1

Bazele psihologiei generale Mihail Golu

91-122;
CARACTERISTICILE PSIHICULUI UMAN
Ca modalitate informaional specific i, implicit, ca o nou form a vieii de relaie la nivelul regnului
animal, psihicul ne apare ca un continuum pe care se delimiteaz i se individualizeaz un numr imens de
gradaii i trepte evolutive. Psihicul uman reprezint segmentul superior al acestui continuum. Sub el se ntinde
universul psihicului animal. Raportul dintre cele dou segmente a constituit obiect de aprinse dispute n
psihologie i nici n prezent nu se poate spune c s-a ajuns la un punct de vedere unanim mprtit. Ca i n alte
probleme, nu s-a putut evita ciocnirea tendinelor opuse, unilateral absolutizante: o prim tendin inspirat din
filosofia idealist i din teologie absolutizeaz ntr-att deosebirile dintre psihicul uman i cel animal, nct se
consider dou realiti distincte i neraportabile; cea de a doua tendin, opus primei, i trage originea din
biologia evoluionist a lui Darwin i va absolutiza asemnrile, deosebirile fiind declarate pur cantitative,
neeseniale. n plan metodologic, prima tendin excludea orice transfer de date sau explicaii de la psihicul
animal la cel uman sau de la cel uman la cel animal. n schimb, cea de a doua permite un astfel de transfer n
ambele sensuri i ntr-o asemenea msur, nct n explicarea comportamentului animal se invoc fr rezerve
voina, intenia, iubirea sau ura, iar n explicarea comportamentului uman se invoc la fel de direct i categoric
instinctul, iraionalul, impulsivitatea, incontientul.
Cum se ntmpl mai ntotdeauna n asemenea probleme, adevrul tiinific se afl undeva la mijloc. Prin
urmare, psihicul uman trebuie considerat i ca fcnd parte din continuumul general al psihicului, dar i ca
reprezentnd un moment de discontinuitate evolutiv. Lui i vor fi proprii toate trsturile i determinaiile
psihicului n general, dar va dobndi i trsturi i determinaii specifice, calitativ noi, superioare. Trsturile i
determinaiile generale le putem rezuma n urmtoarele: natura informaional, funcie a sistemului nervos,
constituirea n procesul comunicrii organismului n mediul extern, funcie de semnalizare-designare, cu rol de
reglare n dinamica relaiei organismului cu mediul. Pe baza lor, n mod logic, se pot stabili asemnri ntre
psihicul uman i cel animal. ntre anumite limite, studiul comportamentului animal poate oferi date importante
pentru nelegerea unor aspecte ale comportamentului uman. Admiterea asemnrilor nu trebuie s conduc la
reducerea comportamentului uman la cel animal sau la ridicarea comportamentului animal la nivelul celui
uman.
n cursul comparaiei, nu trebuie s se piard din vedere faptul c nsei trsturile i determinaiile generale
ale continuumului psihic au nregistrat modificri semnificative, n ceea ce privete valorile i modalitatea
concret de realizare, ele nefiind, aadar, identice pe toate treptele evoluiei.
Cu ct dou trepte sunt mai ndeprtate una de alta, cu att diferenele dintre ele sunt mai mari, i invers, cu
ct ele sunt mai apropiate, cu att aceste diferene vor fi mai mici, iar asemnrile mai mari. Treapta animal
cea mai apropiat de treapta uman este cea a maimuelor antropoide i, n primul rnd, a cimpanzeului.
Diferenele dintre cele dou trepte sunt incomparabil mai mari i din punct de vedere cantitativ i calitativ dect
diferenele dintre treapta maimuelor antropoide i treapta imediat de sub ea a maimuelor inferioare sau a
delfinilor. Putem afirma c apariia omului reprezint un moment de discontinuitate, de salt calitativ pe
traiectoria evoluiei.
i cum apariia psihicului o punem pe seama constituirii unui nou mod de existen, prin desprinderea
regnului animal din regnul vegetal, i apariia psihicului uman se leag de desprinderea din seria animal a unei
noi ramuri evolutive, ramura lui homo sapiens i de constituirea unui nou mod de existen cel sociocultural.
Evoluia natural, biologic a creat ceea ce, n termenii informaticii, am putea denumi hardware-ul capabil s
ridice la un nivel superior relaionarea organismului cu mediul (i procesarea informaiei). Principalele elemente
de hardware, care asigur premisele indispensabile ale realizrii noii forme a psihismului psihismul uman ,
sunt creierul (creierul uman, a crui superioritate n organizarea structural-funcional am demonstrat-o mai sus)
i poziia biped, care a permis lrgirea orizontului vizual i folosirea membrelor superioare exclusiv pentru
funcii instrumental-obiectuale, de creare i utilizare a uneltelor.
Mediul sociocultural este cel care determin elaborarea software-ului, adic a programelor logice interne
de procesare integrare i interpretare a coninuturilor informaionale.
Organizarea psihic de tip uman nu s-a constituit n forma ei complet i definitiv o dat cu apariia
primilor reprezentani ai speciei homo sapiens sapiens i a primelor structuri ale mediului sociocultural, astfel
2
nct, ulterior, s nu mai fi avut loc dect un simplu proces de reiterare i transmitere a ei de la o generaie la
alta. Dimpotriv, constituirea ei are un caracter evolutiv-istoric, multistadial. Forma iniial a acestei organizri
este embrionar, ea fiind mai apropiat de cea a cimpanzeului dect de cea a omului adult din epoca modern.
Spre deosebire de seria animal, unde pattern-ul de baz al organizrii psihocomportamentale rmne relativ
acelai de la o generaie la alta n cadrul aceleiai specii, n seria evolutiv uman acesta va suferi modificri
semnificative de la o etap istoric la alta. Sursa principal a unei atare variabiliti o constituie nsi dinamica
mediului sociocultural. Ritmul i amplitudinea schimburilor n configuraia mediului sociocultural au sporit
aproape n progresie geometric, impunnd restructurri tot mai profunde n sfera vieii psihice a noilor
generaii. n epoca actual, aceste schimbri au devenit att de rapide (volumul informaiei se dubleaz la
fiecare 10 ani), nct chiar una i aceeai generaie este obligat s-i restructureze de mai multe ori n timpul
vieii sistemele de cunotine, de atitudini i mentaliti elaborate n cursul anilor de coal i al adolescenei.
Putem, aadar, afirma c prima caracteristic definitorie a psihicului uman o constituie pregnantul su
dinamism evolutiv.

Dac, n plan biologic, evoluia omului se consider demult ncheiat, nemaifiind nregistrate modificri
semnificative nici n constituia fizic, nici n anatomia creierului de cnd a aprut homo sapiens sapiens, n
plan psihic, evoluia a rmas permanent deschis, amplificndu-i tot mai mult spaiul de variabilitate
intergeneraii i interindividual.
O a doua caracteristic a psihicului uman, care-l deosebete fundamental de psihicul animal o constituie
extraordinara lui complexitate. Este unanim admis teza c psihicul uman reprezint cel mai complex sistem
dintre toate sistemele reale cunoscute nou pn la ora actual.
Aceast complexitate se realizeaz att n plan structural-arhitectonic, ct i n plan funcional.
Din punct de vedere structural, sistemul psihic uman (SPU) posed cea mai mare eterogenitate modal i
cea mai ntins plaj de variabilitate valoric a componentelor de baz n plan interindividual.
Pe lng componentele primare, care sunt, ntr-o form sau alta, prezente i la animale, psihicul uman are n
alctuirea sa, n cea mai mare parte, componente proprii numai lui, de genul proceselor secundare superioare:
gndirea logic, bazat pe principiul generalizrii, abstractizrii i formalizrii, imaginaia creatoare, memoria
istoric, limbajul articulat, funcia decizional, voina deliberativ, motivaia sociocultural, funcia de
valorizare (axiologic), emoiile i sentimentele superioare de ordin estetic i sociomoral, trsturi caracteriale,
complexe structuri aptitudinale de execuie i creaie. Acestea vor genera i vor susine din interior o gam
aproape infinit de comportamente i activiti, dup care se obiectiveaz n ultim instan superioritatea
omului n raport cu animalul.
Complexitatea structural a sistemului psihic uman iese i mai pregnant n relief dac prezentm schema
logic de organizare intern a lui. Aceasta se dispune att pe vertical (ierarhic), ct i pe orizontal (fig. 7).
Dimensiunea vertical ne dezvluie caracterul plurinivelar al organizrii interne, delimitarea principalelor
subsisteme dup criteriul inferior-superior, primar-secundar. Sintetiznd datele i punctele de vedere produse de
evoluia anterioar a psihologiei, vom identifica trei niveluri eseniale ale organizrii sistemului psihic uman:
nivelul incontient, nivelul subcontient i nivelul contient.
3


Trebuie s subliniem aici c, n forma ei elaborat, ideea organizrii ierarhice multinivelare a vieii psihice
a omului aparine colii psihanalitice i, n primul rnd, creatorului acestei coli S. Freud, prin introducerea
celor trei instane, dispuse pe vertical: Sinele (id-ul), Supra-eul (super ego) i Eul (Ego).
Astzi, noiunea de organizare multinivelar se aplic nu numai sistemului psihic n ansamblu, ci i
funciilor i proceselor particulare, ncepnd cu senzaia i terminnd cu procesele superioare ale gndirii.

