Prof.

Cristea

Particularităţile unei opere care aparţine lui Liviu Rebreanu

,,Ion’’-roman obiectiv, realist, tradiţional, monografic

În polemica interbelică privitoare la roman, anunţată de nuvele, precum Zestrea,

Ruşinea, Dintele, Răfuiala sau Proştii, apariţia romanului Ion de Liviu Rebreanu
în 1920 ,,rezolvă o problemă şi curmă o controversă”. (Eugen Lovinescu)

,,Ion’’ este un roman realist de tip obiectiv, cu tematică rurală, o capodoperă a

literaturii române interbelice. Lovinescu consideră ,,cea mai puternică creaţie
obiectivă a literaturii române’’, care înfăţişează universul rural în mod realist, fără
idilizarea din proza sămănătoristă. Nucleul romanului se află în nuvelele anterioare
,,Zestrea’’ şi ,,Rusinea’’, iar sursele de inspiraţie sunt trei experienţe de viaţă ale
autorului receptate artistic. Punctul de plecare este biografic. Rodovica, fata unui
ţăran înstărit din satul Prislop-satul părinţilor autorului , se lasă sedusă de cel mai
nevrednic fecior al satului. Personajul central este, de asemenea, inspirat de o
figură reală, un ţăran sărac, cu nume omonim, dar harnic, pe care autorul l-a
întâlnit.

Opera literară ,,Ion’’ este un roman, prin amploarea acţiunii, desfăşurată pe mai
multe planuri, cu un conflict complex, persoanaje numeroase şi realizarea unei
imagini ample asupra vieţii. Este un roman de tip obiectiv prin specificul
naratorului (obiectiv, detaşat, impersonal), al naraţiunii (la persoana a III-a) şi al
relaţiei narator-personaj (naratorul omniscient, omniprezent, deoarece dirijează
destinul lui Ion). Fiind un roman realist, Rebreanu creează tipologii de personaje:
Ion este tipul ţăranului sărac, arivistului fără scrupule, dar şi ambiţiosul
dezumanizat de lăcomie, tipul intelectualului: preotul şi învăţătorul, dar şi Titu, iar
cele două femei din viaţa lui Ion sunt conturate antitetic: pământul şi iubirea. De
Prof. Cristea

asemenea, simetria romanului, dată de relaţia incipit-final, începe cu descrierea

drumului, care duce spre Pripas şi se termină cu sfinţirea noii biserici şi cu ieşirea
din satul Pripas, dar şi prin verosimilitatea întâmplărilor.

Viziunea realist-obiectivă se realizează prin: tematica socială, obiectivitatea

perspectivei narative, construirea personajelor în relaţie cu mediul în care acestea
trăiesc, alegerea unor personaje tipice pentru o categorie socială, tehnica detaliului
semnificativ, veridicitatea, stilul sobru, impersonal.

În acest context, romanul lui Liviu Rebreanu reia tema ţăranului român, agreată
de tradiţionalişti, dar într-o manieră modernă, propunând o abordare realist-
obiectivă salutată de critica vremii ca ” cea mai puternică creaţie obiectivă din
literatura română ”( Eugen Lovinescu). Ţăranul este văzut în mijlocul frământărilor
luptei sale pentru pământ, determinat social şi economic de posesiunea acestuia şi
suportând consecinţele actelor sale reprobabile, în condiţiile satului ardelean de la
începutul secolului al XX-lea. Tema centrală-problematica pământului- este
dublată de tema iubirii şi a familiei. Tema principală susţine în subsidiar şi
convingerea autorului că nu te poţi sustrage destinului, iar cei care încearcă să o
facă devin personaje tragice, Ion fiind considerat, de asemenea, un roman al
destinului.

