„Ion”

de Liviu Rebreanu
- roman realist-obiectiv -

Realismul este un curent literar manifestat în secolul al XIX-lea, începând din Franța și având ca
principiu de bază reflectarea credibilă, verosimilă a realității în datele ei esențiale, obiective. Autorii realiști
zugrăvesc realitatea veridic, „creând cititorului impresia că universul ficțional este oglinda realității; de fapt
ei își doresc să creeze viață; un univers care să-l concureze pe cel real și pe care îl consideră superior
acestuia, o lume cu adevărat mai bogată și mai fină” (Gheorghe Crăciun). De aici și viziunea omniscientă și
formula obiectivității preferate de scriitorii realiști: „Artistul - afirmă Flaubert - trebuie să fie pentru opera sa
ceea ce este Dumnezeu pentru creație: să fie simțit pretutindeni, dar niciodată văzut”. Romanul realist-
obiectiv are, în termenii teoriei literare, focalizarea zero, unicitatea perspectivei, naratorul detaşându-se de
evenimentele povestite, creând impresia de observator şi nimic mai mult. Personajele tipice care acţionează
în împrejurări tipice sunt surprinse în transformarea şi individualizarea lor prin fapte, limbaj, relaţiile cu
celelalte personaje cu care interacţionează.
Integrându-se acestei ideologii literare, Liviu Rebreanu este scriitor interbelic, iniţiator al romanului
realist modern, alături de Camil Petrescu şi Hortensia Papadat Bengescu. Autorul consideră că
verosimilitatea și obiectivitatea sunt trăsături de bază ale romanului: „Pentru mine arta înseamnă creație de
oameni și de viață”, „M-am ferit întotdeauna să scriu pentru tipar la persoana I, pentru că intruziunea eului
diminuează veridicitatea”. Este un scriitor anticalofil, considerând că e mai ușor să scrii frumos decât să te
exprimi exact și de aceea nu a fost interesat de strălucire artistică.
Apărut în 1920, romanul este cel mai spectaculos răspuns la întrebarea criticii din acea perioadă
„De ce nu avem roman?”. Deși prin tematică rurală s-ar încadra în categoria romanelor tradiționale, unele
elemente structurale, tehnicile inovatoare și maniera complexă de a sonda sufletul omenesc, l-au determinat
pe criticul Eugen Lovinescu să-l considere primul roman românesc modern. El răspunde cerinței
modernismului lovinescian de sincronizare a literaturii române cu literatura europeană: „constituie o dată
istorică în procesul de obiectivare a literaturii noastre epice”. Elita criticii literare a văzut în acest roman o
capodoperă de răscruce în reflectarea satului şi a ţăranului român. Într-adevăr, romanul aduce o imagine
nouă, autentică, obiectivă asupra realităţii rurale, respingând orice intenţie de idilizare, de înfrumuseţare,
încadrându-se cu succes în estetica realistă.
Liviu Rebreanu consideră „realitatea doar un pretext”, romanul „Ion” demonstrând acest lucru prin
elementele de substrat antropologic conţinute: discuţia despre pământ cu un consătean sărac din Prislop,
Ion al Glanetaşului, imaginea ţăranului îmbrăcat în haine de sărbătoare care săruta pământul cu patimă,
pățania Rodovicăi, o fată tot din satul său natal, bătută crunt de tată pentru averea pe care trebuia s-o împartă
cu cel care o lăsase însărcinată. Toate aceste mici conflicte le creionează mai întâi în nuvele („Ofilire”,
„Rușinea”, „Răfuiala”) pentru a le dezvolta apoi în roman, Călinescu afirmând că opera este „pânza enormă
ieşită din aceste dibuiri de detaliu”.
Tema romanului este problematica pământului, analizată în condițiile socio-economice ale satului
ardelenesc de la începutul secolului al XX-lea. Romanul prezintă lupta unui țăran sărac pentru a obține
pământ și consecințele actelor sale. Caracterul monografic al romanului orientează investigația narativă spre
diverse aspecte ale lumii rurale: obiceiuri legate de marile momente din viața omului (nașterea, nunta,
înmormântarea), relații sociale generate de diferențele economice, stratificarea socială, sau culturale,
universul țăranilor, universul intelectualității rurale, relații de familie. Tema centrală, posesiunea pământului,
este dublată de tema iubirii. În plan simbolic, destinul protagonistului se plasează pe două coordonate: Eros
și Thanatos.
