Sunteți pe pagina 1din 3

Ion Liviu Rebreanu Roman realist, obiectiv, traditional (doric), cu aspecte naturaliste Bunastarea este inteleasa ca un scop, iar

ea pare mai degraba un sfarsit. spunea Nietzsche, remarcand faptul ca intentia permanenta a omului de a progresa este justificata de natura lui, insa finalitatea acesteia nu este intotdeauna o implinire, ci depinde de drumul urmat in acest sens si, mai ales, de puterea de a umaniza sau dezumaniza individul. De aceea, romanul Ion se supune unei analize cu valente multiple, fiind un roman obiectiv si realist, in sensul prezentarii lui fara stralucire artistica, fara stil (Eugen Lovinescu), de introspectie, prin aprofundarea analizei psihologice in zona patimilor si zvarcolirilor umane si, in acelasi timp, naturalist prin duritatea scenelor, uneori, frizand patologicul. Geneza romanului vine sa confirme natura realista a sa. Aprut n 1920, cunoate un exerciiu stilistic n nuvela Rfuiala; iniial, naratorul a intitulat opera Zestrea, ns i-a schimbat titlul pentru a focaliza atenia cititorului asupra destinului personajului eponim. La baza alctuirii romaneti st un eveniment real, transfigurat n paginile crii dup cum mrturisete autorul n paginile din Jurnal, acesta fiind recunoscut pentru aplecarea catre sat: Ion i trage originea dintr-o scen pe care am vzut-o acum trei decenii. Era o zi de nceput de primvar. Pamntul jilav, lipicios. Hoinrind pe coastele dimprejurul satului am vzut un ran mbrcat n haine de srbtoare. El nu m vedea Deodat s-a aplecat i-a srutat pmntul. L-a srutat ca pe o ibovnic. Ca urmare a acestei intamplari, tema romanului devine sociala, iar pe parcurs erotica, cu motive accentuate ale satului transilvanean de la inceputul secolului al XX lea. Cu o structur bine echilibrat, n dou pri, intitulate sugestiv Glasul pmntului (6 capitole) i Glasul iubirii (7 capitole), romanul ncepe cu descrierea drumului care duce spre satul Pripas pitit ntr-o scrntitur de coline, oferind coordonate exacte, specifice operelor realiste si indici anticipativi evidentiati prin tehnica cercurilor concentrice, restrangandu-se asupra unui Hristos cu o coronita atarnandu-i de picioare, intr-o totala impresie de decadere, asupra zadufului corelat cu zvacnirile personajelor, asupra fiecarui element dintr-o natura moarta care cuprinde oameni si lucruri parca intr-un inventar al izolarii. n descrierea drumului prozatorul folosete personificarea: alearg, urc anevoie, nainteaz vesel, ascunzndu-se, d buzna drumul, devenind astfel o metafor pentru destinul lui Ion, un destin implacabil. Ca o spirala a lui Mobius, drumul va fi strabatut in sens invers de catre familia Herdelea, intr-o calatorie a recunoasterii trecerii timpului. Toate aceste detalii par observate de un ochi divin, de o entitate omniscienta. De asemenea, obiectivitatea naratorului apare datorita realismului operei, intrucat lumea fictionala descrisa in roman nu este supusa creatiei, ci observarii unei realitati, a unei lumi care poate exista in orice spatiu. Aceasta lume este, bineinteles supusa unui destin pe care fiecare personaj pare ca il traieste in legatura cu celelalti participanti la actiune. Chiar si tehnica planurilor paralele care prezinta separat viata taranimii si a intelectualitatii este marcata de treceri intre cele doua

