Subiectul 7.

Dificultăţi la identificarea unor complemente necircumstanţiale şi a celor circumstanţiale

1. Criterii de distincţie a complementelor în literatura de specialitate

2. Complementul direct (particularităţi sintactice)
3. Regentul complementului direct
4. Complementul direct dublu exprimat
5. Complementul indirect (caracteristici generale)
6. Confuzii ale complementului direct şi ale celui indirect cu alte părţi de propoziţie
7. Dificultăţi la delimitarea unor complemente circumstanţiale
Obiective:

● să interpreteze criteriile de distincţie a complementelor în literatura de specialitate;

● să descrie natura morfologică a termenilor ce regentează un complement direct / indirect obligatoriu sau facultativ;
● să comenteze necesitatea utilizării complementului direct, realizat prin substantiv în acuzativ cu prepoziţia „pe”;
● să identifice situaţiile în care complementul direct / indirect, raportându-se la acelaşi element regent, este dublu exprimat;
● să aplice criterii pertinente la identificarea complementelor necircumstanţiale şi circumstanţiale;
● să delimiteze cazurile în care complementele necircumstanţiale / circumstanţiale se confundă cu alte părţi de propoziţie, unele cu altele;
● să argumenteze posibilităţile de dezvoltare (extindere) a unui complement într-o subordonată;
● să construiască contexte cu diverse structuri de complemente circumstanţiale.

2
 Înainte de a releva dificultăţile de identificare a unor complemente, e absolut necesar să stabilim şi să cunoaştem unele repere teoretice, trecute,
poate, cu vederea sau neînsuşite suficient de bine la orele de sintaxă.
În literatura de specialitate, complementele se disting după mai multe criterii. În viziunea M. Avram, dintre acestea curentă este clasificarea
după conţinut (funcţie şi înţeles), adică după ceea ce exprimă faţă de termenul determinat. Conform acestui principiu, complementele se divizează în
următoarele categorii: direct, indirect, de agent, de loc, de timp, de cauză, de scop, de mod, consecutiv, instrumental, sociativ, de relaţie, condiţional,
concesiv, opoziţional, cumulativ şi de excepţie. În corespundere cu trăsăturile lor semantico-gramaticale, ele se clasifică în două grupe mari:
circumstanţiale (acestea indică, de obicei, circumstanţele în care se realizează acţiunea exprimată de termenul regent) şi necircumstanţiale (arată
obiectul asupra căruia se exercită acţiunea, obiectul căruia i se atribuie ceva, obiectul cu ajutorul căruia se efectuează acţiunea sau chiar subiectul
logic al acţiunii).
Între complementele circumstanţiale şi cele necircumstanţiale, M. Avram vede unele deosebiri ce se referă, pe de o parte, la caracterul abstract
sau concret al conţinutului lor, iar, pe de alta, la faptul dacă sunt solicitate sau nu cu necesitate de termenul determinat. Se consideră că, în general,
complementele necircumstanţiale au un conţinut mai abstract (de aceea sunt mai greu de definit, îndeosebi în cazul complementului direct şi al celui
indirect). De asemenea, ele sunt complemente cerute de termenul determinat pentru întregirea construcţiei (prin urmare, chiar dacă lipsesc, ele pot fi
uşor subînţelese, presupuse ca existând) şi depind de tipul acestui termen (iată de ce definiţiile lor conţin detalii despre felul verbelor determinate:
tranzitive, când e vorba de complement direct, pasive la cel de agent). Complementele circumstanţiale posedă, de regulă, un conţinut concret, de
aceea se definesc mai uşor, mai ales atunci când indică circumstanţe propriu-zise (locul, timpul, cauza, scopul, modul, instrumentul, condiţia,
concesia). În plus, ele nu constituie compliniri solicitate neapărat de un termen determinat. [p. 362]
În ceea ce priveşte numărul total al complementelor, nu există consens. Divergenţele se referă, de fapt, la statutul de complement aparte ori de
subspecie a altuia acordat unor valori, precum: consecinţa, măsura, comparaţia, progresia, reciprocitatea, originea. Esenţială este identificarea funcţiei
de complement şi analiza consecventă a tuturor valorilor particulare întâlnite. [Idem]