Nivelul incontient.
Referiri la existena unor fenomene psihice incontiente gsim nc n sec. XVII, la Leibniz, care vorbea
despre existena percepiilor mici, care se produc sub pragul de contientizare i pot influena mersul
percepiei i gndirii contiente. Mai trziu, Maine de Biran (1766-1824) transform noiunea de percepii
mici n cea de percepii obscure, ntruct despre coninutul lor subiectul nu poate s relateze nimic n mod
direct. La rndul su, G. Fechner (1801-1887), studiind relaia dintre intensitatea stimulului i intensitatea sau
claritatea senzaiei, introduce termenul de senzaii subliminale, care ca atare nu reuesc s se individualizeze
n cmpul contiinei, dar influeneaz prin potenare sau diminuare (inducia negativ) pe cele contientizabile
n momentul dat.
Helmholtz (1897) va merge i mai departe, susinnd existena unor raionamente incontiente i explicnd
cu ajutorul lor fenomenul insight gsirea instantanee a soluiei la o problem.
n filosofie, ideea existenei unei viei psihice incontiente sau iraionale a fost i mai amplu susinut i
dezvoltat n lucrrile unor mari gnditori ai sec. XIX, precum Schelling, Schopenhauer, Nietzsche, Hartman. n
interpretarea omului, sec. XIX a dus deja la formularea opoziiei dramatice ntre raional i iraional, ntre omul-
uman i omul-bestie. Cele dou entiti sunt prezente n structura fiecrei persoane individuale concrete, dar
raportul de for dintre ele este variabil i, de aceea, controversabil. n interpretarea acestui raport, din nou vom
asista la confruntarea a dou tendine unilateral-absolutizante i, implicit, reciprocexclusive: tendina
raionalist, care va afirma predominarea absolut a forei raionalului asupra iraionalului, a contientului
asupra incontientului, i tendina iraionalist, care susinea predominarea absolut a iraionalului, a
instinctului, a bestiei asupra raionalului, a contientului, a umanului.
4
Pe fondul acestei confruntri filosofice, S. Freud se va apleca n mod sistematic, de pe poziiile omului de
tiin, asupra fenomenelor psihice incontiente, realiznd pentru prima dat o analiz, descriere i interpretare
nchegate, coerente ale acestei realiti. Meritul principal al lui Freud rezid n aceea c a reuit s sparg
tiparele i zidul prejudecilor, n interiorul cruia se cantonase psihologia vremii, demonstrnd necesitatea
includerii n psihicul uman a incontientului, ca o component bazal i esenial pentru dinamica personalitii
i comportamentului cotidian.
n evaluarea i stabilirea rolului incontientului n determinarea comportamentului i activitii personalitii
umane, Freud a mbriat linia filosofic a iraionalismului.
Astfel, el va conferi incontientului rolul esenial n structura aparatului psihic, pe seama elementelor i
forelor lui fiind pus ntreaga gam a manifestrilor i activitilor omului, inclusiv a celor de creaie.
i dac, pn atunci, psihologia pctuia prin faptul c-i limita domeniul exclusiv la studiul fenomenelor
psihice contiente, concepia lui Freud avea s-i dovedeasc vulnerabilitatea i slbiciunea printr-o limitare
invers, afirmnd c adevratul obiect de studiu al psihologiei l reprezint incontientul.
n contextul dat, pe noi ne intereseaz contribuia concret a lui S. Freud la aprofundarea studiului i
analizei structurii i coninutului incontientului, ca prim nivel al sistemului psihic uman. i nu este nici o
exagerare dac afirmm c ceea ce se cunoate la ora actual, n aceast problem, se datorete aportului colii
psihanalitice.
Astfel, sintetiznd datele reprezentanilor acestei coli, obinem un tablou extrem de complex al
incontientului uman. n cadrul acestui tablou, se delimiteaz, din punct de vedere modal, dou forme:
incontientul colectiv i incontientul individual. Pentru Freud, importana cea mai mare o are incontientul
individual, cel colectiv constituind o platform mai mult sau mai puin neutr; n schimb, pentru C. Jung, rolul
activ i determinant n dinamica personalitii l joac incontientul colectiv, la a crui analiz de structur i
coninut el i-a adus o contribuie decisiv.
Incontientul colectiv este alctuit din elemente de ordin afectiv, motivaional, cognitiv i executiv-
instrumental (acestea din urm n forma unor scheme interne de rspuns i comportament), constituite n cursul
evoluiei istorice a speciei umane i conservate n straturile profunde ale memoriei. n pofida discontinuitii
marcate de indivizii concrei n succesiunea generaiilor (timpului), umanitatea prezint n sine i o anumit
unitate i continuitate, care se vor manifesta legic i irezistibil n tendina indivizilor de a se cuta venic, de a se
recunoate i de a realiza o existen de grup, comunitar. La nivelul fiecrui om, se pune n eviden o memorie
a speciei, nnscut, i o memorie individual, structurat n timpul ontogenezei.
Dup Jung, elementele vieii psihice ancestrale se articuleaz n veritabile matrici sau tipare, denumite de el
arhetipuri, care vor ghida din interior, ntr-un sens imperativ, procesul plmdirii personalitii de suprafa a
individului. Ca ntregul edificiu al vieii psihice, arhetipul este alctuit pe principiul interaciunii antagonice
ntre forele constructive (ale vieii) i cele distructive (ale morii), ntre forele binelui i cele ale rului, ntre
iubire i ur. n arhetip, ca expresie structurat a incontientului colectiv, se afl practic ceea ce n mod curent se
numete destin.
Incontientul individual, aa cum a fost el analizat de S. Freud, se compune din dou segmente, cu coninut
i rol diferit n dinamica sistemului personalitii, i anume: incontientul primar, nnscut, i incontientul
secundar, dobndit.
Primul este legat i exprim natura biologic a omului. El include tendinele, pulsiunile, i instinctele
primare, legate de asigurarea supravieuirii i echilibrului fiziologic al organismului. Este structurat dup
principiul plcerii i al reducerii necondiionate a strilor interne de tensiune i frustraie. n centrul tuturor
elementelor componente, Freud a aezat instinctul erotico-sexual sau complexul libidoului. Motivndu-i
opiunea, Freud afirm: dac acest instinct nu ar fi cel mai important, atunci actul procrerii nu ar ncepe cu
el. Freud confer noiunii de libidou un sens mai larg, de energie vital nobil, care st la baza tuturor
proceselor de dezvoltare i organizare a personalitii. Componenta sexual-genital nu are dect un rol
particular i, implicit, limitat.
Pe lng elementele structurale de fond, pe care am putea s le numim hardware, n sfera incontientului
primar se mai includ: strile onirice (visele care acompaniaz somnul), lapsusurile, inversiunile i aglutinrile
verbale, actele ratate. Acestea reprezint latura funcional cotidian a incontientului, care se manifest n
cadrul raportrii subiectului la situaiile prezente sau anterioare, i am putea s le numim software. n
5
accepiunea lui Freud, ele sunt modaliti simbolice, deghizate, de exprimare a coninuturilor interne profunde
ale incontientului. Cum acesta nu poate fi observat i nregistrat n mod direct, nemijlocit, manifestrile
simbolice menionate mai sus devin principala cale de acces la el. De aceea, toate sunt considerate ca produsul
unui determinism implacabil, avnd, prin urmare, o semnificaie precis, dar ascuns. Studiul i interpretarea lor
a constituit esena metodei psihanalitice.
Trsturile specifice eseniale ale incontientului primar le constituie ncrctura energetic deosebit i
naltul dinamism, care reflect variabilitatea sau periodicitatea strilor de necesitate ale organismului. n
sistemul de personalitate, incontientul primar corespunde instanei sinelui.
Incontientul secundar este format, cu precdere, din consensurile i experienele cu rol de reglementare
sociocultural a comportamentelor generate de motivaia bazal i care se integreaz ca frne interne, cu
funcionare automat. Cu alte cuvinte, incontientul dobndit este contiina moral a societii, codificat n
forma unui mecanism de autocenzur.
n sistemul personalitii, el corespunde instanei supraeului. Dup Freud, att incontientul primar, ct i cel
dobndit reprezint structurile cele mai stabile ale personalitii, ele neevolund i nemodificndu-se
semnificativ de-a lungul procesului dezvoltrii personalitii. Din aceast cauz, i conflictul dintre sine i
supraeu are un caracter permanent, soluionarea lui fcnd necesar formarea i intervenia celei de a treia
instane a aparatului psihic instana Eului.
Mergnd pe linia desexualizrii concepiei psihanalitice, A. Adler reduce incontientul la cuplul
sentimentul inferioritii-reacia de compensare, a crui dinamic se transform n principalul motor al
dezvoltrii i devenirii personalitii.
Karen Horney, iniial discipol i ulterior critic al lui Freud, interpreteaz incontientul prin prisma
sentimentului de securitate i a opusului acestuia anxietatea. Rolul lui este subordonat relaiei individului cu
mediul social, unde trebuie cutat i originea conflictelor. (La Freud, originea conflictelor era situat exclusiv
n plan intern, n antagonismul dintre sine i supraeu).
La Erich Fromm, incontientul apare ca for irepresiv de nrdcinare a eului n lume, acesta fiind
condiia esenial a echilibrului interior. Modul de relaionare a individului cu mediul social depinde nu numai
de dotarea instrumental-aptitudinal a celui dinti i de permisivitatea celui de-al doilea, ci, n primul rnd, de
selectivitatea instinctului sau a sentimentului de nrdcinare.
K. Wilber (1984), prelund ideea lui Freud despre caracterul eterogen, complex al incontientului,
subliniaz necesitatea admiterii i a organizrii lui dup anumite criterii de coninut sau de funcie. El identific
nu mai puin de cinci tipuri de incontient, i anume: 1. incontientul fundament, alctuit din coninuturi care
pot deveni oricnd contiente; 2. incontientul arhaic, care cuprinde structuri simple, primitive, motenite
filogenetic; 3. incontientul submergent, rezultat al mecanismului refulrii sau reprimrii; 4. incontientul
pecete, format din coninuturi nerefulate, dar refulabile; 5. incontientul emergent, n care se includ structurile
profunde, prezente de la natere, dar neproiectate nc spre suprafaa incontientului fundament.
O chestiune mult discutat este aceea dac incontientul trebuie considerat substantiv, deci ca entitate
psihic distinct, sau adjectiv, ca atribut al organizrii psihice integrale. Lui Freud i s-a reproat tocmai c el l-a
luat ca substantiv, crend prin aceasta o fractur de netrecut ntre contiin i incontient.
Natura i rolul funcional al incontientului. Dei prea c natura incontientului este exclusiv afectiv-
motivaional i exprim doar potenialul energetic-vectorial al personalitii, cercetrile mai recente au adus o
corecie important acestei opinii, demonstrnd i existena unei componente cognitiv-ideatice. Astzi, este larg
acceptat ideea c fluxul informaiilor recepionat din afar este procesat nu numai la nivel contient, ci i
incontient. Se confirm astfel ipoteza emis n sec. XIX de ctre Helmholtz cu privire la existena
raionamentelor incontiente. ntrebarea care se pune, n acest caz, este dac procesarea de tip incontient a
informaiilor se concretizeaz numai sub forma imaginilor sau/i a cuvintelor. Dup cum remarca H. Ey (1983),
la aceast ntrebare s-au formulat dou rspunsuri divergente: unul susinnd prima variant (a imaginilor),
cealalt susinnd cea de a doua variant (a cuvintelor), incontientul dispunnd de un limbaj propriu prin care
comunic. Dar comunicarea pe care o realizeaz incontientul nu are un caracter direct i deschis ca cea
realizat de contient, ci unul indirect, deghizat, simbolic. Esena procesrii de tip incontient a informaiilor
rezid, aadar, n a construi simboluri care s marcheze sau s ascund ceea ce nu trebuie spus. Verbalizarea
acestor simboluri se obine pe cale ocolit, prin metoda naraiunii psihanalitice elaborat de Freud. Rolul
6
incontientului a fost, de asemenea, mult controversat, iniial existnd dou poziii opuse, antagonice: una
susinut de Freud i coala sa, care absolutiza rolul funcional al incontientului, considerndu-l factor
determinant al conduitei i sursa intern major a impulsurilor energetice ale dezvoltrii personalitii, i
cealalt, afirmat de adversarii psihanalizei, ndeosebi de reprezentanii introspecionismului, care negau orice
rol pozitiv al incontientului, considerndu-l cauza tuturor relelor i manifestrilor agresiv-criminale ale omului.
n prezent, opoziia menionat s-a estompat, poziiile antagonice fiind nlocuite cu una realist-moderat, care
atribuie incontientului att un rol pozitiv, ct i unul negativ, primul precumpnind asupra celui de al doilea.
Rolul pozitiv poate fi concretizat i detaliat astfel: a) pstreaz i monitorizeaz ansamblul trebuinelor
biologice i fiziologice i impune activarea comportamentelor specifice de satisfacere; b) asigur un anumit
mod de procesare a informaiilor i realizeaz combinaii subliminale, cu rol adaptativ-instrumental, pe care le
preia contiina n cadrul activitilor rezolutive i de creaie (vezi intuiia, inspiraia); c) asigur pregtirea i
susinerea activitii gndirii i a spontaneitii inteligenei; d) prin anumite manifestri ale sale vise, reverii
ndeplinete o funcie catartic, de detensionare afectiv i de eliberare; e) este principalul generator al
experienelor transpersonale embrionare i fetale, ancestrale, colective, rasiale; f) asigur continuitatea noastr
psihic n timpul somnului, al hipnozei i al transelor, cnd controlul contiinei este abolit. Rolul negativ al
incontientului se evideniaz n: a) genereaz strile de afect care mping la aciuni i comportamente cu
caracter destructiv; b) este sediul instinctului agresivitii pe care-l poate exacerba i transforma ntr-o trstur
stabil de personalitate; c) se implic adesea n mod perturbator n fluxul gndirii i al activitii,
predispunndu-ne la erori.
Subcontientul.
Pe scurt, subcontientul ar putea fi definit prin coninutul memoriei de lung durat, care nu se afl
antrenat n momentul dat n fluxul operativ al contiinei, dar care poate fi contientizat n situaii adecvate. El
cuprinde, aadar, informaii, amintiri, automatisme, deprinderi, ticuri, stri de set (montaj) perceptiv i
intelectual, tonusul emoional (fondul dispoziional), motive. Ca sfer, subcontientul este incomparabil mai
ntins i mai bogat att dect incontientul, ct i dect contientul. Dar cea mai mare parte a elementelor
componente ale sale se afl n stare latent, alctuind rezervorul activitii contiente curente. Active i
realizabile n comportament n afara cmpului contiinei sunt doar automatismele, deprinderile, obinuinele.
Dar chiar coninutul latent al subcontientului intr n structura strii de pregtire psihic general a subiectului,
influennd pozitiv sau negativ desfurarea proceselor psihice contiente, de la percepie pn la gndire.
Ar fi incorect ns s reducem coninutul subcontientului exclusiv la informaiile, experienele i actele care
provin din contiin; el, n mod firesc, comunic i cu incontientul, ncorpornd, deci, i o serie de elemente
ale acestuia. Argumentul principal n sprijinul acestei afirmaii l constituie comportamentele finaliste, al
cror motiv rmne necontientizat. De asemenea, automatismele se declaneaz i se susin prin aciunea
pulsiunilor i tendinelor incontientului.
Principiul activismului i dinamicitii se aplic i organizrii subcontientului. Astfel, el nu trebuie vzut ca
o entitate static i pietrificat, lipsit de micare interioar, ci, dimpotriv, ca o organizare dinamic, n cadrul
creia se produc reaezri, rearticulri i reevaluri ale elementelor componente i chiar programe pentru
activitile contiente viitoare. O latur concret a dinamismului intern al subcontientului o constituie
fenomenele de reminiscen, de reproducere selectiv i de reproducere fabulatorie a unor informaii,
evenimente sau experiene anterioare.
n lumina celor de mai sus, trebuie s admitem faptul c subcontientul posed o anumit autonomie
funcional, el dispunnd de mecanisme proprii de autontreinere i autoconservare. Aceste mecanisme sunt
stimulate de sus prin fluxurile contiinei, n stare de veghe i de activitate orientat spre scop, i de jos, prin
fluxurile incontientului, n stare de somn sau de contiin confuz, ce caracterizeaz strile de ebrietate i cele
provocate de narcotice.
Visele, dei i au punctul de pornire n incontient, ele se finalizeaz i se depoziteaz n sfera
subcontientului, i anume, n etajul superior al acestuia, ceea ce face posibil contientizarea i relatarea
coninutului lor imediat dup trezire.
Importana subcontientului nu o putem nicicum subestima, fiind greu de imaginat existena psihic
normal a omului fr prezena i funcionalitatea lui.
7
n primul rnd, el asigur continuitatea n timp a Eului i permite contiinei s realizeze integrarea sub
semnul identitii de sine a trecutului, prezentului i viitorului. tim c n cazurile amneziilor totale
anterograde sau retrograde , identitatea de sine este puternic alterat, relaionarea subiectului cu lumea fiind
profund perturbat. n al doilea rnd, subcontientul d sens adaptativ nvrii, permind stocarea informaiei
i experienei pentru uzul ulterior. n desfurarea oricrui proces contient, chiar dac el este provocat i se
raporteaz la un obiect sau la o situaie extern concret, subcontientul se conecteaz n mod necondiionat la
experiena anterioar, att n forma operaiilor (sau transformrilor), ct i n cea a modelelor informaionale-
imagistice sau conceptuale. n fine, n al treilea rnd, subcontientul asigur consistena intern a contiinei,
durabilitatea ei n timp; n afara aportului su, contiina s-ar reduce la o simpl succesiune a clipelor, a
coninuturilor senzaiilor i percepiilor imediate, devenind imposibile funciile ei de planificare i proiectiv.
Dei, firete, meninerea n stare optim a cadrelor de referin ale contiinei reclam permanenta comunicare
senzorial (izolarea senzorial pe o durat mai mare de 5-6 zile produce perturbri serioase n dinamica intern
a contiinei), subcontientul este indispensabil pentru desfurarea unei activiti mintale contiente
independente, adic n absena influenei directe a obiectelor sau fenomenelor externe.
Contientul.
n capitolul consacrat obiectului psihologiei am trecut n revist controversele purtate i exagerrile
fcute n definirea locului i rolului contiinei, exagerri care au mers de la absolutizarea ei, considerndu-se c
atributul psihicului trebuie s-l posede numai strile i faptele de contiin (psihologia introspecionist a
contiinei), pn la negarea i aruncarea peste bord a ei, considerndu-se c ea este un simplu epifenomen,
iluzie, o invenie metafizic (n psihologia behaviorist clasic, varianta watsonian).
Din fericire, psihologia contemporan a reuit s depeasc n plan metodologic aceste opoziii i
absolutizri unilateral-exclusiviste i s gseasc modalitatea unei abordri mai mult sau mai puin congruente
i unitare a contientului. Firete, aceasta nu nseamn c n toate lucrrile consacrate problemei contiinei i
contientului gsim aceleai idei i aceleai aspecte. Complexitatea extrem a fenomenului impune delimitri i
centrri pe o latur sau alta, pe o trstur sau alta. Dar nimeni nu-i mai nsoete demersul su de pretenia c
acesta este singurul posibil, singurul adevrat i, n acelai timp, exhaustiv.
Important este faptul c, astzi, nimeni nu mai reduce viaa psihic a omului doar la contiin i nimeni nu
mai neag realitatea contiinei i necesitatea de a fi cercetat i explicat ca atare. Toat lumea este de acord c
ea, contiina, reprezint o component, o form sau un nivel al organizrii psihice generale. De asemenea, toat
lumea este de acord c aceasta este componenta cea mai nou din punct de vedere filogenetic, cea mai
complex n ordine structural i funcional i cel mai puternic dezvoltat i afirmat la om. n fine, ntlnim
un acord cvasiunanim n a considera drept caracteristici eseniale ale contiinei discriminarea, disocierea,
medierea, delimitarea, opoziia Eu-lume, subiectiv-obiectiv, decentrarea (raportarea la sine de pe poziiile
altuia), evaluarea-autoevaluarea, orientarea spre scop stabilit anticipat, atribuirea i crearea de semnificaii,
realizarea i afirmarea entitii i identitii Eului prin crearea i meninerea controlului asupra coordonatelor
orizontului temporar.
Sigur, n abordrile concrete, apar deosebiri de vederi i elemente de controvers. Astfel, n abordarea
determinaiei structurale (arhitectonice), unii definesc contiina sumativ (ansamblul funciilor i proceselor
psihice particulare, cognitive, afective i motivaionale), alii rezumativ-selectiv, acordnd ponderea principal,
de exemplu, proceselor superioare ale gndirii sau structurilor i funciilor axiologice sau structurilor i
funciilor morale (vezi, n acest sens, dictonul frecvent invocat n epoca revoluiei tehnico-tiinifice: tiin
fr contiin nu nseamn nimic sau tiina fr contiin devine antiuman).
A admite, fr rezerve, prima definiie nseamn a condiiona atributul contientului de prezena ntregii
sume a proceselor psihice particulare, ceea ce, evident, contravine realitii, care ne arat c aceste procese
sunt contiente nu numai atunci cnd sunt luate toate mpreun, ci i cnd se manifest fiecare separat ca
senzaie, ca percepie, ca gndire, ca memorie, ca trire emoional etc.
A admite, de asemenea, necritic, cea de a doua definiie nseamn a explica ntregul printr-una din prile
sale componente, ceea ce, evident, ar duce nu la rezolvarea problemei, ci la estomparea ei.
n faa unei asemenea situaii, cea mai bun soluie este de a defini structural contiina ca un nivel specific,
calitativ superior al organizrii psihice, caracterizat printr-o emergen integrativ ireductibil i atingnd
coeficientul de complexitate cel mai nalt la om. Din punct de vedere genetic, structura contient are un
8
caracter dobndit, evolueaz istoric, pe msura dezvoltrii funciilor rezolutiv-integrative ale creierului i a
diversificrii, sub aspect cantitativ i calitativ, a mediului sociocultural, i se elaboreaz, individual, n
ontogenez. Este subsistemul cel mai deschis la schimbare i evoluie al psihicului uman. Formarea i integrarea
n plan psihologic sunt mijlocite i susinute de principiul verbalizrii, care postuleaz rolul de factor potenator,
reglator i optimizator al limbajului articulat n dezvoltarea psihic general a omului. Dezvoltarea structural a
contiinei a avut i are un caracter sinuos, inegal i contradictoriu att la nivel de grup, ct i la nivel individual,
diferitele componente lund valori semnificativ diferite att pe coordonata diacronic (deosebiri ntre generaii),
ct i pe cea sincronic (deosebiri interindividuale n cadrul aceleai generaii). La omul contemporan
aparinnd culturii occidentale, se apreciaz c, n structura contiinei, au devenit precumpnitoare
componentele cognitiv-instrumentale, cele de ordin afectiv-moral rmnnd relativ n urm i ocupnd un loc
secundar, subordonat; la omul contemporan aparinnd culturii orientale, ponderea principal o dein
componentele afectiv-morale i axiologice, cele cognitiv-instrumentale avnd un rol subordonat (mai ales la
reprezentanii religiilor fundamentaliste). Aceasta ne arat c, dei legile psihologice generale care guverneaz
procesul concret de elaborare a structurii interne a contiinei individuale sunt comune tuturor indivizilor umani,
coninuturile asupra crora acioneaz i efectele (rezultatele) lor difer n limite foarte largi de la un cadru
sociocultural la altul i de la un individ la altul.
Ca nivel specific al organizrii psihice, contientul posed att o eterogenitate i diversitate structural
intern, punnd n eviden o ntreag gam de componente modale diferite i ireductibile unele la altele, ct i
o unitate de ansamblu, supraordonat, care face ca fiecare proces particular concret s apar ca reprezentant al
ansamblului i s posede atributul esenial de a fi fapt de contiin.
Deosebiri de vederi ntlnim i n interpretarea determinaiei funcionale a contiinei, delimitndu-se o
orientare static i una dinamic.
Pentru prima, contiina apare preponderent ca un cmp sau o scen iluminat, cu zone de claritate
diferit de la maxim la minim, obscur. Wundt a fost unul dintre promotorii acestei orientri. Pentru el,
contiina reprezint locul unde se desfoar procesele psihice ale subiectului normal n stare de veghe. El
delimita un cmp de privire al contiinei (Blick-feld) i un punct de maxim claritate ale ei (Blick-punkt). O
impresie intrat n cmpul de privire al contiinei era aperceput, pe cnd una ajuns n punctul de maxim
claritate era perceput. La rndul su, K.Bhler considera contiina ca un efect de iluminare produs n centrul
cmpului ei. Psihologia gestaltist merge i mai departe, interpretnd-o ca efect de echilibru determinat de
izomorfismul dintre strile cmpurilor fizice externe i cele ale cmpurilor biofizice interne (cerebrale), buna
form i insight-ul fiind puncte culminante finale ale fenomenului. Chiar n a doua jumtate a sec. XX,
subordonarea laturii funcionale a contiinei noiunii de cmp a continuat s fie susinut ca legitim, din punct
de vedere metodologic, i fertil, din punct de vedere tiinific. Astfel, n lucrarea de referin a lui Henri Ey,
publicat n 1963, putem citi: Pe ct este de greu s se evite cuvntul cmp atunci cnd se vorbete despre
contiin, pe att e de important s nu se recurg la el (ed. lb. romn, 1983, p. 116). Cea care este static
(invariant n timp) este configuraia sau schema de organizare a contiinei; contientul trit are un caracter
actual i el este schimbtor, dinamic.
Orientarea dinamic accentueaz procesualitatea, temporalitatea, i ea a fost prefigurat de W. James, n
1881, n faimosul articol programatic The Stream of Consciousness (Torentul contiinei). n acest articol, W.
James arat c trstura definitorie esenial a contiinei n calitatea sa de fapt fundamental al vieii psihice este
curgerea. Aceast trstur se concretizeaz i se dezvluie printr-o succesiune de patru ipostaze principale, i
anume: a. fiecare stare tinde s se integreze unei contiine individuale; b. n orice contiin individual,
strile sunt ntotdeauna n curs de schimbare; c. orice contiin este sensibil continu; d. contiina se
intereseaz de anumite elemente i neglijeaz altele, ea nu nceteaz de a le primi pe unele i de a le respinge pe
altele, deci, de a opera selecii (James, 1929, p. 197). Torentul contiinei este continuu, compact, eterogen i
ireversibil sub aspectul tririi experieniale.
Noi considerm c dac ireversibilitatea este valabil pentru momentul tririi, ea nu se mai confirm pentru
ncrctura informaionalobiectiv a coninutului contiinei, respectiv, a evenimentelor i situaiilor percepute
i trite de subiect. Una din valenele funcionale ale organizrii psihice de tip contient o constituie tocmai
funcia recursiv (refacerea pe plan mental a unei serii de operaii sau transformri n ordine invers, de la
punctul terminal ctre punctul iniial T1 T2 T3 T4 .... Tn Tn .... T4 T3 T2 T1) i
9
analiza retroactiv. Contiina, ca organizare activ, finalist i deliberativ-intenional, aduce cu sine n
dinamica vieii psihice i reversibilitatea; ea este singura for din noi care se opune, n plan operaional, legii
scurgerii ireversibile a timpului, impunnd i o scurgere napoi a acestuia, fie i n mod relativ. Orizontul
temporar propriu contiinei i n interiorul cruia ne micm noi n plan subiectiv, ideal, nu posed doar sensul
direct: trecut prezent viitor, ci i sensul indirect: viitor prezent trecut.
Pe continuumul torentului contiinei, W. James a delimitat dou tipuri de stri: substantive i tranzitive*.
Strile substantive exprim opririle, iar cele tranzitive zborurile contiinei. Specific pentru contiina
neleas ca torent este trecerea nentrerupt de la o stare substantiv la alta tot substantiv. Strile tranzitive
sunt suportul transformrilor insesizabile care mping nainte fluxul spre o nou stare substantiv. Cum ntre
starea substantiv actual i cea urmtoare exist o relaie de succesiune logic, curmarea strii tranzitive,
intermediare, atrage dup sine alterarea cursivitii i coerenei actului psihic dat (percepie, reprezentare,
gndire).
H. Wallon se numr i el printre partizanii abordrii dinamice. Referindu-se expres la aceast problem, el
afirm: O stare de contiin nu are o existen absolut, definitiv, imuabil; ea rezult dintr-un concurs
situaional de factori, unii din ei mai mult sau mai puin trectori, alii mai durabili, datorit anumitor condiii,
chiar dac a ncercat s mai fie actual, ea continu s fie posibil (Wallon, 1924, p. 487) Adept i al
principiului evoluiei (genetic), Wallon vede dinamica contiinei i ca micare ascendent de la haotic la
organizat, de la amorf la difereniat, individualizat. Acest aspect al dinamicii n i prin organizare a fost
dezvoltat mai ales de L.S. Vgotski. Acest autor consider c micarea contiinei este subordonat fie unui
obiectiv evolutiv, atingerea unei trepte superioare de organizare, fie unuia finalist (instinctual-adaptativ),
satisfacerea unei stri de necesitate a subiectului.
Din punct de vedere structural, torentul contiinei, spre deosebire de fluxurile subcontientului, se
desfoar printr-un factor mediator, denumit semn, i se concretizeaz n construcia unor sisteme de
semnificaii. La baza construciei acestor sisteme stau conexiunile, interaciunile i interdependenele dintre
procesele psihice particulare. Un asemenea punct de vedere l putem denumi dinamic-constructivist.
Prezentarea de mai sus ne conduce la urmtoarea concluzie: latura structural i cea funcional ale
contiinei sunt indisociabile i interdependente; structura pune n eviden coordonatele de definiie ale
contiinei ca organizare real, ontologic ireductibil; latura funcional evideniaz rolul adaptativ al
contiinei, esena ei ca form suprem a vieii de relaie. n abordarea laturii structurale, trebuie s se pun n
eviden, pe de o parte, diversitatea i eterogenitatea modal a componentelor coninuturi i procese
informaional-cognitive i afectiv-motivaionale, iar pe de alt parte, schema logic de articulare i interaciune
a acestor componente. La rndul ei, latura funcional trebuie interpretat ca unitate dialectic ntre stare i
transformare, ntre statica funcional i dinamica funcional (fig. 8).
* Aceti termeni au fost preluai i utilizai de M. Ralea pentru explicarea sistemului personalitii.
10

