Imaginează-ți că ai participat la un joc alături de colegii tăi, în curtea școlii.

Scrie un text narativ, de

cel puțin 150 de cuvinte, în care să prezinți o situație neprevăzută din timpul jocului, inserând o
secvență descriptivă și una dialogată.

Punctajul pentru compunere se acordă astfel:

• conținutul compunerii – 12 puncte

• redactarea compunerii – 8 puncte (marcarea corectă a paragrafelor – 1 punct; coerența textului –

1 punct; proprietatea termenilor folosiți – 1 punct; corectitudine gramaticală – 1 punct; claritatea
exprimării ideilor – 1 punct; respectarea normelor de ortografie – 1 punct; respectarea normelor de
punctuație – 1 punct; lizibilitate – 1 punct).

Notă! Compunerea nu va fi precedată de titlu sau de motto. Punctajul pentru redactare se acordă
doar în cazul în care compunerea are minimum 150 de cuvinte și dezvoltă subiectul propus.

Când am ieșit în curtea școlii în ziua aceea călduroasă de vară, în care se încheia clasa a VII-a, nu mi-
aș fi imaginat niciodată cum vor decurge lucrurile . Curtea era plină de copii, printre care ne
amestecam acum și noi, cei 30 de elevi ai clasei a VII-a A.

Jocul a fost ideea lui Alex. Majoritatea ideilor care ne atrag uneori mustrări din partea profesorilor
sunt ale lui. Nu vrem să ne supărăm profesorii, dar Alex este întotdeauna atât de convingător...

Ideea era simplă și veche: unul dintre noi se întorcea cu spatele, în timp ce ceilalți se ascundeau și
trebuiau găsiți. Nu aveam prea mult timp la dispoziție și nici prea multe locuri în care să ne
ascundem. Câteva fete ne-au ignorat cu desăvârșire, așa cum fac, de fapt, mai mereu.

Jocul a început rapid. Alex pornise numărătoarea: ”zece, douăzeci, treizeci...”. Eu eram printre cei
care trebuiau să se ascundă. De data aceasta nu voiam să fiu găsit. Când am văzut poarta școlii
deschisă, nu am stat pe gânduri. Am ieșit. Știam că încalc regulile, dar voiam să câștig. Mi se părea că
tot nu sunt destul de invizibil și am continuat să fug. Am crezut că nu fugisem prea mult, dar locurile
nu îmi mai erau cunoscute. Poate vag. M-am speriat puțin și am continuat să alerg. Nu mai voiam
decât să mă întorc. Am ajuns în locul din care plecasem mai devreme, dar școala tot nu se vedea.
Mergeam în cerc. Începusem să obosesc și îmi era frică.

Deodată, am observat un bloc vechi, cu pereții acoperiți de plante agățătoare. Am realizat că avea
o două căi de acces, una pe strada pe care mă aflam eu, iar cealaltă pe o altă stradă. De lângă bloc a
apărut un omuleț ciudat. Arăta ca un copil bătrân, mic de statură, dar vânjos și cu hainele rupte și
murdare.

- Te-ai pierdut, băiete? m-a întrebat el mieros.

- Nu, domnule, am răspuns eu încercând să par curajos.Doar am alergat puțin în jurul blocului.

- Te-ai rătăcit pe buclă, a adăugat el neîncrezător...

O femeie în vârstă a deschis încet ușa blocului și mi-a făcut un semn discret să intru. Am intrat fără
să stau pe gânduri. Nu era singura regulă pe care o încălcasem în ziua aceea.
 Când am intrat, femeia dispăruse. Am ieșit pe cealaltă ușă și am recunoscut cu surprindere zona din
apropierea școlii. Poarta era încă întredeschisă. M-am năpustit înăuntru. Curtea școlii era plină de
copii. Printre ei eram și noi, cei 30 de elevi ai clasei a VII-a A, din nou cu toții. Alex număra încet, în
continuare, ca și cum ar fi rostit o incantație cunoscută numai de el: ”Patruzeci, cincizeci...”...