Curs 2

FOLCLORUL

Personalități

Al. I. Odobescu (1834-1895) este unul dintre primii specialiști care a realizat analize de
folclor comparat. A studiat pe baze științifice Miorița și a fost primul care a lansat un
chestionar, numit Chestionar archeologic (1871), care avea și întrebări privind etnografia și
folclorul.

B.P. Hasdeu (1834-1907), filolog, este unul dintre întemeietorii folcloristicii, lansând,
pentru realizarea Dicționarului limbei istorice și poporane a românilor, publicat în 4 vol., între
anii 1887-1898, două chestionare etnologice numite Obiceiuri juridice ale poporului român
(1878) și Programa pentru adunarea datelor privitoare la limba română (1884).

Dumitru Caracostea (1879-1964), istoric literar și folclorist. A publicat studii despre

Miorița în Moldova, Muntenia și Oltenia (1924), precum și Balada poporană română (1932-
1933) și Doina (1959).

Ovid Densusianu (1873-1938), filolog și lingvist, istoric și critic literar. A publicat între
1906-1908, alături de I.A. Candrea și Th. D. Sperantia, Graiul nostru. Texte culese din toate
părțile locuite de români, 2 vol., și, mai apoi, Graiul din Țara Hațegului (1915), Păstoritul la
popoarele romanice (1913), Vieața păstorească în poezia noastră populară, 2 vol. (1922-1923),
Limba descântecelor (1929-1932) ș.a.

Definirea folclorului

Cuvântul folclor (utilizat în trecut și ca folklore) este un neologism provenit din limba
engleză. Definiția dată în DEX (ediția 1996, Ed. Univers Enciclopedic) este: 1. „Totalitatea
creațiilor artistice, literare, muzicale, plastice etc., a obiceiurilor și a tradițiilor populare ale unei
țări sau ale unei regiuni. 2. Știință care studiază creațiile artistice, obiceiurile și tradițiile
populare”.

Ovid Densusianu, în lecția de deschidere la Facultatea de Litere, în anul 1909, și

publicată sub titlul Folclorul. Cum trebuie înțeles, dădea următoarea definiție: „folclorul trebuie
să ne arate cum se răsfrâng în sufletul poporului de jos diferitele manifestații ale vieții, cum
simte și gândește el fie sub influența ideilor, credințelor, superstițiilor moștenite din trecut, fie
sub aceea a impresiilor pe care i le deșteaptă împrejurările de fiecare zi” (Centrul de
Conservare și Valorificare a Tradiției și Creației Populare al Mun. București, ediție 2003, p. 37).

Noțiunea de folclor a fost folosită „atât în accepția sa lărgită – folclorul fiind considerat
întreaga cultură spirituală a unei comunități, dar și în accepția sa restrânsă – folclorul, creație
spirituală, tradițională și contemporană, exprimată în literatură, muzică, dans” (Sabina Ispas,

1
Folclor și folcloristică, în revista „Confluențe”, 1991: 46, apud Ion T. Alexandru, în „Etnologie
Românească. Tradiție, Cultură, Civilizație”, coord. Sabina Ispas, Nicoleta Coatu, 2018: 46).

S-a mai împărțit aria de cuprindere a folclorului, delimitată de cea a etnografiei, prin
faptul că folclorul cuprinde totalitatea bunurilor culturii spirituale, iar etnografia cercetează
bunurile culturii materiale (Ov. Bîrlea, Colindatul în Transilvania, în „Anuarul Muzeului
Etnografic al Transilvaniei, 1669: 7, apud Ion T. Alexandru, op.cit.).

În cultura română, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea și prima jumătate a secolului

al XX-lea, a circulat și termenul poporan, aproximativ cu aceleași înțeles cu folclor.