Un prim episod ilustrativ pentru viziunea realistă despre lume a autorului este
scena horei din debutul romanului. Scriere cu caracter monografic, romanul
cuprinde o frescă vie a lumii rurale transilvane, cu evenimentele sale – reper ale
unui calendar sempitern: naşterea, moartea, nunta, hora, botezul, obiceiurile, dar şi
cu relaţiile de familie, economice, culturale, relaţiile cu autoritatea austro-ungară,
etc.
Prof. Cristea

Departe de concepţia unificatoare idilică semănătoristă, în proza lui Rebreanu

apare de la început stratificarea socială cu ierarhiile sale clare . Ţăranii prezenţi la
hora de duminica sunt organizaţi în grupuri distincte, conform normelor
mentalităţii colective: în centru, perechile tinere care joacă cu pasiune Someşana,
viitoarele familii; pe margine, fetele care au rămas nepoftite, care râd silit, cu câte-
o nevastă mai tânără care aşteaptă să-i vină chef bărbatului să joace; mai la o parte,
nevestele şi babele, admirându-şi odraslele; printre ei, copiii care aleargă. Bărbaţii
sunt mai departe, neinteresaţi de pasiunea jucătorilor, în grupuri distincte: primarul,
chiaburii şi bătrânii fruntaşi, separat; ţăranii mijlocaşi în jurul dascălului Simion
Butunoiu, pe prispă. Pe de lături, ,,ca un câine la uşa bucătăriei”, trage cu urechea
şi Alexandru Glanetaşu, ţăran bogat prin zestrea soţiei, dar sărăcit prin
nechibzuinţă, dornic să se amestece în vorbă, dar sfiindu-se de bogătaşi . Abia
după încheierea jocului apar intelectualii satului-popa Belciug, soţia învăţătorului,
Maria Herdelea, Titu şi Laura, cinstind adunarea cu prezenţa lor. Amestecul e
privit cu reticenţă, Laura e indignată de invitaţia la joc a lui George, iar Maria
Herdelea, deşi fiică de ţărani, pentru că a umblat mereu în straie nemţeşti şi s-a
căsătorit cu un învăţător, se simte mult deasupra norodului, privindu-l ,,cu o milă
cam dispreţuitoare”. Prietenia lui Titu cu Ion arată că aceste reguli au justificarea
lor nescrisă, el sugerându-i de fapt planul de a sili pe Vasile Baciu să i-o dea pe
Ana prin înşelăciune. De asemenea, ajutorul dat mai târziu de învăţător lui Ion în
scrierea plângerii împotriva judecătorului se întoarce asupra celui dintâi cu
repercursiuni dureroase.

O a doua secvenţă semnificativă pentru viziunea despre lume a autorului apare în

capitolul Sărutarea. Ea ilustrează patima ţăranului văduvit prin naştere de obiectul
existenţei sale pentru pământul redobândit cu greu. Ion primeşte pământurile lui
Vasile Baciu legal. E primăvară şi merge prima oară să le vadă, pentru
Prof. Cristea

că ,,dragostea lui avea nevoie de inima moşiei.” Pământul, personaj stihial, are în
sine o uriaşă ,,animă”. În mijlocul delniţei, Ion îl sărută ,,cu voluptate”; ,,şi-n
sărutarea aceasta grăbită simţi un fior rece, ameţitor”. Împlinit, personajul îşi vede
puterile hiperbolizate: ,,Se vedea acum mare şi puternic, ca un uriaş din basme”, iar
personajul htonic zace, în sfârşit, la picioarele lui, învins.

Un prim element de structură îl constituie titlul, care este dat de numele

personajului principal, care devine exponent al ţărănimii prin dragostea lui pentru
pământ, individualizat însă prin modul în care îl obţine. Singulară în satul Pripas
nu este căsătoria ,,sărăntocului’’ cu o fată cu zestre, pentru că Vasile Baciu şi Ion
Pop al Glanetasului dobândiseră averea în acelaşi fel, ci comportamentul său: o
face pe Ana de ruşinea satului înainte de nuntă, iar apoi vrea să se întoarcă cu
Florica, devenită nevasta lui George. Titlurile celor două părţi ale romanului
evidenţiază simetria compoziţiei şi, totodată, denumesc cele două patimi ale
personajului principal: ,,Glasul pământului’’ şi ,,Glasul iubirii’’. Titlurile celor 13
capitole (număr simbolic nefast) sunt semnificative, discursul narativ având
un ,,Începutul’’ şi un ,,Sfârsitul’’. În prima parte apar capitolele: ,,
Începutul’’, ,,Zvârcolirea’’, ,,Iubirea’’, ,,Noaptea’’, ,,Rusinea’’, ,,Nunta’’, iar în cea
de-a
doua ,,Vasile’’, ,,Copilul’’, ,,Sărutarea’’, ,,Streangul’’, ,,Blestemul’’, ,,George’’, ,,S
fârsitul’’.

