Particularităţile unei opere care aparţine lui Liviu Rebreanu

,,Ion’’-roman obiectiv, realist, tradiţional, monografic

În polemica interbelică privitoare la roman, anunţată de nuvele, precum Zestrea, Ruşinea, Dintele,
Răfuiala sau Proştii, apariţia romanului ,,Ion” de Liviu Rebreanu în 1920 ,,rezolvă o problemă şi
curmă o controversă”. (Eugen Lovinescu)

,,Ion’’ este un roman realist de tip obiectiv, cu tematică rurală, o capodoperă a literaturii române
interbelice. Lovinescu consideră ,,cea mai puternică creaţie obiectivă a literaturii române’’, care
înfăţişează universul rural în mod realist, fără idilizarea din proza sămănătoristă. Nucleul romanului
se află în nuvelele anterioare ,,Zestrea’’ şi ,,Rusinea’’, iar sursele de inspiraţie sunt câtevai experienţe
de viaţă ale autorului,receptate artistic. Punctul de plecare este biografic. Rodovica, fata unui ţăran
înstărit din satul Prislop-satul părinţilor autorului , se lasă sedusă de cel mai nevrednic fecior al
satului. Personajul central este, de asemenea, inspirat de o figură reală, un ţăran sărac, cu nume
omonim, dar harnic, pe care autorul l-a întâlnit.

Opera literară ,,Ion’’ este un roman, prin amploarea acţiunii, desfăşurată pe mai multe planuri, cu un
conflict complex, persoanaje numeroase şi realizarea unei imagini ample asupra vieţii. Este un roman
de tip obiectiv prin specificul naratorului (obiectiv, detaşat, impersonal), al naraţiunii (la persoana a
III-a) şi al relaţiei narator-personaj (naratorul omniscient, omniprezent, deoarece dirijează destinul
lui Ion). Fiind un roman realist, Rebreanu creează tipologii de personaje: Ion este tipul ţăranului
sărac, arivistului fără scrupule, dar şi ambiţiosul dezumanizat de lăcomie, tipul intelectualului:
preotul şi învăţătorul, dar şi Titu, iar cele două femei din viaţa lui Ion sunt conturate antitetic:
pământul şi iubirea. De asemenea, simetria romanului, dată de relaţia incipit-final, începe cu
descrierea drumului, care duce spre Pripas şi se termină cu sfinţirea noii biserici şi cu ieşirea din satul
Pripas, dar şi prin verosimilitatea întâmplărilor.

Viziunea realist-obiectivă se realizează prin: tematica socială, obiectivitatea perspectivei narative,

construirea personajelor în relaţie cu mediul în care acestea trăiesc, alegerea unor personaje tipice
pentru o categorie socială, tehnica detaliului semnificativ, veridicitatea, stilul sobru, impersonal.

În acest context, romanul lui Liviu Rebreanu reia tema ţăranului român, agreată de tradiţionalişti, dar
într-o manieră modernă, propunând o abordare realist-obiectivă salutată de critica vremii ca ” cea
mai puternică creaţie obiectivă din literatura română ”( Eugen Lovinescu). Ţăranul este văzut în
mijlocul frământărilor luptei sale pentru pământ, determinat social şi economic de posesiunea
acestuia şi suportând consecinţele actelor sale reprobabile, în condiţiile satului ardelean de la
începutul secolului al XX-lea. Tema centrală-problematica pământului- este dublată de tema iubirii şi
a familiei. Tema principală susţine în subsidiar şi convingerea autorului că nu te poţi sustrage
destinului, iar cei care încearcă să o facă devin personaje tragice, Ion fiind considerat, de asemenea,
un roman al destinului.

Un prim episod ilustrativ pentru viziunea realistă despre lume a autorului este scena horei din
debutul romanului. Scriere cu caracter monografic, romanul cuprinde o frescă vie a lumii rurale
transilvane, cu evenimentele sale – reper ale unui calendar sempitern: naşterea, moartea, nunta,
hora, botezul, obiceiurile, dar şi cu relaţiile de familie, economice, culturale, relaţiile cu autoritatea
austro-ungară.