Fig. 8. Continuumul activismului cerebral i dinamica vieii psihice
Totodat, n definirea i interpretarea de ansamblu a contiinei, trebuie s evitm ermetizarea i izolarea ei
de activitate i comportament. Nici descrierea i nici explicarea ei nu sunt complete i cu att mai puin
convingtoare, fr invocarea evidenei comportamentale. Fr controlul realitii comportamentelor, discuia
despre contiin poate iei foarte uor din domeniul tiinei, trecnd n cel al speculaiilor steril-fanteziste, cum
s-a ntmplat de altfel n istoria psihologiei.
Fiind un continuum structural-funcional att de ntins, trebuie s specificm dac-l descriem prin
minimum, prin medium sau prin maximum. Cu alte cuvinte, vom defini contiina pe baza valorilor inferioare, a
valorilor medii sau a valorilor superioare ale descriptorilor? Probabil c rspunsul cel mai adecvat ar fi:
descrierea de tip eantioane corelate. Aceasta nseamn c abordarea psihologic se deosebete de cea filosofic
prin cuplarea ei la realitatea concret. (Modul filosofic devine din acest motiv total inoperant n analiza
individual-concret a contiinei). Dac aplicm ns metoda deductiv, dar circumscris criteriilor de ordin
comportamental-performanial, atunci putem elabora un model-etalon ideal a ceea ce trebuie s nsemne
contiina la limita sa superioar, posibil de atins teoretic, dar greu sau imposibil de atins practic, la nivelul
individului concret, aici i acum. Un asemenea model va avea o valoare operaional real, permind o analiz
diagnostic mult mai relevant i obiectiv a organizrii contiente n plan individual.
Indicatori comportamentali pentru evaluarea existenei i funcionalitii contientului la om. Orict de
riguroas ar fi o definiie, ea nu va putea exprima niciodat ntreaga bogie de aspecte, trsturi i funcii
particulare pe care le presupune nivelul contient al sistemului psihic uman. De aceea, n practica psihologic,
devine indispensabil recursul la indicatorii comportamentali, la coninutul i formele principale de activitate
care caracterizeaz omul ca subiect, ca personalitate. Astfel, la ntrebarea cheie ce nseamn a fi contient, n
ce se concretizeaz acest atribut?, cel mai adecvat este s identificm, la nivelul comportamentului i
activitii, un minimum de indicatori i trsturi obiective i comparabile. Valorile acestora, exprimate cantitativ
sau calitativ, ne permit s facem inferene despre gradul de organizare i funcionare a contientului.
11
Vom prezenta, cu titlu exemplificator, civa asemenea indicatori, lista rmnnd deschis.
a. Starea de veghe (vigilena). Opus strii de somn, starea de veghe este prima condiie i, n acelai timp,
primul indicator comportamental al punerii n priz a mecanismelor i structurilor contiente. Starea de veghe se
exteriorizeaz n dou forme: pasiv (subiectul n stare de repaus static, neefectund nici o activitate extern
observabil; de obicei, privirea fie se menine fix, fie se plimb absent peste obiectele din jur) i activ
(subiectul pune n eviden componente ale reflexului de orientareinvestigare, explorarea cmpului vizual,
desprinderea i fixarea unor obiecte, schimbarea poziiei spaiale etc.). Din punct de vedere comportamental,
forma pasiv poate avea dou semnificaii: absena unui flux concret al contiinei, realizndu-se doar starea de
contien, sau prezena unui proces mental reflexiv sau a unei stri de meditaie, fr exteriorizri motorii. Prin
recurgerea la nregistrri bioelectrice, se pot uor diferenia cele dou forme ale strii de veghe: pentru forma
pasiv, EEG va releva dominana ritmului alfa (), n timp ce pentru forma activ, va pune n eviden
predominarea ritmului beta (). n afara strii de veghe, contientul nu se poate manifesta; n somn, subiectul
trece n stare latent, putnd fi trezit cu stimulri externe i putndu-i relua activitatea contient; n coma
profund, contientul este practic abolit, subiectul neputnd fi trezit cu stimuli externi, nici mcar cu cei nocivi.
Aadar, observnd un om n stare de somn sau de com, acest indicator comportamental l vom interpreta ca
absen, n momentul respectiv, a psihicului contient.
b. Prezena de sine. Dup cum am vzut, simpla prezen a strii de veghe nu poate fi interpretat ntotdeauna
ca argument al existenei contientului n aciune. Pentru nlturarea acestei ndoieli, apelm la un alt indicator
pe care noi l numim prezena de sine. Acesta este un indicator complex, incluznd, din punct de vedere
experimental, mai multe elemente i verigi:
identitatea Eului, concretizat n rspunsuri corecte la urmtoarele ntrebri: cum te cheam?; ce vrst
ai?; ce sex eti?; anul, luna i ziua naterii?; ce profesie ai?; eti cstorit?; ai fcut armata?; cnd
ai terminat coala, facultatea?;
orientarea n propria persoan, care se apreciaz dup corectitudinea rspunsurilor la ntrebri i solicitri de
genul: ce culoare au ochii ti?; ce culoare are prul tu?; ce form are faa ta?; ce nlime ai?; care
este mna, piciorul, ochiul drept, respectiv, stng?; ncrucieaz minile!; pune degetul arttor al minii
drepte pe lobul urechii stngi! etc.;
orientarea n timp, pe care o evalum prin ntrebri de genul: ce zi a sptmnii este astzi, dar ieri, dar
mine?; n ce lun suntem?; n ce dat suntem?; n ce anotimp?; ce vine dup iarn? etc.
orientarea n spaiu, testabil prin ntrebri de tipul: unde este Apusul?; unde este Miaz-Noapte?; unde
este Sudul?; cum ajungi de acas la serviciu, la coal etc.?; ce nseamn la stnga, la dreapta, napoi,
nainte?; n ce localitate ai domiciliul? etc.;
pregnana traiectoriei biografice poate fi evaluat dup capacitatea de reamintire a ct mai multor
evenimente din via.
c. Orientarea relaional interpersonal este un indicator comportamental esenial al prezenei i funcionrii
normale a contientului. l putem determina i evalua dup rspunsurile pe care subiectul le d la ntrebri de
genul: cine sunt prinii ti?, ai frai, surori ci, cte?, al ctelea copil eti la prini?, ce este pentru
tine fratele mamei tale?, dar sora tatlui tu?, ce eti cu copiii sorei mamei tale?, ce nseamn s fii
prieten cu cineva?, ce nseamn s doreti binele cuiva?, ce nseamn s fii n relaie de dumnie cu
cineva?, ce prere are persoana X despre tine?, crezi c ai prieteni la coal, la locul de munc?, cum te
compori cu subalternii sau cum te pori cu eful? etc.
d. Orizontul informaional este un indicator care definete statutul de model cognitiv intern al lumii externe.
A fi contient nseamn a ti ceva despre altceva. Contiina mai poate fi definit, din acest punct de vedere, ca
un sistem nchegat de cunotine elaborate i asimilate n cursul dezvoltrii ontogenetice, prin intermediul
limbajului (cuvntului). Astfel, volumul cunotinelor active despre obiectele i fenomenele naturii i societii
condiioneaz gradul de organizare, n plan cognitiv, a nivelului contient al sistemului psihic uman. (Am artat
mai sus c, n psihologie, s-a manifestat puternic tendina de a reduce contiina la activitatea de cunoatere).
Prin ntrebri adecvate i metodic nlnuite, de tipul ce este acesta, ce sunt acestea?, ce tii despre cutare
lucru sau eveniment?, ce proprieti posed obiectul X sau Y ?, cum se poate defini obiectul, evenimentul,
fenomenul X?, explorarea orizontului informaional trebuie s permit stabilirea volumului general al
cunotinelor unui subiect despre lumea fizic i societate (latura cantitativ) i corectitudinea lor, adic
12
determinaia lor semantic i pragmatic (evocarea selectiv corect a rspunsurilor la ntrebri de genul celor
prezentate mai sus).
e. Capacitatea rezolutiv este un indicator esenial pentru evaluarea nivelului funcional al structurilor
cognitive ale contiinei. Ea se manifest ntr-o gam foarte ntins de situaii, care reclam stabilirea unor
relaii logice ntre elemente, ntre datele experienei anterioare, precum i efectuarea unor operaii (transformri)
asupra informaiei n vederea obinerii unei soluii, a unui rezultat, conform cu anumite criterii i cerine date.
Ca principale modaliti de evideniere a capacitii rezolutive, menionm:
dezvluirea sau stabilirea legturilor cauzale sau de condiionare n succesiunea evenimentelor (formularea
unor rspunsuri corecte sau plauzibile la ntrebrile de ce?, din ce cauz?) (a fi contient nseamn a reflecta
obiectele i fenomenele externe prin prisma principiului i legii determinismului, a legii cauzalitii);
analiza criterial a unor mulimi de obiecte concrete i extragerea nsuirilor lor comune i eseniale, pentru
elaborarea unor modele informaionale conceptuale supraordonate (clase, categorii) (a fi contient nseamn a
fi capabil s realizezi generalizri i s operezi cu concepte);
dezvluirea i formularea caracteristicilor i legilor generale ale obiectelor i fenomenelor date n experiena
senzorial;
rezolvarea problemelor, adic gsirea unor rspunsuri adecvate la situaii lacunare, ambigui, slab definite:
aceast activitate mental mbrac o form standardizat sau algoritmic i alta euristic, ambele obligatorii i
necesare pentru atestarea unei funcionri normale a contientului;
realizarea de conexiuni corecte din punct de vedere logicogramatical ntre noiuni (judecat) i ntre judeci
(raionament), n vederea obinerii unor date sau adevruri noi, pornind de la date i adevruri cunoscute;
nelegerea decodificarea corect, din punct de vedere semantic, a noilor informaii, cunotine sau
evenimente experieniale, testabil dup gradul de adecvare a raportrii subiectului la realitatea desemnat
(extralingvistic); n sfera structurilor verbale (lingvistice), nelegerea rezid n stabilirea de corespondene
semantice definite ntre cuvinte i propoziii (sinonimii) i n elaborarea unor definiii corecte ale noiunilor
prezentate izolat, una cte una;
interpretarea stabilirea, pe baza decodificrii semantice prealabile, a unor legturi adaptative ntre cunotine,
noiuni, mesaje i strile de motivaie ale subiectului; aceasta se poate evalua, fie observnd comportamentul
instrumental al subiectului la prezentarea unor mesaje, fie adresndu-i ntrebri de genul: la ce folosete
obiectul X?, ce se poate face cu obiectul Y?, cum se folosete obiectul Z? etc.;
previziunea elaborarea i formularea unor judeci privind deznodmntul unor evenimente sau starea
viitoare a unui sistem, pornind de la datele despre starea lor anterioar i actual; o putem evalua punnd n faa
subiectului o list de situaii i cerndu-i s se pronune asupra a ceea ce crede c se va ntmpla sau va urma;
constructivitatea proiectiv (generativ) crearea de modele i proiecte mintale pentru transformarea unui
obiect real existent sau pentru obinerea unui obiect nou, inexistent ca atare n realitate; aceast latur a
capacitii rezolutive reflect n modul cel mai pregnant rolul activtransformator al contiinei, datorit cruia
omul nu se adapteaz pasiv la o realitate dat, ci tinde s modifice i s transforme aceast realitate n
concordan cu nevoile i scopurile sale sau s creeze o realitate nou.
f. Orizontul motivaional raportul dintre fora motivelor primare, care-i au sursa n natura biologic a omului,
i fora celor secundare, care-i au originea n modul de existen sociocultural al su. n plan com portamental,
acest raport va determina dominantele n sfera preocuprilor i activitilor cotidiene i, corespunztor, tipul
axiologic de personalitate egoist-mercantil, pentru care sensul vieii va consta n asigurarea confortului
material, a bunului trai ca scop n sine, sau altruist-spiritual, pentru care sensul existenei const n punerea
propriilor capaciti n slujba ateptrilor i nevoilor celorlali i n satisfacerea nevoilor spirituale de
cunoatere, estetice, etice, religioase etc.
Pe de alt parte, orizontul motivaional cuprinde i proiectarea personalitii n viitor, prin intermediul unor
structuri psihice specifice, constituite la nivelul contientului, ca, de pild: dorinele, aspiraiile i idealurile.
Din acest punct de vedere, putem spune c organizarea contient va fi cu att mai bine elaborat i mai
eficient, cu ct ea va realiza structuri proiective mai puternice, mai bine circumscrise i mai direct ntemeiate
pe principiul posibilitii i realitii (stabilirea unei corelaii adaptative ntre dorine, aspiraii i idealuri, pe de o
parte, i capacitile proprii, pe de alt parte). Pentru explorarea i evaluarea orizontului motivaional, pe lng
metoda analizei biografice, avem la dispoziie diferite chestionare, scale, probe proiective i teste obiective de
13
personalitate. Toate celelalte condiii fiind egale, n principiu, putem lua ca reper urmtoarea aseriune:
organizarea contient se situeaz la un nivel cu att mai nalt, cu ct este mai dezvoltat subsistemul motivaiei
secundare, de sorginte sociocultural, i cu ct acesta subordoneaz mai deplin, din punct de vedere funcional,
subsistemul motivaiei primare, de natur biologic.
g. Autoguvernarea-autoorganizarea exprim una dintre cele mai importante funcii ale contiinei, funcia de
comand-control asupra ntregii dinamici a relaiei omului cu lumea extern i cu sine nsui (autoraportarea sau
autorelaionarea). Aa cum am artat, nsi apariia contiinei ca un nou nivel al organizrii psihice a fost
determinat i subordonat realizrii unei echilibrri optime a individului cu un mediu existenial de
complexitate crescnd i cu o saturaie tot mai mare n situaii problematice. Or, n asigurarea unei asemenea
echilibrri, un rol esenial l joac funcia de reglare (comand-control) a contiinei, creia i se subordoneaz
funcia informaional-cognitiv i cea de proiecie-creaie (generativ).
Spre deosebire de autoreglarea de tip incontient, care este eminamente de stabilizare, homeostatic, i se
realizeaz pe baza feedback-ului negativ, autoreglarea de tip contient se realizeaz prin acumularea
schimbrilor sau variaiilor n sistemul psihocomportamental, pe baza feed-back-ului pozitiv antientropic, a
feed-through-ului (conexiunii reglatoare de mediere) i a feed-before-ului (conexiunii reglatoare de prospectare,
anticipare).
Corespunztor, contiina va realiza forme superioare de autoreglare, n care se valorific selectiv i specific
potenialitile instrumentale ale tuturor componentelor sale particulare cognitive, afective, motivaionale,
volitive etc. Astfel, la nivelul ei, se pun n eviden: autoreglarea dinamic, de urmrire, care st la baza
finalitii eficiente a aciunilor al cror obiect i modific succesiv i aleator poziiile i direciile n spaiu;
autoreglarea de transformare, prin intermediul creia se realizeaz aciunile externe directe, de modificare a
formei i volumului obiectelor materiale din jur, n concordan cu anumii parametri i etaloane (activitatea de
producere a uneltelor, a bunurilor necesare satisfacerii trebuinelor), sau aciunile mentale interne, efectuate
asupra imaginilor, reprezentrilor, conceptelor, schemelor, proiectelor i planurilor, n vederea obinerii unor
rezultate concrete la problemele abordate; autoreglarea proiectiv sau de creaie, care rezid n unirea, ntr-o
schem funcional unitar, a verigii mentale interne de elaborare a proiectului unui obiect i a verigii senzorio-
motorii externe de realizare a schemei (schiei) lui i, apoi, de transpunere a acestei scheme n realitate; (cnd
avem de a face cu creaia de tip spiritual elaborarea de teorii de sisteme formale, de opere literare etc. ,
nematerializabil obiectual, autoreglarea proiectiv const n asigurarea ordinii i coerenei interne, potrivit
exigenelor logico-gramaticale, sintactico-semantice, astfel nct produsul obinut s posede individualitate
emergent i s aib o semnificaie); autoreglarea de optimizare, care st la baza procesului de perfecionare-
completare, exersare, consolidare a schemelor i procedeelor de aciune dobndite anterior; autoreglarea de
dezvoltare, care deriv din caracterul dinamic-evolutiv al psihicului uman i asigur, prin feed-back-ul pozitiv
antientropic, trecerea succesiv a contiinei de la organizri elementare, slabe, la organizri mai complexe i
bune. n mod concret, autoreglarea de dezvoltare presupune realizarea unor procese specifice de organizare
formarea unor comportamente noi, a unor coninuturi noi, a unor conexiuni funcionale noi, care vor determina
n timp subiectul s se raporteze la lumea extern de pe poziiile unei organizri interne noi a vieii sale psihice
contiente; autoreglarea de interaciune interpersonal, n cele dou forme principale ale sale cooperarea i
competiia , asigur controlul i modelarea comportamentului propriu, n funcie de natura sarcinii sau situaiei