3
 În accepţia cercetătorilor: I. Bărbuţă, A. Cicală, E. Constantinovici et al., după natura gramaticală a cuvântului determinat, complementele se
subdivizează în cele ale verbului (redactez o lucrare, vorbesc încet, tremur de frică, sunt lipsiţi de drepturi); ale interjecţiei (Lupul haţ pe ied de
gât); ale adjectivului (produse bune de mâncat, bucuros de sosirea amicului); ale adverbului (S-a oprit mai aproape de staţie.).
Verbul dispune de toate tipurile de complemente, ca şi interjecţia de altfel (pe lângă care nu apar numai complemente de agent şi de relaţie).
[p. 256] M. Avram precizează că complementele interjecţiei predicative sunt rare. Nici complementele adjectivului nu sunt numeroase, dar au o
poziţie solidă atât prin frecvenţă, cât şi prin unele construcţii specifice, prezente, cu precădere, în descrieri. Astfel de complemente se atestă printre
cele indirecte, de agent, de mod, de cauză şi de relaţie. Mai rar la alte complemente circumstanţiale: sociativ, consecutiv, concesiv şi de loc ori de timp
(la cele din urmă, în special, când adjectivul determinat este un atribut izolat) şi, ca excepţie, la complementul direct (după adjectivul dator). De
obicei, adjectivele determinate de complemente, adesea, sunt de origine verbală (derivate cu sufixe ca – tor, – anti, – bil, – ar). Complementele
adverbului sunt cele mai puţine: indirect, de mod, consecutiv şi de relaţie.
M. Avram observă just că, uneori, nu e lesne a delimita dacă un complement determină un adjectiv, respectiv un adverb, ori un verb (fie verbul
pe lângă care stă, mai ales, dacă e vorba de predicate nominale, fie un verb ce ar putea fi subînţeles pe lângă adjective şi adverbe izolate). În mod
convenţional, când e un verb, chiar copulativ, se preferă raportarea la verb (sau la toată construcţia). În cazurile când verbul lipseşte, nu se recurge la
subînţelegerea lui. Asemenea situaţii-limită urmează a fi evitate în ilustrarea tipurilor de complemente distinse după termenul determinat. [p. 363]
După legătura cu determinatul, sunt complemente izolate şi neizolate. Primele conţin o informaţie suplimentară utilă, deşi nu e indispensabilă
pentru comunicare. Acestea au o relaţie slabă cu elementul regent. Exemple: Cât priveşte Porojan, el devine un pitar de frunte. (V. Alecsandri);
Domnule, în caz de mobilizare, vă rugăm a vă prezenta, în termen de 48 de ore, la biroul unde sunteţi repartizat. (Cezar Petrescu) Cele neizolate
sunt absolut necesare pentru comunicare, chiar definitorii pentru acţiunea ori însuşirea exprimată de termenul determinat: Cu săgeata-i otrăvită / A
sosit ca să mă certe / Fiul cerului albastru / Şi-al iluziei deşerte. (M. Eminescu); Cu moşul nu-i chip să discuţi obiectiv. (L. Rebreanu) Mai frecvent se
izolează complementele circumstanţiale, bineînţeles, însă pot fi izolate şi cele necircumstanţiale (îndeosebi cele antepuse): Pe băiat, nimic nu-l mai
captiva.

4
 Complementele izolate se despart, în scris, de termenul regent prin virgulă ori prin linie de pauză. M. Avram afirmă că sensul unei comunicări
se poate schimba după cum un complement este izolat sau nu, de aceea se cere acordată atenţie la punctuaţia aplicată în textele proprii sau la cea din
textele citite. [p. 364] A se compara: Sărea în sus, de bucurie şi Sărea în sus de bucurie.
Este plauzibilă remarca ce o fac cercetătorii I. Bărbuţă, A. Cicală, E. Constantinovici et al.: Izolarea sau neizolarea unui complement oarecare
depinde de un şir de factori de ordin semantic, gramatical şi stilistic. Modificarea topicii obişnuite a complementului, cauzată, la rândul ei, de intenţiile
vorbitorului, creează şi ea condiţii favorabile pentru izolarea complementelor, mai ales a celor circumstanţiale. [p. 256]
Din punct de vedere structural, se deosebesc complemente simple, redate prin substantive şi substitute ale lor, prin adjective sau participii
adjectivizate, prin adverbe, prin interjecţii sau prin forme verbale (infinitiv, gerunziu, supin) fără compliniri şi dezvoltate, exprimate prin diferite
construcţii verbale (infinitivale, gerunziale ori participiale) sau prin îmbinări de cuvinte nedezmembrabile semantic şi sintactic: Acum, câţiva ani,
fiind în garnizoană la Turnu-Severin, a pălmuit la un chef pe un gazetăraş local. (L. Revreanu) Desigur, majoritatea complementelor sunt cele
exprimate prin substantive, fiindcă, în principiu, substantivele pot reda toate tipurile de complemente, extrem de rare fiind complementele
interjecţionale.
Şi încă un amănunt cu privire la complement. El răspunde la diverse întrebări, depinde de tipul fiecăruia. Identificarea însă, subliniază Gh.
Constantinescu-Dobridor, se face şi după statutul morfologic al regentului acestuia (de verb, de locuţiune verbală, de adjectiv, de adverb ori de
interjecţie predicativă), cu care formează o sintagmă. [p. 364]
Am vorbit despre aceste caracteristici generale ale complementelor, considerându-le importante şi oportune pentru analiza lor gramaticală. Ele
trebuie examinate şi bine însuşite, chiar memorizate, ceea ce va facilita cu mult identificarea lor contextuală.
În continuare ne vom referi la unele complemente necircumstanţiale, punând accentul pe acele aspecte ce nu prea sunt cunoscute şi, din această
cauză, prezintă dificultăţi la analiză.
Complementul direct (particularităţi sintactice)
În gramatica limbii române, după R. Nagy, cu referire la complementul direct, se înregistrează şi alţi termeni, cu statut de sinonime:
complement direct, complement obiect direct, obiect direct. Ca atare, autoarea optează pentru cel dintâi – complement direct. [p. 240-241]