Rema presupune disocierea în două părţi cu două titluri conotative: „Glasul pământului” şi „Glasul
iubirii”, acestea conţinând capitole cu titluri-sinteză: „Nunta", „Naşterea", „Copilul”, trăsăturile definitorii
fiind reprezentate de două tehnici narative moderne: simetria şi circularitatea. Simetria este asigurată de cel
puţin trei elemente: drumul, troiţa şi hora. Relaţia incipit-final susţine specificul realist-obiectiv al operei.
Astfel, în prezentarea incipit a drumului, o metaforă deosebită a romanului, abundă verbele de mişcare alertă
„aleargă", „spintecă", „coboară" şi „dă buzna", gradaţia anunţând firul epic ce se va amplifica pe parcursul
romanului, pentru ca în prezentarea finală a drumului să fie prezente verbe de mişcare lentă: „Drumul
trece prin Jidoviţa... şi pe urmă se pierde-n şoseaua cea mare şi fără început." Drumul face astfel legătura
între lumea reală și lumea ficţiunii: „urmărindu-l, intrăm şi ieşim, ca printr-o poartă din roman - N.
Manolescu. În incipit: pe „o cruce strâmbă" se vede un „Hristos cu faţa spălăcită de ploi" ce îşi „tremură
jalnic trupul", iar în final: „pe crucea de lemn, Hristosul de tinichea cu faţa poleită de o rază întârziată,
parcă-i mângâia”. Satul se afirmă astfel ca un cronotop, un spaţiu cu anumite caracteristici
iniţiale, schimbate de evenimente datorită trecerii timpului: odată răul înlăturat, spaţiul este purificat,
catharsisul fiind relevat aici prin lexemele afectate ideii de divinitate şi aparţinând unui câmp semantic al
beneficului. Hora este considerată de Nicolae Manolescu „o horă a soartei” și are un triplu rol: prezentarea
stratificării sociale, prefigurarea principalelor conflicte, prezentarea unei pagini etnografice. Simetria
compozițională este asigurată și de conflictul Ion-George și de înfruntarea verbală dintre preot și Vasile
Baciu.
Construcția subiectului are la bază tehnica narativă a planurilor paralele, care prezintă, în principal,
destinul țăranului român, reprezentat de Ion şi existența intelectualității rurale, reprezentată de preotul
satului, loan Belciug și de familia învățătorului Zaharia Herdelea. Subiectul este construit astfel prin
alternanța planurilor narative, iar secvențele narative se succed pe baza alternanței.
Un prim episod ilustrativ pentru viziunea realistă despre lume a autorului este scena horei. Departe
de concepţia idilică semănătoristă, în proza lui Rebreanu apare de la început stratificarea socială cu ierarhiile
sale clare . Ţăranii prezenţi la hora de duminică sunt organizaţi în grupuri distincte, conform normelor
mentalităţii colective: în centru, perechile tinere care joacă cu pasiune Someşana, viitoarele familii; pe
margine, fetele care au rămas nepoftite, care râd silit, cu câte-o nevastă mai tânără care aşteaptă să-i vină
chef bărbatului să joace; mai la o parte, nevestele şi babele, admirându-şi odraslele; printre ei, copiii care
aleargă. Bărbaţii sunt mai departe, neinteresaţi de jucători, în grupuri distincte: primarul, chiaburii şi bătrânii
fruntaşi, separat; ţăranii mijlocaşi în jurul dascălului Simion Butunoiu, pe prispă. Pe de lături, “ca un câine la
uşa bucătăriei”, trage cu urechea Alexandru Glanetaşu, ţăran bogat prin zestrea soţiei, dar sărăcit prin
nechibzuinţă, dornic să se amestece în vorbă, dar sfiindu-se de bogătaşi. Abia după încheierea jocului apar
intelectualii satului-popa Belciug, soţia învăţătorului, Maria Herdelea, Titu şi Laura, cinstind adunarea cu
prezenţa lor. Amestecul e privit cu reticenţă, Laura e indignată de invitaţia la joc a lui George, iar Maria
Herdelea, deşi fiică de ţărani, pentru că a umblat mereu în straie nemţeşti şi s-a căsătorit cu un învăţător, se
simte mult deasupra norodului, privindu-l “cu o milă cam dispreţuitoare”. Prietenia lui Titu cu Ion arată că
aceste reguli au justificarea lor nescrisă, el sugerându-i de fapt planul de a sili pe Vasile Baciu să i-o dea pe
Ana prin înşelăciune.