sociale i de obiectivele activitii n care este angajat subiectul; autoreglarea de anticipare, care const n
analiza mental a rezultatului sau obiectivului aciunii nainte de efectuarea practic a acesteia i n intro-
ducerea unor eventuale corecii; ea are la baz mecanismul feed-before, adic de alimentare informaional
proiectiv de la ce se cere, de la etalon la rezultat (acesta se deosebete de feed-back, care nseamn
alimentare informaional napoi, post factum, de la rezultat la etalon, de la ceea ce s-a obinut, la ceea ce
trebuie obinut).
h. Planificarea aciunii i stabilitatea scopului reprezint un indicator extrem de important pentru analiza strii
i funcionrii nivelului contient. n primul rnd, aa cum am artat, activitatea n plan extern constituie
premisa obiectiv indispensabil a genezei i dezvoltrii contiinei, att n plan istoric, ct i n plan
ontogenetic. n al doilea rnd, pe msura formrii i consolidrii coninuturilor i structurilor sale interne,
contiina devine principalul factor mediator i organizator al activitii. Specificul integrrii la nivel contient a
activitii const n delimitarea i individualizarea, ca entiti psihologicete distincte, a verigilor componente de
14
baz: a. motivul, b. scopul, c. mijlocul. Aceasta creeaz posibilitatea analizei geneticevolutive a fiecrei verigi,
prin raportarea la anumite criterii i condiii (restrictive, permisive, favorizante, axiologice etc.), ceea ce
sporete considerabil calitatea fazei pregtitoare a aciunii i a procesului decizional, de alegere a variantei
optime din cele posibile la momentul dat.
Planificarea este una din funciile adaptativ-instrumentale eseniale ale contiinei, ea constnd n: a.
nregistrarea i analiza strii de necesitate sau a motivului i stabilirea gradului su de importan i urgen; (n
funcie de rezultatul acestei operaii, motivul este acceptat i meninut sau respins amnat sau pur i simplu
reprimat); b. elaborarea i formularea scopului, ce anume trebuie fcut, ntreprins pentru satisfacerea motivului
dobndirea obiectului i efectuarea aa-numitului comportament de finalizare a satisfacerii motivului dat; c.
cutarea, identificarea i adoptarea mijloacelor (instrumentaiei) corespunztoare dobndirii i lurii n stpnire
a obiectului de satisfacere a strii de necesitate i atingerii scopului; d. prevederea i evaluarea consecinelor
posibile ale aciunii, att pentru subiect, ct i pentru alii (nerealizarea acestei verigi favorizeaz adesea
efectuarea unor aciuni cu consecine negative ce vor fi ulterior regretate); e. analiza i evaluarea critic final a
rezultatelor i efectelor aciunii i desprinderea, pe aceast baz, a ceea ce, n limbaj cotidian, numim
nvminte sau informaie invers corectoare.
Putem spune c funcia de planificare a contiinei este cu att mai dezvoltat, cu ct fiecare din verigile sau
fazele constitutive ale activitii se realizeaz la valori mai ridicate. Analizele comparative au condus la
concluzia c, dintre cele cinci verigi (faze) enumerate mai sus, cel mai puin elaborate sunt ultimele dou i,
ndeosebi, penultima prevederea i evaluarea consecinelor posibile ale aciunii. Se pare c aceast dimensiune
a contiinei a rmas n urma celorlalte, fiind mai puin dezvoltat. Din pcate, o insuficient dezvoltare a
predictibilitii consecinelor caracterizeaz planificarea i adoptarea deciziilor nu numai la nivelul
comportamentelor individuale, ci i la nivelul aciunilor sociale i evenimentelor istorice. Istoria este plin de
exemple-decizii i aciuni ce au avut consecine nefaste, neprevzute asupra vieii comunitilor sociale.
i cu toate c se repet mereu s nvm din leciile istoriei, s nu mai repetm erorile trecutului etc., n
fiecare nou perioad istoric constatm repetarea acelorai greeli, adoptarea unor proiecte i decizii,
ntreprinderea unor msuri i aciuni fr o prevedere i evaluare corespunztoare a consecinelor posibile. De
aici, nu putem trage dect o singur concluzie: evoluia contiinei, ca form superioar a psihicului, nu poate fi
considerat ncheiat, ea continund atta timp ct va exista omul ca fiin i categorie istoric. Una din
direciile n care se impune n mod evident necesitatea continurii acestei evoluii privete funcia
anticipativpredictiv, n raport cu consecinele posibile ale comportamentelor la nivel individual i social, n
situaii i contexte diferite.
i. Modul de interaciune i coordonare a contiinei de sine i a contiinei lumii obiective este un indicator al
organizrii i integrrii generale a contientului individual. O trstur distinctiv a contiinei const n
disocierea i opunerea activ a propriului Eu lumii externe i n structurarea schemei comportamentului pe
corelarea modelului informaional al propriului Eu (contiina de sine) cu modelul informaional al lumii
externe (contiina lumii obiective). Primul include ntr-un sistem unitar datele, cunotinele pe care subiectul
le dobndete despre sine despre componenta bioconstituional i despre cea psihic (ansamblul capacitilor,
aptitudinilor, vrerilor, aspiraiilor i idealurilor), precum i autoestimarea (care poate fi realist, exagerat n
hiper supraestimare, sau n hipo subestimare).
Procesul de constituire a modelului informaional al propriei realiti psihofizice are un caracter etapizat i
multinivelar, fiecare etap i fiecare nivel evolutiv superior introducnd determinaii noi, specifice, n
organizarea de ansamblu a sistemului personalitii.
Datele cercetrilor antropologice, etnografice i sociologice comparative demonstreaz n mod convingtor
c formaiunea pe care o numim contiin de sine se delimiteaz i se impune cu pregnan (ca factor mediator
activ al raporturilor individului cu lumea) la un stadiu relativ trziu al evoluiei istorice a omului. n societatea
primitiv, trsturile dominante sunt omogenitatea i conformismul, formele vieii spirituale aprnd ndeobte
ca emanaie colectiv. n comunitatea primitiv, compresia social este att de mare nct realitatea individului
devine nul, strivit de apsarea exterioar. Individul este exclusiv pe post de simplu receptacul, el prelundu-i
judecile de-a gata, din mediul social, contiina lui fiind dominat de sentimentul fuziunii cu tribul, ginta sau
clanul, i de sentimentul participaiunii. Nu exist nici individualizarea formal prin nume, fiecare membru
purtnd numele clanului sau al totemului comun tuturor. Nu se poate vorbi nici de individualizarea rspunderii
15
i nici a vinoviei pentru diferite acte, pedeapsa care eman de la clanul ntreg putnd fi suportat de oricare
dintre membrii grupului i nu neaprat de insul vinovat. Se pot condamna morii, animalele, copiii sau ali
ageni care nu pot avea intenie, deci responsabilitate individual. Or, ntr-un stadiu evolutiv n care actul i
agentul nu corespund, nu se poate vorbi de o contiin de sine a Eului.
Individualitatea biologic nu poate dobndi semnificaia ireductibilitii dect prin intermediul unor integrri
i evaluri psihologice.
Evoluia contiinei de sine poate cea mai important n seria devenirii personalitii umane o putem
aeza pe temelia a dou surse principale: realitatea bioconstituional, cu fluxurile informaionale viscerale,
proprioceptive, vestibulare, chinestezice, tactile i vizuale, prin care se formeaz imaginea integrat a Eului
fizic, i cea extern, fluxurile informaionale generate de compararea subiectului cu cei din jur i de aa-numita
imitaie a modelelor (o persoan real sau un model ideal pe care individul ncearc s-l ajung i s-l asimileze
n propria-i structur de personalitate).
Din punct de vedere genetic, prima etap a structurrii contiinei de sine este cenestezia, adic ansamblul
informaiilor despre mediul intern al organismului (n care includem starea funcional a principalelor organe
interne, legate de realizarea funciilor biologice de baz alimentare, circulatorii, respiratorii, excretorii, de
perpetuare a speciei (sexuale)). Integrarea acestor fluxuri informaionale duce la elaborarea contiinei de sine
primare, care se traduce ca simire i trire a unitii organice, biologice, funcie care se realizeaz i la animale,
evident, ns, n grade diferite de pregnan i relevan. La om, integrarea cenestezic reprezint doar etapa
incipient, oarecum dat (impus de procesele biologice specifice omului). Ea ncepe de la natere (dac nu
chiar din perioada embriogenezei) i devine fondul funcional pe care se grefeaz etapele urmtoare, care vor
determina constituirea structurilor secundare, superioare ale contiinei de sine.
Etapele urmtoare pot fi denumite etape de interaciune, care presupun comunicarea individului cu lumea
extern. Ele sunt: individualizarea perceptiv, autoportretizarea, sinteza interioar, raionalitatea, emergena
tensional, autocontrolul (sau voina reflectat).
Individualizarea perceptiv este o succesiune ordonat de operaii de discriminare, combinare, identificare
(secvenial i permanent), prin care individul-subiect tinde s se delimiteze de ceilali semeni i de obiectele
din jur. Percepnd pe ceilali, percepndu-se pe sine i comparndu-se dup o serie de indicatori sau nsuiri
care-l apropie sau l ndeprteaz de alii, individul ajunge s-i formeze imaginea propriei individualiti.
Autoportretizarea reprezint un stadiu evolutiv mai nalt care se ntemeiaz pe formarea credinei n propriul
Eu i const ntr-un proces analitic de detaare din grup sau din mulime ca entitate distinct (ireductibil): Eu
sunt Eu, nu sunt nici Tu, nici El, dei, poate, n anumite privine, ne apropiem i ne asemnm, dar oricum: Eu
nu pot fi Tu, Tu nu poi fi Eu, Eu nu pot fi El, El nu poate fi Tu, El nu poate fi Eu. (Triada Eu-Tu-El devine un
cadru general de relaionare, care presupune deschidere, comunicare, transfer, imitare, dar i nchidere,
delimitare, individualizare, originalitate. Ca s-i menii identitatea, trebuie s-i afirmi o anumit originalitate,
ntr-o form sau alta; aceast motivaie, fiind att de profund i consubstanial Eului, poate s se concretizeze
n manifestri comportamentale, care, n plan social, par indezirabile i condamnabile, dar, n plan psihologic-
individual, sunt legice i ntemeiate; mai ales, dac privim lucrurile existenial, att de sugestiv exprimate n
manier poetic: Din codru rupi o rmurea, Ce-i pas codrului de ea, Ce-i pas unei lumi ntregi de moartea
mea?. ntr-adevr, orict ar ncerca individul s se integreze i, ntr-un fel, s se dizolve n lumea celor din jur,
psihologic, el este condamnat, n virtutea contiinei de sine, s rmn singur i s poarte integral, pe umeri
i n suflet, povara ntregii viei, care, de cele mai multe ori, nu este numai cum i-o dorete i cum tinde s i-o
fac el, ci i cum i-o fac mprejurrile i contextul social dat.
Autoportretizarea, ca structur funcional activ, dobndete o funcie proiectiv*, ea genernd la fiecare
tendina de a se transforma sau identifica, evident n planul reprezentrii i tririi, cu altcineva, cu un model.
Din multitudinea portretelor pe care le realizm n relaionarea cotidian cu semenii notri concrei (vii) sau cu
biografiile lor (inclusiv ale celor demult disprui, dar rmai n contiina epocii ca mari personaliti), alegem
unul, n care ne proiectm i ne transformm atitudinal i comportamental (Vreau s fiu asemenea cutruia
sau Eu sunt/voi fi cutare).
n acest context, proiecia nu o lum n accepiune psihanalitic de mecanism de aprare a Eului, ci n
accepiunea psihologiei funcionaldinamice, ca modalitate de autoreglare-autoorganizare evolutiv-antientropic,
de atingere deliberat, voluntar, a unui etalon (statut social). *
16
Cel mai activ, procesul de autoportretizare se desfoar n perioada adolescenei, cnd se structureaz idealul
de via i funcia proiectiv a contiinei.
Sinteza interioar reprezint stadiul de articulare i integrare sistemic, subordonat i emergent a funciilor
i proceselor psihicecognitive, afective, motivaionale i volitive, legate de propria persoan (autocunoaterea,
autotrirea ca iubire de sine, satisfacie de sine, motivele Eului), ntr-o formaiune psihologic superioar Eul
subiect, care se va opune formaiunii integrative anterioare relativ inferioare Eul obiect. n sprijinul
legitimitii delimitrii acestor dou formaiuni n arhitectura contiinei de sine putem aduce cazurile de
personaliti alternante descrise n psihiatrie (Ralea, 1926).
Constituirea Eului-subiect este secondat de apariia sentimentului de identitate. Pentru a putea avea ideea de
Eu propriu, este necesar ca, n pofida variaiilor impuse de interaciunea factorilor externi cu strile interne,
autocunoaterea i trirea cotidian s ne releve continuitatea, identitatea cu noi nine. Funcie indispensabil,
dar nu suficient, pentru asigurarea continuitii vieii sufleteti, este memoria (memoria de noi nine).
Orice Eu are o dimensiune istoric (omul este un sistem istoricizat), el fiind expresia experienelor trite i
acumulate pn la momentul prezent.
A doua funcie necesar pentru asigurarea i pstrarea identitii trebuie considerat raionamentul
raionamentul despre noi nine. De aceea, raionalitatea este desprins ca etap i nivel integrativ specific al
devenirii contiinei de sine. Unitatea Eului nu poate fi oferit dect de o judecat de identitate care s
demonstreze c att schimbrile, ct i constantele aparin aceleai individualiti.
Emergena tensional este o etap esenial a devenirii contiinei de sine, al crei rost este de a asigura
activarea i punerea n priz a coninuturilor i structurilor psihice specializate pentru a face individul apt de a
trece la executarea i finalizarea aciunii ndreptate spre scop. Tensiunea interioar este fora care permite
subiectului uman s surmonteze diversele obstacole i dificulti n tendina de a-i furi un destin propriu, de a-
i realiza scopurile. Ea transform edificiul contiinei de sine n for motrice intern, conferind personalitii
atributul activismului teleonomic: a exista pentru a aciona. Absena sau slaba ei dezvoltare se manifest prin
depresie, pasivism, abulie.
Stadiul integrrii tensionale se coreleaz cu stadiul integrrii voliionale, care rezid n reorganizarea
coninuturilor contiinei de sine dup principiul intenionalitii deliberative i al autocontrolului. Voina de
sine, ca dimensiune inalienabil a contiinei de sine, este mecanism specific de gestionare a ntregului
potenial atitudinal-aptitudinal al personalitii, imprimndu-i, n raporturile cu lumea, caracteristicile forei sau
slbiciunii, independenei sau dependenei, eroismului sau laitii.
Aadar, contiina de sine ne apare i trebuie efectiv considerat ca o complex formaiune psihologic,
prin intermediul creia, n plan relaional-comportamental, ne delimitm de cei din jur i ne manifestm ca Euri
individualizate i personalizate ireductibile.
Contiina lumii obiective are n principiu aceeai alctuire ca i contiina de sine: o component cognitiv,
ce const din date, informaii, cunotine, structurate imagistic, figural sau conceptual-abstract despre nsuirile
i relaiile obiectelor i fenomenelor externe naturale i socioculturale, aa cum sunt ele, independent de strile
interne de motivaie ale subiectului i, care, n plan comportamental se concretizeaz n indicatori cantitativi i
calitativi ai capacitii de discriminare, identificare, clasificare-generalizare, nelegere, explicaie i
interpretare; o component axiologic, structur operatorie, prin intermediul creia subiectul stabilete i
atribuie semnificaie i valoare lucrurilor din afar, prin raportarea la strile sale interne de motivaie i la
scopurile activitii; o component motivaional, care cuprinde ansamblul nevoilor, trebuinelor i intereselor, a
cror satisfacere depinde de obiecte i surse externe (n plan comportamental, aceast component se
evideniaz n reacii i aciuni de explorare-cutare i identificare-dobndire a obiectului sau sursei specifice de
satisfacere a nevoii sau trebuinei specifice); o component afectiv, alctuit din emoii, dispoziii i sentimente
de sens pozitiv sau negativ, corespunztor semnificaiei prezenei i aciunii obiectelor i fenomenelor externe;
o component volitiv, ca mecanism specific de activare, mobilizare i coordonare a potenialitilor de
rezisten i de aciune ale subiectului n raport cu obiectele i situaiile externe.
Contiina lumii obiective are i ea un caracter individualizat i personalizat, aparine deci aceluiai subiect
ca i contiina de sine, cu care interacioneaz n vederea unei integrri optime a omului n mediul su
existenial specific.
17
Modul de corelare a celor dou instane contiina de sine i contiina lumii obiective este fr ndoial
