Floare albastră

de Mihai Eminescu

INTRODUCERE
Mihai Eminescu este cel mai valoros poet român,fiind denumit de critica literară
„ultimul mare romantic universal” .El aparține perioadei marilor clasici ai literaturii
române alături de Ion Creanga, Ion Luca Caragiale și Ioan Slavici.Singurul volum de
versuri publicat antum(în timpul vieții) se intitulează „Poesii”(1883) și apare sub
îngrijirea criticului literar Titu Maiorescu.

APARIȚIE
Poezia „Floare albastră” a fost scrisă în perioada studiilor lui Eminescu la Viena și
Berlin și a fost publicată în revista ,,Convorbiri literare” la 1 aprilie 1873.

TEMA POEZIEI
Tema ei este iubirea și natura, aflându-se la granița dintre cele doua etape a le liricii
de dragoste emineșciene:„visul de iubire posibil de împlinit” și „iubirea iremediabil
pierdută”.Poezia prezintă o idilă într-un spațiu natural paradisiac.

TITLUL POEZIEI
Titlul enunță un motiv de circulație universală întâlnit în creația lui Novalis,unde
„Floarea albastră” simbolizează iubirea și nostalgia infinitului. Același motiv romantic
se întalnește și în opera lui Leopardi unde este identificat cu idealul de frumusețe
feminină .La Eminescu „floarea” întruchipează viața,gingășia și frumosul, este
simbolul prezenței feminine ideale, iar epitetul cromatic „albastru” înglobează spațiul
infinit cerul și marea proiectând iubirea în eternitate.

STRUCTURĂ
Poezia este compusă din paisprezece catrene care pot fi împărțite în patru secvențe
lirice:.reproșul adresat de iubită ; cugetarea iubitului ; chemarea la iubire inițiată de
fată ;meditația finală.
Textul poate fi structurat pe doua planuri:masculin și feminin.
Fiecare dintre planuri conturează o sferă diferită:lumea lui reprezentată de omul de
geniu, lumea cunoașterii absolute și lumea iubitei care întruchipează umanul terestru,
lumea comună.Incompatibilitatea dintre cele doua lumi este principala sursă a
neîmplinirii în iubire.

SECVENȚA I
Prima secvență lirică enunță în reproșul adresat de iubită care face referire la
sfera cunoașterii absolute.Planul iubitului este contemplativ, înglobând cultura
(„Câmpiile asire”),geneza universului („Întunecata mare”),creația („Piramidele
învechite”) . Diferența dintre cele două lumi este sesizată și de iubită, care își dorește
ca el să recurgă la sacrificiul suprem de a-și părăsi lumea și de a se integra în lumea
terestră pentru a găsi implinirea:„Nu căta în departare/Fericirea ta, iubite!”

SECVENȚA A II-A
În a doua parte a poeziei, reacția omului de geniu este una detașată, atitudine care
derivă din conștentizarea incompatibilitații dintre cele două lumi.Iubita este numită
printr-un diminutiv „mititica” aceasta sugerează apropierea dintre cei doi, completată
de adverbul cu valoare de simbol „dulce” care exteriorizează această apropiere prin
intermediul gestului:„Dulce netezindu-mi părul”.

SECVENȚA A III-A
În a treia parte, chemarea la iubire adresată de prezența feminină conturează un vis
proiectat în mijlocul naturii ocrotitoare specific emineșcian, care amintește de peisajul
paradisiac.
Cadrul romantic reprezintă o tentație pentru iubit și se compune din următoarele
elemente:„Codrul cu verdeață”, „Izvoarele care plâng în vale” , „Prăpastia măreață” ,
„ochi de pădure” , „Bolta cea senină” , „trestia cea lină” , „foi de mure”.
Iubita imaginează un întreg ritual după care se va desfășura povestea de dragoste
proiectată în viitor. Izolarea lor va fi totală, vor trăi doar unul pentru celălalt clipe de
fericire ancorate în eternitate. Limbajul devine și el familiar predominând nota
populară: „Și mi-i spune-atunci povești/Și minciuni cu-a ta guriță/Eu pe-un fir de
romăniță/Voi cerca de mă iubești”. Tentațiile apropierii dintre cei doi culminează cu
„o sărutare” oferită în taină, într-un cadru natural protector. În decorul romantic,
luminat doar de astrul ceresc, luna, cei doi îndrăgostiți aspiră la eternizarea acestui
moment unic.Întoarcerea către casă „Spre sat în vale” pecetluiește prin sărutări „Dulci
ca florile ascunse”, unirea spirituală dintre ei.
SECVENȚA A IV-A
Ultima secvență lirică prezintă cugetările geniului,care, deși amăgit de tentația
fericirii absolute prin iubire „înc-o gură”,realizează că ea este doar o himeră „și
dispare” iar clipa magică a iubirii este perisabilă.
Exclamația „Ce frumoasă,ce nebună/E albastra-mi dulce floare!” exprimă
exuberanța iubirii dar și revenirea de la visul frumos, la realitatea crudă a
incompatibilitații dintre cele două lumi.
Sentimentul iremediabil pierdut produce nefericirea omului superior „Și te-ai
dus,dulce minune/Ș-a murit iubirea noastră-”.repetiția „Floare-albastră! Floare
albastră!...” denotă intensitatea trăirii eșecului generată de contrastul puternic dintre
iluzie și realitate.
Ultimul vers a cunoscut două variante:„Totul este trist în lume”, „Totuși este trist
în lume”,deoarece manuscrisul emineșcian s-a pierdut.Critica literară consideră cea
de-a doua variantă fiind adecvată, având în vedere că ,,Floarea albastră” este o poezie
de tinerețe care conține o rază de speranță în defavoarea pesimistului total.
 Tristețea derivă din înșăși condiția geniului care aspiră la o iubire ideală
considerată o cale de cunoaștere.Prezența feminină din lirica emineșciană nu
întruchipează perfecțiunea chiar dacă este numită „dulce minune”,iar trăirea
momentului unic este echivalentă cu un miracol.
CONCLUZIE
Poezia „Floare albastră” scrisă de Mihai Eminescu are caracterul de sinteză a
gândirii emineșciene anunțând problematica omului de geniu din poemul „Luceafărul”