Ion,

de L.Rebreanu

Realismul este un curent literar care s-a manifestat în sec. al XIX-lea, având ca
reprezentanţi celebri pe Balzac, Stendhal şi Flaubert (în Franţa), L. Tolstoi şi F.M.
Dostoievski (în Rusia). Curentul are ca punct de pornire inspiraţia din realitate şi
reprezentarea veridică a lumii ficţionale. Scriitorii îşi propun să dea cititorului
impresia că se află într-o altă lume reală. Reprezentanţii curentului sunt romancieri care
manifestă predilecţie pentru construcţiile epice de mari proporţii, pentru romanul
frescă socială, având personaje tipice, înfăţişate în împrejurări tipice. Trăsături ale
prozei realiste sunt şi: descrierea mediului cu scopul de a dezvălui statutul social şi
caracterul personajelor; plasarea cu precizie a acţiunii în timp şi spaţiu; relatarea la
pers. a III-a, naratorul omniprezent şi omniscient; perspectivă obiectivă. În literatura
română, realismul s-a manifestat într-o mai mică măsură în sec. al XIX-lea şi s-a
prelungit şi în prima jumătate a sec. al XX-lea, fiind consacrat de L.Rebreanu şi G.
Călinescu.

Romanul Ion al lui L.Rebreanu (scriitor din perioada interbelică) a apărut în 1920
şi este reprezentativ pentru proza realistă, tradiţională, prezentând numeroase trăsături ale
curentului: fresca socială, personaje „tipice în împrejurări tipice”, perspectivă
narativă obiectivă, narator omniprezent şi omniscient (demiurgic), naraţiune ce
respectă criteriul cronologic.

Scriitorul abordează tema satului transilvănean de la începutul secolului al XX-

lea (înainte de Unirea din 1918), urmărind aspecte specifice ale acestuia: condiţia
ţăranului, obiceiurile şi tradiţiile, viaţa micii intelectualităţi rurale (preot, învăţător),
raporturile românilor cu autorităţile austro-ungare. Viziunea este realistă, obiectivă,
pentru că scriitorul înfăţişează lumea rurală şi sufletul ţărănesc fără „iluzii şi fără
prejudecăţi”(T. Vianu). Satul transilvănean este ierarhizat în funcţie de avere, iar
pământul conferă individului demnitate socială.

În ceea ce priveşte structura, romanul are formă circulară şi este alcătuit din două
părţi cu titluri semnificative: Glasul pământului şi Glasul iubirii. Cartea începe cu
imaginea drumului care intră în satul Pripas. Acesta se desprinde dintr-o şosea,
„întovărăşeşte” până la Cluj şi chiar mai departe râul Someş. Drumul trece prin sate,
printre dealuri, „înaintează vesel”(personificare) şi ajunge în satul Pripas ascuns între
coline. Relaţiile spaţiale se conturează cu precizie, în manieră specifică realismului.
Toponimele existente pe hartă: Cluj, Someş, Trecătoarea Bârgăului se alătură celor
ficţionale: Jidoviţa, Pripas, Armadia. Drumul este un motiv literar ce are rolul de a-l
conduce pe cititor în universul ficţional, în satul lui Ion, de a face legătura dintre realitate
şi ficţiune. Cadrul este la început vast, real, iar ulterior se restrânge la cel ficţional: satul
Pripas. Nu se ştie cine înaintează pe acest drum. Relatarea se face de către un narator a
cărui identitate nu este dezvăluită cititorului, heterodiegetic, omniprezent şi omniscient,
aşadar, perspectiva narativă este cu desăvârşire obiectivă, neutră. Romanul se încheie
rotund cu imaginea aceluiaşi drum care iese din sat şi se pierde în „şoseaua cea mare şi
fără început”: drumul îl readuce pe cititor în lumea reală. De altfel, acţiunea este marcată
de numeroase simetrii. Scriitorul reia motivele: hora, nunta, naşterea, moartea, căsătoria
din interes, acumulând în acest fel „un fluviu curgător de fapte” (E. Lovinescu) care dau
impresia curgerii vieţii.