una din cele mai consistente evidene comportamentale pentru caracterizarea subsistemului contient al SPU.
Din punct de vedere genetic, dezvoltarea contiinei lumii obiective precede i devanseaz ca ritm i
amplitudine apariia i dezvoltarea contiinei de sine.
Astfel, dac schemele psihologice ale celei dinti ncep s se manifeste i s funcioneze deja dup luna a 6-a
de via, la 1 an copilul realiznd o bun difereniere i identificare a obiectelor familiare din ambiana lui
imediat, schemele celor din urm intr n funciune ctre vrsta de 2-6 ani, cnd se nchide mecanismul
psihologic al autoraportrii, al relaionrii cu sine nsui, copilul trecnd de pe poziia de alter (Ionel, Georgic,
Sndel etc.) pe poziia de ego (Eu); formula Georgic vrea, Georgic a fcut ... va fi nlocuit cu Eu
vreau, Eu am fcut....
Transformarea este att de important i de radical pe planul organizrii psihice interne, nct ea va
determina o modificare profund a modului anterior de relaionare: centrarea pe propriul Eu i nchiderea fa
de lumea extern perioada egocentrismului (ntoarcerea spre sine i cu spatele la lume), solipsismului
(punerea existenei lucrurilor exterioare n dependen de propriul Eu, nlocuirea determinismului obiectiv
extern cu determinismul subiectiv intern) i negativismului (reacii pe dos, n discordan cu sensul
solicitrilor sau comenzilor adultului). De-abia dup vrsta de trei ani i jumtate-patru ani, aceast perioad ia
sfrit, cednd iari locul afirmrii preponderente a contiinei obiective, fapt concretizat n amplificarea
curiozitii i interesului pentru ce este i ce se ntmpl n jur i n apariia atitudinii activ-interogative
(necontenita suit a ntrebrilor ce este acesta ? i de ce ?). n jurul vrstei de 7 ani, 7 ani i jumtate,
denumit i vrsta micii puberti, asistm la un nou puseu n afirmarea contiinei de sine, cu tendina de
centrare pe propriul Eu i de nchidere fa de lumea extern. Aceasta este, ns, de intensitate mai mic i
contiina lumii obiective nu este dect ngrdit, dar nu blocat. Perioada n care, pe de o parte, se ncheie
formarea schemelor operatorii stabile i interiorizate ale celor dou componente ale subsistemului contient, iar,
pe de alt parte, se ncheag i formula personal de interaciune reglatorie a lor, este adolescena (16-18 ani).
Adolescentul ntr n dialog criticevaluativ att cu sine nsui (ce sunt ?, cine sunt ?, ce vreau ?, ce doresc
? sau ce trebuie s devin ?), ct i cu lumea din jur (de ce stau lucrurile aa ?, ce guverneaz universul ?,
ce e binele i ce e rul ?, ce este adevr i ce este minciun ?, n ce merit i n ce nu merit s crezi ?
etc.), definitivndu-i opiunile i fixndu-i criteriile i etaloanele de autoapreciere i, corespunztor, de
apreciere a ceea ce se afl n afara sa.
Contiina de sine se va aeza astfel pe o autoevaluare realist, pe o supraestimare sau pe o subestimare. n
funcie de aceasta, individul va aborda lumea extern n trei maniere diferite: a) n mod realist i adecvat,
acordnd, pe de o parte, importana cuvenit glasului contiinei lumii obiective, iar pe de alt parte,
echilibrnd dorinele cu posibilitile, aspiraiile cu capacitile; b) n mod subestimativ, minimaliznd sau
ignornd glasul contiinei lumii obiective, cernd mai mult dect i se cuvine sau dect merit i propunndu-
i obiective i scopuri pentru a cror realizare nu dispune de capacitile i mijloacele necesare; c) n mod
supraestimativ, exagernd i absolutiznd rolul coninutului actual al contiinei lumii obiective i minimaliznd
fora propriului Eu, a potenialului atitudinal-aptitudinal (comportament defensiv, panicard, de renunare, de
retragere n sine etc.).
Se poate, deci, afirma c optim este acea formul de organizare a contientului, care asigur o interaciune
de adaptare i corectare reciproc a contiinei de sine i contiinei lumii obiective.
Organizarea pe orizontal a sistemului psihic uman. Dac organizarea pe vertical ne pune n eviden
multinivelaritatea sistemului psihic uman, dup criteriul inferior-superior, primar-secundar, organizarea pe
orizontal ne dezvluie eterogenitatea modal i intramodal a componentelor sale dup coninut, rol
instrumental-adaptativ i mecanism, completnd astfel tabloul complexitii lui. Am artat deja c fiecare dintre
cele trei principale etape (niveluri) ale edificrii vieii psihice a omului nu are un caracter omogen, monobloc,
ci, dimpotriv, prezint o pregnant difereniere structural, fiind alctuite din elemente calitativ distincte i
ireductibile informaional-cognitive, motivaional-energetice, afective, pattern-uri instrumental-executive,
unele nnscute, altele integral dobndite.
ntre aceste elemente se stabilesc i se realizeaz n mod necesar conexiuni funcionale bazate pe criterii
logice i subordonate unei emergene funcionale supraordonate, care confer nivelului respectiv incontient,
subcontient sau contient un rol adaptativ specific i o anumit autonomie funcional. Gradul de diversitate
18
a elementelor componente i coeficientul de saturaie n legturi interne (ntre elementele componente
respective) i externe (ntre nivelul ierarhic dat i mediul su ambiant) se amplific n sens evolutiv-ascendent,
pe msur ce trecem de la nivelul incontient la cel contient. Tocmai aceast trstur confer nivelului
ierarhic superior o capacitate instrumental-adaptativ mai mare dect cea pe care o posed nivelul inferior.
Astfel, nivelul contient se va caracteriza prin cea mai mare diversitate structural intern, prin cea mai nalt
saturaie n conexiuni interne i externe i, implicit, prin cea mai mare capacitate adaptativ-rezolutiv i
reglatoare.
Interaciunea contient-incontient. Modelul sistemic al organizrii pe vertical a psihicului uman se
deosebete esenial de modelul psihanalitic freudian (primul, de altfel, care a dat imaginea ierarhizrii).
Deosebirea fundamental este cea care exist n mod normal ntre sistem i agregat. n accepiunea freudian,
organizarea pe vertical a vieii psihice este conceput i interpretat prin prisma principiului agregatului.
Adic, fiecare nivel constituie o entitate finit, de sine stttoare, cu funcionalitate i finalitate proprii.
Comunicarea, n acest caz, nu presupune intercondiionare, co-adaptare i complementaritate, ci ciocnire,
confruntare, respingere i nchidere reciproc. ntre contient i incontient s-a instituit o barier de netrecut, o
opoziie ireconciliabil. ntruct o astfel de relaie nu ofer posibilitatea de a se influena i modula unul pe
cellalt, n vederea explicrii caracterului adaptativ al comportamentului, s-a simit nevoia introducerii unui
mecanism-tampon, cu rol de arbitru ntre cele dou niveluri ostile, denumit Ego (Eu). Neadmind caracterul
evolutiv i reorganizabil al incontientului, Freud considera contiina ca rezultat al devierii de la legitatea
natural i de la esena biologic a omului i, deci, ca un adaus artificial.
n abordarea sistemic, organizarea psihic pe vertical apare ca relaie de comunicare i interaciune n
ambele sensuri ntre cele trei niveluri, care, n sens ascendent, deriv unul din altul, iar n sens descendent se
modeleaz i se restructureaz evolutiv i optimizant unul pe altul. Potrivit principiului ierarhizrii, un nivel
inferior se integreaz funcional i se subordoneaz nivelului superior; pe msura trecerii de la nivelul inferior la
cel superior, nivelul inferior i ngusteaz sfera aciunii reglatorii, funcia de reglare global, supraordonat,
care const n relaionarea adaptativ eficient a sistemului ca tot cu mediul extern, fiind preluat de nivelul
superior. n cazul nostru, nivelul incontient, precednd genetic nivelul contient, reprezint premisa i
platforma necesare constituirii lui; la vrsta mic, pn la un an, un an i jumtate, incontientul este
mecanismul dominant al organizrii i reglrii comportamentului; funcia sa reglatorie are un caracter global i
supraordonat, mediind modul general de relaionare a copilului cu lumea. Pe msura elaborrii i dezvoltrii
sale, nivelul contient, ierarhic superior, se va impune ns, constant i tot mai pregnant, ca factor reglator
supraordonat, prelund asupra sa i relaionarea individului cu lumea; incontientului i se rezerv un rol
funcional subordonat i efectuarea unei reglri locale, subsistemice (ex.: reglarea ciclicitii activrii-
satisfacerii trebuinelor biologice primare; trebuie spus, ns, c aceasta se realizeaz n virtutea reorganizrii
funcionrii nivelurilor inferioare de ctre cele superioare, iar ciclicitatea se va modula sub influena
mecanismelor reglatorii ale contiinei).
ntr-o organizare sistemic, spre deosebire de organizarea agregat, nici unul din nivelurile ierarhice nu este
de prisos, fiecare avndu-i rolul su, ireductibil n asigurarea i meninerea emergenei i unitii
structuralfuncionale a sistemului. Alterarea unui nivel va duce inevitabil la alterarea sistemului n ansamblu sub
aspectul identitii sale.
Dar sistemul nu se poate reduce la simpla juxtapunere a nivelurilor ierarhice integrative care-l compun; el
va dobndi caracteristici calitative noi, de integralitate, pe baza interaciunii nivelurilor particulare constitutive.
n plan psihologic subiectiv, existena incontientului, cel puin pentru individul concret, se probeaz i se
atest prin intermediul contientului, adic prin procesul de contientizare i de verbalizare. n stare de somn
profund sau de com, nefiind contient de sine, subiectul nu-i d seama nici de existena incontientului su.
Pentru un observator extern, prezena incontientului poate fi relevat i atestat la subiectul observat i pe baza
manifestrilor i reaciilor comportamentale incontiente (vise, reacii vegetative, deliruri, automatisme motorii
etc.).
Dac procesul evolutiv-integrator se desfoar n mod obinuit de la inferior spre superior, n cazul nostru,
de la incontient la contient, procesul involutiv (regresia) are un sens invers: de la nivelul superior spre cel
inferior; n cazul regresiei, transformrile entropic-involutive vor afecta mai nti structurile i coninuturile
nivelului contient i abia ulterior pe cele ale nivelului incontient.
19
n structura schemelor integrative ale comportamentelor i aciunilor ce stau la baza vieii de relaie a
omului, vom gsi, selectate i ordonate dup o anumit logic, n mare msur dobndit prin condiionare i
nvare, elemente aparinnd tuturor celor trei niveluri ierarhice ale SPU: incontientul, subcontientul i
contientul.
Ceea ce se impune s subliniem este faptul c locul i ponderea acestor elemente nu sunt fixe, stabilite o dat
pentru totdeauna, ci variaz n funcie de timp (inclusiv vrsta), de situaie (mprejurri) i frecven (ct de rar
sau de des este solicitat actul comportamental dat).
O importan teoretic deosebit o capt, n contextul dat, ntrebarea: se poate admite (sau presupune)
structurarea unei tipologii comportamentale pe baza raportului contient-incontient, respectiv, exist
posibilitatea unei anumite dominane funcionale a unui nivel asupra celuilalt ? Rspunsul nu este simplu de dat.
Dac se are n vedere structura integral a comportamentului, probabil c o asemenea tipologie nu este
viabil. Dac ne referim la o component sau alta a acestei structuri, atunci ipoteza unei atare tipologii devine
plauzibil. Dintre toate componentele de ordin psihic, cea comun, generic vorbind, att contientului ct i
incontientului, este componenta motivaional. Ambele niveluri se organizeaz i se structureaz n jurul unei
coloane motivaionale: incontientul n jurul motivaiei de sorginte biologic, primar; contientul n jurul
motivaiei secundare (spirituale, social-culturale). ntre cele dou tipuri de motivaie exist o relaie oarecum
antagonic, de exclusivitate n planul activrii i al satisfacerii. Se poate astfel ntmpla ca n organizarea de
ansamblu a comportamentului s devin dominant motivaia primar (avnd n acest caz un tip
comportamental primar) sau motivaia dobndit, sociocultural (avnd de a face cu un tip comportamental
secundar).
De asemenea, se poate vorbi i de posibilitatea unei diferenieri tipologice n sfera comportamentului, dup
raporturile: mediat (determinaie aparinnd contientului) i imediat (determinaie aparinnd incontientului);
autocontrol (caracteristic a contientului) i impulsivitate (trstur definitorie a incontientului); reflexivitate
(caracteristic a contientului) i afect (particularitate a dinamicii incontientului). O asemenea difereniere
tipologic nu este rodul unei simple speculaii, ci are o baz comportamental real. Pe plan funcional, se
stabilete o ax integrativ bipolar, cu un pol plasat la limita superioar a contientului, cellalt fixat la limita
inferioar a incontientului, pe care se vor evidenia diferite moduri de interaciune i articulare ntre cele dou
sfere ale vieii psihice: cu ct ne apropiem de unul din poli, cu att, n plan comportamental, se impune cu mai
mult putere dominana funcional a comportamentelor proprii nivelului corespunztor contient, respectiv,
incontient. Datorit caracterului mobil, glisant al articulrii diferitelor componente n structura unui act
comportamental concret, chiar n interiorul matricei tipologice cu dominanta contientului sau cea a
incontientului se pot produce oscilaii cu sens opus tipului respectiv (manifestri impulsive la un tip reflexiv,
autocontrolat, sau manifestri de echilibru-autocontrol la un tip impulsiv). Tocmai acest caracter dinamic,
adesea contradictoriu i imprevizibil, face s creasc extraordinar nu numai cota complexitii
comportamentului uman, dar i dramatismul su.
Sintetiznd, putem identifica i defini urmtoarele genuri de relaii ntre contient i incontient:
a. Relaii circulare, n cadrul crora coninuturile contientului trec n incontient, ca apoi, printr-un proces
germinativ, s revin, nu neaprat integral, napoi; acelai lucru este valabil i pentru coninuturile
incontientului, graie mai ales mecanismului reprimrii i celui al amnrii. O activitate mintal nceput la
nivel contient i nefinalizat poate fi transferat i continuat ntr-o form specific la nivel incontient, unde
este posibil gsirea soluiei, revenind ca terminat n contiin. Exemple de acest gen sunt numeroase i ele au
fost analizate n literatura psihologic. Aproape fiecare dintre noi am trit experiena cnd, nereuind s
rezolvm o problem la matematic sau la fizic, o lsam i treceam la altceva; dup un timp, revenind, am avut
surprinderea s constatm c rezolvarea a mers nur, fr nici o poticnire. Se citeaz cazuri de mari descoperiri
n tiin ale cror elemente constitutive s-au zmislit latent n incontient i s-au actualizat n vise.
b. Relaii de subordonare, care constau n dominana funcional a unui nivel integrativ asupra celuilalt,
respectiv, a contientului asupra incontientului sau a incontientului asupra contientului.
n mod normal, ntr-un sistem unitar, multinivelar, subordonarea se exercit de jos n sus, nivelurile inferioare
supunndu-se celor superioare. n cazul de fa, legea de baz este cea a controlului incontientului de ctre
contient, chiar atunci cnd matricea comportamental se structureaz n jurul unei componente motivaionale
sau afective de origine incontient. Tocmai n virtutea acestei legi, noi definim omul ca fiin contient, al
20
crei comportament principal (de relaionare cu lumea extern) este contient. De o subordonare n sens invers
nu se poate vorbi dect n situaii speciale, episodice i improprii modului de a fi al omului. Atunci cnd se
afirm dominana absolut a incontientului, contientul este temporar abolit, aa cum se ntmpl n starea de
somn (visele, comportamentele somnambulice), n starea de ebrietate avansat sau n starea de afect, de
explozie afectiv negativ furie, demen.
c. Relaii de coordonare sau de echilibru, n care cele dou niveluri se coreleaz i se balanseaz reciproc sub
aspectul forei funcionale. ntr-o astfel de formul relaional, de exemplu, componentele motivaionale
aparinnd structurii contientului i cele aparinnd structurii incontientului posed o semnificaie egal sau
apropiat, subiectul acordndu-le aceeai recunoatere i preuire. Rezultatul este o formul comportamental
echilibrat, ambivert, pentru care se aplic principiul nimic din ceea ce este omenesc nu-i este strin. Aa
cum am subliniat mai sus, contiina este formaiunea a crei dezvoltare rmne n continuare deschis i putem
presupune c influena sa modelator-reglatoare asupra incontientului se va amplifica i intensifica, n pofida
unor descrcri i rbufniri periodice, n comportamentele individuale i sociale, a unor tendine i instincte
ancestrale (agresivitate, fanatism, sexualitate).