5
 GA (II, 2008), alături de alte lucrări normative, arată că regentul complementului direct sau al propoziţiei corespunzătoare este:
a) un verb tranzitiv la o formă verbală personală (frecvent) sau nepersonală (infinitiv, gerunziu, supin): Copilul povesteşte întâmplări
interesante.; Este o tentativă de a ascunde adevărul.; Mergem la bunici urcând dealul satului.; Am terminat de citit cartea.; Spune ceea ce cunoaşte
bine.; Văzând că nu poate ieşi la mal, a apelat la ajutorul salvamarilor.; A gândi că mereu faci ceva e cel mai bine.;
b) o locuţiune verbală tranzitivă: Părinţii iau în considerare comportamentul copilului în orice împrejurări.; Într-un moment de cumpănă, el
şi-a adus aminte ceva.; Ţin minte totul.;
c) o interjecţie predicativă, cu regim de verb tranzitiv: Iată un roi de albine!; Deodată, pleosc o palmă peste faţă!
Într-un singur caz, regentul poate fi un adjectiv, dator. Acesta admite un nominal – complement direct, ce nu poate fi substituit prin clitic
pronominal: Îmi este dator viaţa / recunoştinţă/ un apartament.
Verbele tranzitive, ce regentează un complement direct, se clasifică în funcţie de caracterul obligatoriu ori facultativ al acestei poziţii.
Pentru multe verbe: a adăuga, a atesta, a clarifica, a explica, a manifesta, a constitui, a da, a face, a oferi, a acorda, a întâlni, a mângâia, a
preconiza, a pune, a reprezenta, a trimite, a expedia etc., complementul direct e un determinativ obligatoriu, ce e puternic legat de verbul regent, şi de
aceea trebuie exprimat: Ea explică tema nouă.; Ion face o casă.; Copilul admiră natura. La fel, există verbe ce solicită în mod obligatoriu o propoziţie
completivă directă, din sfera celor dicendi et declarandi (a informa, a spune, a zice, a declara, a anunţa, a afirma, a lămuri, a întreba, a vorbi, a
striga, a proclama, a mărturisi, a relata, a comunica, a susţine, a pronunţa, a ordona etc.), de modalitate sau de aspect (a începe, a isprăvi, a termina,
a putea ş.a.). Exemple: Informează ce (când / unde) cum face.; Termină ce a început. Reamintim însă că verbele de modalitate şi de aspect pot fi
semiauxiliare, formând un predicat verbal compus, precum am argumentat la tema „Controverse la abordarea unor tipuri de predicate verbale”.
Pentru unele verbe (a ara, a auzi, a bea, a mânca, a repeta, a studia, a traduce etc.), nominalul complement direct sau completiva directă
sunt facultative. Exemple: El ară (pământul.); Citeşte (un ziar / orice vrea.); Repetă (poezia / cântecul/ ceea ce doreşte.); Ioana admite (să lucreze).
[p. 394]
De notat că regentul verbal are capacitatea de a se asocia cu un complement direct substantival, căruia îi sunt proprii anumite trăsături
semantice:

6
 1. Unele verbe (a adnota, a ara, a bea, a căpăta, a decomanda, a deduce, a improviza, a inova, a intona, a investi, a majora, a mecaniza, a
memoriza, a perfora, a procesa, a relata, a sădi etc.) acceptă în poziţia de complement direct doar substantive caracterizate prin trăsătura semantică [–
Animat]: Ară pământul.; Ei majorează preţurile.; El bea cafeaua cu lapte.
2. Alte verbe (a admonesta, a alfabetiza, a amăgi, a certa, a deporta, a descalifica, a dezmierda, a extermina, a insulta, a păcăli, a procrea, a
răsfăţa, a ucide etc.) acceptă numai substantive cu trăsătura [+ Animat] sau/şi [+Uman]: Amăgeşte oamenii / animalele.; Insultă călătorii /
alegătorii.; Ucide un copil / un urs.
3. O altă categorie de verbe (a aştepta, a captura, a căra, a conduce, a consemna, a critica, a forma, a introduce, a înscrie, a întrece, a spăla, a
vota etc.) selectează substantive caracterizate prin trăsătura [+/– Animat]: Aşteaptă autobuzul / prietenul.; Critică romanul / pe parlamentari.;
Votează legi / pe cineva.
Există şi unele verbe cu aceeaşi realizare lexicală, ce pot să se folosească în structuri sintactice diferite, în două ipostaze:
1. Corespund unor diferenţe semantice: El aduce (transportă) materiale de construcţie., însă El aduce (seamănă) cu bunica lui de pe mamă. –
complement prepoziţional cu prepoziţia cu.; El îi dă (oferă) flori / un cadou. – complement direct., dar El dă (face o mişcare repetată) din mâini. –
circumstanţial instrumental.
Aşadar, observăm că sensurile diferite ale verbului permit asocierea cu structuri sintactice deosebite, în funcţie de omonimia regentului tranzitiv
/ intranzitiv. Omiterea nominalului, în astfel de situaţii, nu e posibilă, întrucât face construcţia ambiguă. Alegerea uneia dintre interpretările realizabile
e determinată doar de indicaţiile ce le oferă contextul integral.
2. Sunt în variaţie sintactică liberă, fără a suscita vreo diferenţă semantică: Medicul ajută pe bolnav. – complement direct şi Medicul ajută
bolnavului. – complement indirect; Ion sare gardul. – complement direct; El sare peste gard. – circumstanţial. [p. 395]
GA (II, 2008) confirmă că unele verbe intranzitive se pot construi, accidental, cu un complement direct. E vorba de un complement intern: A
dormit un somn profund.; A mers un drum lung.; Şi-a trăit traiul.; A visat un vis excepţional. Asemenea construcţii au un statut intermediar între
tranzitive şi intranzitive, căci, cu toate că nominalele sunt legate direct, neprepoziţional, de verb, ele nu satisfac condiţ iile sintactico-semantice de