Incipitul romanului conţine în continuare o descriere detaliată a satului, surprins

într-o zi fierbinte de vară. Este, totodată, duminică. La intrarea în sat, se află o cruce pe
care e „răstignit un Hristos cu faţa spălăcită de ploi” şi are la picioare o cununiţă de flori
veştede. Satul „pare mort”. În mijlocul drumului „picoteşte” câinele învăţătorului. Prima
casă este cea a învăţătorului Zaharia Herdelea. Aceasta priveşte spre „inima satului” cu
două ferestre „cercetătoare şi dojenitoare”. Drumul trece peste Pârâul-Doamnei, lăsând în
urmă casa lui Alexandru Pop-Glanetaşu, văruită de curând şi cu acoperişul de paie „ca un
cap de balaur”. Ajunge la cârciuma lui Avrum, unde începe să se simtă că satul trăieşte,
pentru că răzbate până aici zgomotul de la horă. Drumul îl conduce pe cititor pe Uliţa din
dos, în ograda văduvei lui Maxim Oprea. Aici, la umbra unor nuci bătrâni, se ţine hora
duminicală. Peste drum, se află şi mica biserică. Hora este un pretext pentru ca scriitorul
sa introducă personajele şi să evidenţieze tradiţiile satului. Tinerii joacă Someşana şi
Învârtita. Pe margine stau fetele neinvitate încă în horă, mamele, nevestele şi babele. Un
grup de bărbaţi discută probleme obşteşti. În prim-plan, se află „un chiabur cu burta
umflată pe care şi-o mângâie de parcă ar avea junghiuri” şi care îl provoacă pe primar ca
să arate celorlalţi că lui de nimeni nu-i pasă. Pe margine, umil „ca un câine la uşa
bucătăriei”, stă Alexandru Glanetaşu, care trage cu urechea la discuţie, dar nu îndrăzneşte
să se amestece printre bogătaşi. Asistă la petrecerea „norodului” familia învăţătorului şi
preotul Belciug.

Acţiunea se întinde pe o perioadă mare de timp, câţiva ani, şi urmăreşte două

planuri narative. Într-un plan, sunt relatate evenimente din viaţa unor familii de ţărani:
Ion al Glanetaşului, George Bulbuc, Vasile Baciu. În celălalt plan, sunt relatate
evenimente din viaţa micii intelectualităţi rurale: învăţătorul Herdelea, preotul Belciug,
notari, inspectori şcolari, judecători. Tehnica narativă pe care o foloseşte scriitorul este
alternanţa.

Conflictul principal al cărţii este interior, în sufletul protagonistului. Ion, un tânăr la

vârsta căsătoriei, sărac, este sfâşiat între două imperative: să dobândească pământ prin
căsătoria cu o fată bogată şi să se însoare cu fata pe care o iubeşte, Florica, mai săracă
decât el. Conflictul este evidenţiat de titlurile celor două părţi ale romanului. O vreme,
Ion ascultă de „glasul pământului”, din considerentul că dragostea nu ajunge în viaţă,
dragostea e numai „adaosul”, „altceva trebuie să fie temelia”. Îşi reprimă iubirea pentru
Florica şi se însoară cu Ana pentru avere. Atunci când ajunge stăpânul delniţelor lui
Vasile Baciu, Ion constată că nu e fericit. Îşi schimbă mentalitatea şi începe să asculte de
celălalt glas, „al iubirii” pentru Florica, devenită între timp nevasta lui George Bulbuc.
În celălalt plan, acţiunea se bazează pe conflictul dintre preotul Belciug şi
învăţătorul Herdelea, care îşi dispută autoritatea în faţa sătenilor. În acelaşi timp,
Herdelea se confruntă cu greutăţile vieţii şi face compromisuri pentru a ieşi la liman.