Golu, M. Bazele psihologiei generale,
p. 645-712;

PERSONALITATEA

ASPECTE TEORETICE I METODOLOGICE
Termenul personalitate cu rdcina n persona , n pofida faptului c are un caracter foarte abstract, a intrat
n circuitul comunicrii din cele mai vechi timpuri. n latina clasic se folosea numai cuvntul persona, care,
iniial, nsemna masc, aparen. Treptat, sensul termenului s-a ntregit, conferindu-i-se o funcie designativ
nou aceea de a reprezenta i actorul din spatele mtii. Astfel, persona a ajuns s exprime reunirea
trsturilor psihomorale interne i psihofizice externe. Termenul a fost apoi asociat i cu aspectele difereniale,
folosindu-se pentru a desemna un om important (personaj, paroh). De asemenea, biserica l-a introdus n
limbajul religios pentru a distinge i nominaliza cele trei entiti ale Sfintei Treimi.
Dup aprecierea lui G. Allport, cea mai relevant definiie a termenului persona a fost formulat de Boethius
(sec. VI): Persona est substantia individua rationalis naturae (persoana este o substan individual de natur
raional).
n prezent, dificultile semantice sunt i mai mari, deoarece suntem n posesia a trei termeni: individ,
persoan, personalitate. n comunicarea comun, ei se folosesc ca sinonimi, dar n cea tiinific se recunoate
necesitatea de a opera o distincie. n lucrarea Introducere n psihologie (1972), noi am ncercat s gsim
anumite criterii i repere pentru o asemenea distincie.
Astfel, termenul de individ desemneaz acea totalitate a elementelor i nsuirilor fizice, biochimice,
biologice i psihofiziologice nnscute sau dobndite care se integreaz ntr-un sistem pe baza mecanismului
adaptrii la mediu (M. Golu, Dicu, 1972, p. 239).
Desemnnd unitatea integrativ indivizibil rezultat n virtutea procesului vieii i a aciunii legilor evoluiei
biologice, termenul individ se aplic tuturor organismelor vii. Fiind o entitate biologic i o unitate structural i
funcional indivizibil, omul este, primordial, un individ.
Persoana am legat-o de manifestarea actual a omului ntr-o situaie social dat, manifestare care se
subordoneaz unui anumit rol.
Personalitatea am asociat-o cu mecanismul i logica general de organizare i integrare n sistem generic
supraordonat a componentelor bioconstituionale, psihice i socioculturale. Persoana i personalitatea sunt
determinaii pe care le atribuim exclusiv omului.
Prezena capitolului despre Personalitate n structura unui tratat de Bazele psihologiei generale este impus
i justificat de logica demersului epistemic al acestei discipline. Acest demers include trei secvene
interdependente, i anume: secvena general-abstract, secvena analitic-concret i secvena sinteticintegrativ.
Aceste secvene se succed strict n aceast ordine, pentru c: a) nu se pot efectua operaii de cercetare i
analiz intensional asupra unui domeniu (obiect), nainte de a-l defini i circumscrie n plan general, n raport
21
cu alte domenii; b) o cercetare tiinific nu se poate limita la descrierea i relevarea unor caracteristici de ordin
general ale temei abordate, nesprijinite pe date experimentale verificate obiectiv; c) i, de asemenea, nu se poate
opri la prezentarea i descrierea elementelor i prilor componente n sine ale obiectului studiat, fiind imperios
necesar o operaie de asamblare i reconstituire a ntregului iniial; operaia de sintez va reflecta datele
semnificative i relevante oferite de secvena analiticconcret, n care obiectul va fi privit i interpretat prin
prisma tuturor determinaiilor sale eseniale i necesare.
n cazul nostru, cele trei secvene se prezint astfel: secvena general-abstract s-a referit la definirea i
prezentarea psihicului n general, a contiinei n general, din perspectiv pur teoretic, metodologic, fr a
dezvlui structura i organizarea lor intern, fr a avea cunotin despre coninuturile i caracteristicile
diferitelor funcii i procese psihice particulare; secvena analitic-concret a constat n trecerea la dezvluirea
structurii interne a vieii psihice a omului, la diferenierea i identificarea unor funcii i procese psihice
specifice senzaii, percepii, reprezentri, memorie, gndire, afectivitate, motivaie, voin etc. i la
investigarea lor n profunzime, ajungnd astfel la constatarea c psihicul uman este o realitate extrem de
complex, cu structur eterogen; secvena sintetic-integrativ trebuie s constea n refacerea unitii iniiale a
psihicului, prin relevarea interaciunilor i conexiunilor dintre prile componente i prin desprinderea unor
entiti integrative supraordonate fa de funciile i procesele individuale. Aceast din urm secven se
realizeaz n seciunea despre personalitate.
Accepiuni ale termenului de personalitate
n lumina consideraiilor de mai sus, conceptul de personalitate apare ca integrator semantic de ordin
superior, el coordonnd i corelnd funcional-dinamic coninuturile noiunilor referitoare la multitudinea
componentelor bioconstituionale, a proceselor, strilor i condiiilor psihice particulare, pe care le-am prezentat
n seciunea a II-a, analitic, a lucrrii de fa, i a componentelor socioculturale. Sinteza conceptual ne oblig
astfel s nu hipostaziem percepia, memoria, gndirea etc., transformndu-le n realiti sui generis, de sine
stttoare, ci s le considerm permanent ca manifestri i dimensiuni ale unui sistem integral supraordonat
personalitatea. Cu toate c acest aspect este suficient de evident pentru a fi (aproape) unanim acceptat, n
comunicarea cotidian, ca i n domeniul cunoaterii tiinifice, termenul ca atare de personalitate se folosete n
accepiuni foarte diferite, dobndind astfel un caracter nalt polisemic.
Deosebirile semantice se evideniaz n cadrul principalelor discipline socioumane care i-l includ n
sistemul lor conceptual: sociologia, politologia, etica, istoria, pedagogia, psihologia. S lum, de pild,
sociologia i psihologia: prima folosete termenul respectiv n sens diferenial-restrictiv, atribuindu-l indivizilor
care, prin contribuia adus ntr-un sector sau altul al culturii materiale i spirituale, se ridic deasupra celorlali;
cea de a doua, dimpotriv, folosete acest termen n sens larg, pentru a desemna orice om normal ca membru al
unei comuniti sociale (personalitatea exprimnd, n acest caz, modul specific de organizare
psihocomportamental a omului n contextul vieii sociale, al culturii i istoriei).
Reinem, aadar, c psihologia opereaz cu termenul de personalitate n referirea sa la orice om normal:
fiecruia dintre noi, ea ne atribuie calificativul personalitate. Dar, dei exist un consens n ceea ce privete
sfera noiunii, n cadrul psihologiei i al lucrrilor din acest domeniu ntlnim mari diferene ntre autori n ceea
ce privete coninutul care se introduce n sfera astfel acceptat.
Diferenele sunt generate att de perspectiva metodologic din care se abordeaz personalitatea ca obiect
de investigaie tiinific i de explicare/interpretare teoretic generalizatoare, ct i de natura coninuturilor
dup care, i prin intermediul crora, se definete noiunea ca atare.
Divergene metodologice. Fondatorul psihologiei personalitii, ca domeniu relativ distinct de cercetare i
cunoatere, trebuie socotit psihologul german W. Stern, prin lucrarea Die menschliche Persnalichkeit (1923).
De atunci, asistm la creterea continu a interesului i preocuprilor pentru studiul personalitii n cadrul unei
ramuri speciale a psihologiei psihologia personalitii. Dar, ca i n cazul psihologiei generale, i n psihologia
personalitii s-au fcut i se fac puternic resimite divergenele de ordin metodologic.
O prim divergen a fost generat de modul de nelegere i rezolvare a problemei raportului particular
(individual, concret)/general (universal). Astfel, rmnnd sub influena principiului ori-ori, sau-sau,
gndirea psihologic a operat prin opunerea particularului generalului, sau invers, i prin direcionarea
cercetrilor fie ctre un pol, fie ctre cellalt. Apare, ca urmare, marea divergen metodologic dintre
orientarea ideografic (ideos propriu, specific), potrivit creia cercetarea personalitii trebuie s se centreze
22
pe evidenierea, analiza i explicarea individualului, a omului concret n situaii concrete (Politzer, 1947), i
orientarea nomotetic (nomos lege, norm, nomothetikos promulgare de legi), potrivit creia psihologia
personalitii, dac se dorete a intra n categoria tiinelor autentice, trebuie s se ocupe exclusiv de dezvluirea
generalului i de formularea unor legi cu aplicabilitate general.
Dilema tiin-unicitate (nomotetic-idiografic) a dus la formularea a dou soluii diferite.
Soluia cea mai tranant este aceea care propune ca generalul s aparin tiinei, iar individualul artei. Ea
vizeaz, de fapt, admiterea unor limite ale tiinei i ne apare ca o soluie disperat. Normal este ca psihologia s
tind spre stpnirea complet a fenomenelor, att abstracte, ct i concrete.
O alt soluie, susinut ndeosebi de autori germani (Spranger, 1927; Dilthey, 1928), este aceea de a admite
existena a dou psihologii distincte: una nomotetic i alta ideografic. Prima a fost declarat o tiin a
elementelor, iar cea de a doua o psihologie a structurii, prima bazndu-se pe metoda analizei i explicaiei
cauzale, a doua pe metoda nelegerii, a comprehensiunii.
Este n afara oricrei ndoieli c individul ntruchipeaz un sistem al unitii structurate. De asemenea, este
indiscutabil c tiina vizeaz i tinde spre universal i nu spre particular. Dar nu este mai puin evident faptul c
personalitatea este o unitate indisociabil a individualului (unicului), particularului (tipicului) i generalului.
Individualul luat n sine i absolutizat nu poate fi neles i explicat; nelegerea i explicarea oricrui lucru
presupune raportarea lui la un cadru de referin, la un etalon. La rndul su, generalul personalitii nu exist
dect n forme individuale. Particularul este ceea ce este n virtutea faptului c reprezint o combinaie
complex de universale.
n consecin, soluia pe care trebuie s-o adopte psihologia personalitii, ca de altfel i psihologia general,
este cea a mpletirii demersului individual-concret cu cel general.
Aceast direcie s-a conturat i tinde s se impun n prezent sub denumirea de idiotetic (idios ceea ce este
vzut, form, unitate complex).
Admind c toi oamenii sunt alctuii din aceleai trsturi sau componente (universale), combinaia
acestora se realizeaz ntr-o formul unic (sau aproape unic). Lund universalele (trsturile) n sine, ele nu
permit s prevedem n mod absolut comportamentul n plan individual (structura emergent).
Chiar dac trstura este definit ca ceea ce predispune i condiioneaz din interior o persoan s se
comporte ntr-un anume fel, interaciunea ei cu altele poate s modifice semnificativ dependena iniial. Dar nu
este mai puin important de subliniat c, n virtutea universalitii trsturilor, investignd un numr mare de
persoane, reuim s punem n eviden anumite apropieri i asemnri ntre ele i s le grupm n tipuri sau
clase. Unicitatea este expresia combinrii unor componente i trsturi generale.
Referindu-se la aceasta, G. Allport vine cu un exemplu edificator. El ia doar dou dimensiuni generale
inteligena i dominana, urmrind modul lor de reprezentare i combinare la dou persoane concrete:

