Sunteți pe pagina 1din 7

MARA

de I.Slavici

Publicat în foileton în 1894, reluat în volum în 1906, romanul Mara, este considerat ,,cel mai
reuşit roman al lui Slavici, celelalte fiind mai degrabă experienţe decât realizări” 1. ,,Mara este
cea mai expresivă operă epică apărută între 1880-1900, ba chiar (…) cel mai bun roman al
nostru înainte de Ion”2.
Romanul zugrăveşte drumul Marei Bîrzovanu şi al copiilor ei, Persida şi Trică, până
în momentul în care aceştia din urmă intră în lume. La început, după cum era şi firesc, Mara
ocupă un loc dominant, pentru ca mai târziu, copiii, şi mai ales Persida să-i ia locul.
Destinul familiei Marei se împleteşte datorită unor împrejurări prevăzute, dar fireşti,
cu cel al familiei neamţului Hubăr, a cărei prezenţă, fără a fi proeminentă rămâne notabilă.
Intervin, desigur, şi alte personaje cu care protagoniştii vin în legătură, în primul rând e vorba
de Bocioacă şi ai săi, dar acestea nu formează decât elementele unui plan cadru în care se
desfăşoară destinul eroilor de prim-plan.
Mediul romanului se situează în zona de interferenţă dintre sat şi oraş, într-un târg
ardelenesc de pe valea liniştită a Mureşului, la Radna, lângă Lipova, şi destul de aproape de
Arad. Dealtfel, o parte din întâmplări se petrec la Lipova, o parte la Arad, ba chiar la Viena.
Ocupaţiile oamenilor nu sunt cele ale unor ţărani. Mara e precupeaţă, Hubăr e măcelar,
Bocioacă e cojocar, cei tineri vor urma aceleaşi ocupaţii. Din câte vom vedea, nici psihologia
lor nu e a unor ţărani, ea se apropie mai degrabă de cea a păturilor meşteşugăreşti, în atingere
cu relaţiile noi, capitaliste, dar fără ca acestea să-i dezumanizeze, cel puţin deocamdată.
Majoritatea criticilor au considerat ca nepotrivit titlul romanului. Nicolae Iorga a
crezut că titlul potrivit ar fi fost Copiii Marei, Magdalena Popescu sugerează acelaşi lucru
deoarece ,,personajul central ca o frecvenţă a apariţiilor şi intensitate a preocupărilor este
Persida”3. Explicaţia cea mai pertinentă o dă Nicolae Manolescu: “În realitate însă romanul
este mai ales romanul Marei, Persida însăşi nefiind decât o Mara juvenilă, pe cale de a o lua
cu vârsta, obiceiurile şi înfăţişarea mamei sale”4.
Romanul este alcătuit din 21 de capitole ce poartă un titlu semnificativ. “Construcţia
romanului e sigură, bine rostogolită, cu nimic artificial nicăieri, iar încheierea vine când toate

1
Marcea, Pompiliu, Ioan Slavici, Editura pentru literatură, 1965, p.208.
2
Cioculescu, Şerban, Curs de istoria literaturii române moderne, partea a II-a, Iaşi, 1947, p.51.
3
Popescu, Magdalena, Ioan Slavici, Ed. Cartea Românească, 1977, p.165.
4
Manolescu, Nicolae, Arca lui Noe, Ed. 100+1 Gramar, Bucureşti, p.126.
faptele sunt coapte spre a-şi da rodul”5.
Nicolae Manolescu susţine prezenţa a două naraţiuni principale în roman, legate prin
alternanţă:,, << romanul>> zgârceniei grijulii a Marei şi romanul iubirii dintre Persida şi Naţl.
Mult mai scurt, episodul revoltei lui Trică ar fi putut constitui la rândul lui un roman. Toate
au ca element comun studierea aşa zicând pe viu a mecanismelor care reglează
comportamentul indivizilor în colectivităţi restrânse şi oarecum închise” 6. Viaţa personajelor
se desfăşoară după legile interne ale lumii lor, evoluează paralel.
