CONSTRUCŢII INCIDENTE

Construcţia incidentă constă în inserţia unei structuri sintactice suplimentare,

parantetice (nelegate sintactic), în componenţa unui enunţ, pe care, de obicei, îl
întrerupe sau îl suspendă, reprezentând un comentariu, o explicaţie din partea
aceluiaşi sau a altui vorbitor sau asigurând raportarea vorbirii directe.
Includerea unei structuri sintactice parantetice în structura unei comunicări
este numită şi incidenţă sau inciză. Termenul de inciză este folosit uneori
numai pentru construcţiile incidente de raportare a vorbirii directe.

1. ASPECTE SINTACTICE

Construcţiile incidente constituie un fenomen de discontinuitate sintactică,

creată de intersectarea a două structuri sintactice independente, aparţinând unor
planuri diferite ale comunicării: mesajul comunicat (structura primară) şi mesajul
subsidiar al locutorului (structura incidentă) (vezi infra, 1.2), care poate fi cel care
produce mesajul comunicat sau alt vorbitor, care intervine cu o comunicare
suplimentară.
Moromete nu zise nimic, le dădu sfaturi, dar ceva – nu putea să înţeleagă
bine de ce − un soi de înfrigurare, de poftă oarbă, care se făcea simţită în
purtarea fiilor săi, începea să-l îngrijoreze. (M. Preda, Moromeţii);
Dacă ar vrea, spuse el ca pentru sine, de mult n-ar mai interesa-o mizeriile
astea. (G. Călinescu, Enigma Otiliei).
Includerea structurii incidente extinde structura primară, alcătuind un enunţ
nou, caracterizat prin absenţa relaţiilor sintactice între cele două componente de
sine stătătoare, aparent legate, dar ierarhizate diferit din punct de vedere discursiv.
Componenţa celor două structuri este diferită atât din punctul de vedere al
numărului de constituenţi, al relaţiilor sintactice angajate, cât şi al tipologiei enunţului.

1.1. Tipuri de enunţuri incidente

Structura primară este, de obicei, un enunţ propoziţional de orice tip (asertiv /
interogativ / imperativ / exclamativ, complet / eliptic), care poate fi independent (a) sau
inclus într-o frază, ca regent al unei subordonate (b) sau ca subordonat (c).
(a) Fata avea, era limpede, toată iniţiativa. (G. Călinescu, Enigma Otiliei);
(b) Pe lângă aceasta, chiar pe oameni, individual, îi consideră mai mult pe
partea lor morală (nici nu se putea altfel, când îi concepe în raporturile lor
sociale) decât pe partea lor estetică. deşi are lucruri remarcabile şi din acest
punct de vedere. (G. Ibrăileanu, Creaţie şi analiză);
(c) Aici se poate vedea o mică scobitură pătrată şi puţin adâncă pe care,
după cum spune legenda, sfânta Teodora a săpat-o cu înseşi unghiile sale.
(C. Hogaş, Pe drumuri de munte).
Enunţul primar poate fi şi o frază (d), în cazul în care construcţia incidentă
întrerupe sau suspendă întreaga construcţie frastică (nu o singură propoziţie din
structura ei), pentru a insera un mesaj al locutorului privind integral comunicarea:
(d) Ce bine ar fi fost să fi plecat în excursie, nu-i aşa, mamă?

738
 Mai rar, construcţia incidentă poate fi inclusă într-o altă structură incidentă:
Savantul naturalist presimţi gradul aproape incalculabil al voracităţii raţelor, [...],
luă fără întârziere treizeci de raţe bine crescute (adică nu bine educate – sunt
fiinţe incapabile de o bună educaţie! – ci bine dezvoltate ca corp) şi le închise
într-un ţarc pe toate la un loc. (I. L. Caragiale, apud Ungureanu 1998).