7
tranzitivitate. Aceste verbe nu atribuie un rol tematic, nu acceptă decât parţial, criteriile tranzitivităţii, deci nu admit dublarea şi pasivizarea. [Idem, p.
395]
Trebuie să se ştie şi acest aspect: există verbe dublu-tranzitive (a asculta, a chestiona, a examina, a verifica, a învăţa, a sfătui, a întreba, a ruga
pe cineva ceva). Potrivit părerii lui Gh. Constantinescu-Dobridor, ele pot avea simultan, în aceeaşi propoziţie, două complemente directe, ce diferă
după conţinut: un complement direct al fiinţei (exprimat prin nume de fiinţe ori prin pronume care se raportează la fiinţe) şi un complement direct al
lucrului (redat prin nume de lucruri sau prin pronume nehotărâte şi verbe la infinitiv): I-a ascultat lecţia.; M-a întrebat ceva.; Vă rog ceva.;
Examinăm pe studenţi conjugările etc. [p. 367]
Complementul direct dublu exprimat
E vorba de complementul direct exprimat prin două componente ce se referă la acelaşi verb: unul este referentul, pe când celălalt, anaforic: un
nominal în acuzativ cu sau fără pe şi un pronume personal sau reflexiv neaccentuat (clitic) în acuzativ, ce se află în prepoziţia verbului regent.
Cliticul poate anticipa complementul direct (L-am văzut pe prietenul meu la teatru.) sau îl poate relua (Pe fratele meu l-am întâlnit la
aeroport.)
Când complementul direct e redat prin mai multe nominale la singular, coordonate (poziţie repetată), el este reluat ori anticipat printr-un clitic la
plural: Fusta şi rochia le-am cumpărat astăzi.
GA (II, 2008) accentuează că în limba română actuală se întâlnesc unele situaţii în care dubla exprimare a complementului direct este
obligatorie, altele în care este facultativă.
Astfel, dubla exprimare a complementului direct este obligatorie când se realizează prin:
1. forma cazuală de acuzativ neprepoziţional:
● substantiv comun (animat, inanimat) ori propriu inanimat, totdeauna articulat, în antepunere faţă de verb: Romanul l-am citit într-o zi.;
Studentul l-au întâlnit în sala de lectură.; Braşovul l-am vizitat demult.;

8
 ● substantiv comun inanimat, nearticulat, precedat de cuvinte determinative (adjectiv pronominal nehotărât fiecare, pronumele
semiindependent cel, urmat de un numeral cardinal), ce-l fac apt de integrare în enunţ, ce stă înaintea verbului regent: Această / acea carte am luat-o
de la bibliotecă.; Fiecare teză am verificat-o de două ori.; Cele două poezii le-am învăţat pe de rost.;
● dublarea e obligatorie şi în situaţia în care demonstrativul este în postpoziţia substantivului, deşi tot în prepoziţia verbului: Rochia aceasta am
cumpărat-o acum.;
2. forma prepoziţională cu pe:
● substantiv comun personal / personificat ori substantiv propriu nume de persoană, indiferent de poziţia faţă de verbul regent: I-a întrebat pe
studenţi. / Pe studenţi i-a întrebat.; Pe Ion l-am întâlnit la bibliotecă.;
● pronume (personal reflexiv – forme accentuate –, de politeţe, demonstrativ, nehotărât, pronumele semiindependente al şi cel), indiferent de
poziţia faţă de regent: Pe el l-a recunoscut. / L-a recunoscut pe el.; Pe sine se promovează. / Se promovează pe sine.; Pe al meu l-am pierdut. / L-am
pierdut pe al meu.; Pe toţi i-am examinat. / I-am examinat pe toţi.;
● pronumele relativ sau interogativ care: Cartea pe care am cumpărat-o astăzi am dăruit-o.;
● numeral (cardinal, colectiv, ordinal) antepus verbului: Pe patru / ambii i-am văzut la spectacol.; Pe al treilea nu-l văd aici.
Dubla exprimare este facultativă când poziţia complement direct este exprimată prin:
● substantiv inanimat, articulat cu articol nehotărât, antepus verbului: Un succes (îl) reprezintă rezultatele obţinute la examen.;
● numeral (cardinal, colectiv, ordinal) la acuzativul cu pe, plasat după verb: (I-) am văzut pe cinci / pe tuspatru / pe amândoi.; L-am întâlnit
pe al treilea.;
● pronumele demonstrativ popular asta, aia şi pronumele nedefinite (cu excepţia lui orice) la acuzativul cu pe, postpuse sau antepuse verbului:
(O) vreau pe asta / pe aia.; (I-) am întâlnit pe unii / pe alţii / pe câţiva.;
● pronumele demonstrativ popular asta, aia, antepus verbului, fără pe: Asta (o) vreau. [p. 402-403]
Lingviştii consideră că acest fenomen gramatical – dublarea clitică – e destul de frecvent în limba română, reprezentat prin reguli de natură
sintactică şi semantică. El rezolvă omonimia dintre nominativ şi acuzativ la substantive cu funcţia de subiect, respectiv de complement direct, atunci