Departe de concepţia unificatoare idilică semănătoristă, în proza lui Rebreanu apare de la început
stratificarea socială cu ierarhiile sale clare . Ţăranii prezenţi la hora de duminică sunt organizaţi în
grupuri distincte, conform normelor mentalităţii colective: în centru, perechile tinere care joacă cu
pasiune Someşana, viitoarele familii; pe margine, fetele care au rămas nepoftite, care râd silit, cu
câte-o nevastă mai tânără care aşteaptă să-i vină chef bărbatului să joace; mai la o parte, nevestele
şi babele, admirându-şi odraslele; printre ei, copiii care aleargă. Bărbaţii sunt mai departe,
neinteresaţi de pasiunea jucătorilor, în grupuri distincte: primarul, chiaburii şi bătrânii fruntaşi,
separat; ţăranii mijlocaşi în jurul dascălului Simion Butunoiu, pe prispă. Pe de lături, ,,ca un câine la
uşa bucătăriei”, trage cu urechea şi Alexandru Glanetaşu, ţăran bogat prin zestrea soţiei, dar sărăcit
prin nechibzuinţă, dornic să se amestece în vorbă, dar sfiindu-se de bogătaşi . Abia după încheierea
jocului apar intelectualii satului-popa Belciug, soţia învăţătorului, Maria Herdelea, Titu şi Laura,
cinstind adunarea cu prezenţa lor. Amestecul e privit cu reticenţă, Laura e indignată de invitaţia la
joc a lui George, iar Maria Herdelea, deşi fiică de ţărani, pentru că a umblat mereu în straie nemţeşti
şi s-a căsătorit cu un învăţător, se simte mult deasupra norodului, privindu-l ,,cu o milă cam
dispreţuitoare”. Prietenia lui Titu cu Ion arată că aceste reguli au justificarea lor nescrisă, el
sugerându-i de fapt planul de a sili pe Vasile Baciu să i-o dea pe Ana prin înşelăciune. De asemenea,
ajutorul dat mai târziu de învăţător lui Ion în scrierea plângerii împotriva judecătorului se întoarce
asupra celui dintâi cu repercusiuni dureroase.

O a doua secvenţă semnificativă pentru viziunea despre lume a autorului apare în capitolul
Sărutarea. Ea ilustrează patima ţăranului văduvit prin naştere de obiectul existenţei sale pentru
pământul redobândit cu greu. Ion primeşte pământurile lui Vasile Baciu, legal. E primăvară şi merge
prima oară să le vadă, pentru că ,,dragostea lui avea nevoie de inima moşiei.” Pământul, personaj
stihial, are în sine o uriaşă ,,animă”. În mijlocul delniţei, Ion îl sărută ,,cu voluptate”; ,,şi-n sărutarea
aceasta grăbită simţi un fior rece, ameţitor”. Împlinit, personajul îşi vede puterile hiperbolizate: ,,Se
vedea acum mare şi puternic, ca un uriaş din basme”, iar personajul htonic zace, în sfârşit, la
picioarele lui, învins.

Un prim element de structură îl constituie titlul, care este dat de numele personajului principal, care
devine exponent al ţărănimii prin dragostea lui pentru pământ, individualizat însă prin modul în care
îl obţine. Singulară în satul Pripas nu este căsătoria ,,sărăntocului’’ cu o fată cu zestre, pentru că
Vasile Baciu şi Ion Pop al Glanetasului dobândiseră averea în acelaşi fel, ci comportamentul său: o
face pe Ana de ruşinea satului înainte de nuntă, iar apoi vrea să se întoarcă la Florica, devenită
nevasta lui George. Titlurile celor două părţi ale romanului evidenţiază simetria compoziţiei şi,
totodată, denumesc cele două patimi ale personajului principal: ,,Glasul pământului’’ şi ,,Glasul
iubirii’’. Titlurile celor 13 capitole (număr simbolic nefast) sunt semnificative, discursul narativ având
un ,,Începutul’’ şi un ,,Sfârșitul’’. În prima parte apar capitolele: ,,
Începutul’’, ,,Zvârcolirea’’, ,,Iubirea’’, ,,Noaptea’’, ,,Rusinea’’, ,,Nunta’’, iar în cea de-a
doua ,,Vasile’’, ,,Copilul’’, ,,Sărutarea’’, ,,Ștreangul’’, ,,Blestemul’’, ,,George’’, ,,Sfârșitul’’.