1.2. Complexitatea enunţurilor incidente

Construcţia incidentă poate avea grade diferite de complexitate,
reprezentând:
(a) o structură simplă, cu un singur component;
(b) o structură dezvoltată, cu mai multe componente sintactice.
Structurile incidente simple (a) sunt alcătuite dintr-un cuvânt (1), un grup
locuţional (2), aparţinând la diferite clase lexico-gramaticale (vezi infra, 2):
(1) Cartea mea, fiule, e-o treaptă. (T. Arghezi, Testament); Nu ştiu, zău, cum
poţi să stai toată ziua. (M. Preda, Moromeţii);
(2) Vine, de bună seamă, pe-nserate.
Exceptând formulele incidente vocative, structurile incidente simple sunt,
în general, echivalente cu un enunţ, fiind constituite din elemente cu valoare
predicativă (adverbe, interjecţii) sau pot reprezenta enunţuri eliptice.
Petrecea multe ore – [este, pare] bizar! – cu imaginea neuitatei fete.
(R. Petrescu, Eclipsa)
Structurile incidente dezvoltate (b) sunt constituite din:
(b1) grupuri sintactice: nominale (1), verbale (2), adverbiale (3), prepozi-
ţionale (4), cele mai multe aparţinând unor enunţuri eliptice:
(1) Când a plecat de-acasă mama lui – de treabă femeie! – l-a sărutat.
(I. L. Caragiale, Cănuţă, om sucit);
(2) Ar fi înfruntat această privire lucitoare cu privirea lui cenuşie (şi-o
cunoştea) şi s-ar fi regăsit. (T. Popovici, Străinul);
(3)  Liliecii – după afirmaţiile ignoranţilor – ar fi păsări de pradă. (E. Papu,
Existenţa).
(b2) enunţuri propoziţionale independente: asertive (1), interogative (2),
imperative (3), exclamative (4):
(1) Gheorghe Jinga, fiind leat cu cei trei – avea în jur de treizeci de ani – le
umplu bărdaca până în buze. (F. Neagu, Îngerul);
(2) Ai fost lăsat – poţi să crezi asta? – să te perpeleşti... (R. Petrescu,
Eclipsa);
(3) N-ai făcut-o pentru glorie – recunoaşte! − nici pentru bani.
(Al Ivasiuc, Păsările).
(4) Lumina se strecoară – ce luminos curge! – printre ramuri.
(M. Sadoveanu, Dumbrava minunată)
(b3) fraze cu structuri diferite, alcătuite din:
− propoziţii principale, coordonate (1)
− propoziţie principală, regentă a unor propoziţii subordonate (2);
− propoziţie subordonată într-o structură frastică eliptică (3);
− propoziţii principale, regente a mai multor subordonate (4).
(1) Ia spune-ne şi nouă ce-a ieşit, că noi toţi ăştia care suntem aici – şi el îi
arătă cu mâna şi le spune şi numele – nu ştim. (M. Sadoveanu, Creanga de aur);

739
 (2) Amicul nostru – mărturisesc astăzi că acela eram eu însumi – s-a grăbit
să schimbe vorba. (Al. I. Odobescu, Pseudo-kineghetikos);
(3) În sfârşit, ca să nu-mi uit vorba, toată noaptea cea de dinainte de plecare
m-am frământat cu mintea-n fel şi chip... (I. Creangă, Amintiri);
(4) Se hotărî să-l întrebe totuşi despre loc şi îşi spuse că dacă şi acum va
glumi – şi gândind astfel, Bălosu simţi deodată că-l urăşte pe acest om şi îi
doreşte să-l vadă venind la poartă să se roage , iar el, Tudor Bălosu, să se uite
surd, dispreţuitor în aer, aşa cum se uita de astă dată Moromete – dacă nici acum
Moromete nu va sta cinstit de vorbă, atunci el […] (M. Preda, Moromeţii).