Finalul prezintă satul Pripas tot într-o zi de duminică, de toamnă, dar caldă şi
însorită, duminica în care este sfinţită biserica cea nouă, construită prin efortul preotului
Belciug. La şcoală se ţin balul şi banchetul micii intelectualităţi rurale, iar în curtea
văduvei lui Maxim Oprea se ţine hora duminicală. Preotul şi învăţătorul vin, ca şi la
început, la petrecerea norodului. Tinerii joacă Someşana şi Învârtita. Bărbaţii îşi
descoperă capul atunci când sosesc „domnii”. Alexandru Glanetaşu stă tot la o parte şi
trage cu urechea, „mai umilit ca odinioară”. Îşi face apariţia Vasile Baciu beat şi îşi
revendică „moşia” de la preotul Belciug. Când se înserează, Herdelenii pleacă spre
Armadia cu trăsura, iar tânărul învăţător Zăgreanu, îndrăgostit de Ghighi, fiica cea mică a
lui Herdelea, stă în mijlocul uliţei şi priveşte în urma lor. Naratorul prezintă încă o dată
casa lui Alexandru Glanetaşu, apoi casa învăţătorului, acum goală şi încuiată, crucea de
lemn de la marginea satului. Perspectiva este atribuită acum unui personaj, Zăgreanu. El
vede cum drumul coteşte, lăsând în urmă satul. Sunt menţionate aceleaşi toponime, în
ordine inversă. Drumul „bătătorit” , termen care sugerează trecerea timpului, se pierde în
cele din urmă în „şoseaua cea mare şi fără început”, semnificând, desigur, realitatea.
Drumul l-a readus pe cititor în lumea reală. Se remarcă simetria cu incipitul.

Ion şi Vasile Baciu sunt personaje principale în roman, prezentate în scena horei
din incipit într-o relaţie conflictuală, tensionată. Ion......... este feciorul Glanetaşului,
harnic şi respectat în sat, dar sărac. Este la vârsta căsătoriei, o iubeşte pe Florica, fată
frumoasă, dar săracă, şi se gândeşte că poate trăi şi fără dragoste, însurându-se cu Ana lui
Vasile Baciu, „urâţică”, dar bogată. De aceea la horă Ion dansează cu Ana, apoi se
întâlneşte cu ea în grădină, sub nuc.
Vasile Baciu este ţăran înstărit, care îşi dobândise pământurile prin căsătoria cu o
fată bogată, pe care o respectase. Aceasta murise la naşterea Anei, motiv pentru care
ţăranul n-o iubea pe fată şi începuse să bea. Vasile Baciu este introdus în roman în
secvenţa horei din incipit. Acesta vine beat de la cârciumă, după cum spusese Savista şi
se plânge preotului că bea de supărare că singura lui fată nu-l ascultă şi nu acceptă să se
mărite cu George Bulbuc, fecior de bogătan. Nu găseşte înţelegere la preotul Belciug,
care îl mustră, acuzându-l că oferă tinerilor o imagine dezagreabilă, mereu „pe două
cărări”.
Scena horei reflectă relaţia iniţială dintre Vasile Baciu şi Ion. Astfel, prezentat
preotului Belciug drept ginerele agreat, George se ruşinează de un asemenea socru şi,
pentru că el o vrea pe Ana de soţie, se răzbună şi îi spune lui Baciu că Ana e în grădină
cu Ion. Din acest moment, furia ţăranului nu mai are margini. Rosteşte un val de cuvinte
grele la adresa lui Ion: fleandură, calic ţanţoş, sărăntoc, tâlhar, hoţ, ceea ce răneşte
demnitatea flăcăului. Foarte curând, apar din livadă mai întâi Ana, apoi Ion. Cei doi sunt
gata să se încaiere, dar intervin oamenii. Se poate crede că îndârjirea lui Vasile Baciu îl
determină pe Ion să fie atât de crud cu Ana, făcând din ea un instrument prin care intră în
posesia pământului. Naratorul precizează că Ion nu-şi dădea seama dacă Ana îi era dragă
acum şi întâlnirea de sub nuc arată că tânărul îi vorbeşte frumos „Anuţei”: îi oferă rachiu
„dulce ca gura ei”.
Ion se însoară cu Ana în baza promisiunii făcute de Vasile Baciu peţitoarelor că-i va
da toate pământurile, amânând să facă acest lucru. Relaţia dintre cei doi este evidenţiată
într-o succesiune de secvenţe narative. Ion porneşte proces împotriva socrului său.
Ţăranul se sperie şi, într-o zi de iarnă cu ninsoare şi viscol, îşi cheamă ginerele la notar în
Jidoviţa şi îi transferă toate proprietăţile. Notarul îi atrage atenţia că a venit la el bogat şi
pleacă cerşetor. Când se împrimăvărează, Ion merge să-şi vadă pământul şi îl sărută. Se
simte ca un uriaş din basme care a biruit „o ceată de balauri îngrozitori”. Ion îi lasă
socrului câteva petice de pământ pe care să le muncească şi să aibă din ce trăi. După
moartea Anei şi a copilului, Baciu speră că-şi poate recăpăta averea.
Preotul Belciug intervine şi obţine de la cei doi ţărani un act prin care aceştia sunt
de acord ca pământurile lor să intre în proprietatea bisericii, după moartea lor, dacă
niciunul dintre ei nu va avea urmaşi. În secvenţa horei din finalul romanului, aflăm că
după moartea lui Ion, preotul luase pământurile acestuia, lăsându-i lui Vasile Baciu în
folosinţă aceleaşi petice pe care i le lăsase şi Ion. De aceea Vasile Baciu îşi revendică de
la preot „moşia”. Astfel, relaţia conflictuală dintre Ion şi Vasile Baciu se prelungeşte prin
Belciug şi după moartea lui Ion.