Conflictul principal stă la bază temei romanului. Conflictul exterior între Ion şi Vasile Baciu, care nu
vrea să-şi dea fata după un ,,sărăntoc”, ci după alt ,,bocotan”, George Bulbuc, conform unei
înţelegeri vechi între familii, marchează prin etapele sale etapele acţiunii. În plan secundar, există
mai multe conflicte – între Ion şi Simion Lungu,pentru o brazdă de pământ, între Ion şi George
Bulbuc, între familia Herdelea şi preotul Belciug, prin care îşi dispută autoritatea în sat, şi între
români şi autoritatea austro-ungară. În plan interior, există un conflict între glasul iubirii şi glasul
pământului la nivelul personajului principal, dar şi un conflict simbolic, între voinţa acestuia şi legile
superioare ale pământului- stihie. Acest ultim conflict aminteşte de tragediile greceşti, unde mândria
nemăsurată a individului, supraaprecierea în confruntarea cu destinul-hybris– determină căderea
personajului în final.
Relaţia incipit-final susţine specificul realist-obiectiv al operei şi întăreşte ideea de viaţă ce se
desfăşoară ciclic. Romanul începe cu descrierea drumului către satul Pripas, la care se ajunge prin
„șoseaua ce vine de la Cârlibaba, întovărășind Someșul“ până la Cluj, din care se desprinde „un drum
alb mai sus de Armadia“ și după ce lasă Jidovița în urmă, „drumul urcă întâi anevoie până ce-și face
loc printre dealurile strâmtorate (…), apoi cotește brusc pe sub Râpile Dracului, ca să dea buzna în
Pripasul pitit într-o scrântitură de coline“. La intrarea în sat, „te întâmpină (…) o cruce strâmbă pe
care e răstignit un Hristos cu fața spălată de ploi și cu o cununiță de flori veștede agățată de
picioare“. Prezenţa acestei cruci este premonitorie, conform regulii naratorului omniscient care
poate anticipa sfârşitul dramatic al personajelor. Imaginea drumului este reluată simbolic în
desfășurarea acțiunii, în scena licitației la care se vindeau mobilele învățătorului, sugerând destinul
tragic al lui Ion și al Anei, precum și viața tensionată și necazurile celorlalte personaje: Titu, Zaharia
Herdelea, Ioan Belciug, Vasile Baciu, George Bulbuc etc. La sfârşitul romanului, drumul
iese ,,bătătorit” din sat- ,,câţiva oameni au murit, alţii le-au luat locul”, şi se pierde în ,,şoseaua cea
mare şi fără început”. Roman sferic, cu structură echilibrată, Ion începe şi se termină cu aceeaşi
metaforă a drumului vieţii.

Tehnicile narative folosite slujesc zugrăvirii complexe, pe mai multe planuri. Prin tehnica planurilor
paralele este prezentată simultan viaţa ţărănimii şi a intelectualităţii rurale. Vieţile se desfăşoară în
paralel, amestecul este dezaprobat. Trecerea de la un plan narativ la altul se realizează prin
alternanţă, iar succesiunea secvenţelor narative este redată prin înlănţuire. Apar, de asemenea,
tehnica contrapunctului-nunta Laurei se desfăşoară în paralel cu a Anei, conflictul între Ion şi Vasile
Baciu are corespondent conflictul între Herdelea şi preotul Belciug. Stilul indirect liber este folosit
pentru revelarea psihologiei personajelor, atunci când e vorba de Ion sau Ana, dar şi pentru a ironiza
cu duioşie comportamentul acestora, atunci când e vorba de familia Herdelea. Însă tehnica ce le
surclasează pe toate celelalte, care plasează naraţiunea în subconştientul personajului, unde totul
capătă o mecanică proprie, vitală, poate fi ,,viziunea în abis”

