Universitatea de Stat din Moldova

Facultatea de Litere
Departamentul LingvisticĂ RomânĂ Și ȘtiinȚĂ LiterarĂ

Referat:

La Disciplina: Literartura Romînă sec xx

Realismul de observație socială în nuvela

“Fefeleaga” de Ion Agarbiceanu

A elaborat:Blînda Paula
Gr.Limba și Literatura Română
Lector:Carolina Gabura

2018
 Realismul de observație socială în nuvela „Fefeleaga”

După cum cunoaștem Ion Agârbiceanu este, probabil, ultimul dintre scriitorii
importanţi care încă aşteptau, după 1989, o nouă ediţie. La drept vorbind,
Agârbiceanu o aştepta mai de multişor decât orice alt scriitor de valoare
comparabilă.
Ion Agârbiceanu, fără să fie neapărat rău sau incomplet editat – deşi scrierile sale
religioase au fost ocultate –, a rămas, în urma acestor conjuncturi, un autor rău
interpretat şi greşit poziţionat în istoria literară.
Ediţia mai veche de Opere nu a reuşit să elimine confuzia dintre opţiunile
ideologice ale scriitorului, vecine cu sămănătorismul, şi substanţa reală a unei
proze care, prin realismul ei învederat şi prin perspectiva necomplezentă asupra
lumii rurale, contrazice de plan exigenţele acestuia. 

Agârbiceanu nu este deloc – în pofida evidentei lipse de lecturi formative, la

momentul începutului – un povestitor lipsit de pretenţii, al cărui interes să rezide în
pitoresc. Umanitatea Apusenilor, care constituie materia aproape exclusivă a
prozelor scurte din primele două decenii de creaţie literară, este, desigur,
pitorească, alcătuită fiind din băieşi, pădurari, crescători de vite: oameni ai
muntelui, ai unor activităţi aspre, pe care literatura română de până atunci încă nu
îi „văzuse”. Însă viziunea pe care scriitorul o proiectează asupra acestei lumi este
cea care transformă naturile moarte şi „desenele după natură” în literatură: o
viziune aspră, care atinge profunzimi şi subtilităţi psihologice neatinse până atunci,
însufleţită de un lirism „rece” (are dreptate Mircea Zaciu), care nu idilizează. 

Opera literară,,Fefeleaga”este o nuvelă,o povestire epică în proză,cu o acțiune

complicată la care participă un singur personaj ,continua viața ei pentru a-și crește
copiii.
   Nuvela se distinge prin sobrietatea mijloacelor artistice,adecvate
subiectului:soarta nemiloasă a unei femei sărace din Ardeal care în ciuda tuturor
eforturilor de a-și crește copiii îi  vede secerați de mizerie si boală înainte de al 15-
lea an.
Tăria morală a acestei femei este accentuată de discreția în fața suferinței,nu se
plânge nimănui,de accea ea pare făcută din tăceri.E o făptură pe care încercările
vieții au adâncit în sine,îndepărtând-o de oameni și de obiceiurile lor,durerea parcă
a încremenit-o,și ca urmare înfățișarea ei e comparată cu piatra si cu lucrul,,obrajii
ii sunt ca doua lespejoare de piatra sure”,de atâta durere,la moartea ultimului copil
a stat ziua întreaga,așa cum sta lemnul.Cu greu a răbufnit durerea ei din adâncurile
sufletului chinuit în câteva lacrimi.
Scriitorul ne înfățișează, încă de la începutul nuvelei, portretul Mariei Dinului,
poreclită după moartea soțului ei Fefeleaga: femeia e inalta, uscata, cu obrajii arși
de soare și de vînt"
Nuvela Fefeleaga evoca destinul tragic al Mariei Dinului, o femeie sarmană, care
infruntă cu greu loviturile groaznice ale vieții. Pe vremea când îi traia barbatul
oamenii îi spuneau Maria Dinului, dar, de îndata ce și-a îngropat soțul a poreclit-o
Fefeleaga și așa i-a rămas numele. Nu a cerut niciodată ajutor din partea oameniior
din jurul ei. De la moartea lui Dinu nu se mai ineredea decât în Bator, calul ei, cu
care împărțea toate durerile și greutățile vieții.
Fefeleaga muncea din greu pentru a-și intreține cei cinci copii "slabi și jigăriți".
Dis-de-dimineață ea pornea cu Bator de capastru să care piatra la oamenii din sat.
În cinci ani de când rămăsese văduvă îi muriseră trei copii, cu toții inainte de a
împlini vârsta de cincisprezece ani. Rând pe rând, femeii aveau sa-i moară toți cei
cinci copiii.

Pentru a o îngropa pe Paunița, ultimul ei copil, Fefeleaga este nevoită să-și vânda
calul, pe Bator, unicul ei tovarăs, "ce a ajutat-o o viață întreagă. Ea nu mai avea ce
face cu Bator. De cate ori l-ar fi văzut și-ar ji adus aminte de lungul șir de morți, și
n-ar fi putut răbda".

De un dramatism puternic si de un realism dureros, nuvela Fefeleaga aduce în

atenția cititorului nu numai aspecte sociale zguduitoare, ci și figura unui personaj
profund, al cărui destin tragic impresionează puternic.
Prin Fefeleaga, Agarbiceanu zugrăvește figura femeii dârze și ambițioase, care
înfruntă cu demnitate toate loviturile grele ale vieții (sărăcia cumplita, moarte a
soțului și a celor cinci copii).
Drumul celor doi: femeie si cal,are intelesul de drumul vietii,incovoiati de durerea
mortii ce ii pandea la fiecare pas pe dealul suferintei.
Acea desparțire de Bator este un moment tragic pentru ea, acel moment observăm
prin dialogul cu calul unde punctează nenorocirea care o copleșeste și în acest
moment înțelege că a devenit o femeie fără nume,fără un rost pe lume,a chemat-o
Maria Dinului,acum iși însușește porecla Fefeleaga,asemanatoare cu acel Sisif,a
urcat si a coborat fara niciun folos,dar o socotim un personaj înălțător și prezența
acesteia în literatura,dar și în realitate, accentuează că minunea desăvârșită a lumii
este OMUL.

  În fine putem menționa că nici povestirile din lumea Apusenilor nu sunt

construite pe coordonate ideologice sămănătoriste, căci, de la bun început,
esenţiale sunt raporturile oamenilor cu natura şi observaţia psihologică a
scriitorului, nu relaţiile sociale. Nici vorbă de arendaşi abuzivi, de boieri patriarhali
sau de ţărani care depozitează întreg tezaurul moral şi spiritual al naţiunii. Ţăranii
lui Agârbiceanu sunt chiar nuvela respectivă( Fefeleaga, o capodoperă a nuvelei
româneşti din toate timpurile) nişte bieţi Iovi, a căror unică măreţie constă în
seninătatea cu care îşi poartă crucea. 
Editând prozele ca atare, el reface o geologie literară în care elementele se topesc,
căpătând alte funcţii, iar ceea ce iese în evidenţă este temperatura interioară a
procesului. 
Cunoaștem că viziunea pe care scriitorul o proiectează asupra acestei lumi este cea
care transformă naturile moarte şi „desenele după natură” în literatură: o viziune
aspră, care atinge profunzimi şi subtilităţi psihologice neatinse până atunci,
însufleţită de un lirism „rece” care nu idilizează.