Se ştie că scriitorii realişti nu sunt preocupaţi de problema stilului. L. Rebreanu face

unele declaraţii pe această temă în articolul din 1926, intitulat „Cred”. Recunoaşte că
limbajul reprezintă „temelia creaţiei”, „nu însă ca scop, ci ca mijloc”. De asemenea,
scriitorul afirmă: „De dragul unei fraze strălucite sau al unei noi împerecheri de cuvinte,
nu vom sacrifica niciodată o intenţie. Prefer să fie expresia bolovănoasă şi să spun într-
adevăr ce vreau, decât să fiu şlefuit şi neprecis.” Aceste convingeri se fac remarcate şi în
romanul Ion. Scriitorul nu pare interesat de frazele cizelate şi foloseşte un limbaj adecvat
lumii rurale pe care o prezintă, cu unele expresii populare sau regionale: fleandură,
rapandulă, tulai. Nu lipsesc, pe de altă parte, pasajele pline de poezie: „Sub sărutarea
zorilor, tot pământul...părea că respiră şi trăieşte. Porumbiştile, holdele de grâu şi de
ovăz, cânepiştile, grădinile...toate zumzeau, şuşoteau, fâşâiau, vorbind un grai aspru...”.

Ion este protagonistul romanului, construit ca personaj dinamic şi complex,

eponim, ilustrând tipul ţăranului lacom de pământ, prezentat în mediul său de viaţă, satul
transilvănean, dinainte de Primul Război Mondial, sat în care demnitatea sociala este
conferită de avere. Este înfăţişat cu maximă obectivitate de către prozator.
Ion este un tânăr la vârsta căsătoriei, fiul Zenobiei şi al lui Alexandru Glanetaşu,
ţărani săraci din Pripas. Tatăl lui Ion este prezentat la horă, stând pe margine, ca ,,un
câine la uşa bucătăriei’’, neîndrăznind să se amestece printre bogătaşi, având conştiinţa
condiţiei umile. Familia avusese pământ, dar Glanetaşu fusese leneş şi beţiv şi îl pierduse.
Ion este flăcău vrednic, caracterizat în mod direct de către narator, încă de la început:
,,harnic şi iute ca mă-sa’’, cu dragoste de pământ, care ,,îi era drag ca ochii din cap’’, ba
chiar mai mult:,,pământul i-a fost mai drag ca o mamă’’. Ion o iubeşte pe Florica, cea mai
frumoasă, dar şi cea mai săracă fată din sat. Căsătoria în satul transilvănean este o
modalitate de a scăpa de sărăcie. Astfel, Ion se gândeşte să se însoare cu Ana, fata lui
Vasile Baciu, care este „urâţică”, dar are „pământuri, case şi vite multe”. Ţăranul însă nu
vrea să i-o dea, ceea ce-l determină pe Ion să recurgă la un vicleşug: o lasă însărcinată,
aşa încât tatăl este nevoit să accepte nunta.
Principala trăsătură de caracter a personajului este lăcomia de pământ ce se
dezvăluie în secvenţe narative antologice. Ion este prezentat cosind pe delniţă, într-o
dimineaţă de vară, „sub sărutarea zorilor”. Cuprinde pământul cu „o privire setoasă”, apoi