9
când cele două forme cazuale sunt omonime, iar substantivele acestea au o topică relativ liberă. Într-o propoziţie ca: Lemnul strâmb focul îl îndreaptă,
în care complementul direct este în prepoziţia predicatului,subiectul, de asemenea, dublarea complementului (lemnul îl) are rol de dezambiguizator.
[Idem, p. 403]
Complementul indirect (caracteristici generale)
Acesta arată obiectul căruia i se atribuie o acţiune, o însuşire ori a caracteristică. El determină un verb (tranzitiv sau intranzitiv), la orice
diateză, o locuţiune verbală, un adjectiv, o locuţiune adjectivală, un adverb sau o interjecţie predicativă. Exemple: Am expediat unchiului o
scrisoare.; Permanent îşi aduce aminte de anii copilăriei.; A cumpărat un calculator asemănător cu acela de la birou.; Este un om în stare de orice.;
A învăţat la aceeaşi facultate paralel cu prietenul său.; Vai de el!
Complementul indirect răspunde la un şir de întrebări: cui? (pentru c.i. în D. fără prepoziţie): Oferă-i copilului ce-i mai bun.; contra
(împotriva, asupra/ cui?) (pentru c.i. în G. cu prepoziţie): El luptă împotriva corupţiei.; cu cine?, cu ce?, de cine?, de ce?, de la cine? etc. A se
reţine că la pronumele interogative care?, cine?, ce?, câtă?, câţi?, câte? se adaugă diverse prepoziţii, mai rar locuţiuni prepoziţionale şi se obţin o serie
de alte întrebări: de la cine?, despre (cine?, ce?), faţă de cine?, faţă de ce?, de câţi?, de câte?, din câte? etc. [Gh. Constantinescu-Dobridor, p. 368]
Confuzii ale complementului direct şi ale celui indirect cu alte părţi de propoziţie
Complementul direct se poate confunda, aşa cum am menţionat anterior, cu subiectul. Situaţia este uşor explicabilă. După G.G. Neamţu,
probabilitatea confuziei celor două funcţii (S şi CD) este direct dependentă, în analiza practică, de exprimarea lor şi întrebările utilizate.
Astfel, când exprimarea nominală şi întrebarea sunt similare ori identice, respectiv substantivul (substitutul) n-are pe şi ca atare cele două cazuri
(N., Ac.) sunt total omonime, iar întrebarea este ce, confuzia se produce uşor. Exemple: S-a spart o farfurie. (S, N.); A spart o farfurie. (CD, Ac.);
Excepţia (S, N.) confirmă regula. (CD, Ac.) [p. 290]
Când cele două funcţii sunt coprezente în structură şi se exprimă prin forma cazuală unică de (N., Ac.) fără prepoziţia pe, distincţia dintre ele e
foarte limpede ca funcţii direct opozabile. În acest caz, G.G. Neamţu argumentează elocvent cum se poate înlătura confuzia:
1. Prin conţinut gramatical, subiectul este agentul (= autorul) acţiunii. Complementul direct însă, pacientul (= obiectul asupra căruia se
răsfrânge acţiunea), după modelul general „cineva (S) face (acţiune) ceva (CD)”: Zăpada a acoperit pământul.

