Considerat de critica literară „ultimul mare romantic european”, Mihai Eminescu s-a încadrat

el însuși în romantism: „Nu mă încântați nici cu clasici/Nici cu stil curat și antic/Toate-mi sunt
deopotrivă/ Eu rămân ce-am fost: romantic” in poezia „Eu nu cred nici in Iehova”. Mihai Eminescu
aparține perioadei marilor clasici ai literaturii romane, alături de I.L. Caragiale, I. Creangă și I. Slavici.

Poezia „Floare albastră”, publicată în revista „Convorbiri literare”, în anul 1873, este
emblematică pentru curentul romantism prin interferența tematică: iubire-natură, geniu, timp, prin
prezența motivelor specific eminesciene: luna, izvorul, codrul si prin antiteza.

Titlul „Floare albastra”, format dintr-un substantiv comun simplu și un adjectiv cromatic,
denumește, la modul propriu, o plantă rară. In text, sintagma „floare albastră” se referă la iubita
frumoasă, ademenitoare, la eternul feminin. La Eminescu, „floarea albastră” devine simbolul dorului,
al nostalgiei iubirii supuse trecerii timpului.

Chiar dacă subtil, tema timpului ambivalent apare în poezie: timpul „mic” al omului trecător
și timpul „mare” din perspectiva căruia totul este deșertăciune, această dimensiune temporală apare
în final, când geniul se ridică deasupra timpului uman. În viziunea romantică, în poezie se confruntă
două ipostaze ale cunoașterii: lumea cunoașterii absolute, infinite, a geniului (simbolizată de
culoarea „albastră”) și lumea cunoașterii terestre, prin iubire.

Compozițional, poezia are paisprezece strofe, grupate în patru secvențe lirice: reproșul
adresat de iubită, cugetarea iubitului, chemarea la iubire si meditația finală.

Prima secvență lirică este reprezentata de monologul fetei care îi reproșează celui drag
izolarea în lumea ideilor si de exprimarea dorinței de a cunoaște rațional. Cunoașterea absolută este
sugerată prin enumerarea unor metafore si simboluri: „râuri în soare/grămădești în a ta gândire”,
„câmpiile asire”, „întunecata mare”.

A doua secvență poetică o constituie meditația îndrăgostitului, care conștientizează adevărul

vorbelor fetei: „Ah! ea spuse adevărul/ Eu am râs, n-am zis nimica”. Tăcerea este atributul geniului,
care știe că esența, centrul omului este iubirea, dar el nu poate participa la ea. Astfel, în „Floare
albastră” se află germenele alegoriei din poemul „Luceafărul”, al cărui sens a fost clarificat de însuși
Eminescu: „geniul nu e capabil de a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit”.

Chemarea la iubire, cea de a treia secventa, necesită un paradis terestru. In aceasta

secventa, natura este conturată prin motive romantice/eminesciene: izvoarele, balta, luna.

Ultima secvență neagă posibilitatea omului de a se împlini prin iubire. Sentimentele eului
poetic sunt de profundă melancolie din cauza efemerității fericirii în plan terestru. Repetiția „Floare-
albastră! floare-albastră!...” evidențiază nostalgia idealului.

Poezia pune în lumină, prin antiteză, relația de opoziție dintre lumea ideilor din prima
secvență și planul terestru. De asemenea, antiteza este evidentă și la un alt nivel: principiul masculin
este contemplativ și meditativ, cel feminin are ca atribut mișcarea.