Popular și poporan

Diferențele esențiale între popular și poporan, între literatură poporană nescrisă și

scrisă, au fost analizate la noi de Bogdan Petriceicu-Hasdeu încă din anul 1879, în Cuvinte den
bătrâni. Hasdeu considera că poporan se numește ceea ce este creat de popor, aparține
poporului, iar popular ceea ce circulă în popor. Dumitru Caracostea, în Ce ne este cântecul
poporan, 1941, făcea distincția între cântec popular și cântecul poporan: „cântecul popular
vine din păturile de sus, autorul poate fi deci cunoscut, pe când autorul adevăratului cântec
poporan rămâne, în genere, necunoscut. În toate aceste păreri, dominanta este nașterea din
popor”.

B.P. Hasdeu analizând ceea ce se publica în Occident de către diferiți folcloriști ai vremii,
a venit cu precizări privind literatura poporană scrisă și nescrisă, și locul cărții poporane în
literatura poporană. „Literatura poporană cea nescrisă, cântece, basme etc., se poate scrie, și
totuși, fie chiar tipărită, ea nu încetează de a fi nescrisă, căci se naște și trăiește într-un mod
nescris. Scrisul o copiază dar copia nu este originalul cel viu, originalul ce continuă a se mișca și
a se schimba după ce i s-a scos portretul, încât ajunge cu timpul, în bine sau în rău, a nu mai
semăna unul cu altul. Dacă reproducțiunea cea scrisă izbutește a se răspândi în popor, numai
atunci, sub forma-i pietrificată, ea devine literatură poporană scrisă sau, mai precis, carte
poporană… Literatura poporană cea nescrisă este opera unui întreg popor sau chiar a unei ginți
întregi, a umanității. Acela care a compus pentru prima oară o doină, doina nu este a lui, căci a
zburat slobodă în aer, lipsită de vreun semn individual, și din aer, nepironită prin nimic, a prins-
o în zbor un altul, apoi un al doilea, un al treilea și așa mai încolo, în aceeași țară sau până la
marginile pământului, fiecare adăugând sau suprimând ceva, fără a da seamă nimănui de ceea
ce face, de vreme ce lucrul nu este al nimănui. Lipsa de orice fixitate este atât de pronunțată,
încât se întâmplă adesea că același individ spune altfel bucata cea poporană de câte ori o
repetă…”. (B.P. Hasdeu, Cuvente den bătrăni, Texte alese de J. Byck, Cultura Națională, 1937:
52-53)

Alexandru Odobescu, în articolul Cânticele poporane în raport cu țara, istoria și datinele

românilor, scria despre acest raport între cântecul poporan și cel scris: „Soarta cântecului
poporan nu este aceia a cuvântului scris. Liber fiu al poporului, încredințat zburdalnicei
memorii, el aleargă din om în om, din secol în secol; fiecare îi adaugă un semn de la sine, o
2
vorbă, un vers, un episod, și adesea modificat de pe vremuri, abia îi mai cunoști originea și
starea primitivă, după ce a trecut sub așa multe prefaceri” (Al. I. Odobescu, Opere complete,
vol II, București, 1908: 8). (1871), cu multiple întrebări cu conținut etnologic.

Așadar, literatura poporană scrisă, cartea poporană, chiar dacă este anonimă, este
individuală, fixată prin scris, nemaiprimind modificări, iar literatura poporană nescrisă este
colectivă, nestatornică, modificabilă prin transmitere de la un om la altul pe cale orală. Dar ca
să poată fi numite poporane, ele trebuie să vină de la popor.

„Literatura poporană cea nescrisă se naște într-un mod spontaneu. Ea este efectul
impresiunii, niciodată a premeditațiunii. Un sentiment involuntar – și iată o doină; o
întâmplare, o catastrofă – și iată o baladă; un fenomen, o credință, un joc de cuvinte – și iată o
legendă, un basm; o pățeală – și iată un proverb; o asociațiune de idei, o analogie neașteptată
– și iată o ghicitoare. Cartea poporană, din contră, nu este și nu poate fi spontanee. Ea
presupune totdeauna o intențiune, o tendință, o țintă precisă din partea autorului…” (B.P.
Hasdeu, op.cit., p. 56).