Dacă urmărim linia de acces cea mai evidentă a cărţii, aceea a subiectului său,
Mara ,,e un roman despre iubire şi căsătorie” 7. Pentru prima dată Slavici aşează în
succesiunile lor reale şi complete aceşti termeni, de unde până acum primise şi dezvoltase
separat pe unul sau pe celălalt, Mara nu poate fi înţeleasă decât prin asamblarea, opoziţia şi
continuitatea lor.
Urmărind felul în care este percepută iubirea în literatură putem spune că e un
fenomen sufletesc acceptat, prevăzut, încorporat subiectului, ca una dintre formele legitime,
normală sau exaltată ale manifestării spiritului uman. Slavici este primul care descrie o iubire
respinsă, condamnată nu doar de instanţe exterioare, dar mai ales de cele intime,
consubstanţiale individului. Gestul va avea consecinţe nebănuite pentru adâncirea şi
complexitatea analizei.
În al doilea rând, pretutindeni iubirea e caracterizată din unghiul de vedere al
bărbatului care, vrând să cucerească şi să impună, trăieşte într-un registru de obligaţii şi
scopuri uniforme şi precis definite. Slavici schimbă optica, plasându-se din perspectiva
femeii, ca factor subordonat prin condiţia ei secundă, supusă constrângerilor şi interdicţiilor
trăieşte iubirea divergent şi contradictoriu.
Aşadar, dragostea are la eroii lui Slavici o inedită profunzime, acorduri grave. Odată
cuprinşi de ea, tinerii se dezechilibrează parcă, nu se mai recunosc şi nu mai sunt cunoscuţi
de cei din jur, toată fiinţa lor suferă o zdruncinare, un fel de dislocare totală. Dragostea se
abate asupra eroilor ca un adevărat blestem. Oamenii, şi în primul rând Persida, iubesc cu o
intensitate care conduce extazul erotic până la limita suferinţei. Este, dealtfel şi modul
popular de a se înţelege acest sentiment. Prima dragoste este în imaginaţia populară, datorită
unui zmeu care chinuie sufletul tinerelor fete.
Dupa câteva capitole expozitive, de caracterizare generală şi rapidă care consumă în

5
Călinescu, George, Istoria literaturii române de la origine până în present, Ed. Minerva, Bucureşti, 1986,
p.511.
6
Idem 91, p.127.
7
Idem 90, p.167.
puţine pagini o istorie lungă de ani, romanul intră în tonul naraţiunii largi şi calme, abordând
timpul prezent într-o desfăşurare care e simultană cu cea a evenimentelor. E semnul că a
ajuns la obiectul real al preocupărilor lui: momentul când în Persida se trezeşte „neastâmpărul
vieţii”.
Fiica podăriţei din Radna îl vede într-o zi de la fereastra mânăstirii catolice, unde
mama ei avusese ambiţia s-o educe, pe băiatul măcelarului Anton Hubar. Din această clipă ea
simte că „nu mai poate fi ceea ce a fost” 8. Nimic nu îi motivează patima subită. E o iubire „la
prima vedere” născută în acele rare clipe când două priviri concentrate şi intense se întâlnesc,
se descoperă şi se recunosc fără a vrea să-şi mărturisească nici lor însele că ceea ce încearcă,
este sau va deveni iubire.
Conflictul de aici e unul „intra-individual”9. Persida, văzută la fereastra mânăstirii de
un necunoscut, simte dintr-odată că nu mai este ea însăşi, ca şi când un altul, trezit în sine, ar
încerca să se elibereze şi s-o domine. „Atâta a fost, şi nu mai mult, şi ea nu mai putea să fie
ceea ce fusese. Taine mari şi nepătrunse de mintea omenească!” 10. Fata e neliniştită, agitată
nu-şi găseşte locul, ar vrea să fie nici ea nu stie unde, mereu cu gândul la „frumuseţea zilei
de primăvară, la omul ce stătuse acolo peste drum, cu ochii uimiţi şi răsuflarea parcă
oprită”11. „Însuşirea esenţială a lui Slavici este însă de a analiza dragostea” 12, şi într-adevăr, o
bună parte din roman este dedicată procesului naşterii şi cristalizării sentimentului erotic.
