I.

Mihai Eminescu- Floare Albasta – Tema si Viziunea despre Lume

Romantismul este o orientare ideologica, artistica si literara care a aparut in prima

jumatate a secolului al XIX-lea initial in Germania si Anglia, de unde s-a raspandit in tot
spatiul cultural european si chiar in America. Romantismul a aparut ca o reactie impotriva
rigorilor impuse de clasicism, pe fondul revolutiilor burghezo-democratice si a luptei pentru
emancipare nationala si sociala .
Romantismul este o miscare culturala ampla care s-a manifestat atat in literatura cat si in
artele plastice, muzica, filosofie, istorie sau estetica. Romantismul propriu-zis a fost precedat
de miscarea Sturm und Drang, considerata preromantica.
Programul estetic al romantismului se afla in Prefata la drama Cromwell de Victor Hugo,
publicata in 1827, in care sunt expuse principiile noului curent literar, printre care abolirea
regulilor , acceptarea unor noi categorii estetice in afara frumosului: fantasticul, grotescului,
uratului, ironia. Principalii reprezentanti ai romantismului in literatura universala sunt : Walter
Scott, George G. Byron, Edgar Allan Poe, J.W. Goethe, Henrich Heine, Victor Hugo, Mihail
Lermontov, Novalis si A.S. Puskin
Romantismul in literatura romana cunoaste trei etape distincte : preromantismul
(romantismul minor) al epocii pasoptiste (1830-1860), romantismul eminescian si romantismul
posteminescian (romantismul tarziu ). Primul manifest artistic al romantismului in spatiul
cultural romanesc este “Introductiune “, publicata de Mihail Kogalniceanu in “Dacia literara”
la Iasi in 1840.
Elemente romantice apar la inceput in operele scriitorilor pasoptisti precum: Vasile
Carlova, I.H. Radulescu, Costache Negruzzi si Vasile Alecsandri, in operele carora
romantismul coexista cu clasicismul si cu realismul. In literatura romana, cel mai mare
scriitor romantic este Mihai Eminescu in opera caruia se intalnesc toate temele si motivele
literare romantice. Dezvoltare a unui motiv poetic european intr-o viziune lirica proprie,
Floare albastra poate fi considerata o poezie reprezentativa a romantismului eminescian.
Poemul” Floare Albastra “ a fost scris in anul 1872 si a fost publicat in
revista Convorbiri literare in anul 1873 . Acesta reprezinta o capodopera a lirismului
eminescian din etapa de tinerete.Viziunea romantica este data de tema , de motivele literare ,
de atitudinea poetica , de asocierea speciilor fiind considerat atat un poem filozofic
( meditatie), o egloga cat si o elegie.
La scriitorii romantici tema iubirii apare in corelatie cu tema naturii, pentru ca natura
vibreaza la starile sufletesti ale eului liric . Floare albastra apartine acestei teme si
reprezinta ipostaza iubirii paradisiace, prezenta in idilele eminesciene din aceeasi perioada de
creatie, Sara pe deal, Dorinta, Lacul, sau in secventa idilica dinLuceafarul. Depaseste insa
cadrul unei idile, implicand conditia geniului.
Motiv romantic de larga circulatie europeana, floarea albastra apare in literatura altor
popoare. In lirica lui Novalis “floarea albastra” se metamorfozeaza in femeie luand chipul
iubitei si tulburand inima eroului. In literatura italiana, in poezia lui Leopardi, motivul “florii
albastre” sugereaza puritatea iubirii si candoarea iubitei . Simbolul florii albastre sugereaza
aspiratia spre fericire prin iubire, chemare a lumii fenomenale, nostalgie a iubirii ca mister al
vietii, opozitie ireductibila intre lumea calda, efemera si lumea rece a ideilor, a cunoasterii
absolute. In creatia eminesciana, albastrul este culoarea infinitului, a marilor departari, a
idealului, iar floarea simbolizeaza viata, fiinta pastratoare a dorintelor dezvaluite cu vraja.
Poezia se structureaza in jurul unei serii de opozitii, antiteza fiind procedeul preferat de catre
romantici : eternitate/ moarte - temporalitate/ viata, masculin -feminin, detasare apolinica -
traire dionisiaca, abstract - concret, vis - realitate, aproape - departe, atunci -acum.
 Compozitia romantica se realizeaza prin alternarea a doua planuri de fapt confruntareaa
doua moduri de existenta : lumea abstractiei si a cunoasterii absolute , infinte – lumea iubirii
concrete si a cunoasterii terestre . Cele doua lumi li se asociaza doua ipostaze umane
( masculin-feminin)
Simetria celor patru secvente poetice este sustinuta de monologul liric al fetei , care exprima
termenii antitetici ( lumea lui – lumea ei ), punctat de cele doua reflectii ulterioare ale
barbatului.
Viziunea despre lume este subliniata si de catre tema centrala poeziei : aspiratia poetului
spre iubirea ideala, spre perfectiune . Aceasta aspiratie insa este nerealizabila , scepticismul
fiind prezent in ultimul vers : “ Totusi este trist in lume “ . Ideea poetica exprima tristetea
profunda a omului de geniu din cauza neputintei de a atinge absolutul iubirii si a
imposibilitatii implinirii cuplului.

