Ion

de Liviu Rebreanu

Publicat in 1920, romanul Ion a atras aprecierile criticii literare, astfel incat Eugen
Lovinescu il considera ,,cea mai puternica creatie obiectiva”, Tudor Vianu afirma ca ,,este
cel mai frumos roman”, iar Mihail Dragomirescu ii atribuia ,,un romantism nationalist” pe
fondul conflictelor din Ardeal, aflat sub dominatia Austro-ungara.
Aparitia romanului refuza o problema si curma o contradictie, deoarece prezinta
universul rural dintre o perspectiva obiectiva impersonala si detasata.
Actiunea complexa care urmareste mai multe planuri narative, personajele bine
realizate si conflictele puternice confirma apartenenta operei la specia romanului ca
incadrare estetica, ,,Ion” este un roman realist obiectiv, aspect evidentiat prin tematica
de factura sociala, prin obiectivarea totala a perspectivei narative, prin omniscienta
naratorului care pare a sti decat personajele, prin tehnica detaliului semnificativ si prin
cronologia evenimentelor.
Tema principala ramane problematica pamantului in lumea satului traditional din
Ardeal la inceput de secol XX . De asemenea, in plan secund se poate vorbi si despre
tema iubirii si cea a destinului. Scriitorul considera ca romanul trebuie sa fie ,,un corp
sferoid” in care structura si compozitia sa puna in valoare continutul.
Compozitional romanul este format din doua parti: Glasul pamantului si Glasul iubirii
care insumeaza 13 capitole cu titluri laconice (concise) si
rezumative: ,,Rusinea”, ,,Sarutarea”, ,,Zvarcolirea”, ,,Nunta”. Simetria compozitionala,
care pune in valoare si relatia incipit final, este data de imaginea drumului care intra si
iese din sat. Acesta ramane o metafora a vietii, dar si un element metatextual, care
desparte spatiul realitatii de universul fictional. Drumul este descris prin tehnica
detaliului semnificativ: ,,Din soseaua care vine de la Carlibaba si intovaraseste Somesul se
desprinde un drum alb catre Armadia care da brusc in satul pitit intr-o scantitura de
coline”. Totodata un detaliu precum imaginea unui Crist din tabla ruginita de care atarna
o cununita de flori vestede precum si toponime sugestive ca: Rapa Dracului, Apa Mortilor,
sugereaza in plan simbolic o coborare intr-un infern al patimilor umane.
Simetria rezulta si din cele doua scene colective: hora si sfintirea bisericii asezate in
incipit si final. Fiind o proza realista, evidente raman conflictele exterioare precum cele
intre Ion si Vasile Baciu , Ion si George Bulbuc, Ion si Simion Lungu sau invatator si preot.
Cu toate acestea oscilarea personajului intre cele doua glasuri sugereaza si un conflict
interior.
Actiunea urmareste doua planuri narative prezentate prin tehnica planurilor paralele si
metoda contrapunctului. Prin prima metoda, actiunea urmareste universul taranesc si
indeaproape destinul lui Ion si universul intelectualitatii umane, relatia intre preot si
invatator. Prin metoda contrapunctului, acelasi aspect este prezentat diferit in cele doua
planuri: nunta lui Ion cu Ana are drept corespondent nunta Laurei cu Pintea ,iar conflictul
dintre Ion si Vasile Baciu corespunde conflicului dintre Herdelea si Belciug. In plan
simbolic exista un conflict sugestiv, intre Ion si pamant. Daca in prima parte atitudinea lui
Ion este plina de veneratie in fata pamantului-mama, in a doua, isi pierde sacralitatea
fata de pamantul-ibovnica. Mainile afundate in pamant si acoperite ca niste manusi de
doliu, firele de iarba care ii inteapa talpile goale si fiorul rece pe care il simte pe sira
spinarii sunt neindoielnic semnele prevestitoare ale apropiatului sfarsit.
 Prima secventa reprezentativa este cea a horei duminicale pe care Nicolae Manolescu o
numea ,,o hora a soartei”. Plasata in incipit, este o scena colectiva care aduna
personajele prefigurand conflictele. Este deopotriva, un important element etnografic
dar si o modalitate de a sugera stratificarea sociala a taranilor prin pamant. Sugestiva
ramane imaginea lui Alexandru Glanetasul care se invarte in jurul taranilor instariti ,,ca un
caine de pripas la usa bucatariei”, neindraznind sa intre in vorba celor bogati.
La sugestia lui Titu, Ion isi premediteaza faptele, seducand-o pe Ana si obligandu-l pe
Vasile Baciul sa i-o dea de nevasta. Imediat dupa casatorie, aceasta devine o victima
tragica intre sot si tata sfarsind prin a-si pune capat zilelor, iar destinul ei surprinde asa
cum remarca George Calinescu ,,conditia femeii in comunitatea taraneasca”. Este o
aducatarea de zestre, o producatoare de copii si doua brate de munca.
Potolind glasul pamantului Ion se imprieteneste cu George pentru a o recastiga pe
Florica. Atentionat de Savista, George stabileste un plan, omorandu-l pe Ion ceea ce
evidentiaza si intentia moralizatoare a scriitorului. In mod simbolic pamanturile vor
ajunge in posesia bisericii.
In celalalt plan este urmarita viata familiei Herdelea, care incearca sa-si marite fetele fara
zestre; compromisul inutil al invatatorului care-l voteaza pe deputatul maghiar, relatia
tensionata cu preotul, implicarea acestuia in viata comunitatii si relatia dintre romani si
administratia austro-ungara.
Prin urmare, toate personajele sunt clasate intr-un orizont al asteptarii care confirma
ideea ca ,,romanul realist este istoria unui esec”