persoane Dimensiunea A
Inteligena
Dimensiunea B
Dominana
X 90% 10%
Y 10%

90%


Observnd tabloul de mai sus. putem spune: persoana X este foarte inteligent, dar obedient, iar persoana Y
este proast, dar dominatoare. Pn aici totul pare a fi n regul. Dar s ne ntrebm: nu poate dimensiunea A s
interacioneze cu dimensiunea B, n aa fel nct s se formeze un nou element (efect)? De pild, nu poate fi X
un discipol inteligent, iar Y un agresor stupid? Iar specificul conduitei lor va fi modificat ulterior de alte
trsturi (dimensiuni) care le aparin, n aa fel, nct structura emergent s nu poat fi predictibil pornind de
la universale?
Problema individualitii nu va consta atunci n modul n care se compar inteligena sau dominana
persoanei X cu aceleai trsturi abstracte de la alte persoane, ci n modul n care inteligena lui X este legat de
dominana sa, de valorile sale, de contiina sa i de restul personalitii sale. Acest mod intern de
structurare/organizare este cel care rstoarn tiina convenional a universalelor (Allport, 1981, p. 21). tiina
convenional este derutat de faptul c nu poate vedea modul n care organizarea intern a individului s-ar
23
putea insera n paradigma nomotetic a legilor generale. Dar, cum, pe bun dreptate, subliniaz G. Allport, o
afirmaie universal adevrat i, de aceea, cu putere de lege, este aceea c structurile personale ale
individualitii sunt unice. Aceast afirmaie ar trebui admis ca prim lege a psihologiei personalitii (Allport,
1981). Apoi, devine metodologic fertil cutarea printre principiile generale ale biologiei i psihologiei
dinamice a acelor procese care genereaz unicitatea. Genetica, mai ales, ne ofer din plin asemenea legi
generale care genereaz unicitatea.
n fine, nu trebuie pierdut din vedere nici faptul c organizarea n plan individual a comportamentului i
are propriile sale legi. Nu este nevoie s studiem fiecare caz individual n parte pentru a ne da seama de
existena unor regulariti legice ale vieii i comportamentului. Acestea caracterizeaz fiecare existen
individual i pot fi surprinse printr-o cunoatere mai mult sau mai puin aprofundat: cu ct suntem mai mult
timp alturi de cineva i mai apropiai, cu att reuim s ne formm nite expectaii mai veridice i s emitem
predicii mai realiste n legtur cu modul su de reacie i comportare n diferite situaii (i, pentru aceasta, nu
avem neaprat nevoie de cunoaterea naturii umane n general).
n acest punct, ne confruntm cu problema raportului dintre regularitile statistice i cele legice (n sensul
legii dinamice) ale personalitii individuale. Orientarea nomotetic tinde s favorizeze pe cele dinti i s le
neglijeze pe celelalte, deoarece msurtorile sale cu semnificaie statistic sunt raportabile la o populaie mare i
nu la un caz individual luat separat.
C. Kluckhohn, H.A. Murray i D.M. Schneider (1953) au propus o alt cale pentru ieirea din dilema
general-particular. Ei au pornit de la ntrebarea cum cunoatem o persoan?. Rspunsul, parial, cel puin, este
dat comparnd-o sau raportnd-o la trei serii de norme. Astfel, fiecare om este sub anumite aspecte:
1. ca toi ceilali oameni (norme generale);
2. ca unii oameni (norme de grup);
3. ca nici un alt om (norme idiosincratice) (Apud Allport, 1981).
Este adevrat c psihologia personalitii trebuie s opereze cu toate aceste trei categorii de norme, dar i
formula de mai sus ascunde o capcan metodologic, ntruct etaloanele de referin (generale, de grup,
idiosincratice) au o semnificaie relativ, determinrile (msurtorile) fiind limitate situaional. (De exemplu,
norma general se desprinde i se formuleaz pe baza evalurii nu a tuturor persoanelor individuale, ci doar a
unui eantion restrns dintr-o populaie actual). n plus, formula respectiv poate lsa s se neleag c cele
trei determinaii generalul, grupalul (tipicul) i individualul se afl n relaie de simpl juxtapunere i c
fiecare din ele reprezint ceea ce rmne dup nlturarea (scderea) celorlalte dou. Or, am artat deja,
lucrurile stau cu totul altfel: ntr-o personalitate concret nu exist trei sisteme distincte (general, tipic,
individual), ci unul singur, care integreaz n manier emergent toate cele trei genuri de determinaii.
Psihologia personalitii trebuie s accepte i existena psihologiei difereniale n calitate de cadru de
referin, deoarece diferenele interindividuale (respectiv, variabilitatea intragrupal) au un caracter la fel de
obiectiv i legic ca i universalele i ele constituie veriga de legtur dintre unicitate i generalitate.
O a doua divergen important de ordin metodologic a fost generat de modul de abordare i rezolvare a
raportului de determinare, condiionare n cadrul sistemului personalitii dintre factorii biologici (primari,
naturali) i cei sociali i istorici (secundari, culturali). Astfel, n psihologia personalitii, s-au delimitat i s-au
confruntat n mod direct orientarea biologist, care atribuie rolul determinant att n structurarea personalitii,
ct i n desfurarea activitii i comportamentului factorilor biologici (trebuinelor biologice primare,
instinctelor), i orientarea sociologist-culturologic, potrivit creia personalitatea trebuie considerat exclusiv
produsul aciunii sau motenirii condiiilor i factorilor socioculturali generai istoricete.
Orientarea biologist este reprezentat cel mai bine de freudism (psihanaliz), prin conceptele i teoria
despre incontient i despre sine, n opoziie cu supraEul, i, ulterior, de biopsihologie, care ncearc s derive n
mod direct trsturile de personalitate din gene (aa cum, n plan biologic, att funcionrile normale, ct i
diferitele maladii au la baz anumite gene, tot astfel, n plan psihologic, diferitelor capaciti i trsturi trebuie
s le corespund anumite gene specifice. Depistarea acestor gene ar oferi rspunsul complet la ntreaga
problematic a psihologiei personalitii) (Williams, 1956, 1960).
Orientarea sociologist-culturologic i are originea n psihologia mulimilor (Le Bonne, Durkheim), care
postula existena unor pattern-uri psihocomportamentale ancestrale, tipice comunitilor umane, i n studiile de
antropologie cultural comparativ (Kardiner, 1945; Linton, 1945; Mead, 1934; Mead, 1970).
24
Ambele orientri pctuiesc prin absolutizare i exclusivism, ceea ce impune gsirea unei noi paradigme n
care s se considere la fel de necesare i legice att determinaiile biologice, ct i cele socioculturale i istorice.
O asemenea paradigm o ofer metodologia interacionist-sistemic. Aceasta exclude din start hipostazierea i
absolutizarea unor componente sau determinaii n detrimentul celorlalte, punnd n prim plan relaia de
interaciune i condiionare reciproc nonlinear. n acelai timp, sub aspect dinamic evolutiv, paradigma
interacionist-sistemic reclam admiterea caracterului stadial i ierarhic al procesului de devenire i integrare a
personalitii, cu modificarea periodic a raporturilor de pondere i de dominan dintre factorii biologici i cei
socioculturali. n orice moment, ns, personalitatea rmne o unitate bio-psiho-social (cultural). Influena
exercitat de mediul sociocultural se filtreaz i se decanteaz ntotdeauna prin mecanismele i structurile
biologice; la rndul su, influena organizrii biologice interne asupra formrii funciilor psihocomportamentale
de relaie, ncepnd cu percepia i terminnd cu atitudinile, este mediat i decantat prin normele, modelele i
etaloanele socioculturale interiorizate i integrate pn la momentul dat sau existente n plan obiectiv extern.
Dar, n virtutea principiului subordonrii i integrrii inferiorului de ctre superior (n plan evolutiv), n evoluia
istoric i ontogenetic a personalitii trebuie s admitem introducerea treptat a controlului legilor
socioculturale asupra legilor biologice. Aceasta nseamn c, n ultim instan, explicarea adevratei esene a
personalitii umane trebuie fcut prin prisma legilor istorico-socioculturale.
A treia divergen important n modul principial de abordare a personalitii o consemnm ntre orientarea
atomar-descriptivist i cea sintetic structuralist. Prima deriv i se subordoneaz paradigmei asociaioniste,
potrivit creia explicarea unei organizri psihice de nivel superior trebuie s constea n descompunerea ei n
elemente i n studiul acestora separat; cea de a doua i are originea i se subordoneaz paradigmei gestaltiste,
potrivit creia orice organizare are un caracter predeterminat (imanent) i integral, studiul ei trebuind s
dezvluie specificul acestei integraliti i legile interne de structur. ntruct cele dou orientri s-au delimitat
prin separarea i absolutizarea termenilor raportului parte-ntreg, nici una nu poate fi acceptat ca atare.
Corect, din punct de vedere metodologic, nu poate fi dect tot o paradigm interacionist-sistemic, n care se
recunoate i se opereaz att cu partea, ct i cu ntregul, fr a reduce partea la ntreg (ceea ce ar nsemna
negarea existenei ei) sau ntregul la parte (ceea ce ar nsemna reducerea ntregului la o simpl sum aritmetic
de pri n sine independente).
Ca organizare sistemic, personalitatea se subordoneaz definiiei generale a sistemului: un ansamblu de
elemente distincte aflate ntr-o relaie nonntmpltoare (legic), din care deriv o emergen de structur
ireductibil.
A patra divergen metodologic deriv din modul de a concepe i prezenta organizarea intern a
personalitii.
S-au constituit astfel dou tendine: tendina plan i tendina ierarhic. Prima concepe organizarea intern a
personalitii n mod liniar, echipotenial, toate elementele componente fiind la fel de importante i nirndu-se
unele lng altele precum mrgelele pe a. Accentele difereniatoare le pune cercettorul, n funcie de ipoteza
i obiectivul pe care i-l stabilete. n principiu, sarcina psihologiei rezid n a identifica i a lua sub lupa
analizei ct mai multe asemenea elemente.
Tendina plan i-a gsit concretizarea n elaborarea teoriei i a modelului trsturilor (Allport, Cattell,
Murray). Inventarul liniar al trsturilor, fr determinarea ponderilor sau a gradului lor de intensitate,
reprezint imaginea fidel i suficient a organizrii interne a personalitii. Tendina ierarhic se bazeaz pe
admiterea raportului inferiorsuperior i a principiului subordonrii, pe vertical. Ca urmare, ea concepe i
prezint organizarea intern a personalitii printr-un model multinivelar, supraetajat: niveluri bazale, niveluri
intermediare, niveluri terminale sau supraordonate. ntre niveluri se instituie diferenieri de ordin genetic i
funcional.
Astfel, se delimiteaz nivelurile de natur ereditar, nnscut, i nivelurile de natur secundar, dobndite;
apoi, dup importan funcional, se disting niveluri inferioare i niveluri superioare sau niveluri auxiliare i
niveluri principale (determinante).
Observm c, i n acest caz, se procedeaz de o manier dihotomic, lundu-se o singur dimensiune a
organizrii orizontal sau vertical i absolutizndu-se.
25
n realitate, procesul integrrii sistemice a personalitii se realizeaz att pe orizontal (n plan), obinndu-
se structurile monomodale, ct i pe vertical (ierarhic), rezultnd structurile plurimodale i transmodale
nglobante (unitatea n diversitate).
n sfrit, trebuie s mai menionm i o a cincea divergen, legat de dimensiunea temporal a
personalitii, care a delimitat i opus orientarea static i orientarea dinamic.
Orientarea static i are rdcinile n concepia nativist i frenologic (Franz Gall 1758-1828), care
considera funciile i capacitile psihice ca datum-uri nnscute, predeterminate, care rmn ca atare invariante
de-a lungul timpului. Un punct de vedere similar l gsim i la coala gestaltist, care considera structura ca
fiind o entitate imanent i invariant, lipsit de genez i de evoluie. Preocuparea principal a orientrii statice
va fi aceea de a dezvlui constantele organizrii interne a personalitii i de a demonstra c aceasta rmne
identic, egal cu sine nsi, de-a lungul ntregii succesiuni a momentelor temporare.
Orientarea dinamic se ntemeiaz pe admiterea caracterului devenit i evolutiv al organizrii interne a
personalitii i a principiului variabilitii temporare intraindividuale. Esenial pentru psihologie este s pun n
eviden i s caute s descopere legitile dinamicii situaionale i temporale a comportamentului.
Spre deosebire de cea static, orientarea dinamic nu este omogen, n cadrul ei delimitndu-se cel puin trei
variante: una internalist, una proiectiv-externalist i cea de a treia, impus de teoria sistemelor, interacionist.
Varianta internalist pornete de la teoria instinctualist a lui W.Mc Dougall (1908) i este amplu
reprezentat de psihanaliz. Caracteristica sa definitorie rezid n localizarea sursei dinamicii personalitii
exclusiv n descrcrile energetice spontane, care se produc n interiorul incontientului.
Acestea fac s se actualizeze pulsiuni, tendine i trebuine diferite, care modific orientarea
comportamentamental actual a sistemului personalitii. Nucleul dinamogen cel mai important este, dup S.
Freud, instinctul eroticosexual (complexul libidoului). Dinamica personalitii apare totui ca o determinaie
secundar, de vreme ce ni se spune c, de-a lungul ntregii viei, incontientul, ntruchipat n cele dou instane
ale personalitii sinele i supraeul , rmne neschimbat, nefiind expus evoluiei ulterioare.
Varianta proiectiv-externalist a fost formulat i dezvoltat de ctre K. Lewin, pe baza teoriei cmpurilor.
Dinamica personalitii este imprimat din afar de aciunea forelor cmpului extern, n care individul poate s-
i identifice anumite obiecte-scop, asupra crora s-i proiecteze tendina determinant actualizat. n interiorul
spaiului fizic, se delimiteaz i se individualizeaz spaiul psihologic, care se msoar n intensitatea tensionrii
interioare, care, la rndul ei, este proporional cu dificultatea sau cu numrul sau complexitatea obstacolelor
(barierelor) ce trebuie surmontate pentru atingerea obiectivului. Ca i n cazul variantei internaliste, dinamica
personalitii este o manifestare pur fenomenologic, experienial, ea neafectnd structura de fond care rmne
constant.
Depirea unilateralitii celor dou variante o realizeaz cea de a treia, varianta interacionist. Aceasta
pune problema dinamicii personalitii n cu totul ali termeni dect cele dinti. Anume, dinamica unui sistem,
indiferent de natura lui substanial-calitativ, este o funcie de timp [f(t)]. Ea rezult din dependena
fundamental, bazal, a oricrui sistem de aciune a legii timpului: sistemul i modific starea sa iniial ca
simplu rspuns sau efect al scurgerii ireversibile a timpului. Din acest punct de vedere, aa cum am artat n
partea introductiv a cursului nostru, toate sistemele reale sunt dinamice, mulimea sistemelor statice
(independente de timp) fiind vid.
Chestiunea care se pune n acest caz este aceea de a stabili cu ce fel de sistem dinamic avem de a face. Iar n
interiorul clasei sistemelor dinamice, se delimiteaz dou subclase: a) subclasa sistemelor cu organizare dat,
neevolutive (ex.: sistemele mainiste, sistemele nensufleite) i b) subclasa sistemelor cu autoorganizare,
evolutive (toate organismele vii). Rezult c personalitatea este un sistem dinamic cu autoorganizare, evolutiv.
Ca atare, analiza ei reclam, n primul rnd, situarea n interiorul unuia din cele trei segmente care compun
traiectoria dinamicii generale: ascendent (evolutiv), staionar (relativ stabilitate n planul organizrii interne i
al manifestrii comportamentale) sau descendent (involutiv).
Dinamica devine astfel o determinaie bazal absolut, ea implicnd i organizarea sau structura intern, iar
statica o determinaie relativ. n abordarea personalitii trebuie s lum n consideraie ambele determinaii,
explicaia constnd n relaionarea adecvat a dinamicii i staticii funcionale a sistemului. Aici, ne vine n
ajutor metodologia sistemicocibernetic prin procedeele profilului de stare i portretului fazic, pe care le-am
prezentat n partea introductiv.
26
Cea de a doua categorie de dispute i divergene ine de coninutul care se introduce n sfera noiunii de
personalitate i de modul de a defini propriu-zis personalitatea. Trebuie s remarcm, de la nceput, existena
unui numr foarte mare de definiii. nc n 1937, G. Allport indica nu mai puin de 50 de definiii diferite ale
noiunii de personalitate, iar n 1951, Mc Cleland inventaria peste 100. Aceasta arat, o dat n plus,
complexitatea extraordinar a ceea ce vrem s definim, adic a realitii pe care o desemnm prin termenul de
personalitate.
Din capul locului este clar c o definiie prin gen proxim i diferen specific este practic imposibil. De
aceea, suntem obligai s recurgem la alte procedee de tip enumerativ, descriptiv, funcional, valoric
(axiologic), cumulativ, corelativ, structuralist, sistemic etc.
Rezultatul va fi, inevitabil, o definiie n sine corect, dar fragmentar i cu aplicabilitate limitat, parial.
n lucrarea sa Structura i dezvoltarea personalitii (ed. 1961, trad. lb. romn, 1981), G. Allport ntreprinde
un ludabil efort de sistematizare a definiiilor care se confrunt pe scena tiinific. n esen, el mparte aceste
definiii n trei grupe: definiii prin efect extern, definiii prin structur intern i definiii pozitiviste sau
formale.
Definiiile din prima grup se centreaz pe latura fenomenologic a personalitii, identificnd i reinnd
acele caliti i trsturi prin care o persoan concret oarecare determin o anumit impresie sau un anumit
efect (pozitiv sau negativ) asupra celor din jur. Corespunztor, personalitatea este definit ca: suma total a
efectului produs de un individ asupra societii; deprinderi sau aciuni care influeneaz cu succes ali oameni;
rspunsuri date de alii la un individ considerat ca stimul; ce cred alii despre tine.
Smburele relaional al acestui gen de definiii rezid n faptul c numai prin judecile altora despre noi
personalitatea noastr este cunoscut ca atare. Dac prin modul nostru de a fi i de a ne manifesta nu producem
nici o influen asupra celor din jur, atunci, pe bun dreptate, se ntreab Allport: cum am putea fi cunoscui?
Dar, dac influenm oameni diferii n moduri diferite, nseamn oare c avem mai multe personaliti? Mai
curnd, aceasta nseamn c un observator poate s-i formeze despre noi o prere corect, iar altul una
eronat. Rezult de aici c n interiorul fiinei noastre trebuie s existe ceva care s constituie adevrata noastr
natur (chiar dac aceasta poate fi i variabil).
Allport observ c definiiile prin efect extern confund personalitatea cu reputaia i cineva poate avea mai
multe reputaii (n contacte relaionale diferite).
Definiiile din cea de a doua grup se ntemeiaz pe consideraia de principiu c personalitatea trebuie s fie
o entitate obiectiv, existent cu adevrat, indiferent de modul n care influeneaz sau este perceput de alii.
Dei este deschis spre lume i sufer influenele acesteia, personalitatea are o consisten proprie, o structur
intern specific. Ea nu trebuie confundat cu societatea i nici cu percepiile pe care ali oameni le au despre
ea.
W. Stern este menionat, n lucrarea amintit, ca primul autor care ncearc a defini personalitatea prin
trimitere la structura intern; el afirmnd c personalitatea este o unitate multiform dinamic (W. Stern, p. 4;
20).
Unii adaug acestui tip de definiie o not de valoare: personalitatea este ceva ce trebuie apreciat (Goethe,
Kant) : personalitatea este singurul lucru din lume care are o valoare suprem, fiind astfel impus necesitatea
respectrii integralitii i demnitii umane.
Psihologii occidentali renun ns la scoaterea n prim plan a dimensiunii integralitii i demnitii,
prefernd definiii mai sobre i descriptiviste, de genul: personalitatea este suma total a tuturor dispoziiilor,
impulsurilor, tendinelor, dorinelor i instinctelor biologice nnscute ale individului, precum i a dispoziiilor
i a tendinelor dobndite prin experien (Prince, 1924, p. 532; apud G.Allport, 1981)
Dup cum se poate observa cu uurin, definiia de mai sus ne prezint personalitatea ca o realitate obiectiv
accesibil studiului, dar ea nu reuete s surprind integrarea n structur a componentelor specificate.
O definiie mai structural este cea propus de H.C. Warren i L. Carmichael (1930) : Personalitatea este
ntreaga organizare mental a fiinei umane n orice stadiu al dezvoltrii sale. Ea mbrieaz fiecare aspect al
caracterului uman: intelect, temperament, abilitate, moralitate i fiecare atitudine care s-a format n cursul vieii
cuiva (p. 333).
De aceeai factur poate fi considerat i definiia lui R. Linton: ...personalitatea este ansamblul organizat al
proceselor i strilor psihofiziologice aparinnd individului (1945, p. 84).
27
Menionm i definiia propus de P. Lecky (1945) care subliniaz rolul factorului cognitiv subiectiv n
organizarea intern: Personalitatea este o schem unificat a experienei, o organizare de valori care sunt
compatibile ntre ele (p.90).
ncheiem seria definiiilor prin structura intern cu formularea pe care ne-o propune nsui G. Allport, la a
crui clasificare ne referim n acest paragraf: Personalitatea este organizarea dinamic n cadrul individului a
acelor sisteme psihofizice care determin gndirea i comportamentul su caracteristic (1981, p.40).
Aceast formulare pune n eviden urmtoarele aspecte eseniale care nu pot lipsi dintr-o teorie generalizat
a personalitii: a) personalitatea nu este nici un conglomerat, nici o sum static de elemente n sine
independente, ci o organizare dinamic emergent; b) personalitatea nu este nici pur psihic, nici pur biologic
(nervoas), ci o unitate complex psihofizic; c) ca organizare sistemic supraordonat, personalitatea include
sisteme particulare, difereniate i la rndul lor integrate deprinderi, sentimente, concepte, stri de motivaie
etc.; d) personalitatea se manifest, se dezvluie n ceea ce gndete, simte i face omul.
Definiiile pozitiviste au la baz convingerea autorilor lor c structura intern este inaccesibil tiinei. Nu
putem cunoate unitatea multiform dinamic existent cu adevrat acolo. Chiar dac exist, structura
intern pur i simplu nu poate fi studiat direct. Cele ce tim despre personalitate sunt numai operaiile
noastre. Cel mai bun lucru pe care putem s-l facem este s formulm ipoteze i s conceptualizm rezultatele
msurtorilor efectuate. Iar conceptualizarea nu trebuie s treac dincolo de limitele metodelor tiinifice pe
care le folosim.
Printre reprezentanii recunoscui ai orientrii pozitiviste se numr D. McClelland, care d urmtoarea
definiie: Personalitatea este conceptualizarea cea mai adecvat a comportamentului unei persoane n toate
detaliile sale, pe care omul de tiin o poate da la o un moment dat (McClelland, 1951, p. 69).
Personalitatea este redus la un costruct, la ceva ce poate fi gndit, dar nu exist ca atare acolo undeva.
Mergnd mai departe pe aceast linie, unii psihologi behavioritii susin c nici n-ar trebui s apelm la
termenul de personalitate, fiindc, n cazul n care nu cunoatem destul despre stimul i despre rspuns, nu
ar trebui s ne mai complicm cu o variabil intermediar ca personalitatea.
Pe lng clasificarea lui G. Allport, care are la baz criteriul coninutului, se impune s lum n seam i pe
aceea realizat dup criteriul sferei. Se delimiteaz astfel nc dou categorii de definiii: reducionist-
unidimensionale i multidimensional-globale.
Definiiile reducionist-unidimensionale reduc personalitatea la una din componente, de cele mai multe ori la
componenta dispoziional (afectiv-motivaional), la temperament sau la caracter (atunci cnd se face distincie
ntre acestea dou). Majoritatea chestionarelor i probelor proiective care se folosesc pentru investigarea i
diagnosticarea personalitii sunt axate pe evidenierea factorilor dispoziionali sau temperamental-caracteriali.
De pild, n teoria lui H. Eysenck, ntreaga personalitate este redus la interaciunea i jocul a dou
dimensiuni temperamentale polare: introversie-extraversie i stabilitate-instabilitate.
Definiiile multidimensional-globale prezint personalitatea ca entitate complex, eterogen, dup natura
substanial-calitativ a elementelor care o compun. Un exemplu de acest gen este definiia propus de
G.Allport i comentat de noi mai sus. i mai relevante sunt urmtoarele dou definiii: Personalitatea este
unitatea bio-psiho-social constituit n procesul adaptrii individului la mediu i care determin un mod
specific, caracteristic i unic de comportare n diversitatea situaiilor externe (Mischel, 1968; Wiggins, 1971) i:
Personalitatea este un sistem hipercomplex, cu autoorganizare, teleonomic, determinat biologic i
sociocultural, cu o dinamic specific, individualizat(M. Golu, 1972, 1993).
Considerm c, din punct de vedere metodologic, definiiile de tip global sunt mai adecvate dect cele
reducioniste, ele reflectnd mai veridic rolul integrator supraordonat al conceptului de personalitate, n raport
cu celelalte concepte prin care se desemneaz diferitele componente particulare.
Definiia global, apt s ndeplineasc ulterior, pentru abordrile concrete, funcia de cadru de referin i s
oblige la corelarea i integrarea datelor particulare, nu poate fi dect cea care prezerv realitatea integral a
fiinei umane, n unitatea i intercondiionarea complex, nonliniar a celor trei determinaii i subansamble
eseniale biologic, psihic i sociocultural (fig. 48).

