ION

LIVIU REBREANU

Opera lui Rebreanu impune o realitate sociologica noua, „cititorul de romane”

deoarece scriitorul ardelean deschide calea regala a prozei interbelice prin operele
„Rascoala” , „ Ion” , „Padurea spanzuratilor”. Spre deosebire de inaintasii sai care in
„dimineata romanului” („ Viata la tara”) au descris satul in straie de sarbatoare, Rebreanu
da la iveala conflicte mocnite si patimi ascunse.

La Rebreanu raportul dintre desemnare ca existenta si reprezentare ca preexistenta

se constituie ca un raport intre realitatea impura, clivajul spre „mimessis” si transfigurarea
„in nuce” a personajului distorsionat de patima obsesiva pentru pamant.

Reacunoastem ca paradigma esteticii realiste prezinta personajul in relatie cu

mediul de viata, o viata durabila care rezista timpului. Curent literar de mare raspandire
europeana, realismul este definit sugestiv de Sthendal ca „o oglinda plimbata de-a lungul
unui drum care raflecta uneori cerul albastru, alteori noroiul”.

Lectorul care va cerceta diagrama critica a romanului „ Ion” descopera ca este un

roman realist, obiectiv, de tip social care ilustreaza izomorfiile prozei de tip „doric”,
descrise de criticul Nicolae Manolescu in romanul „ Arca lui Noe”.

E recunoscut faptul ca in romanul interbelic exista o polarizare dispusa simetric

intre romanul „de analiza”( Lovinescu), subiectiv, de tip „ionic” si romanul „de creatie”,
obiectiv, de tip „doric”. Romanele de creatie sunt cele obiective, realiste care descriu
lumea exterioara, iar cele de analiza sunt preocupate cu cazuistica morala, de fluxul
constiintei.

La un prim nivel analitic, scriitura lui Rebreanu reconfigurata de instanta epica

reflecta izomorfiile realismului deoarece naratorul respinge constient sondarea
nesubstantiala a lumii profane (satul traditional in care demnitatea taranului se masoara
axiologic prin numarul de pogoane detinute) si o accepta intr-un sens reparator sublimand
lumea profana prin arta. Intre cele doua plasari ale umanului, invins de timp si proiectat
deasupra acestuia, personajul realist ilustreaza o tipologie umana asa cum Ion reprezinta
tipul taranului insetat de pamant. In traditia realista sunt prezentate ocupatii si obiceiuri
specifice din sat: muncile agricole, bocitoarele, hora somesana, dar si clasa doctilor
( familia invatatorului Herdelea si preotul Belgiuc, fiind descrisa conditia umila a dascalului
roman sub dominatia austro-ungara).
 Lectorul distinge planul material sensibil care se refera la un spatiu si un timp real
(localitati din Ardeal: Armandia, Bistrita, satul Pripas, un topos imaginar care corespunde
satului Pripas, locul natal al autorului). Indicii de timp anuleaza barierele metafizice dintre
viata si fictiune, actiunea petrecandu-se intr-o zi de duminica cand „satul e la hora si hora e
in toi”.

In alta ordine de ide, romanul „Ion” furnizeaza lectorului siguranta unei fabulatii
credibile recurgand la o perspectiva narativa de tip obiectiv, redata prin verbe si pronume
la persoana a III a . In acest caz, emitatorul e de tip heterodiegetic, diferit de personaj,
focalizarea este „zero” (genet) si viziunea „din afara” (Pouillon). El, naratorul obiectiv, are
un statut ubicuu si demiurgic, putand privi „ prin acoperisul caselor”. Printr-un act de
„imitatio- dei” autorul patrunde in mintea si sufletul actantilor si le devoaleaza gandurile
(„as fi o natafleata sa dau cu piciorul norocului, se gandi Ion”).