Conflictul principal stă la bază temei romanului. Conflictul exterior între Ion şi
Vasile Baciu, care nu vrea să-şi dea fata după un ,,sărăntoc”, ci după alt ,,bocotan”,
George Bulbuc, conform unei înţelegeri vechi între familii, marchează prin etapele
sale etapele acţiunii. În plan secundar, există mai multe conflicte – între Ion şi
Simion Lungu,pentru o brazdă de pământ, între Ion şi George Bulbuc, între familia
Herdelea şi preotul Belciug, prin care îşi dispută autoritatea în sat, şi între români
Prof. Cristea

şi autoritatea austro-ungară. În plan interior, există un conflict între glasul iubirii şi

glasul pământului la nivelul personajului principal, dar şi un conflict simbolic, între
voinţa acestuia şi legile superioare ale pământului- stihie. Acest ultim conflict
aminteşte de tragediile greceşti, unde mândria nemăsurată a individului,
supraaprecierea în confruntarea cu destinul-hybris– determină căderea
personajului în final.

Relaţia incipit-final susţine specificul realist-obiectiv al operei şi întăreşte ideea

de viaţă ce se desfăşoară ciclic. Romanul începe cu descrierea drumului către satul
Pripas, la care se ajunge prin „șoseaua ce vine de la Cârlibaba, întovărășind
Someșul“ până la Cluj, din care se desprinde „un drum alb mai sus de Armadia“ și
după ce lasă Jidovița în urmă, „drumul urcă întâi anevoie până ce-și face loc printre
dealurile strâmtorate (…), apoi cotește brusc pe sub Râpile Dracului, ca să dea
buzna în Pripasul pitit într-o scrântitură de coline“. La intrarea în sat, „te întâmpină
(…) o cruce strâmbă pe care e răstignit un Hristos cu fața spălată de ploi și cu o
cuniniță de flori veștede agățată de picioare“. Prezenţa acestei cruci este
premonitorie, conform regulii autorului omniscient care poate anticipa sfârşitul
dramatic al personajelor. Imaginea drumului este reluată simbolic în desfășurarea
acțiunii, în scena licitației la care se vindeau mobilele învățătorului, sugerând
destinul tragic al lui Ion și al Anei, precum și viața tensionată și necazurile
celorlalte personaje: Titu, Zaharia Herdelea, Ioan Belciug, Vasile Baciu, George
Bulbuc etc. La sfârşitul romanului, drumul iese ,,bătătorit” din sat- ,,câţiva oameni
au murit, alţii le-au luat locul”, şi se pierde în ,,şoseaua cea mare şi fără început”.
Roman sferic, cu structură echilibrată, Ion începe şi se termină cu aceeaşi metaforă
a drumului vieţii.

Tehnicile narative folosite slujesc zugrăvirii complexe, pe mai multe planuri. Prin
tehnica planurilor paralele este prezentată simultan viaţa ţărănimii şi a
Prof. Cristea

intelectualităţii rurale. Vieţile se desfăşoară în paralel, amestecul este dezaprobat.

Trecerea de la un plan narativ la altul se realizează prin alternanţă, iar succesiunea
secvenţelor narative este redată prin înlănţuire. Apar, de asemenea, tehnica
contrapunctului-nunta Laurei se desfăşoară în paralel cu a Anei, conflictul între Ion
şi Vasile Baciu are corespondent conflictul între Herdelea şi preotul Belciug. Stilul
indirect liber este folosit pentru revelarea psihologiei personajelor, atunci când e
vorba de Ion sau Ana, dar şi pentru a ironiza cu duioşie comportamentul acestora,
atunci când e vorba de familia Herdelea. Însă tehnica ce le surclasează pe toate
celelalte, care plasează naraţiunea în subconştientul personajului, unde totul capătă
o mecanică proprie, vitală, poate fi ,,viziunea în abis”.