Caracteristici ale folclorului: oral, variabil, anonim, tradițional, colectiv, formalizat și

sincretic

Caracteristicile folclorului, ale creației populare sunt oralitatea, variabilitatea și

anonimitatea acesteia. Orice performare pe filieră folclorică este unică, o baladă, un cântec
spus este unic, putând suferi modificări prin transmitere pe cale orală, la momente diferite, dar
și în funcție de cel care și-o însușește, care la rândul său o poate modifica ș.a.m.d.

În vremurile noastre, în schimb, atunci când este „culeasă” și notată, devine o variantă
scrisă, cu precizarea celui care a spus-o, și datele culegerii respective: an, localitate, știința de
carte a performerului, de unde a învățat-o, momentul culegerii etc. Toate aceste aspecte
identifică performerul și definește varianta interpretată. Din necesitatea de a organiza diferitele
variante ale textelor folclorice, s-au ivit primele tipologii folclorice. Mai târziu, când știința s-a
dezvoltat și au apărut persoanele specializate în studierea și analiza folclorului, au fost alcătuite
corpusuri de texte, antologiile care cuprind culegeri de literatură populară, unele clasificate
tematic riguros, cum este, spre exemplu, Colecția Națională de Folclor ș.a.

Făcând un arc peste timp, de la ceea ce se considera poporan, la ceea ce este astăzi
folclorul, vom face câteva precizări privind caracteristicile folclorului. În lucrarea de curând
apărută, Etnologie românească. Tradiție. Cultură. Civilizație, coord. Sabina Ispas, Nicoleta
Coatu, Ed. Academiei Române, 2018, în articolul „Caracteristicile folclorului”, Sabina Ispas,
analizând conceptul de oralitate a culturii populare, scrie că „desprindem faptul că oralitatea
este mijlocul principal prin care se manifestă procesul creației folclorice, dar în strânsa
interdependență cu cel al transmiterii informației prin mijloace imprimate… Reținem ca
trăsătură pertinentă calitatea de a fi o formă de exprimare a culturii prin audiovizual, care
determină specialiștii, în momentul actual să opereze o extindere a conceptului de folclor
dinspre tradițional, arhaic, rural spre modern, contemporan, urban” (p. 57).
3
 Și, mai departe, referitor la variabilitate, Sabina Ispas (idem, p. 61-62) precizează:
„Variabilitatea este strâns legată de calea orală de transmitere… Orice variantă este un act de
inovație, pentru că nu există identitate absolută în creația orală”. Și, mai departe, cităm din
Mihai Pop și Pavel Ruxăndroiu, Folclor literar românesc, 1976, care specificau următoarele:
„Culturii populare îi este specific anonimatul … – care este – o trăsătură definitorie a creației
populare pe măsură ce însăși diferența dintre cultura orală și cea scrisă s-a instituit și
accentuat…, nu reprezintă un accident în evoluția culturii populare, ci vizează esența ei, fiind o
manifestare cu caracter colectiv… este o consecință a mentalității mediilor păstrătoare de
folclor”.

Revenind la D. Caracostea și la cântecul poporan, acesta nota: „Cântecul poporan este

un produs poetic și muzical totodată, atât de împământenit în masa rurală, printr-o lungă
transmitere orală, printr-o largă răspândire în spațiu și prin mijloace stilistice proprii acestei
mase, încât cel care-l zice, fie țăran, fie lăutar, îl zice în chip variat după timp, loc, împrejurări și
contaminări personale, și nu simte întru nimic drepturi individuale de autor, cântecul apărând
tuturor ca expresie vie a viziunii poporane făcând una cu virtualitățile limbii”. (Centrul de
Conservare, ediție 2003: 25)