planuri prin alternante si respectarea cronologiei faptelor. Astfel, in prim plan apare scena horei, reprezentativa atat pentru roman, cat si pentru obiectivitatea acestuia, intrucat concentrarea tuturor personajelor in incipit, in acelasi mediu este o tehnica specifica naratorului omniscient. Aceasta secventa este un exemplu de concentrare a elementelor monografice (costume, muzic, dans, mentalitate, ierarhizare social), precum i o modalitate de anticipare a tumultului narativ, care urmeaz s fie particularizat episodic. ntr-o atmosfer de srbtoare, dar i ntr-o zi canicular de duminic, tot satul se adun n curtea vduvei lui Maxim Oprea. Rebreanu insist pe cldura care aa sngele oamenilor, gata s rbufneasc la orice scnteie. Este un element anticipativ al conflictului dintre Ion i Vasile Baciu. Hora duminical capt, n acest conflict, mai multe semnificaii. n primul rnd, ea poate fi socotit un pretext pentru narator de a-i aduna personajele cu scopul de a le portretiza i de a prezenta relaiile dintre ele, aa cum va proceda mai trziu, n 1938, G. Clinescu n Enigma Otiliei, la jocul de cri. Astfel, stenii se adun grupuri - grupuri, dnd posibilitatea naratorului s evidenieze clasificarea social a ranilor. Un prim grup este cel al bogtailor, de tipul lui tefan Hotnog, Trifon Ttaru i se vor altura Toma Bulbuc i Vasile Baciu. Clasa srntocilor este reprezentat de tatl lui Ion, Alexandu Glanetu, prezentat ca un cine la ua buctriei, sfiindu-se s intre n vorb cu cei bogai. O ultim categorie este cea a intelectualilor: fostul nvtor, nvtorul Herdelea, preotul Belciug. Ion va nvinge sfiala tatlui i, ncurcnd cu premeditare firele unei ordini sociale prestabilite, va provoca o dram de proporii: n care va fi antrenat ntreaga colectivitate. (caracterizare; relatii intre personaje) Scena horei reprezint un prilej pentru narator de a caracteriza personajul principal. nc de pe acum, acesta apare conturat prin raportul la dou realiti care-i disput sufletul i voina: patima pentru pmnt i dragostea pentru o femeie. Ion este fiul unor rani sraci iasc, o iubete pe cea mai frumoas fat din sat, srac i ea, ns o urmrete din ochi pe Ana, avnd ceva straniu n privire, parc nedumerire i un vicleug nepriceput, n timp ce chipul fetei lucete de bucurie, la gndul ntlnirii cu acesta. Ion este copleit, astfel, de glasul strin, supraindividual al pmntului. El se distinge ntre ceilali feciori prin vitalitate, orgoliu abia stpnit i nfiare; de aceea ceilali flci l vedeau ca pe unul venit s stea n fruntea lor. Tot prin procedeul caracterizrii directe prin prisma altor personaje, Ion este jignit de Vasile Baciu (ho, tlhar, fleandur, zdrean) n momentul primei confruntri directe din roman. Prin procedeul analizei psihologice, Rebreanu prezint tririle interioare ale lui Ion (vorbele lui Vasile Baciu l mpungeau n inim, i tremurau genunchii, ruinea l intuia locului), care i nfrnge pornirile violente cu gndul la Ana. De aici se remarca evolutia lui Ion intre cei doi poli Glasul pamantului si Glasul iubirii. Materializarea lor se face la nivel uman prin cele doua fete Ana si Florica, conturate antitetic si complementar: Ana este reprezentanta materialului si, ca atare, este caracterizata de Ion ca fiind insipida, slabuta si uratica, in timp ce Florica devine simbolul iubirii, prin urmare, carazterizata de obraji fragezi ca piersica si ochi albastri ca cerul de primavara. Conflictul

interior dintre cele doua chemari launtrice se manifesta exterior prin confruntarile cu Vasile Baciu si George Bulbuc. Insa dincolo de aceste manifestari in etitati umane, se remarca tragicul conflict dintre taran si o forta mai presus de individ pamantul stihie. Relatia obsesiva dintre Ion si pamantul transpus intr-un ideal ii va acapara protagonistului destinul, conducandu-l de la umilinta, la sentimentul implinirii scopului si mai apoi catre moarte. Aceste trairi sunt evidentiate in cele doua scene simetrice Zvarcolirea si Sarutarea: daca in primul capitol amintit Ion, sub imperiul dorintei de a restabili sensul existentei sale prin recuperarea pamantului pierdut de tatal sau, se aseaza pe deal, fapt ce sugereaza umilinta in fata gliei si exclama Cat pamant, Doamne!, in al doilea, Ion se aseaza in mijlocul intinderii, aceasta parca inchinandu-se stapanului imbracat in haine de sarbatoare. Pamantul ii inunda simturile la fiecare interactiune cu acesta, dar sarutarea este aceea a mortii pentru ca semnele doliului si chemarea catre moarte apar peste tot. Pe langa caracterizarea directa a naratorului si a personajelor care il infatiseaza ca un baiat iute si harnic ca ma-sa (naratorul), chipes, voinic, muncitor (doamna Herdelea), dar si un stricat, si-un bataus, si-un om de nimic (preotul Belciug) sau fleandura, sarantoc, hot, talhar (Vasile Baciu), autocaracterizarea ii dezvaluie adevaratele trairi interioare el numindu-se las in momentele in care pare ca cedeaza in planul sau de obtinere a pamantului. De asemenea, in mod indirect, faptele, gesturile si afirmatiile lui Ion tradeaza un caracter violent, duplicitar prin tandretea incipita fata e Ana si mai apoi prin duritatea exagerata cu care o loveste, viclean, dar si manifestari patologice prin detasarea cu care priveste trupul fara viata al sotiei sale in streang. In relatia cu Ana, Ion apare total dezumanizat atat de obsesia pentru avere, cat si de dragostea neimplinita fata de Florica. Ana devine pe rand, victima lui moral, spiritual si, in final, fizic, norocul ei sfarsind atarnat in streang. Frapeaza insa vointa Anei si puterea ei date de iubirea sincera fata de Ion. Staruinta cu care indura pentru iubire umilinta satului si durerea fizica o transforma intr-un sacrificiu nedrept facut pentru un scop total pagan. Transformat de-a lungul romanului intr-o entitate scindata, sfasiata de propriile frustrari si angoase, Ion se distruge existential, ramand in memoria colectiva ca exponent pentru tipologia taranului care se lupta cu ierarhizarea valorilor si cu etichetarea umana pe baza averii.