O a doua secvenţă semnificativă pentru viziunea despre lume a autorului apare în capitolul
„Sărutarea”. Ea ilustrează patima ţăranului văduvit prin naştere de obiectul existenţei sale. Ion primeşte
pământurile lui Vasile Baciu legal. E primăvară şi merge prima oară să le vadă, pentru că “ dragostea lui
avea nevoie de inima moşiei.” Scena constituie o pagină descriptivă și, în același timp, psihologică prin care
naratorul dezvăluie, în mod subtil și convingător, mecanismele interioare ale unui individ măcinat de două
patimi care acum se contopesc. În sărutarea pământului se amestecă cele două glasuri (al pământului și al
iubirii), copleșind ființa bărbatului. Astfel, Ion încetează parcă a mai fi țăranul parvenit, insensibil și imoral,
creându-și premisele pentru a i se ierta toate greșelile în numele dragostei pentru pământ – perceput ca
valoare absolută. Scena are semnificații simbolice, indicând faptul că relația omului cu pământul frizează
patologicul: pământul ia locul iubitei, iar sărutarea induce ideea morții. Dacă în capitolul „Zvârcolirea”,
personajul apare în ipostaza de rob al pământului, în „Sărutarea”, se inversează raporturile, omul devine
uriaș, iar pământul sclav, căci este vorba de pământul-proprietate. Secvența în care Ion îngenunchează și
sărută pământul reprezintă un ritual parcurs de erou, o trăire supraindividuală, o expresie a instinctului
ancestral. Omul vede, în pământ, femeia iubită. Comunicarea cu „pământul ibovnică” aduce, pentru scurt
timp, împăcarea celor două glasuri contrare din sufletul lui Ion.
Conflictul dominant este cel exterior dintre ţăranul bogat, reprezentat de Vasile Baciu şi ţăranul
sărac reprezentat de Ion, dar şi cel interior, plasat la nivelul voliţional al lui Ion, acesta pendulând permanent
între dorinţa de a avea pământ şi iubire. Dincolo de aceste aspecte, se poate vorbi și de conflictul tragic dintre
om (nu întâmplător țăran) și o forță mai presus de calitățile individului: pământul-stihie. În fond, destinul
personajului principal nu este marcat numai de confruntările cu semeni de-ai lui, pe care îi domină, cât mai
ales în relație cu pământul. Dorința obsesivă a personajului de a avea pământ, iubirea lui pătimașă îl fac
monumental, dar se încheie omenește, prin întoarcerea în această matrice universală.
Bogăția toponimelor (Pripas, Judovița, Cârlibata, Cluj etc.) conferă acțiunii veridicitate, și
conturează un cronotop verosimil, ceea ce susține de asemenea încadrarea în realism.
Personajele realiste sunt tipice pentru o categorie socială. Ion este personajul principal și eponim,
realizat prin tehnica pluriperspectivismului. Personaj rotund, complex, el întrunește însuşiri contradictorii:
viclenie și naivitate, gingășie și brutalitate, insistență și cinism. La începutul romanului, i se face un portret
favorabil, acțiunile îi sunt motivate prin nevoia de a-și depăși condiția. Însă în goana sa pătimaşă după avere,
el se dezumanizează treptat, iar moartea sa este expresia intenției moralizatoare a scriitorului. Mai multe
tipologii realiste se regăsesc în construcția protagonistului: țăranul sărac, arivistul fără scrupule, care
folosește femeia ca mijloc de parvenire, dar şi ambițiosul dezumanizat de lăcomie. Cele două femei,
conturate antitetic, Ana și Florica, reprezintă cele două patimi ale personajului principal: pământul și iubirea.
O condiţie esențială a încadrării în categoria romanelor realist-obiective este însă modul de
elaborare a discursului narativ, naratorul omniscient și omniprezent, extradiegetic relatând întâmplările la
persoana a III-a, printr-o perspectivă narativă obiectivă, heterodiegetică, fără a se implica afectiv. Tehnicile
dominante folosite sunt: cea a simetriei şi circularităţii, „mise en abîme-ul”, deoarece titlurile
capitolelorsuprind ideile principale, transfocarea, flash-backul şi tehnica detaliului semnificativ.
Așadar, „Ion” de Liviu Rebreanu este un roman realist de tip obiectiv prin specificul relației narator-
personaj, obiectivitatea naratorului omniscient care întreține „iluzia realității”, utilizarea narațiunii la
persoana a III-a, verosimilul întâmplărilor. Punând piatra de temelie a romanului românesc modern, Liviu
Rebreanu s-a realizat ca un creator de primă însemnătate şi operele sale reprezentative şi-au asigurat în
patrimoniul artei un loc privilegiat.