10
 2. Prin posibilitatea de a substitui întrebarea ce prin cine pentru una dintre funcţii, mereu aceeaşi - subiectul, consecinţă a identităţii subiectului
gramatical (N) cu cel logic (autor): Reziduurile poluează apele (ce ori cine poluează...? – reziduurile); Tonul face muzica.
3. Prin poziţia, de obicei, fixă a celor două părţi de propoziţie faţă de verb: subiectul antepus, dar complementul direct postpus: Vânzătorul
vinde legume.
Topica obiectivă (S+ V + CD) contează în repartizarea pe funcţii (S,CD), în special atunci când, sub aspect logico-gramatical, fiecare termen
poate fi, alternativ, atât subiect, cât şi complement direct: Omul (S) face haina (CD) – Haina (S) face omul. (CD). Desigur, astfel de situaţii sunt
rarisime.
4. Dintre cele două funcţii, doar complementul direct se poate înlocui printr-un pronume personal neaccentuat de persoana a III-a în acuzativ
(îl, o, îi, le): Chelnerul aşteaptă clienţii. – Chelnerul îi aşteaptă.
5. Structurile personale permit transformarea pasivă, în urma căreia subiectul devine complement de agent, iar complementul direct – subiect
(gramatical): Vântul (S) împrăştie frunzele. (CD) → Frunzele (S. gram.) sunt împrăştiate de vânt. (complement de agent: C. ag.).
Procedeul nu se aplică la acele verbe care, deşi tranzitive, nu permit transformarea pasivă, din motive semantice (a avea, a poseda etc.)
Când în propoziţie apare numai una dintre cele două părţi de propoziţie, identificarea cu precizie a funcţiei se face respectând legea priorităţii
subiectului faţă de complementul direct. În corespundere cu aceasta, dacă pe lângă un verb dat, dovedit ca fiind auxiliar predicativ („copulativ”), apare
un singur cuvânt susceptibil, prin formă şi întrebare (ce), de a fi subiect ori complement direct, atunci el va fi obligatoriu subiect. În cazul în care pe
lângă verbul respectiv nu se află un alt subiect, exprimat ori neexprimat, se va exclude funcţia de complement direct. Această din urmă poziţie poate fi
ocupată doar după ce verbul are deja subiect.
G. G. Neamţu continuă să explice că de la legea priorităţii subiectului faţă de complementul direct sunt două excepţii:
1. verbul are complement direct, însă nu include subiect: Aşa a trăsnit nucul. A plouat rufele pe sfoară. (E vorba de unele impersonale propriu-
zise utilizate tranzitiv).
2. Interjecţii predicative tranzitive (iată, iaca, uite, na, poftim): Iată o privighetoare.; Poftim soluţia problemei.; Uite un element excepţional.

11
 Evident că această excepţie de la prioritatea subiectului este numai în aparenţă, căci interjecţiile indicate, echivalente cu verbe la imperativ
(priveşte, ia, luaţi etc.), au, ca orice verb, subiectul inclus (= tu, voi). [p. 291-292]
Am arătat amplu poziţia lui G.G. Neamţu privind confuzia dintre cele două părţi de propoziţie importante nu doar în efectuarea unei analize
gramaticale adecvate, ci şi în construirea unor enunţuri, a unor texte corecte din punct de vedere semantic, sintactic şi stilistic. Aplicarea acestor
recomandări, fireşte, necesită insistenţă, consecvenţă, pentru a fi cunoscute la perfecţie.
În analizele gramaticale, complementul direct se confundă cu un complement de mod ce arată măsura. M. Avram spune că confuzia e din cauza
ideii de cantitate redate de numeralul cu funcţie de atribut pe lângă complementul direct. A se vedea: I-a împrumutat cinci dolari.; Tratamentul l-a
costat mulţi bani. M. Avram recomandă a folosi construcţii fără atribut: I-a împrumutat dolari., cele cu altă topică: Tratamentul l-a costat bani mulţi.
ori cu alt substantiv (L-a costat viaţa), pentru o identificare corectă a complementului direct. [p. 373]
Complementul direct se confundă şi cu numele predicativ, cu predicativul suplimentar, ceea ce se va exersa, se va comenta la seminare.
Cât despre unele confuzii ale complementului indirect cu alte părţi de propoziţie, M. Avram, Gh. Constantinescu-Dobridor ilustrează acest fapt
prin cazuri relevante. Se afirmă că complementul indirect poate avea nuanţe circumstanţiale, de aceea provoacă unele confuzii cu complementele
respective. Aşadar, dacă complementul indirect e regentat de unele verbe ca a se bucura, a se căi, a mulţumi, a-i părea bine / rău, însoţite de
prepoziţiile de, pentru, el, fără îndoială, posedă şi o nuanţă cauzală, însă nu trebuie confundat cu complementul circumstanţial de cauză. A se vedea:
Mă bucur de succesele tale.; I-a mulţumit pentru ajutor. În aceste propoziţii, complementele indirecte evidenţiate arată obiectul acţiunii exprimate de
verb, dar nu cauza ei. În unele contexte, complementul indirect include o nuanţă condiţională, din pricina modului verbului-predicat determinat: S-ar
bucura de plecarea noastră în străinătate sau una de scop, relevând destinaţia: E gata de plecare.; Se pregăteşte de examen., fiind, deseori, confundat
cu complementul circumstanţial de scop. Complementul indirect ce redă obiectul asemănării poate fi confundat cu circumstanţialul de mod
comparativ de egalitate în structuri ca Seamănă cu tine, analog cu acestea. Confuzii şi dificultăţi de identificare apar între complementul indirect (cu
anumite valori, mai ales când arată obiectul orientării, al ataşării ori al separării, sursa) şi cel de loc, când indică direcţia ori punctul de plecare în
enunţuri ca Se uita la el ori Din aceasta rezultă... [p. 378]