Aceste corelatii fictiune-realitate reflecta la nivelul temei sensuri ale dialecticii

Eros-Thanatos, razboiul dintre iubire („glasul iubirii”) si bogatie („glasul pamantului”)
razboi in care Ion pierde tot. Proiectia chiasmatica glasul pamantului-glasul iubirii reflecta
viziunea despre lume a autorului, intemeiata pe patru entitati: eu( narator identitate),
lume( istorie, timp, spatiu), Dumnezeu (Eros si Thanatos) si textul vazut ca un contact
dureros intre semnul lingvistic si lume.

In studiul “Incercare de a-l gandi pe celalalt” Emmanuell Levinas arata ca un exista

nicio diferente intre viziunea despre lume, viata si tema operei. Aceasta viziune
incapsuleaza elemente ale realismului care parcurse in spirala denota reflexia
simptomatica a legaturii taranului cu pamantul stramosesc, o tema realista “sui-generis”, o
tema modernista “sui generis” redata prin scene narative cheie. In scena sarutarii
pamantului Nicolae Balota remarca erotizarea instinctului de posesie a lui Ion “ravnea sa
mangaie pamanturile ca pe niste ibovnice credincioase”. Pentru Ion pamantul se
substituie iubirii, iar Ana cu care se va insura pentru zestrea ei are parca chipul Geei, zeita
pamantului. Contopirea cu glia se realizeaza cu toate simturile: simtul tactil( “framanta in
maini bulgarele de pamant”), olfactiv(“mirosul acru al pamantului”), gustativ (“simti pe
buze dulceata amara a pamantului”). O alta scena semnificativa este cea a horei in care Ion
joaca cu Ana, fata “bogotanului” Vasile Baciu, desi o placea pe Florica. Ignorand semnele
dezastrului Ion incalca legile nescrise ale satului provocand un dezechilibru in comunitatea
arhaica. Hora era un moment simbolic deoarece in cadrul ei se intemeieaza noile familii
dupa criteriul averii pentru Ion si Ana insa reprezinta un cerc tragic al destinului.

La nivelul elementelor de compozitie si limbaj, titlul e un element de

paratextualitate care la nivel obtuz denumeste personajul eponim, iar la nivel obviu
reprezinta un nume generic, traditional deoarece cum spune George Calinescu “sunt multi
Ioni in lumea satului”.
 Sensul romanului se frange, se reintregeste si se multiplica intre coordonatele
narative specifice: diegeza(actiunea sau lumea infaptuita de personaje) si discursul
(naratiunea sau lumea povestita de naratiunea obiectiva). La nivelul diegezei, firul epic se
desfasoara cronologic pe momentele subiectului. In expozitiune se prezinta spatiul actiunii
printr-un cod semiotic ale dezastrului “satul parca e mort” , “o cruce de tinichea cu un
Christos cu fata spalacita de ploi” , “acoperisul casei lui Ion parca e un cap de balaur”). In
intriga, Ion, un taran sarac dar harnic e umilit de tatal Anei deoarece indraznise sa joace cu
fiica lui. Pentru a-si recapata pamanturile instrainate de tatal sau, in desfasurarea actiunii
Ion o seduce strategic pe Ana, ravnind la zestrea acesteia. Lipsita de afectiune, umbra
tragica in roman, Ana se sinucide in punctul culminant. Deznodamantul este tragic, Ion
este omorat de George, devenit intre timp sotul Floricai deoarece ii necinstise familia.

Aceste lumi narative includ anumite contradictii externe cum ar fi conflictul dintre
Ion si tatal Anei, dar si conflictul dintre glasul pamanatului si glasul iubirii. In plus,
heterocosmosul fictional devine circular prin simetria incipitului cu finalul prin imaginea
drumului, un metapersonaj, personificat prin verbele “alearga”, “inainteaza vesel”.

In lumina celor aratate, romanul realist obiectiv “Ion” descrie lumi gri in care cu
greu desprinzi o raza de sensibilitate, in care personajele poarta masti reci.