Acum venim cu un altfel de exemplu, aplicat la ceea ce scria Caracostea – o știre din
ziarul Gândul, din 18 martie 2010: „Institutul de Etnografie și Folclor din București va stabili
dacă piesa "Pușca și cureaua lată" este sau nu de inspirație folclorică, urmând să se facă și o
expertiză, au stabilit, joi, judecătorii Tribunalului Cluj. De asemenea, instanța a cerut părților să
depună la instanță CD-uri cu cântecele pentru ca Institutul de Etnografie și Folclor să
stabilească dacă opera sau operele sunt de inspirație populară. Procesul a fost intentat, în urmă
cu câteva luni, de rapsodul Mircea Simionca, din comuna mureșeană Vătava, cântăreților Traian
Ilea și Valeria Ilea Codoreanu, pentru drepturile de autor asupra melodiei "Când eram tânăr
fecior", cunoscută sub denumirea "Pușca și cureaua lată". În plângerea depusă la dosarul
1.137/102/2009, rapsodul Mircea Simionca a cerut recunoașterea dreptului de autor asupra
piesei "Pușca și cureaua lată" și despăgubiri de 100.000 de lei, susținând că el a lansat-o încă din
2002”.

De asemenea, trebuie să arătăm caracterul tradițional al folclorului, relevând caracterul

precumpănitor conservator, fără a neglija modificarea acestuia, adaptarea la inovație. În
această dinamică lentă, care presupune atât conservare cât și schimbare, trebuie observat cum
elementul de noutate este integrat și asimilat de cel tradițional, devenind el însuși, peste ani,
parte a tradiției. Tradiția implică ideea de continuitate în timp și spațiu, este proprie unei
comunități determinate, locuind un anumit teritoriu, care asimilează lent persoane venite din
alte spații care intră în acea comunitate, impunând reguli de conviețuire socială.

„Tradiția presupune… o relație constantă și repetitivă cu trecutul, ce imprimă culturii

tradiționale o puternică trăsătură conservatoare. Trebuie să specificăm de la bun început că,
oricât de conservatoare ar fi, o societate (modernă, dar și tradițională) are propria dinamică,
internă sau indusă din exterior. De aceea vom începe prin a aborda relația tradiție – inovație,
4
așa cum se manifestă în cursul proceselor de creație culturală specifice oralității tradiționale”.
(Laura Jiga Iliescu, în „Etnologie Românească. Tradiție, Cultură, Civilizație”, coord. Sabina Ispas,
Nicoleta Coatu, 2018: 34-35).

Un alt aspect este dat de caracterul colectiv al creației folclorice, de grupuri și

colectivități care au propriile reguli, sunt conservatoare, au autoritate, individualitate,
coeziune, identitate în raport cu altele. Caracterul colectiv se formează prin trecerea
variantelor, în timp, de la un creator la altul, existând contribuții individuale succesive în cadrul
șirului de nesfârșite variante. Ceea ce la un moment dat surprinde cercetătorul etnolog, într-o
culegere de teren, reprezintă o variantă a acelei interpretări folclorice, care rămâne astfel doar
în cartea sa, ea suferind modificări în contextul local, conform legilor folclorului.

Caracterul formalizat presupune folosirea unor coduri stereotipe care stau la baza
acestei comunicări orale, care sunt înțelese atât de către cei care transmit mesajul cât și de
receptori. Există un proces îndelungat de modelare a acestora, de circulație a unor modele
structurale, locuri comune, clișee, formule inițiale, repetiții etc.

Caracterul sincretic se referă la faptul că alături de text avem melodie, joc, interpretare
artistică, mimică ș a., existând astfel diferite limbaje și coduri de expresie care trebuie
decodificate. Spre exemplu călușul, alaiul de nuntă, paparuda, pot fi analizate și interpretate
din multiple perspective: istorică, folclorică, etnografică, etnocoreologică, fiind nevoie de
colective interdisciplinare de culegere a materialelor de teren, în vederea surprinderii
elementelor proprii fiecărei discipline.

Importanța antologiilor și corpusurilor de texte folclorice

Să vedem acum ce informații ne pot da aceste corpusuri de texte și antologii.