12
 Gh. Constantinescu-Dobridor ne atenţionează să nu se confunde complementul indirect cu cel circumstanţial instrumental ce se construieşte cu
aceeaşi prepoziţie cu. În exemple de tipul: A îndopat raţele cu mere.; A umplut pernele cu pene.; A încărcat carul cu lemne., structurile evidenţiate
sunt complemente indirecte, întrucât acţiunile de a îndopa, a umple, a încărca nu pot fi îndeplinite de obiecte pasive, ce nu au calitatea de
„instrumente”. În alte enunţuri ca A tăiat curcanul cu satârul.; A cusut pernele cu acul.; A legat carul cu lanţul., structurile subliniate sunt,
neîndoielnic, complemente circumstanţiale instrumentale, fiindcă acţiunea este efectuată prin intermediul unor obiecte ce au calitatea de „instrumente”.
De asemenea, complementul indirect se poate confunda cu complementul circumstanţial sociativ, construindu-se cu aceeaşi prepoziţie cu. În
propoziţii ca Discută cu Maria., Se înţelege cu Ion., structurile evidenţiate sunt complemente indirecte, bazate pe ideea de reciprocitate, nu de însoţire
în aceeaşi direcţie, ca în exemplele: Se duce cu el la teatru.; Vine cu el de la spectacol., unde e vorba de complemente circumstanţiale sociative.
O confuzie a complementului indirect poate să aibă loc cu complementul circumstanţial de relaţie, fiind construite cu aceleaşi prepoziţii: de,
despre, la. În exemple ca: E un om dornic de muzică.; Mi-a spus ceva despre el.; E un adolescent atent la opiniile prietenilor., secvenţele subliniate
sunt complemente indirecte, iar în enunţurile: E un om mic de statură.; Despre Ion să nu-ţi faci probleme.; E un om greoi la mers., avem
complemente circumstanţiale de relaţie (însuşirile şi acţiunile sunt limitate la obiecte). [p. 371]
Despre confundarea complementelor necircumstanţiale între ele ori cu alte părţi de propoziţie vorbeşte şi Al. Hancu. El crede, pe bună dreptate,
că se ajunge la confuzie, pentru că aceste părţi de propoziţie posedă multe elemente comune, şi anume: sunt exprimate prin aceleaşi părţi de vorbire,
au acelaşi termen regent, au cazuri comune ori apropiate şi răspund la întrebări comune ori apropiate. [p. 99]
În unele gramatici normative, de exemplu, în cea semnată de I. Bărbuţă, A. Cucală, E. Constantinovici et al., astfel de complemente: de agent,
sociative, instrumentale, cumulative, de relaţie, opoziţionale şi de excepţie sunt considerate necircumstanţiale [p. 256], în alte lucrări însă, cu excepţia
celui de agent, toate celelalte se includ în categoria complementelor circumstanţiale. Chiar şi GA (II, 2008) promovează acelaşi concept în această
privinţă. Întrucât în literatura de specialitate s-au creat aceste divergenţe, suntem de părerea că, în cadrul analizei gramaticale, e necesar doar să
stabilim adecvat tipul lor, elementul regent, mijloacele de realizare şi să aplicăm structurile frecvente în limbajul cotidian.
Desigur, tipologia variată a complementelor circumstanţiale, unele coincidenţe structurale prezintă dificultăţi în recunoaşterea lor. Iată de ce, în
viziunea prof. A. Ciobanu, semantica lexicală şi denotativă, micro-, dar, uneori, şi macrocontextul sunt factorii esenţiali ce ne ajută în procesul de

13
identificare a complementelor circumstanţiale. Suntem de acord cu prof. A. Ciobanu, care confirmă că la complementele directe, indirecte, de agent
există şi marcheri categoriali formali, pe când la delimitarea complementelor circumstanţiale predomină marcherii semantico-funcţionali, deoarece
acestea nu sunt rigid legate de verbul-predicat, raportându-se, adesea, la întreaga propoziţie. [p. 131]
Practica lingvistică demonstrează că unul şi acelaşi exemplu se pretează la două ori chiar la trei interpretări. Este ceva firesc, căci limba vie
furnizează suficiente mijloace pentru „cele mai fine nuanţe de sens”, existente în mod real sau numai aparente”. [Apud: A. Ciobanu, p. 132]
În cazuri neclare, e nevoie să apelăm la denotat, la context şi situaţie, la principiul logico-semantic şi funcţional. Să ilustrăm cele enunţate
supra: (1) Mâine vom merge în excursie.; (2) Săptămâna aceasta vom merge la odihnă. În exemplul (1), e limpede că avem un complement
circumstanţial de loc, în enunţul (2), s-ar putea pune două întrebări: unde? (circumstanţial de loc) şi cu ce scop? (circumstanţial final); (3) Tatăl său
pleacă în străinătate după câştig. – după ce? (complement indirect) şi cu ce scop? (circumstanţial final); (4) Peste tot, în curte, mirosea a busuioc. –
a ce? (complement indirect / şi cum? (circumstanţial de mod). Astfel, în propoziţiile (2), (3), (4), avem complemente circumstanţiale: final şi de mod
(4).
Alte exemple: (1) Ion s-a dus la bunicu-său – unde? (circumstanţial de loc) şi la cine? (complement indirect) – optăm pentru ultimul; (2) Cu
răbdarea treci şi marea. – în ce condiţii? (circumstanţial condiţional), cu ce? (complement indirect), cum? (circumstanţial modal) – propunem primul;
(3) Cu toată nedumerirea, ea mai făcu un pas spre împăcare. – cum? (circumstanţial modal) şi (fără întrebare) – circumstanţial concesiv (= deşi/
chiar dacă era nedumerită) – optăm pentru ultimul; (4) Bunicul, deseori, la petreceri cânta din fluier. (5) Din pământ un grădinar bun poate trage
mari foloase. În exemplul (4), secvenţa subliniată realizează funcţia de circumstanţial instrumental: el indică instrumentul real, prin care subiectul
execută acţiunea de a cânta. În enunţul (5), îmbinarea din pământ indică materialul din care se poate obţine ceva. Prin urmare, în (5), avem un veritabil
complement indirect.
În exemplele examinate supra, este incontestabil rolul semanticii lexicale la stabilirea complementului, În plus, contează, după prof. A.
Ciobanu, competenţa lingvistică, simţul limbii, contextul micro- sau macro-, incursiunea în logica naturală – toate aceste elemente extralingvistice ne
ajută să ne pronunţăm cât mai raţional asupra virtualelor funcţii sintactice ale oricărui component al propoziţiei. [p. 134] De asemenea, în accepţia
prof. A. Ciobanu, contează şi aşa-numita valoare presupoziţională a propoziţiei, a frazei, a enunţului, adică o realitate semantică cunoscută în mod