Când îl vede a doua oară aşteptând în faţa ferestrelor, impulsul ei e de a le deschide
pentru a i se arăta încă o dată, deşi simte că legile pudoarei şi buneicuviinţe nu-i îngăduie s-o
facă. „Această iubire seamănă cu o boală împotriva căreia se luptă” 13. Persida îşi ia pornirea
adâncă de a răspunde impulsului drept un act de voinţă, dificil şi meritoriu tocmai pentru că
vine să înfrângă o normă de comportament, o lege nescrisă: „Dacă voiesc, pot –zise dânsa- şi
puţin îmi pasă!”14. Imediat aparenţa e „fiziologia” sentimentului „Slavici corporalizează
efectele, le dă un trup, sau mai degrabă face ca trupul să capteze o existenţă autonomă,
umilind raţiunea şi voinţa prin răzvratirea lui trădătoare” 15. Este reţinută atenţia amănuntului
inconfortului fizic: „Obrajii ei se umplură de sânge şi îi era parcă o săgetase ceva prin
inimă”16.
8
Slavici, Ioan, Mara.Moara cu noroc., Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 2003, p.372.
9
Idem 90, p.211.
10
Idem 95, p.374.
11
Ibidem 95, p.375.
12
Idem 92, p.511.
13
Manolescu, Nicolae, Arca lui Noe, Ed. 100+1 Gramar, Bucureşti, p.126.
14
Ibidem 95, p.380.
15
Popescu, Magdalena, Ioan Slavici, Ed. Cartea Românească, 1977, p.165.
16
Ibidem 95, p. 382
Cu toate acestea revolta prin iubire a Persidei e ţinută în frâu, reprimată de gura
satului. „Întreg zbuciumul ei este cuprins între respectarea valorilor generale, obşteşti, impuse
de tradiţie şi simţirea pentru Naţl, egoistă, individualistă” 17, deci un conflict erotic, pe de o
parte exterior, între Persida şi comunitatea ce nu-i acceptă iubirea pentru Naţl, iar pe de altă
parte, interior în sufletul Persidei, între datorie şi iubire.
De fapt, această interdicţie e triplă. Mai întâi naţională căci niciuna dintre cele două
familii nu vrea „să-şi spurce sângele” în mezalianţa cu un străin. Apoi, socială şi Pesida e cea
favorizată, crescută într-o mânăstire unde primise o educatie morală şi intelectuală, curtată
mereu de „titraţi”-teologi, avocaţi - perspectiva unui matrimoniu cu Hubarnaţl, calfă de
măcelari şi apoi birtaş falimentar, însemna pentru ea o decădere. Bocioacă, starostele
cojocarilor, aşa şi gândeşte: ,,Îsi închipuia că o fată precum Persida putea să caute mai sus
decât la feciorul măcelarului Hubăr”18. Dar, interdicţia ţine mai ales de incompatibilitatea
temperamentelor, căci se întâlnesc două spirite inegale „femeia reprezentând şi din acest
punct de vedere termenul accentuat, personalitatea. Inferioritatea, slăbiciunea bărbatului,
cunoscute şi recunoscute, sunt sau ar trebui să fie germenii dizolvanţi pentru iubire”19.
Fin analist, Slavici surprinde întreg zbuciumul Persidei. Femeia ca şi bărbatul vor
lupta în primul rând cu ei înşişi, nevrând să recunoască sentimentul ce pusese stăpânire pe ei.
”Iubirea nu e doar o luptă cu sine, dar mai ales o luptă cu celălalt, respins ca singura fiinţă
care a văzut cutele cele mai ascunse şi întunecate ale unui suflet străin” 20. Febra creşte în
absenţa iubitului, scade în prezenţa lui. Destul de lucidă ca să-l cunoască, Persida se va dărui
fără rezerve slabului Naţl. Toate revederile lor, după lungi despărţiri, sunt de o mare fineţe
psihologică. Îl iubeşte pe Naţl, dar fugind cu el, căci e de altă religie şi ca să ajungă unul la
altul, ar trebui să încalce legea nescrisă a obştei, Persida are totuşi perfectă stăpânire de sine
şi nu-şi pierde capul.