rupe un mănunchi de fire de iarbă şi le striveşte „pătimaş” în palme. Tânărul ascultă
„glasul pământului” - al porumbiştilor, al holdelor de grâu, al grădinilor - şi acesta îi
pătrunde în suflet, ca o chemare. Pământul îi apare ca un uriaş şi măreţia acestuia îl face
să exclame:,,Cât pământ, Doamne...’’ Se simte mic şi neînsemnat, ca un vierme sau ca o
frunză purtată de vânt. Îi vine să cadă în genunchi şi să îmbrăţişeze ogorul. Într-o clipă,
însă, raportul se inversează: Ion priveşte brazda de iarbă culcată la pământ şi se simte el
uriaşul, căruia pământul îi înalţă cântece de închinare. Ion se simte atât de puternic, încât
să domnească peste tot pământul.
O altă secvenţă ce pune în evidenţă patima nefirească a lui Ion pentru pământ este
scena „sărutării”. După ce primeşte de la Vasile Baciu toate pământurile, primăvara, Ion
iese să-şi vadă porumbiştea cea mai bună şi aceasta i se înfăţişează ca o fată frumoasă
care şi-a lepădat cămaşa. Impresia este explicabilă prin faptul că Ion îşi reprimase
dragostea pentru Florica, în favoarea pământului. Pământul se substituise femeii iubite.
Ţăranul are aceeaşi viziune, că pământul este un uriaş care se închină în faţa lui. Stihia îl
atrage ca braţele unei iubite pătimaşe. Pământul exercită asupra lui o triplă atracţie:
erotică, pentru că faţa îi era ,,scăldată într-o sudoare caldă de patimă’’; o atracţie tanatică
(a morţii), pentru că, luând în mână un bulgăre de pământ şi sfărâmându-l, acesta îi
îmbracă mâinile ,,ca nişte mănuşi de doliu”; o atracţie mistică, pentru că, în cele din
urmă, ,,cucernic’’, Ion se lasă în genunchi, îşi coboară fruntea, ca în faţa unei icoane şi
sărută pământul.

Prin urmare, „Ion”, de L. Rebreanu, este un roman aparţinând prozei româneşti

interbelice, tradiţional, obiectiv, în care scriitorul conturează o frescă a satului
transilvănean de la începutul sec. al XX-lea, înainte de Primul Război Mondial, urmărind
tema ţăranului, dar şi tema micii intelectualităţi rurale, ambele ilustrate în scene
verosimile ( viziune realistă ). Ideea patimii obscure pentru pământ se reflectă în
construcţia protagonistului, tânărul Ion, fiinţă înfrăţită cu pământul, înlănţuită de două
instincte puternice: instinctul erotic şi cel al posesiei pământului / în relaţia dintre Ion şi
Vasile Baciu, ţărani care devin victime ale luptei încrâncenate pentru pământul care, în
satul transilvănean, conferă demnitate socială.

delniţă – proprietate agrară în Transilvania

stihie – fenomen, forţă dezlănţuită a naturii; element primordial din natură
tanatic - referitor la Thanatos, divinitate a morţii

