ION - Testul 34

Realismul se impune ca miscare culturala in a doua jumatate a secolului al XIX-lea, in Franta

revolutionara ce repudiaza idealismul fichtean, romantismul desuet, definindu-se nazuinta de a reda
veridic si obiectiv realitatea, in virtutea careia opera artistica este „oglinda purtata de-alungul unui
drum” (Stendhal). Se remarca predilectia pentru tehnica detaliului semnificativ, marcile ale anticiparii
si circularitatea textului ce evidentiaza influenta puternica a determinismului social in constructia
personajelor caracterizate intr-un stil sobru, impersonal.

Preocupat sa scrie o „epopee a vietii romanesti”, Liviu Rebreanu se incadreaza eticismului

ardelenesc prin opera sa: „Padurea Spanzuratilor”, „Ciuleandra”, „Adam si Eva”, „Rascoala”. El se
remarca insa ca autor al „primul nostru roman obiectiv” in evocarea stravechii civilizatii agrare si a
chipului aspru al taranului mistuit de ancenstralul „glas al pamantului”.

Romanul „Ion” („roman-oglinda”, „roman doric” - Nicolae Manolescu), publicat in 1920,

impune definitiv viziunea realist obiectiva asupra satului ardelean de dinainte Primului Razboi
Mondial vizand „problema pamantului” ca „insasi problema vietii romanesti”.

Creatia sta, incontestabil, sub semnul filosofiei realiste intrucat aceasta este construita pe
baza unor experiente ale autorului, dezvaluite in „Marturisiri”. Acesta declara ca romanul isi are
originea in scena pe care a vazut-o „cu trei decenii inainte: imaginea unui taran, care, imbracat in
haine de sarbatoare [...] s-a aplecat si a sarutat pamantul”. De asemenea, Ion si Ana au fost persoane
reale, intrucat Rebreanu a stat de vorba cu un fecior harnic, dar sarac din Prislop, si a aflat destinul
Rodovicai, fata inselata care s-a sinucis in acelasi sat. O alta trasatura realista o reprezinta prezenta
marcilor anticiparii. Acestea se concretizeaza in: aspectul neingrijit al crucii de la marginea satului
(„strâmbă pe care e rastignit un Hristos cu fata spalacita”) - ce prefigureaza abaterea de la legea
morala care va sanctiona personajele dupa legea cauzalitatii- precum si in metafora drumului. El
devine, in mod cinic, „vesel si neted” in dreptul unor toposuri rau prevestitoare: Cismeaua Mortului,
Rapele Dracului, ceea ce sugereaza rapiditatea consumarii unui destin tragic, blestemul vietii traite in
pripa, sfarsite brutal, la netimp (sinuciderea Anei si moartea copilului).

Tema „foamei ancestrale de pamant" se dezvolta intr-o monografie a satului transilvanean,

dezvoltand arii tematice multiple precum: cea a vietii si a mortii, a iubirii si a casatoriei, tema
nationala si cea a intelectualului.

Subiectul se construieste prin inlantuirea secventelor narative, urmand doua fire epice: a
devenirii tragice a lui Ion si a maturizarii lui Titu Herdelea. Prin ce se remarca proza realista este
perspectiva obiectiva, auctoriala, sustinuta prin naratiunea la persoana a III-a, cu o viziune de tip „par
derriere”, nonfocalizanta. Detasat, naratorul nu se implica in faptele prezentate, ci lasa viata sa curga.
Omniscient si omniprezent, el insa plasmuieste traiectoriile existentei personajelor, ca un regizor
universal, conform unui destin prestabilit si legii cauzalitatii.