Iubirea nu e doar o luptă cu sine, dar mai ales o luptă cu celălalt, respins ca singura
fiinţă care a văzut cutele cele mai ascunse şi întunecate ale unui suflet străin. Începutul iubirii
se va numi aşadar slăbiciune, nepricepere, nebunie, termeni depreciativi prin care personajele
se autoincriminează,degradându-şi în acelaşi timp partenerul. Ca să uite Persida pleacă la
Arad, la nunta uneia dintre fetele lui Claici. Aici îl vede din nou şi întâmplător, pe Hubarnaţl,
fără ca el să o zărească. Reactia, surprinzătoare pentru ea însăşi e a unui impuls de prietenie
ca faţă de un cunoscut, un concetăţean, un intim chiar, tocmai pentru că a fost martorul clipei

17
Idem 100, p.127.
18
Slavici, Ioan, Mara.Moara cu noroc., Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 2003, p.381.
19
Idem 102, p.382.
20
Idem 100, p.382.
ei de virtuală cădere: ,,Persida tresări şi începu să tremure din picioare. Cine era acest
Hubarnaţl? Un om pe care-l văzuse aşa în treacăt şi pe furiş, de trei ori în viaţă. Acum în
mijlocul unei lumi de oameni pe care nu-i mai văzuse, el îi părea un vechi şi bun prieten. Îi
venea să plângă când vedea că el se duce, se depărtează, şi 21,,se pierde din vederea ei, şi ar fi
voit să-l cheme înapoi, să trimită pe Trică după dânsul”22.
Aşa cum observăm aici, progresia afectivă se petrece tot timpul în absenţă şi de la
distanţă. Cele două personaje aproape că nu există unul pentru celălalt ca prezenţă fizică şi
înainte de fuga şi căsătoria lor, nu-şi vorbesc mai mult de trei ori. Ele acţionează unul asupra
celuilalt ca energii atotputernice, dar tocmai de aceea depărtate, absente în corporalitatea lor
iubirea creşte. De asemenea, putem urmări efectul modificării de loc. ,,Variaţiile unui psihic
sunt cel mai adesea puse la Slavici în funcţie de alternanţele între medii marcate prin factorul
de constrângere şi medii indiferente la acest factor”. Aşadar revolta prin iubire a Persidei e
ţinută în frâu, reprimată de „gura satului”, iar acum departe de aceasta, eroina poate să-şi
trăiască sentimentele. Urmează însă un răstimp de câteva luni, în care această nouă ipostază
suferă împliniri secrete sub marca unor împrejurări noi. Persida trăieşte un alt început de
dragoste, legitimă şi încurajată de complicitatea celorlalţi. Dragostea teologului Codreanu, pe
care lumea din jur o priveşte cu simpatie şi la care Mara îşi dă acordul tacit, creează în jurul
fetei o atmosferă îmbătată de iubire şi promisiuni. Cu toate acestea, în iubirea timidă şi
nespusă a lui Codreanu, ea identifică similitudinile propriului sentiment faţa de
Hubarnaţl. ,,Uite -îşi zisă ea- aşa ca mine acum trebuie să se simtă Codreanu când vine să mă
vadă. Ah!Doamne, ce ar simţi el când ar şti ce simt eu acum?!”23.
Când Naţl reapare pentru a doua oară în Arad, găseşte o iubire cristalizată lent şi
tânjitor prin aşteptare şi comparaţie negativă. Persida iubeşte şi ştie că iubeşte deşi voinţa şi
raţiunea ei nu primesc nici acum această realitate, deocamdată numai afectivă. Impresia pe
care i-o face de aproape acest bărbat dorit, dar care s-a lăsat strivit de chinuri pasionale „e
mizeră şi înduioşată”24. Drumurile lui prin faţa casei, la ore precise, vădind o stare de obsesie
şi surexcitare invadante creează în amândoi o ritmică a suferinţei, la care Persida aderă
precum cu o voluptate neascunsă. Îi aşteaptă venirile, se teme de absenţa lui, sau dimpotrivă,
de conflictul pe care l-ar declanşa în familia ei această situaţie intolerabilă. Ea participă
alături de el şi împotriva Marei, dar şi împotriva ei însăşi. Simte pentru prima dată mila şi
propria-i vinovăţie, sentimente morale care îi arată că încă o parte a ei a cedat iubirii, trăind

21
Ibidem 105, p.385.