Construcţia subiectului în romanul Ion, de L. Rebreanu

Tehnica narativă folosită în construcţia subiectului este alternanţa, pentru că acţiunea este plasată în
două planuri care se intersectează. Într-un plan, naratorul omniscient şi omniprezent urmăreşte viaţa
ţărănimii din satul Pripas, respectiv, pe cea a tânărului Ion, prezentat în „criza aşezării la casa lui”( G.
Călinescu), iar într-un alt plan, viaţa micii intelectualităţi rurale: familia Herdelea, preotul Belciug, avocaţi,
notari, judecători, inspectori şcolari, profesori.
 Desfăşurarea acţiunii este determinată de numeroase conflicte expuse în scena horei din incipitul
romanului. Cel mai important conflict, interior, se stabileşte între „glasul pământului” şi „glasul iubirii”.
Protagonistul este atras de două forţe egale, de aceea şi cele două părţi ale cărţii sunt intitulate semnificativ.
Un alt conflict, exterior, se stabileşte între Ion şi Vasile Baciu, ţăranul care nu vrea să-şi dea fata de nevastă
unui „sărăntoc”, ci unui flăcău bogat. De asemenea, pot fi menţionate şi conflictele secundare dintre preot
şi învăţător sau dintre Ion şi George Bulbuc.
Acţiunea se desfăşoară într-un sat transilvănean din zona Năsăudului, Pripas, la începutul sec. al XX-
lea, înainte de Marea Unire din 1918 . Expoziţiunea ne familiarizează cu atmosfera satului, prezentat la
hora duminicală. În viziunea scriitorului, satul transilvănean este ierarhizat în funcţie de avere. În centrul
atenţiei sunt bogaţii, în timp ce săracii sunt marginalizaţi. Ion este un tânăr harnic şi muncitor, dar nu poate
scăpa de sărăcie prin muncă. Singura soluţie este căsătoria cu o fată bogată. O iubeşte pe Florica, fată
frumoasă, dar mai săracă decât el, aşa încât intenţionează să se însoare cu Ana lui Vasile Baciu, bogată, dar
urâtă. Ţăranul nu vrea să i-o dea, îl jigneşte pe tânăr care va recurge la un vicleşug:o lasă însărcinată pe
Ana şi tatăl este nevoit să accepte căsătoria. După complicate încercări de conciliere între cele două familii,
se face nunta. Noul cuplu eşuează, nefiind întemeiat pe dragoste.
Nefericită în căsnicie, Ana se sinucide. Rămâne în urma ei copilul, Petrişor, în care Ion vede singura
lui legătură cu pământurile lui Vasile Baciu. Moare însă în curând şi copilul. Vasile Baciu speră că îşi va
recăpăta averea, dar intervine preotul Belciug care îi convinge pe cei doi ţărani să semneze un act prin care
sunt de acord ca pământul să intre în proprietatea bisericii, dacă niciunul dintre ei nu va avea urmaşi.
Stăpân al delniţelor lui Vasile Baciu, Ion constată că nu e fericit. Iubirea pentru Florica renaşte în
sufletul ţăranului şi caută s-o întâlnească, ignorând faptul că Florica era acum soţia lui George Bulbuc. Îi
declară chiar lui Titu că vrea să se însoare cu ea. Cei doi se întâlnesc sub mărul unde, cu un an în urmă, Ana
îl născuse pe Petrişor. La câteva zile, aflând că George va pleca seara de acasă, Ion stabileşte cu Florica să
vină la ea. Planul este dezvăluit de Savista lui George. Acesta se întoarce acasă şi îl surprinde pe Ion în
ogradă, lovindu-l cu o sapă în cap. Ion moare. Este găsit de săteni dimineaţa în drum.
În celălalt plan, sunt relatate în cea mai mare parte acţiuni din familia învăţătorului. Zaharia
Herdelea este învăţător de stat, dar are o familie împovărată: două fete de măritat, Laura şi Ghighi, şi pe
tânărul Titu, care ar dori să facă studii superioare. Herdelea are o relaţie conflictuală cu preotul Belciug,