Coordonatele actiunii se disting prin autencitate, astfel incat numele de asezari si de ape sunt
desprinse din geografia locului: Armandia, Jidovita, Bistrita, Somesul - ele reprezinta repere spatiale
reale. Timpul actiunii apartine primului deceniu al secolului al XX-lea, si reveleaza o integrare fireasca
a actiunii in fluxul unei zile de duminica de vara din satul Pripas: „Peste zvarcolirile vietii, vremea vine
nepasatoare”.
 Expozitiunea reda scena horei duminicale, context in care se remarca familia invatatorului
Herdelea si preotul Belciug. La acest joc, Ion Pop al Glanetasului, unul dintre cei mai saraci tineri din
sat, danseaza cu Ana, fiica lui Vasile Baciu, om instarit. Observand apropierea celui doi, tatal fetei
intervine, dispretuindu-l pe baiat pentru starea lui materiala, ceea ce constituie intriga. Desfasurarea
actiunii surprinde, pe de o parte, destinul tragic a lui Ion obsedat de posesiunea pamantului din
zestrea Anei, desi o iubea pe Florica, iar pe cealalta parte procesul maturizarii lui Titu Herdelea pe
coordonata creatiei, a eroticii - idila cu Roza Lang - si initierea profesionala - devenind secretar al
primariei dintr-un sat de langa Cluj. Punctul culminant il reprezinta moartea Anei care se spanzura si
a copilului, la putin timp dupa aceea, moment in care in Ion se reaprinde dragostea pentru Florica.
Acesta o viziteaza des, prin disimularea unei prietenii cu actual ei sot si fostul pretendent la mana
Anei, George Bulbuc, care il surpinde insa pe Ion in curte si il loveste mortal cu sapa, ceea ce
reprezinta deznodamantul actiunii. Romanul se incheie cu imaginea bisericii nou construite si cu cea
a horei, de la care pleaca din nou, cu meandrele sale, drumul iesit din Pripas.

Scena nunţii ţărăneşti a lui Ion cu Ana reflecta viziunea despre lume a autorului si marcheaza
apogeul ascensiunii lui Ion. Evenimentul tine trei zile si implica o desfasurare ritualica (cu „druste” si
calareti care „pocneau mereu din pistoale”) dincolo de care razbate atitudinea mirelui asezat, in mod
ironic, intre cele doua femei. La propria sa nunta, el simte o adevarata repulsie fata de aceea ce i-a
devenit sotie: „aşa împopoţonata cum era acum îi părea şi mai urâtă”, in timp ce Florica emana
frumusete si vitalitate. Astfel, glasul iubirii se manifesta sub forma gandului: „ ce ar fi oare dacă aș
lua pe Florica și am fugi amândoi în lume, să scap de urâțenia asta?", dar apoi isi aduce aminte de
scopul sau intial, reveland adevarul resort al fiintei sale: „Și să rămân tot calic... pentru o muiere!...
Apoi să nu mă trăsnească Dumnezeu din senin?”

Secventa sarutarii pamantului contureaza, deopotriva, blestemul si privilegiul lui Ion, surprins
in posesia „trupului negru al pamantului” mult ravnit ce ii rostuieste fiinta. Scena dezvaluie
mecanismele interioare ale unei vieti desputate de doua patimi ce devin acum una singura. Pamantul
ia astfel forma unei senzualitati insidioase, devine jumatatea cosmica a fiintei, a carei regasire este
celebrata prin cununia om-pamant: lutul il tintuieste in loc „ca bratele unei iubite patimase", „il
cuprinse o pofta salbatica sa imbratiseze huma", explicand gestul final ce abstrage sinele din
contingent: „cucernic, fara sa isi dea seama, se lasa in genunchi, isi cobori fruntea si-si lipi buzele cu
voluptate de pamantul ud."

La nivel structural, romanul urmeaza legile arhitectonicii clasice, bazate pe principiul

simetriei si al circularitatii. Cele doua parti au titluri simbolice: „Glasul pamantului”, „Glasul iubirii”.
Metafora „glasului” conoteaza o voce izvorata din adancimi insondabile ale arhetipului, care
modeleaza comportamentul si optiunile personajelor, echivaland unor „chemari”. Insusi Rebreanu
afirma ca acestea se aseamana cu o tulpina despartita „ in doua ramuri viguroase, care la randul lor
isi incolacesc bratele” ceea ce fixeaza repere existentiale ale taranului acelui veac. Pentru Ion Pop al
Glanetasului, acestea se concretizeaza in: emanciparea sociala si dorinta de a se casatori cu Florica,
femeia pe care o iubea; insa acestea nu pot fi insa simultan satisfacute.