14
aprioric de cel ce vorbeşte şi deci neexprimată verbal. Sunt realii denotative cunoscute unui anumit popor. Ele s-au stabilit istoriceşte, constituind o
tradiţie naţională. Aceste realii îmbracă şi o formă distinctă de expresie, ce se dovedeşte a fi, uneori, omonimică.
Presupoziţia şi gândirea logică sunt momente ce-l însoţesc mereu pe un sintaxist. Graţie acestora, se va putea sesiza reversul semnului
lingvistic, în general, şi al unei concrete unităţi sintactice, în special. [p. 135] Principiul esenţial al analizei gramaticale, după I. Coteanu, este de a se
arăta prin ce mijloace, proprii gramaticii, ce gândire este exprimată într-o frază ori într-o propoziţie oarecare. [Apud: p. 135]
Astfel, faptele de limbă ne permit să conchidem că semantica lexicală şi cea denotativă ne ajută să delimităm just complementele
circumstanţiale de cele indirecte şi invers, când forma (structura) unor asemenea complemente e una şi aceeaşi. Totodată, e importantă şi semantica
gramaticală (categorială) a unor elemente constitutive din propoziţie. Ea însă nu este luată separat, ci se îmbină cu semantica lexicală a celorlalte
cuvinte. [p. 142] Cele spuse se pot verifica în exemplul: Băiatul a procedat după sfatul părinţilor. În acest enunţ, e vizibil că e vorba de un
complement circumstanţial de mod (cum a procedat băiatul?) – după cum l-au sfătuit părinţii. Dacă vom modifica modul verbului-predicat (la
condiţional trecut), vom adăuga şi adverbul altfel, inversând topica circumstanţialului, vom avea: După sfatul părinţilor, băiatul ar fi procedat altfel.
Deci, secvenţa evidenţiată va funcţiona ca un complement circumstanţial condiţional. Recurgând la unele transformări permisibile, de ordin gramatical
şi lexical, se pot genera noi realii comunicativ-informative.
Problema confuziei unor complemente circumstanţiale cu altele i-a preocupat pe autorii gramaticilor normative (M. Avram, Gh.
Constantinescu-Dobridor, M. Em. Goian ş.a.), rămânând valabilă până astăzi.
Al. Hancu subliniază confuzia unor complemente necircumstanţiale cu cele circumstanţiale ori a complementelor circumstanţiale cu alte părţi
de propoziţie (c.circ. de loc – cu complementul direct; c.circ. de loc – cu atributul substantival prepoziţional; c.circ. de timp – cu subiectul; c.circ. de
mod – cu numele predicativ; c.circ. de cauză – cu cel de scop). [p. 108]
Sintetizând, conchidem că orice complement, necircumstanţial ori circumstanţial, are trăsături distincte, în acelaşi timp, particularităţi
semantico-sintactice comune, de care nu trebuie să uităm la analiza gramaticală.

15
 Din bibliografie:

1. Avram Mioara. Gramatica pentru toţi. Bucureşti:. Humanitas, 1997.

2. Bărbuţă Ion, Cicală Armenia, Constantinovici Elena et al. Gramatica uzuală a limbii române. Chişinău: Litera, 2000.
3. Ciobanu Anatol. Sintaxa şi semantica (Studiu de lingvistică generală). Chişinău: Ştiinţa, 1987.
4. Constantinescu-Dodridor Gheorghe. Gramatica limbii române. Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică, 2001.
5. Gramatica limbii române. Vol. II. Enunţul. Tiraj nou, revizuit. Bucureşti: Editura Academiei Române, 2008.
6. Hancu Alexandru. Greşeli tipice în analiza gramaticală. Cluj-Napoca: Casa Cărţii de Ştiinţă, 1999.
7. Neamţu G.G. Teoria şi practica analizei gramaticale: distincţii şi… distincţii (cu trei seturi de grile rezolvate şi comentate). Ediţia a II-a
revăzută, adăugată şi îmbunătăţită. Piteşti: Paralela 45, 2007.

16