1.3. Construcţii incidente independente / legate

Includerea construcţiei incidente într-un enunţ la care nu se raportează sintactic,
ci discursiv, corespunde unei conexiuni parţiale cu enunţul primar, motivând
diferite tipuri de articulare sintactică a celor două enunţuri (primar şi incident), pe
baza cărora se pot distinge:
(a) construcţii incidente independente: Deşi palatul – aşa-i zicea dânsul –
era destinat de zestre celor două odrasle ale sale. (L. Rebreanu, Răscoala);
(b) construcţii incidente legate formal şi aparent cu:
(b1) mărci de coordonare: M-am tot întrebat – şi cu asta vreau să închei – care
este rostul meu în această adunare. (C. Ţoiu, Galeria); Are să se întindă vestea
numaidecât în sat că cei trei băieţi ai lui Moromete au fugit câteşitrei de acasă cu
caii şi cu oile şi că asta s-a întâmplat – şi Guica avea să aibă grijă să se afle
întocmai aşa – din pricina celor două fete ale lui Moromete. (M. Preda, Moromeţii);
(b2 ) mărci de subordonare: Astfel, după cât spunea gazda noastră din ce
apucase şi el şi după cât ştia şi din spusele bătrânilor, viaţa se scurgea liniştită în
acest colţ împădurit. (M. Sadoveanu, Hanu Ancuţei), Nenorocirea care a lovit-o –
dacă pentru dânsa a însemnat o nenorocire – a întâmpinat-o cu o seninătate
aproape dispreţuitoare. (M. Caragiale, Craii);.
(c) construcţii incidente imbricate, împletite cu enunţul primar (vezi
Imbricarea, 1.1): 
Dar ea [pupăza], sărmana, se vede că se mistuise de frica mea prin
cotloanele scorburii pe undeva. (I. Creangă, Amintiri); Ăst cuvânt minunat / Pe
care domnul lup auz că l-a-nvăţat... Pe mulţi din dregători să plângă i-a-ndemnat.
(G. Alexandrescu, Lupul moralist).
În cazul construcţiilor incidente legate (b), elementele de relaţie coordonatoare
şi subordonatoare sunt conectori pragmatici ai comunicării (vezi II. Conectori
frastici şi transfrastici. 3.).
Elementele subordonatoare, preponderent relative (având la bază adverbe
relative): după cât, pe cât, pre cât, după cum etc., pot exprima uneori relaţia
enunţului incident cu o regentă subînţeleasă, în cadrul unei fraze incidente:
Totul curge, [citez, spun] după cum spune Heraclit. (P. Ţuţea, Filozofia
nuanţelor).
Cele mai frecvente conective subordonatoare conjuncţionale sunt de tip
cauzal: Viaţa mea acolo, căci despre asta vreau să vorbesc, era banală., Chipul ei,
fiindcă numai la ea mă gândesc, era mereu umbrit de gânduri.; de tip condiţional:
Plecase, dacă-mi daţi voie [să spun], fără nicio pregătire., Situaţia, dacă-i vorba,
nu este dintre cele mai fericite.; de tip final: Şi, ca să nu mai lungim vorba,
povestea ta nu-mi place., Acum, ca să încheiem, totul îmi pare un vis. etc.

740
 1.4. Topica incidentei
Din punctul de vedere al topicii, inserţia construcţiei incidente în enunţul primar
este liberă, realizându-se după orice component al structurii acestuia, prin intercalare
(1), în cazul enunţului întrerupt, sau, prin alăturare, la sfârşitul enunţului (2).
(1) Mie, cum avea să spună Ion, mi se făcuse dor de Noian. (F. Neagu, Îngerul)
(vezi supra 1.2)
(2) Aşa era mama în vremea copilăriei mele, plină de minunăţii, pe cât
mi-aduc aminte... (I. Creangă, Amintiri).

1.5. Prozodia şi punctuaţia construcţiilor incidente

Independenţa sintactică a construcţiilor incidente este marcată prin pauză şi
intonaţie (vezi II, Organizarea prozodică a enunţului, 3.2.2, 3.2.6). Pauzele nu
sunt obligatorii la structurile incidente simple (interjecţii, adverbe simple). În scris,
pauzele corespunzătoare separării construcţiilor incidente sunt marcate prin
virgule: Ştia, vezi bine, soarele cu cine are de-a face. (I Creangă, Amintiri), linii de
pauză: Dar imaginaţi-vă – să fim drastici, poate veţi înţelege – imaginaţi-vă pe
Balzac, cu geniul său extraordinar. (G. Ibrăileanu, Scriitori şi curente) sau
paranteze: Atunci, iată ce zic eu, şi împreună cu mine (începe să se înece) trebuie
să zică toţi aceia. (I. L. Caragiale, O scrisoare pierdută). (vezi II, Punctuaţia.
Rolul fonetic, sintactic şi expresiv, 2.2).

2. ASPECTE SEMANTICO-FUNCŢIONALE

Construcţiile incidente sunt diferenţiate din punct de vedere semantico-

funcţional, potrivit rolului diferit pe care îl are mesajul locutorului în cadrul
comunicării, precum şi tipului de mesaj pe care îl reprezintă.
Din punct de vedere discursiv, construcţia incidentă, deşi reprezintă un plan
distinct al comunicării, se înscrie într-o anumită continuitate, care impune o
raportare a mesajului subsidiar suplimentar (explicaţie, comentariu etc.) la mesajul
primar.
Tipologia semantică a construcţiilor incidente cuprinde următoarele
structuri:
(a) construcţii incidente alocutive, orientate spre alocutor, de tipul formulelor
de adresare sau de apel, care reprezintă indicarea explicită de către vorbitor a
alocutorului, destinatar al mesajului primar. Se realizează prin structuri simple
caracteristice:
(a1) vocative ale substantivelor proprii personale (prenume, nume de familie,
porecle); vocative ale substantivelor comune (mai ales nume generice domn, doamnă,
domnişoară etc., nume de rudenie: mamă, tată, frate etc., nume de funcţii, profesii,
titluri: preşedinte, ministru, director, doctor, profesor etc., nume de calificare, folosite
adesea metaforic: hoţ, tâlhar, crai etc.); vocative ale adjectivelor substantivizate prin
articulare, exprimând aprecieri subiective asupra relaţiilor interpersonale: drag,
scump, iubit, stimat etc. sau caracteristici ale interlocutorului, folosite adeseori
metaforic: frumos, deştept, prost etc.; vocative ale pronumelor personale;
(a2) interjecţii: măi, bre etc.