La acelasi nivel formal, se pot identifica trei planuri narative, ce se cuprind reciproc dupa
tehnica cercurilor concentrice. Planul individual - cercul interior, urmărește evoluția protagonistului
și conflictele exterioare si interioare in care este angrenat. Acelasi drum al descoperirii identitatii il
parcurge si Titu Herdelea, ilustrand conditia intelectualului, prin initierea profesionala si erotica. Al
doilea plan, cel al familiei, îi așează în opoziție pe învățătorul Herdelea și ai săi- păstrători ai unor
valori morale, rămase în mare parte intacte – și familii precum Baciu, Bulbuc sau Glanetasul,
urmărite în destrămare. Cel mai cuprinzator plan - al destinului colectivitatii - confera valoare de
fresca romanului si reprezinta „viata sociala a Ardealului zugravita in intreaga stratificatie”.

La nivel compozitional, constructia monumentala a personajului Ion ramane memorabila prin

tragismul sau si simbolica pentru lumea satului transilvanean, destinul lui Ion fiind de fapt drama
taranului sarac. In felul in care evolueza, reactioneaza si relationeaza cu ceilalti actanti, el ramane un
personaj complex care suscita din partea criticilor literari diferite interpretari. Acestia au identificat in
figura lui Ion „o inteligenta ascutita, o cazuistica stransa [...] si cu deosebire o vointa imensa” (E.
Lovinescu) sau dimpotriva, „o ingratitudine calma” si „o viclenie instictuala” (G. Calinescu).

Limbajul țăranilor din Pripas, frust, dur, „bolovanos” se reflecta in stilul anticalofil, „cenusiu”
pe care il adopta vocea autorului, adecvata mereu „feliei de viata” surprinse. Stilul direct, neutru,
impersonal alterneaza cu cel indirect liber: „Va sa zica va trebui sa fie vesnic sluga pe la altii?” si este
marcat de putine, dar substantiale figuri de stil naturaliste: „ Se simțea mic și slab, cât un vierme pe
care-l calci în picioare, sau ca o frunză pe care vântul o vâltorește cum îi place.” Astfel, scrierea lui
Rebreanu, „fara stil” - de mare modernitate in epoca - se situeaza in opozitie cu cu proza
samanatorit-poporanista, in care idealizarea universului si a existentei rustice se oglindea si in planul
expresiei.

Prin urmare, romanul „Ion” se constituie ca o cronica obiectiva a vietiii taranesti, fapt pentru
care se incadreaza realismului si redau prin elemenete de structura: cele doua „ramuri viguroase”:
„Glasul pamantului” si „Glasul iubirii”, planurile dispuse sub forma cercurilor concentrice; si de
compozitie: conflictul si constructia personajului, destinul cu flux epopeic al taranului sarac, a carui
patima pentru pamant ordoneaza intregul edificiu romanesc.
Caracterizarea lui Ion

Preocupat sa scrie o „epopee a vietii romanesti”, Liviu Rebreanu impune definitiv in romanul
„Ion” o viziune eticist-ardeleneasca asupra satului ardelean de dinainte Primului Razboi Mondial
vizand „problema pamantului” ca „insasi problema vietii romanesti”.

Romanul „Ion” isi gaseste punctul de echilibru in imaginea protagonistului, construita veridic
si minutios, astfel incat, pentru prima data in literatura noastra, taranul nu mai este o fiinta-decor, ci
un individ complex, contradictoriu, a carui patima pentru pamant ordoneaza intregul edificiu
romanesc.