Subiectul romanului

Acţiunea romanului începe într-o zi de duminică, în care locuitorii satului Pripas se află la horă, în
curtea Todosiei, văduva lui Maxim Oprea. Se descrie jocul tradiţional, someşana, dansul tinerilor,
cântecul lăutarilor şi portul popular. Oamenii sunt aşezaţi în funcţie de statutul social. Este prezenţă
şi Savista, oloaga satului, piaza rea. Intelectualii satului, preotul Belciug şi familia învăţătorului
Herdelea vin să privească fără a se amesteca în joc. Ion este hotărât să o ia pe Ana cea bogată la joc,
deşi o place pe Florica cea săracă, iar venirea lui Vasile lui Baciu declanşează intriga şi conflictul, tatăl
fetei îl confruntă verbal, numindu-l ,,hot’’, ,,tâlhar’’ şi ,,sărăntoc’’, Ana fiindu-i promisă lui George
Bulbuc. Bătaia de la cârciumă, pentru plata lăutarilor se încheie cu victoria lui Ion asupra lui George,
scena fiind construită în simetrie cu aceea de la sfârşitul romanului, când George îl ucide pe Ion,
lovindu-l cu sapa.

Ion se va răzbuna, o va lăsa pe Ana însărcinată, întrucât îl va determina pe tatăl acesteia să accepte
nuntă. La nuntă, Ion nu cere acte pentru pământul ce urmează să-i revină că zestre, apoi se simte
înşelat şi începe să o bată pe Ana, femeia fiind alungată, pe rând, din casa soţului şi din cea a tatălui.
Preotul Belciug încearcă să medieze conflictul dintre cei doi, însă Ana alege să se sinucidă, apoi
Petrişor, fiul lor, moare şi nu-i trezeşte lui Ion regrete sau conştiinţa vinovăţiei, deoarece nu vedea
decât garanţia proprietăţii asupra pământurilor. În cele din urmă, Ion alege să o caute pe Florica, însă
George îl surprinde în flagrant şi îl ucide cu instrumentul ce i-a fost drag, sapa, iar averea lui Ion
rămâne bisericii.
 În celălalt plan, rivalitatea dintre preot şi învăţător, pentru autoritatea în sat este defavorabilă celui
din urmă. El are familie/ soţie, un băiat (poetul visător Titu) şi două fete de măritat, dar fără zestre,
Laura şi Ghighi. În plus, casa învăţătorului era construită pe pământul bisericii, însă cum relaţiile
dintre ei se degradează, învăţătorul se simte ameninţat cu izgonirea din casă. Preotul are un caracter
tare şi rămas văduv se dedică comunităţii, ajungând să construiască o nouă biserică, iar romanul se
încheie cu sărbătoarea prilejuită de sfinţirea noii biserici.

Perspectiva narativă este obiectivă, iar naratorul este detaşat, omniscient şi omniprezent, relatând
întâmplările la persoana a III-a.

Tema romanului, viaţa satului transilvănean de la începutul secolului al XX-lea, are, prin destinul
lui Ion al Glanetaşului, o ilustrare concretă şi semnificativă. Drama ţăranului sărac în lupta lui
pentru pământ individualizează, într-un anumit fel, viaţa satului tradiţional. Povestea lui Ion
concretizează tema pământului din care decurge drama existenţială a ţăranului. Mărturisirea lui
Rebreanu devine astfel semnificativă: „Problema pământului mi-a apărut atunci ca însăşi
problema vieţii româneşti. Romanul ,,Ion’’ va trebui să simbolizeze dorinţa organică a ţăranului
român pentru pământul pe care s-a născut”. Respectându-şi concepţia despre literatură, Liviu
Rebreanu a creat, prin romanul „Ion” o operă durabilă, detaşându-se de faptele prezentate şi de
personajele concepute. El este considerat a fi „ctitorul” romanului românesc modern, într-o
perioadă când literatura română îşi îmbogăţeşte universul tematic şi îşi diversifică formulele
literare.

Impresia finală, atunci când citeşti romanul ,,Ion” este aceea a unei experienţe plenare, care justifică
afirmaţia lui George Călinescu: ,,Romanul Ion e un poem epic, solemn ca un fluviu american, o
capodoperă de măreţie liniştită”.