22
Ibidem 105, p.385.
23
Ibidem 105, p.385.
24
Popescu, Magdalena, Ioan Slavici, Ed. Cartea Românească, 1977, p.165.
alături de celălalt prin simpatie concordanţa efectelor. Orice progres în ordinea afectivă e
însoţit de o contradicţie. Iubirea creşte în ciuda acestor contraziceri şi cu cât mai puţine
motive are Persida de a-l admira pe feciorul lui Hubăr, cu atât neputinţa ei de a rezista e mai
mare. Va respinge propunerile de căsătorie, se întoarce acasă, trăieşte neaşezat între
mânăstire şi familie. Urmează încă un an când cei doi nu se mai văd, răstimp al purificării
efectului prin absenţă şi idealizare. Când se vor revedea, au devenit amândoi oameni maturi,
pe care această nouă încercare, probă a luptei cu sine însăşi i-a fortificat şi echilibrat. El şi-a
îndeplinit „anii de ucenicie”, se salută şi îşi vorbesc fără spaime şi tremur, ca şi când i-ar lega
o veche şi senină prietenie. Hubarnaţl e nevoit să mai plece o dată pentru a-şi completa anii
de călătorie. Când se întoarce, evenimentele se precipită. Scandalul cu familia, vorbele rele
care îl acuză că ar fi ridicat mâna asupra tatălui său îl expulzează de fapt din cercul social,
obligându-l să emigreze. E momentul, în care Persida simte ca destinul ei s-a indentificat cu
al lui, iar iubirea a preluat conştient forma cea mai grava, totala, pe care o putea îmbrăca:
aceea a iubirii materne. De ea depinde fiinţa iubită, numai prin ea se poate regenera şi trăi,
fără ea o pândeşte degradarea şi moartea: ,,-Nu! Grăi dânsa în cele din urmă linistită de
hotărâre. N-am să mă înspăimânt, n-am să fug, n-am să te părăsesc, zise şi-i apucă mâna şi se
alipi de el şi –şi trecu gingaş braţul peste gâtul lui”25.
„Pasiunea e un purgatoriu ca şi suferinţa” 26. Căsătoriţi şi plecaţi în lume, reîntorşi, dar
izolaţi încă de oprobriul public, Persida şi Naţl vor fi fericiţi, când lumea va descoperi că
legătura lor este solidă şi respectuoasă de convenienţe (se cununaseră de la început,
ascunzând faptul, ca să nu compromită pe preotul nesupus). Cuplul va trece prin momente
dificile. Deşi au închiriat cârciuma de la Sărărie, soţii se îndepărtează unul de celălalt. În timp
ce Naţl începe să decadă din ce în ce mai mult, devenind beţiv şi cartofor, iar în relaţiile
casnice, neglijent şi grosolan, adesea brutal, Persida dovedeşte admirabile calităţi de soţie:
extrem de harnica şi chibzuită gospodăreşte totul cu pricepere. Naşterea copilului schimbă
din temelii mariajul: pacea şi voia-bună, stima reciprocă şi o caldă afectivitate învăluie
căminul. Aici îşi face loc, în mod strălucit, concepţia scriitorului după care copiii sunt
factorul esenţial şi necesar într-o căsnicie.
Finalul romanului trimite la influenţe naturaliste. Bătrânul Hubăr, tatăl lui Naţl, va fi
ucis de bastardul Bandi, fiul cu Reghina. „Uciderea însăşi a lui Hubăr de către Bandi se
îndreptăţeşte prin ereditate, căci Bandi e copilul unei nebune, el însăşi cu simptome de
dementă şi anormal nu-i decât ultimul act al izbucnirii nebuniei”27.
25
Ibidem 105, p.387.
26
Manolescu, Nicolae, Arca lui Noe, Ed. 100+1 Gramar, Bucureşti, p.126.
27
Călinescu, George, Istoria literaturii române de la origine până în present, Ed. Minerva, Bucureşti, 1986,
p.516.

S-ar putea să vă placă și