Viziunea despre lume este prefigurata inca din titlu. Acesta este alcatuit din doua sintagme
“floare”, reprezentand efemeritatea, delicatetea si “albastru” sugerand infinitul cosmic dar si
aspiratia.Titlul este o metafora simbol ce reprezinta,in opera eminesciana vointa dar si nostalgia
nesfarsitului sau femeia ideala.De asemenea albastrul, simbolizeaza infinitul, departarile marii si
ale cerului, iar floarea poate fi fiinta pura care pastreaza dorintele.
Poezia este construita pe doua planuri distince, inegale ca intindere: un plan al
femeii,ilustrand monologul liric, iar celalalt al barbatului, ilustrand monologul lirico-filozofic.
Femeia este o copila naiva, dornica sa se maturizeze prin iubire, iar barbatul este un
contemplativ,sedus de dulceata jocului inocent, dar preocupat de idei filozofice.
Elementele de prozodie se caracterizeaza prin rima imbratisata, masura de 7-8 silabe, si
ritm trohaic, in spiritul metricii populare.
Incipitul este o interogatie retorica a iubitei, adresata barbatului visator “cufundat in stele”si
in “ceruri nalte”.Planul feminitatii cuprinde strofele 1-3 si 5-12. Are forma unui monolog,
alcatuit in prima parte dintr-un repros, si apoi, in partea urmatoare dintr-o provocare inocenta,
care este un act deseductie.

Cei doi indragostiti au viziuni diferite asupra vietii el avand caracteristicile unui
filosof (geniu) neintles, rational,pasiv , in timp ce iubita este o fiinta energica, sentimentala
care nu poate intelege spiritul meditativ al indragostitului. Poemul debuteaza cu reprosul iubitei
catre indragostit : “-Iar te-ai cufundat in stele/ si in nori si-n ceruri ‘nalte?/ de nu m-ai uita
incalte,/ sufletul vietii mele./In zadar rauri in soare/ Gramadesti-n-a ta gandire si campiile Asire
si intunecata mare; Piramidele-nvechite/Urca-n cer varful lor mare-/Nu cata in departare
Fericirea ta, iubite ! “ . Completarea indragostitului ofera o imagine evidenta asupra cuplului
incompatibil, in timp ce iubita incearca sa-l faca pe iubit sa se apropie de contingent,de prezent
prin sintagma “ Nu cata in departare/ Fericirea ta,iubite !” acesta foloseste apelativul “mititica “
pentru a sugera faptul ca fiinta iubita este inferioara si nu-i poate intelege gandurile,
preocuparile, aspiratiile. “Eu am ras,/n-am zis nimica “.
Iubita isi va continua incercarea de a-l face pe indragostit sa guste din placerile vietii
folosind, de aceasta data o invitatie menita sa-l ademeneasca pe barbat intr-un cadru natural,
feeric, indentificandu-se astfel o alta tema romantica : natura, fiind aici simbolizata de codrul
protector : “ Hai in codrul cu verdeata, Und-izvoare plang in vale. /Stanca sta sa se pravale in
prapastia mareata”. Natura este astfel prezentata de catre femeie ca un spatiu protector, menit
sa-i fereasca pe tinerii indragostiti de orice primejdie. Iubita foloseste intai jocul popular cu
sens ritualic : “ Eu pe-un fir de romanita/Voi cerca de ma iubesti.”,iar apoi pe cel erotic: “ Si
de-a soarelui caldura/Voi fi rosie ca marul, Mi-oi desface de-aur parul,/ Sa-ti astup cu dansul
gura.
Ultima strofa aduce ideea despartirii .Odata cu lasarea intunericului, cuplul ajunge la
dizolvare ( sa se desparta ). Indragostitul resimte puternic aceasta amintire, ramanand insa
pasiv, contempland : “Inc-o gura –si dispare… Ca un stalp eu stam in luna ! /Ce frumoasa, ce
nebuna/ E albastra-mi, dulce floare ! “, ca mai apoi acesta sa constate faptul ca iubirea este
definitiv pierduta, schimband apelativul “mititica “ cu “ dulce minune “ : “ Si te-ai dus, dulce
minune, /si-a murit iubirea noastra-/Floare-albastra ! Floare-albastra! /Totusi este trist in lume !
.
Viziunea despre lume a autorului poarta amprenta romantismului cu evidente influente
schopenhaueriene, de unde si ipostaza omului de geniu. De asemenea se remarca modul
original in care Eminescu particularizeaza natura geniului: acesta experimenteaza o forma de
cunoastere, pe baza afectelor (sentimentelor) spre deosebire de geniul lui Schopenhauer, a carui
existenta este, in totalitate ataractica.

Incheierea :