cu demnitate poverile unei existențe inumane de a înfrunta fără vaiet durerile și
nedreptățile.
 Tăria morală a acestei femei este accentuată de discreția în fața suferinței, nu se plânge
nimanui,de accea ea pare făcuta din tăceri. E o făptură pe care încercările vieții au adâncit în
sine, îndepărtând-o de oameni și de obiceiurile lor, durerea parcă a încremenit-o, și ca urmare
înfățișarea ei e comparată cu piatra și cu lucrul,,obrajii îi sunt ca două lespejoare de piatră sure”,
de atâta durere, la moartrea ultimului copil a stat ziua intreagă, așa cum stă lemnul. Cu greu a
răbufnit durerea ei din adâncurile sufletului chinuit în câteva lacrimi.

Acțiunea nuvelei pare a se desfășura în prezent, dar este un prezent cu acțiuni repetabile-
femeia urca și coboara mereu un deal al durerii, pe o cărare chinuită ca viața ei, au aceeași
înfățișare, este mereu alături de același cal istovit, e singurul căruia i se destăinuiește, cu care
vorbește. Acesta este prezentul etern al existenței plină de munca zadarnică.

Din această imagine a trudei singuratice, din monotonia nesfârșită a acestui drum se desfac
fragmentele de privire înapoi care recostituie viața femeii, care se lupta singură cu sărăcia, trăind
numai pentru copii, neînțeleasă și nedreptățită de oamenii satului în care trăiește și unde-și
îngroapă toți copiii.

Bărbatul îi moare din cauza muncii istovitoare din baie(mină), copiii-cinci îi mor pe rând din
cauza unei boli pe care nu si-o explica,vede doar obrajii palizi de pe care se scurgea o făină alba,
iși ingroapă copiii pe rând și lupta cu încăpățânare pentru ultima fetiță, Paunița, căra cu
încăpățânare piatra de pe deal, urca și coboara, ajutata de calul orb, care-i știe durerea, o ascultă,
o înțelege chiar și când dupa moartea Păuniței este vândut, știe el, calul, că cu prețul luat din
vânzarea lui, fetița va fi îmbrăcata ca o miresă ,va fi îngropată, iar el orb, cum este, va merge
spre alt stăpân. Și atunci la despărțire de stăpâna lui, nechează pentru prima oară dupa o tăcere de
ani întregi. Drumul celor doi: femeie și cal, are ințelesul de drumul vieții, încovoiați de durerea
morții ce îi pândea la fiecare pas pe dealul suferinței.

Viața ei la căpătâiul fetiței moarte se confundă cu dealul înalt, urcat pieptiș, dealul cu colți, cu
poteci bătătorite ca și zilele trăite. Nici un eveniment nu intervine pe acest drum al durerii,după
fiecare înmormântare femeia-mamă iși regăsește tăria de a munci mai departe.

Existența chinuită a femeii este prezentată și din interior printr-un monolog în care vorbește cu
sine. Portretul acestei femei este realist în relație cu soarta animalului, de povară și el este fără
grai și resemnat în durerea lui, este singurul care înțelege osteneala femeii .Înfățișarea lor a
devenit cu timpul asemănătoare, au îmbătrânit la fel în veșnicul tropotit al zilelor.

Despărțirea de Bator este un moment plin de tragism,dialogul cu calul puncteaza nenorocirea

care o copleșește și în acest moment înțelege că a devenit o femeie-nimeni, fără nume, fără un
rost pe lume, a chemat-o Maria Dinului, acum îșî însușește porecla ,este doar Fefeleaga,
asemănătoare cu acel Sisif, a urcat și a coborât fără nici un folos dealul, dar o socotim un
personaj înălțător și prezența acesteia în literatură, dar și în realitate, accentueaza că minunea
desăvârșită a lumii este omul.

De un dramatism puternic și de un realism dureros, nuvela Fefeleaga aduce în atenția

cititorului nu numai aspecte sociale zguduitoare, ci și figura unui personaj profund, al carui
destin tragic impresionează puternic.
Bibliografie:

http://www.autorii.com/scriitori/ion-agarbiceanu/fefeleaga-nuvela-de-ion-agarbiceanu.php

http://exercitiigimnaziu.blogspot.md/2015/12/fefeleaga-nuvela.html

http://invatamromana.blogspot.md/2011/03/realismul.html

http://www.referatele.com/referate/noi/romana/fefeleaga--comentariu--povestire-de915.php
 Universitatea de Stat din Moldova

Facultatea de Litere

Lucru individual la literatură:

Fefeleaga – realismul de
observație socială

Profesor: lect. C. Gabura

A elaborat: Porubin Alina

Chișinău 2018