pentru că îşi construise casa pe pământul bisericii, cu acordul verbal al preotului, fără act de proprietate, pe
care Belciug amână să-l întocmească. Familia se confruntă cu dificultăţi financiare: făcuse un împrumut la
bancă, fetele au nevoie măcar de trusou, dacă nu au zestre pentru a se mărita. Mai mult decât atât, se
schimbase inspectorul şcolar şi Herdelea este ameninţat cu destituirea, pentru că nu-şi ţine lecţiile în limba
oficială a statului, maghiara. Lucrurile se complică atunci când se află că Herdelea redactase o contestaţie
împotriva unei decizii judecătoreşti pronunţate în procesul pe care Simion Lungu, susţinut de Belciug, îl
pornise împotriva lui Ion.
Judecătorul îi intentează lui Herdelea proces de ultraj împotriva autorităţii judecătoreşti şi astfel,
Herdelea este ameninţat cu suspendarea din învăţământ .
Vin alegerile pentru un post de deputat în parlamentul de la Budapesta. Sunt doi candidaţi:
românul Victor Grofşoru, avocat din Armadia, şi un maghiar. În Pripas, sunt 11 ţărani cu drept de vot şi şase
dintre aceştia sunt convinşi de către preotul Belciug, bun român, naţionalist, ca şi Titu Herdelea, să voteze
pe Grofşoru. Ceilalţi cinci sunt convinşi de Herdelea să voteze cu candidatul ungur, pentru că învăţătorul
speră ca gestul lui de obedienţă să fie remarcat de autorităţi şi să fie achitat în procesul cu judecătorul.
Situaţia lui Herdelea în momentul alegerilor este lamentabilă: este apostrofat cu termenul „renegat” chiar în
faţa secţiei de votare şi lui Titu îi este pentru întâia oară milă de tatăl său, „oportunist din sărăcie”. Gestul
lui Herdelea nu are efectul scontat: la puţin timp, învăţătorul primeşte decizia de suspendare. Rămas fără
slujbă şi deci fără mijloc de existenţă, Herdelea este ajutat, în mod surprinzător, tocmai de avocatul
Grofşoru, care îl angajează la biroul său ca secretar, ştiut fiind că Herdelea era foarte priceput la redactarea
actelor. Avocatul îl susţine şi în procesul cu judecătorul şi îi obţine achitarea .
În acest plan, sunt relatate şi acţiuni referitoare la măritişul Laurei cu teologul George Pintea, ca şi
la aventurile amoroase ale lui Titu Herdelea şi la plecarea acestuia la Sibiu, iar apoi în Regat, cu ajutorul
rudelor lui Pintea.
De asemenea, este urmărită relaţia conflictuală a familiei Herdelea cu preotul Belciug. Când este
suspendat, Herdelea se mută cu Ghighi şi cu „baba” în Armadia. În locul lui, la şcoala din Pripas vine
tânărul Zăgreanu.
După ce Herdelea este achitat în procesul cu judecătorul, suspendarea se anulează. Revine la post,
fără să se mute înapoi în Pripas, aceasta însă pentru o scurtă perioadă de timp, pentru că împlineşte vârsta
de pensionare. Depărtarea şterge animozităţile dintre familia Herdelea şi preotul Belciug. Acesta nu-l
agreează pe noul învăţător, Zăgreanu, în primul rând pentru că tânărul manifestă obedienţă faţă de stat şi îşi
ţine lecţiile în limba maghiară.
În scena horei din final, familia Herdelea, invitată la balul prilejuit de sfinţirea noii biserici, este
prezentată în relaţii foarte apropiate cu preotul Belciug. Ca şi în scena horei din incipit, preotul şi fostul
învăţător, cărora li se alătură apoi Zăgreanu, merg în mijlocul ţăranilor, conştienţi că trebuie să poarte de
grijă poporului.
Romanul se încheie cu perspectiva căsătoriei lui Zăgreanu cu Ghighi, aceştia urmând să locuiască în
casa din Pripas.

-2-