Subiectul romanului

Acţiunea romanului începe într-o zi de duminică, în care locuitorii satului Pripas se

află la horă, în curtea Todosiei, văduva lui Maxim Oprea. Se descrie jocul
tradiţional, someşana, dansul tinerilor, cântecul lăutarilor şi portul popular.
Oamenii sunt aşezaţi în funcţie de statutul social. Este prezenţă şi Savista, oloaga
satului, piaza rea. Intelectualii satului, preotul Belciug şi familia învăţătorului
Herdelea vin să privească fără a se amesteca în joc. Ion este hotărât să o ia pe Ana
cea bogată la joc, deşi o place pe Florica cea săracă, iar venirea lui Vasile lui Baciu
declanşează intriga şi conflictul, tatăl fetei îl confruntă verbal, numindu-
l ,,hot’’, ,,tâlhar’’ şi ,,sărăntoc’’, Ana fiindu-i promisă lui George Bulbuc. Bătaia de
la cârciumă, pentru plata lăutarilor se încheie cu victoria lui Ion asupra lui George,
scena fiind construită în simetrie cu aceea de la sfârşitul romanului, când George îl
ucide pe Ion, lovindu-l cu sapa.

Ion se va răzbuna, o va lăsa pe Ana însărcinată, întrucât îl va determina pe tatăl

acesteia să accepte nuntă. La nuntă, Ion nu cere acte pentru pământul ce urmează
Prof. Cristea

să-i revină că zestre, apoi se simte înşelat şi începe să o bată pe Ana, femeia fiind
alungată, pe rând, din casa soţului şi din cea a tatălui. Preotul Belciug încearcă să
medieze conflictul dintre cei doi, însă Ana alege să se sinucidă, apoi Petrişor, fiul
lor, moare şi nu-i trezeşte lui Ion regrete sau conştiinţa vinovăţiei, deoarece nu
vedea decât garanţia proprietăţii asupra pământurilor. În cele din urmă, Ion alege
să o caute pe Florica, însă George îl surprinde în flagrant şi îl ucide, cu
instrumentul ce i-a fost drag, sapa, iar averea lui Ion rămâne bisericii.

În celălalt plan, rivalitatea dintre preot şi învăţător, pentru autoritatea în sat este
defavorabilă celui din urmă. El are familie/ soţie, un băiat (poetul visător Titu) şi
două feţe de măritat, dar fără zestre, Laura şi Ghighi. În plus, casa învăţătorului era
construită pe pământul bisericii, însă cum relaţiile dintre ei se degradează,
învăţătorul se simte ameninţat cu izgonirea din casă. Preotul are un caracter tare şi
rămas văduv se dedică comunităţii, ajungând să construiască o nouă biserică, iar
romanul se încheie cu sărbătoarea prilejuită de sfinţirea noii biserici.

Perspectiva narativă este obiectivă, iar naratorul este detaşat, omniscient şi

omniprezent, relatând întâmplările la persoana a III-a.

Tema romanului, viaţa satului transilvănean de la începutul secolului al XX-

lea, are, prin destinul lui Ion al Glanetaşului, o ilustrare concretă şi
semnificativă. Drama ţăranului sărac în lupta lui pentru pământ
individualizează, într-un anumit fel, viaţa satului tradiţional. Povestea lui Ion
concretizează tema pământului din care decurge drama existenţială a ţăranului.
Mărturisirea lui Rebreanu devine astfel semnificativă: „Problema pământului
mi-a apărut atunci ca însăşi problema vieţii româneşti. Romanul ,,Ion’’ va trebui să
simbolizeze dorinţa organică a ţăranului român pentru pământul pe care s-a
născut”. Respectându-şi concepţia despre literatură, Liviu Rebreanu a creat,
Prof. Cristea

prin romanul „Ion” o operă durabilă, detaşându-se de faptele prezentate şi de

personajele concepute. El este considerat a fi „ctitorul” romanului românesc
modern, într-o perioadă când literatura română îşi îmbogăţeşte universul tematic
şi îşi diversifică formulele literare.

Impresia finală, atunci când citeşti romanul Ion, este aceea a unei experienţe
plenare, care justifică afirmaţia lui George Călinescu: ,,Romanul Ion e un poem
epic, solemn ca un fluviu american, o capodoperă de măreţie liniştită”.