Ilustrand tipul taranului sarac, Ion Pop al Glanetasului, fiul Zenobiei si al lui Alexandru
Glanetasu, face parte dintr-o categorie inferioara, fapt revelat in scena horei: in timp ce asezarea
oamenilor reflecta o stratificare a comunitatii satului in functie de starea materiala, tatal sau sta „ca
un caine la usa bucatariei”. Fiind „iute si harnic, ca ma-sa”, Ion simte lipsa de pamant ca pe o
nedreptate, deoarece mama sa, avand parinti cu stare, a avut o zestre substantiala, insa lenevia si
viciile tatalui au risipit-o, pana cand a ramas doar „ o fasie lunga si ingusta, de vreo trei care de fan”.
De ceilalti membri ai comunitatii este cunoscut ca fiind impulsiv si violent, fiind respectat de flacaii
din sat si temut de tigani care canta la comanda lui si il insotesc la carciuma, desi George este cel care
plateste. Din punctul de vedere al statului psihologic, el este istet, odata silitor si cuminte, „cel mai
iubit elev" al invatatorului Herdelea care l-as silit pe tatal saul sa-l dea "la scoala cea mare din
Armandia, sa-l faca domn". Baiatul renunta insa la scoala, caci ii era mai drag pamantul. In ceea ce
priveste, statul moral, sub aparenta simplitatii si a linearitatii procesului de alunecare in afara
valorilor etice, Ion are o structura interioara cuprinzatoare, cu trairi contradictorii, complexe de
inferioritate sociala, frustari, resentimente fata de tatal sau si fata de toti "bocotanii" care il
dispretuiesc pentru saracia sa, astfel ca, intreaga sa devenire sta sub incidenta obtinerii de pamant.

La inceputul textului, portretul fizic schitat de catre autor, prin caracaterizare directa, este cel
al unui flacau atragator „cu ochii negrii lucitori ca doua margele vii, fata osoasa si stralucitoare,
pometii ridicati”. La sfarsitul romanului, Ion apare imbatranit, decadent „fata i se ingalbeni, fruntea i
se zbarci de ganduri” sugerand procesul de degradare fizica si spirituala a personajului.

Profilul moral este conturat de catre narator prin caracterizare directa, realizata de catre
narator: „Se simtea mic si slab ca un vierme”, cât şi de alte personaje, în diferite momente ale
acţiunii: „Ion e băiat cumsecade; e muncitor, e harnic, e săritor, e isteţ “( Maria Herdelea); „eşti un
stricat şi-un bătăuş şi-un om de nimic”( preotul Belciug). Autocaracterizarea evidenţiază
frământările sufleteşti prin monologul interior: „ As fi o nătăfleaţă să dau cu piciorul norocului
pentru nişte vorbe”. Acesta este conturat mai ales caracterizare indirecta, prin faptele, atitudinea,
comportamentul si monologul interior ale personajului, intre doua ipostaze: cea a omului ambitios si
vrednic si cea a omului „cu adevarat netrebnic”, dand dovada de indiferenta si brutalitate fata de
sotia sa, mercantilism si cinism fata de moartea sa si a fiului sau.

Scena nunţii ţărăneşti a lui Ion cu Ana reflecta viziunea despre lume a autorului si marcheaza
apogeul ascensiunii lui Ion. Evenimentul tine trei zile si implica o desfasurare ritualica (cu „druste” si
calareti care „pocneau mereu din pistoale”) dincolo de care razbate atitudinea mirelui asezat, in mod
ironic, intre cele doua femei. La propria sa nunta, el simte o adevarata repulsie fata de aceea ce i-a
devenit sotie: „aşa împopoţonata cum era acum îi părea şi mai urâtă”, in timp ce Florica emana
frumusete si vitalitate. Astfel, glasul iubirii se manifesta sub forma gandului: „ ce ar fi oare dacă aș
lua pe Florica și am fugi amândoi în lume, să scap de urâțenia asta?", dar apoi isi aduce aminte de
scopul sau intial, reveland adevarul resort al fiintei sale: „Și să rămân tot calic... pentru o muiere!...
Apoi să nu mă trăsnească Dumnezeu din senin?”