741
 (b) construcţii incidente de raportare a vorbirii directe, reprezentate de grupul
verbal constituit de un verb referitor la actul comunicării (verba dicendi): a zice, a
spune, a grăi etc., la modalitatea comunicării: a murmura, a şopti, a striga, a ţipa
etc.;
(c) construcţii incidente metadiscursive, de tipul comentariului care sugerează
atitudinea vorbitorului: apreciere, dezaprobare, gradul de convingere asupra celor
comunicate: Ai trecut, nefericitule, în Valea plângerii. (P. Ispirescu, Tinereţe fără
bătrâneţe) sau de tipul indicaţiilor sau al explicaţiilor necesare pentru înţelegerea sau
clarificarea celor exprimate: Dacă te apuci să răscoleşti lucrurile, până aici te-nfunzi
– secretarul îşi tăie gâtlejul cu degetul – şi ajungi la concluzia că pe toţi trebuie să-i
dai afară. (M. Preda, Delirul).
Construcţiile metadiscursive au funcţii diferite:
− modalizatori adverbiali apreciativi: din fericire, din păcate, din
întâmplare etc., de necesitate: neapărat, obligatoriu etc., de certitudine: desigur,
bineînţeles, fireşte, de bună seamă, fără îndoială etc., de incertitudine: poate,
pesemne, probabil, de aproximare: cumva, pe undeva, oarecum etc. sau enunţuri
cu acelaşi rol: se ştie, se cunoaşte, este musai, cum să spun?, nu ştiu cum să
spun, ştiu şi eu?
− interjecţii prezentative: iată, uite, iacă, iacătă;
(d) construcţii incidente cu rolul de conectori pragmatici ai enunţurilor de tip
concluziv, cauzal, concesiv etc.: ei bine!, aşa, în fine, în sfârşit, mă rog, ce-i drept,
ce-i drept e drept etc.
(e) construcţii incidente cu funcţie expresivă, prin care se transmit stări şi
sentimente – interjecţii: aoleu! o!, ah!; structuri exclamative: bună treabă!, ce
nenorocire!; formule de invocare: Dumnezeu să-l ierte!, Dumnezeu să ne ţină!,
Dumnezeu să ne ajute!, Doamne fereşte!; formule de imprecaţie: bată-l să-l bată
norocul / urgia / pustia, lua-l-ar dracul / naiba etc.
(f) construcţii incidente cu funcţie conativă: interjecţii, precum hai, haide;
(g) construcţii incidente fără rol semantic de tipul automatismelor verbale:
cuvinte sau construcţii folosite nejustificat, fără a comunica ceva, golite de sens sau
cu un sens şters, repetate abuziv dintr-o deprindere devenită tic verbal, incluzând
vocative (domnule, soro, frate, dragă): Ei, frate, preciză Stanică cu un aer jignit,
domnul doctor nu ia niciun ban. (G. Călinescu, Enigma Otiliei); interjecţii (zău,
măi, iată, na): Dar şi tu, zău, eşti aiurea. (N. Breban, Animale bolnave); locuţiuni
adverbiale (în sfârşit, în fine, din păcate): Nu primesc, din păcate, cele promise.
(M. Caragiale, Craii); propoziţii (mă rog, ce mai?, ce să mai vorbim?, ce să-i
faci?, cum să spun?, nu-i aşa?, nu?, ştii?): Ce bine ar fi, nu-i aşa, să fie el aici.
(L Rebreanu, Răscoala); fraze (nu ştiu cum să spun, nu ştiu ce să zic, nu ştiu dacă
mă înţelegi): Toate scuzele, nu ştiu dacă mă înţelegi, mă înfuriau teribil.
(Camil Petrescu, Ultima noapte).

3. ASPECTE STILISTICE

Construcţiile incidente reprezintă un fenomen de oralitate populară sau cultă.

Diversitatea construcţiilor incidente şi frecvenţa lor ridicată caracterizează vorbirea
populară şi familiară. Unele construcţii incidente, de tipul automatismelor verbale,
specifice vorbirii neîngrijite se abat de la normele literare. Folosirea cu precădere a
construcţiilor incidente este specifică stilului beletristic, ca mijloc de reproducere a

742
vorbirii populare, ca trăsătură de autenticitate, precum şi stilului retoric ca
procedeu al emfazei.

743