„Colecțiunile de folclor – preciza Ovid Densusianu, în lucrarea citată mai devreme (Folclorul.
Cum trebuie înțeles, p. 37) – trebuie să ne aducă informații din care să se poată vedea ce crede
omul de la țară despre cei mai apropiați sau mai îndepărtați de el, cei din satul lui ori cei de la
oraș, despre neamurile streine cu care vine în contact, despre biserică și școală, despre armată
și administrație, despre unele evenimente la care a luat parte, sau despre care a auzit
povestindu-se, cum l-au impresionat unele lucruri pe care le-a văzut în afară de satul lui, ce-și
mai amintește din copilărie, care personalități însemnate se impun mai mult simpatiei lui, cum
și le înfățișează și ce cunoaște din viața lor etc. Numai în chipul acesta putem ajunge să
cunoaștem pe țăran așa cum este, în toate prilejurile care pun în lumină felul lui de a gândi și
de a simți, la muncă ori la petrecere, printre ai lui ori printre alții, vesel ori întristat”.

Într-un articol, Corpusul folclorului românesc, publicat în Revista de Etnografie și Folclor

în anul 1969, Mihai Pop, referindu-se la realizarea Colecției Naționale de Folclor, făcea
următoarea apreciere cu privire la importanța acestei colecții: „Colecția Națională de Folclor va
fi o carte fundamentală care să se găsească în viitor în biblioteca oricărui român cultivat. Va fi
însă pentru oamenii de știință acel „corpus” de materiale folclorice spre care ne-a orientat
școala lui B.P. Hasdeu, cartea de temelie a cercetărilor viitoare. Cele circa 40 de volume vor
5
constitui o colecție a tuturor genurilor și speciilor folclorului românesc, din care nu va lipsi nicio
categorie tipologică și nicio variantă semnificativă a ei, dar în care nu se va strecura nici un fapt
neautentic, lipsit pe un plan larg de certă valoare culturală”.

Tematica Colecției Naționale de Folclor: 1. Legende; 2. Basme cu animale; 3. Basme

fantastice; 4. Snoave; 5. Povești; 6. Cântece epice: a) poezie, b) muzică; 7. Cântece lirice: a)
poezie, b) muzică; 8. Colinde: a) poezie, b) muzică; 9. Ale obiceiuri de peste an; 10; Obiceiuri
la naștere și alte obiceiuri de familie; 11. Obiceiuri de nuntă; 12. Obiceiuri de înmormântare;
13. Descântece; 14. Muzică instrumentală și instrumente populare; 15. Dansuri; 16. Proverbe;
17. Ghicitori; 18. Cântece de lume; 19 Cântece și jocuri de copii; 20. Jocuri distractive; 21.
Teatru popular.

Actualitatea și perenitatea folclorului

Răspunzând la întrebarea pe care și-o puneau în epocă, în urmă cu 110 ani, ca și astăzi,
cum că folclorul va muri, se va sfârși, Ovid Densusianu aprecia că fiecare epocă „e caracterizată
prin manifestațiuni proprii de viață, și urmărind aceste manifestațiuni, așa cum ele se
reflectează în sufletul contemporanilor, folcloriștii vor avea totdeauna un câmp întins de
cercetare” (p. 42). Iar culegerile folclorice vor putea să servească, cu informații bogate,
literaturii, psihologiei și sociologiei, istorie și, mai ales, filologiei, întrucât, spunea
Densusianu,în culegerile folclorice se poate observa că țăranul utilizează cuvinte vechi sau
întorsături de fraze la care a renunțat în limbajul obișnuit.

TEMĂ:

Căutarea pe internet a unor volume (autor, titlu, an apariție) care au fost elaborate în cadrul
Colecției Naționale de Folclor.

+ Unitatea 3 de învatare (Folclor, autori N Constantinescu și Ioana-Ruxandra Fruntelată, p. 30-

40)