Secventa sarutarii pamantului contureaza, deopotriva, blestemul si privilegiul lui Ion, surprins
in posesia „trupului negru al pamantului” mult ravnit ce ii rostuieste fiinta. Scena dezvaluie
mecanismele interioare ale unei vieti desputate de doua patimi ce devin acum una singura. Pamantul
ia astfel forma unei senzualitati insidoase, devine jumatatea cosmica a fiintei, a carei regasire este
celebrata prin cununia om-pamant: lutul il tintuieste in loc „ca bratele unei iubite patimase", „il
cuprinse o pofta salbatica sa imbratiseze huma", explicand gestul final ce abstrage sinele din
contingent: „cucernic, fara sa isi dea seama, se lasa in genunchi, isi cobori fruntea si-si lipi buzele cu
voluptate de pamantul ud."

Pe langa constructia personajului, relevante pentru portretizarea personajului principal sunt

urmatoarele elemente de structura si compozitie: structura bipartita, planurile, conflictele in care
este antrenat protagonistul.

La nivel structural, romanul urmeaza legile arhitectonicii clasice, bazate pe principiul

simetriei si al circularitatii. Cele doua parti au titluri simbolice: „Glasul pamantului”, „Glasul iubirii”.
Metafora „glasului” conoteaza o voce izvorata din adancimi insondabile ale arhetipului, care
modeleaza comportamentul si optiunile personajelor, echivaland unor „chemari”. Insusi Rebreanu
afirma ca acestea se aseamana cu o tulpina despartita „ in doua ramuri viguroase, care la randul lor
isi incolacesc bratele” ceea ce fixeaza repere existentiale ale taranului acelui veac. Pentru Ion Pop al
Glanetasului, acestea se concretizeaza in: emanciparea sociala si dorinta de a se casatori cu Florica,
femeia pe care o iubea; insa acestea nu pot fi insa simultan satisfacute.

La acelasi nivel formal, se pot identifica trei planuri narative, ce se cuprind reciproc dupa
tehnica cercurilor concentrice. Planul individual - cercul interior, urmărește evoluția protagonistului
și conflictele exterioare si interioare in care este angrenat. Acelasi drum al descoperirii identitatii il
parcurge si Titu Herdelea, ilustrand conditia intelectualului, prin initierea profesionala si erotica. Al
doilea plan, cel al familiei, îi așează în opoziție pe învățătorul Herdelea și ai săi- păstrători ai unor
valori morale, rămase în mare parte intacte – și familii precum Baciu, Bulbuc sau Glanetasul,
urmărite în destrămare. Cel mai cuprinzator plan - al destinului colectivitatii - confera valoare de
fresca romanului si reprezinta „viata sociala a Ardealului zugravita in intreaga stratificatie”.

La nivel compozitional, conflictul central al romanului o reprezinta lupta pentru pamant din
satul traditional, unde averea conditioneaza respectul comunitatii. Astfel, conflictul exterior, social, se
contureaza in raport cu Vasile Baciu, initial pentru ca il despretuieste in fata oamenilor pentru situatia
sa materiala (in scena horei), apoi pentru ca Ion il santajeaza ca sa accepte casatoria cu Ana (lasand-o
gravida) si, dupa casatorie, pentru a-l improprietari. Acest conflict este dublat de unul interior, intre
„glasul pamantului” si „glasul iubirii”, insa acestea nu il pun intr-o situatie limita intrucat ele se
manifestat succesiv, nu simultan. Conflictele secundare au loc intre Ion si Simion Lungu pentru o
brazda de pamant sau intre Ion si George Bulbuc pentru Ana, respectiv Florica, ultimul dintre acestea
reprezentand motivul mortii protagonistului.
 In felul in care evolueza, reactioneaza si relationeaza cu ceilalti actanti, el ramane un
personaj complex care suscita din partea criticilor literari diferite interpretari. Acestia au identificat in
figura lui Ion „o inteligenta ascutita, o cazuistica stransa [...] si cu deosebire o vointa imensa” (E.
Lovinescu) sau dimpotriva, „o ingratitudine calma” si „o viclenie instictuala ” (G. Calinescu).

Prin urmare, in centrul romanului sta figura lui Ion, simbolica prin tragismul sau pentru satul
transilvanean, in fond un personaj realist, complex, dilematic, devenind o drama in desfasurare - un
proces degenerativ ce sfasie fiinta ce sta sub incidenta „foamei ancestrale de pamant” si „mrejele
iubirii patimase”.