Ion este un personaj al contrariilor, un amestec intre gingasie si brutalitate, intre

inteligenta si instinctul de stapanire al pamantului. Printre cele doua glasuri a fost
asemanat cu un personaj de tragedie antica ce se zbate inutil intre doua dorinte opuse.
Personajul este realizat prin tehnicile clasice de caracterizare directa si indirecta, dar si
prin metoda basoreliefului care il evidentiaza ca figura centrala al romanului.
Autenticitatea personajului este accentuata si printr-o tehnica moderna precum
pluriperspectivismul. Astfel, doamna Herdelea il considera un ,,flacau harnic si muncitor”,
in vreme ce pentru preotul Belciug ,,un hot si un talhar, un om de nimic”.
Actiunea roamanului urmareste procesul dezumanizarii lui Ion in cazul careaia
dragostea pentru pamant devine o obsesie care scoate la suprafata trasaturile negative.
Prima scena reprezentativa pentru portretul si dinamica interioara a personajului este
scena horei care surprinde ierarhizarea sociala a oamenilor, dictata de pamant. Fiind
sarac Ion traieste un complex de inferioritate care il situeaza in afara comunitatii. Tocmai
de aceea, ocara aruncata de Vasile Baciu in auzul intregului sat ,,sarantocule” va avea
efecte devastatoare asupra personajului. Desi fusese unul dintre cei mai inteligenti elevi
ai invatatorului Herdelea, renuntase la scoala dupa primele clase primare, fiindca
pamantul ii era drag ca ochii din cap. Este tipul de taran robit in totalitate muncii
fizice: ,,munca ii era draga oricat ar fi fost de grea”.
Multe dintre detaliile portretului sunt surprinse direct de narator ,,era harnic si iute ca
ma-sa”. Autocaracterizarea si rarele fragmente de monolog interior scot in evidenta
zbuciumul personajului: ,,si sa fi norod ca o baba calica si sa raman sarac pentru o
muiere? Istetimea fara pamant nu face cat o ceapa degerata”. Este temut de flacaii din
sat si de lautari, iar bataia cu George prefigureaza evolutia tragica a conflictului dintre cei
doi. Pentru satisfacearea ambelor glasuri personajul actioneaza cu premeditare.
La sugestia lui Titu, o seduce pe Ana, condamnand-o indirect la sinucidere, neavand nici o
remuscare, iar ulterior reînnoadă prietenia cu George pentru a o castiga pe Florica.
Caracterul personajului reiese cel mai bine din cele doua scene plasate simetric in
prima si in a doua parte in care Ion este surprins fata in fata cu pamantul. Daca in prima
scena atitudinea lui Ion este plina de sacralitate, recunoscand importanta pamantului-
mama, in a doua scena aceasta isi pierde sacralitatea devenind patimasa si obsesiva,
fiindca Ion se simte acum in fata pamantului-ibovnica.
Mainile acoperite de pamantul umed ,,ca niste manusi de doliu”, firele de iarba care-i
inteapa picioarele goale si fiorul pe care il simte pe sina spinarii sunt neindoielnic
semnele prevestitoare ale apropiatului sfarsit. Uciderea lui Ion, reintoarcerea acestuia in
pamantul de care nu avuse parte, moartea Anei , singuratatea Floricai si arestarea lui
George sunt aspecte care scot in evidenta sensul moralizator si atitudinea critica a
scriitorului specifica unei proze realiste.
Prin urmare, ,,Ion” ramane un reper indiscutabil al romanului realist al secolului XX care
confirma ca proza realista este ,, istoria unui esec”