PERSONALITATEA
Influente din mediul Subsistemul Subsistemul psihic Subsistemul socio-
28
natural bioconstitutional
(eul fizic)
(eul psihic) cultural
(eul social) Influente din mediul
social



Fig. 48. Schema-bloc a sistemului personalitii
Acceptnd o asemenea definiie de lucru, vom observa imediat c personalitatea este o realitate complex i
eterogen din punct de vedere substanial-calitativ, care nu poate fi studiat i epuizat de o singur tiin. E
mai mult dect evident faptul c ea trebuie s fac obiectul a cel puin trei grupe de tiine: biologice,
psihologice i socio-culturologice.
Ca urmare, Personologia sau tiina personalitii nu poate fi dect o construcie interdisciplinar integrat, n
care s se articuleze, ntr-o structur teoretico-explicativ unitar, datele celor trei grupe de discipline.
Operaia de corelare i integrare interdisciplinar este cu att mai uoar, cu ct disciplinele particulare
implicate nu-i absolutizeaz propria abordare, pe care trebuie s i-o considere din capul locului
complementar celorlalte.
Din cele de mai sus, rezult c psihologia nu-i poate revendica dreptul de monopol sau de exclusivitate n
studiul personalitii. Domeniul su de competen l reprezint doar componenta psihic.
n acest caz, psihologia personalitii trebuie s-i focalizeze atenia asupra modului n care procesele,
funciile i strile psihice individuale se integreaz pe cele trei coordonate principale: dinamico-energetic,
relaional-social i instrumental performanional.
Procesul integrrii pe cele trei coordonate duce la elaborarea a trei subsisteme funcionale interdependente,
care definesc domeniul de studiu al psihologiei personalitii, i anume: temperamentul, caracterul i
aptitudinile.
TEMPERAMENTUL
Definiie i caracterizare general
Integrarea nsuirilor i trsturilor de ordin dinamico-energetic ale proceselor psihice i actelor motorii,
precum intensitatea, pregnana, acuitatea, modalitatea, echilibrul etc., d structura temperamental a
personalitii. Dac nsuirile dinamico-energetice ca atare sunt nnscute, determinate genetic, integrarea lor n
plan psihocomportamental, adic n dinamica proceselor psihice i a actelor motorii, se realizeaz n
ontogenez. ntruct, ns, aceste nsuiri bioenergetice se imprim ca atare pe tabloul comportamental, ce se
elaboreaz stadial n cursul vieii individului, structura temperamental i, respectiv, tipul temperamental este
nnscut, reprezentnd, astfel, alturi de predispoziii, elementul ereditar n organizarea intern a
personalitii.
Astfel, de pilda, N. Sillamy, n al su Dicionar de psihologie (1995, trad. lb. romn, 1996), definete fr
rezerve temperamentul ca un ansamblu de elemente biologice, care, mpreun cu factorii psihologici, constituie
personalitatea.
Probabil, cel mai corect este s considerm c temperamentul reprezint modul n care variabilele
bioconstituionale i bioenergetice se psihizeaz (adic, se implic n organizarea i desfurarea proceselor
psihice percepie, memorie, gndire, afectivitate) i se reflect n comportament. Astfel neles, temperamentul
dobndete obligatoriu un coninut i o conotaie psihologic, devenind obiect de studiu al psihologiei.
Cnd vorbim de temperament n plan psihologic, noi nu ne gndim direct la constituia fizic sau la
procesele neuroendocrine sau metabolice care au loc n organism, ci la modul cum reacioneaz i se manifest
individul, sub aspect dinamico-energetic, n diferite situaii externe: rapiditatea percepiei, a rspunsurilor
verbale la ntrebri, a reaciilor motorii; intensitatea tririlor emoionale i durata lor; intensitatea sau fora
aciunilor voluntare; echilibrul sau impulsivitatea derulrii rspunsurilor la succesiunea stimulrii externe;
gradul de impresionabilitate la semnificaia stimulilor; direcia orientrii dominante spre lumea extern
(extraversie) sau spre lumea interioar (introversie); locul controlului (dependena de stimularea extern sau
dependena de activismul intern propriu); disponibilitatea la comunicare interpersonal; ascendena sau
obediena relaional; capacitatea general de lucru i rezistena la solicitri puternice i de lung durat;
rezistena la frustraii, la stres, la situaii afectogene i conflictuale.
29
Toate aceste trsturi se exprim i se concretizeaz numai la persoana care se manifest, se comport i
acioneaz ntr-o mprejurare de via sau alta; ele nu pot fi observate n stare pasiv, n somn sau n com. De
aceea, temperamentul, dei are o condiionare biologic direct i ereditar, dobndete valene i sens real
numai n plan psihocomportamental. El reprezint, astfel, pecetea i dimensiunea dinamicoenergetic a oricrei
uniti psihocomportamentale. Temperamentul se regsete i ncepe s-i dezvluie trsturile sale specifice de
ndat ce omul ncepe s deschid gura, s ridice mna, s gesticuleze. De aceea, spunem c temperamentul se
manifest n orice situaie, n orice mprejurare, fiind prima determinaie a personalitii care se impune
nemijlocit observaiei. Aa se i explic de ce primele descrieri i clasificri ale lui dateaz nc din antichitate
(Hippocrate, Gallenus).
Depinznd direct de structura biologic, temperamentul este propriu nu numai omului, ci i animalelor. Se
tie c I.P.Pavlov i-a elaborat teoria sa despre temperamente prin cercetri efectuate pe animale.
Am putea spune c temperamentul ine de latura formal, de suprafa, a personalitii, iar nu de cea intern,
de coninut. El nu are o semnificaie axiologic, nereclamnd o mprire a oamenilor n buni sau ri, n
superiori sau inferiori. ntrebarea la care ne rspunde temperamental este una de ordin pur fenomenologic,
dinamico-energetic: cum se exteriorizeaz i se manifest o persoan, ntr-o situaie concret sau alta, sub
aspectul intensitii sau forei, al mobilitii i echilibrului diferitelor tendine, pulsiuni i procese biologice de
semn contrar (for-slbiciune, labilitate-inerie, excitaie-inhibiie, control-impulsivitate, impresionabilitate
etc.).
Din punct de vedere biomedical, se poate afirma doar c o formul temperamental este mai avantajoas
dect alta n ceea ce privete rezistena la stresuri i gradul de predispunere la anumite tulburri de ordin
psihiatric-nevrotic sau psihotic. Dar, din punct de vedere educaional, nu se poate evidenia un temperament ca
fiind absolut favorabil sau superior, iar altul, ca fiind total nefavorabil, inferior. n principiu, tipurile
temperamentale sunt echipoteniale: pe fondul unor scheme temperamentale diferite, n ontogenez, se pot
edifica profiluri de personalitate asemntoare din punct de vedere aptitudinal i caracterial, dup cum pe fondul
aceleiai formule temperamentale se elaboreaz profiluri de personalitate diferite.
Din cele de mai sus, decurge concluzia c temperamentul nu este o variabil neutr din punct de vedere
adaptativ. Dimpotriv, aa cum am menionat, structura temperamental este o interfa ntre persoan i lume i
ndeplinete rol de mediator ntre intensitatea, durata i semnificaia influenelor externe i efectele n sfera
psihocomportamental. O importan special dobndesc trsturile temperamentale n cadrul relaiilor
interpersonale, atraciile i respingerile, simpatiile i antipatiile dintre membrii unui grup fiind condiionate de
ele.
Clasificarea temperamentelor
n pofida faptului c temperamentul a fost cea dinti component a personalitii care s-a impus ateniei,
observaiei i evalurii, identificarea i clasificarea tipurilor temperamentale s-au dovedit a fi o problem
complicat i controversat. Disputele au fost generate de nelegerea diferit, att a naturii criteriilor de
clasificare, ct i a numrului de dimensiuni dup care trebuie fcut descrierea calitativ, modal, a
temperamentelor.
n ceea ce privete criteriile care, n decursul timpului, au stat la baza schemelor de clasificare, ele pot fi
mprite n trei categorii: a) criterii morfologice sau bioconstituionale; b) criterii fiziologice i c) criterii
psihologice. La rndul su, criteriul legat de numrul dimensiunilor dup care se delimiteaz i se identific
tipurile temperamentale permite dou genuri de clasificri: a) multidimensionale, care opereaz cu un numr
mai mare de dou dimensiuni i b) binare sau dihotomice, care se limiteaz la doar dou dimensiuni, de regul,
polare sau antagonice.
A. Tipologiile morfologice sau bioconstituionale
Criteriile de ordin morfologic, bioconstituional, au fost de mult vreme luate n atenie pentru explicarea lor.
Asemenea criterii au fost identificate i utilizate pentru prima dat de ctre Hippocrate. Acesta a folosit noiunea
de tip corporal, determinat de aspectul constituional exterior, de raportul dintre esutul muscular i cel osos,
precum i de cel dintre cutia toracic i abdomen. Hippocrate a delimitat tipul corporal ftizic, caracterizat prin
aspect scheletic, fragil, alungit, temperamental rece, calculat, tcut, reflexiv; medical, predispus la tuberculoz,
i tipul apoplectic, caracterizat prin aspect musculos-obez, abdomen dezvoltat, statur mijlocie sau mic,
30
temperamental jovial, afectuos, impulsiv, instabil, emoional, necontrolat; medical, predispus la tulburri
circulatorii i digestive.
Criteriile de ordin morfocostituional au revenit puternic n actualitate spre finele secolului XIX i n
primele trei decenii ale secolului XX, graie dezvoltrii antropologiei fizice i a cercetrilor asupra raselor. S-a
pus n eviden faptul c, n interiorul unui tip rasial, exist o variabilitate notabil a indivizilor, de unde s-a
dedus posibilitatea de a determina, n ordine secund, morfotipuri. Factorii cei mai evideni i capabili de a
genera variaie sunt vrsta i sexul. Dar, chiar dup luarea sub control a lor (respectiv, dup neutralizare),
prezint diferene individuale considerabile. Tocmai cu inventarierea i sistematizarea lor se ocup
morfotipologia.
Dar lucrurile nu s-au oprit la simpla identificare i clasificare a tipurilor morfologice, bioconstituionale.
Aa cum a procedat la timpul su Hippocrate, autorii din perioada contemporan au procedat la stabilirea
unei legturi corelative i chiar cauzale ntre aceste morfotipuri i trsturile (temperamentale) de personalitate,
realizndu-se astfel clasificarea temperamentelor dup criterii bioconstituionale.
Punctul de plecare al unor asemenea tipologii a fost observaia sistematic efectuat asupra subiecilor aduli
sntoi, iar uneori i asupra celor care prezentau diferite tulburri patologice. n acest din urm caz, s-a pornit
de la ipoteza c maladia realiza o exagerare, ntr-un anume fel caricatural, a tipologiei normale i oferea
posibiliti de observaie privilegiate. Tipologiile nscute din observarea persoanelor bolnave, dar ale cror
concluzii au fost extinse la domeniul normal pot fi nu numai morfologice, ci la fel de bine fiziologice sau
psihologice.
Tipologia lui E. Kretschmer. Medic psihiatru german, E. Kretschmer (1888-1964), desfurndu-i activitatea
n cadrul clinicii de neurologie a Universitii din Tbingen (1913-1926) i studiind bolnavi psihici, a sesizat o
coresponden frecvent ntre simptomatologia psihocomportamental i aspectul bioconstituional extern.
Astfel, a ajuns la ideea elaborrii unei tipologii pe criterii morfologice, idee ce i-a gsit finalizarea n lucrarea
Structura corpului i caracterul (1921).
Limitat iniial la dou tipuri principale, clasificarea lui Kretschmer va ajunge n final s cuprind trei tipuri
principale i un tip accesoriu, mai puin individualizat.
Cele trei tipuri principale sunt: a. picnic-ciclotim; b. leptosom (sau astenic)-schizotim; c. atletic-vscos.
a. Tipul picnic-ciclotim, din punct de vedere morfologic, se caracterizeaz prin: constituie orizontal, abdomen
voluminos, obezitate, piele ntins, fa moale, sistem osos fragil.
b. Tipul leptosom (astenic)-schizotim se distinge prin: constituie vertical, trunchi cilindric, cutie toracic
plat(turtit), umeri apropiai i nguti, cap mic i rotund, muchi i oase subiri (aspect scheletic), nas lung i
ascuit, paloarea feei, trsturi feminine la brbai i masculine la femei.
c. Tipul atletic-vscos se deosebete printr-o constituie fizic proporionat, dezvoltare robust a sistemului
osos i muscular, umeri lai i bazin ngust. Ca accesoriu este menionat tipul displastic, care reunete
numeroase varieti dismorfice i este mai puin individualizat n plan caracterial (temperamental).
Din punct de vedere medical, tipurile delimitate se asociaz cu predispoziii psihopatologice diferite: tipul
picnic-ciclotim predispune la tulburri maniaco-depresive; tipul leptosom (astenic)-schizotim predispune la
tulburri de natur schizoid (schizofrenic); tipul atletic-vscos i cel displastic predispun la epilepsie. Pe baza
combinaiilor n interiorul tipurilor morfologice picnic i astenic, Kretschmer a obinut 6 tipuri temperamentale:
3 ciclotimice i 3 schizotimice.
Temperamente ciclotimice: 1. Hipomaniac, caracterizat prin dispoziie euforic, mobilitate, sociabilitate,
comunicativitate exagerat; 2. Sintonic, caracterizat prin spirit realist, pragmatism, simul umorului, toleran; 3.
Greoi, caracterizat prin lentoare, inerie, praguri senzoriale ridicate, timpi de reacie mari.
Temperamente schizotimice: 1. Hiperestezic, caracterizat prin nervozitate, iritabilitate, idealism, interiorizare,
delicatee, circumspecie; 2. Schizotimic intermediar, rece, calm, energic; 3. Anestezic rece, nervos, logic,
sistematic, obtuz, lene, inaccesibil pasiunilor, indolent.
Kretschmer a ncercat s arate c tipologia sa care se definea iniial prin structura morfologic i
predispoziia ctre anumite psihoze corespundea, de asemenea, diferenelor fiziologice (n metabolism i
funcionarea endocrin) i diferenelor psihologice n diverse alte sfere dect cea emoional.
Toate verificrile experimentale efectuate au confirmat diferenele ntre picnici i leptosomi, dar au clasat
atleticii ntr-o poziie intermediar.
31
Tipologia kretschmerian continu s fie folosit pe scar larg n medicin, ndeosebi n rile de limb
german. Constatndu-se ns caracterul su impresionist, diveri autori au ncercat s stabileasc un indice
numeric care s permit clasificarea liniar a subiecilor ntr-o manier simpl, potrivit dimensiunii picnic-
leptosom. Cei mai utilizai sunt indicele Strmgren i indicele Eysenck i Rees, care se exprim prin formula:
Talie 100 ,
___________________________, valoarea medie fiind n jur de 100.
Diametrul transversal toracic 6

Biotipologia italian. Criteriile i clasificrile morfoconstituionale s-au bucurat de mare atenie i n rndul
cercettorilor italieni. ncepnd cu lucrrile lui C. Lombroso (1836-1909), renumit medic i criminolog, i
continund cu cele ale lui G. Viola, coala italian a reuit s impun propria biotipologie. Ideea de baz a
clasificrii elaborate este c biotipurile reprezint n sine faze ntr-o singur dimensiune, fiind unimodale,
bimodale i trimodale. Distribuia frecvenelor lor se supune legii lui Gauss. Mijlocul suprafeei de distribuie x
1 cuprinde normosplahnicii (constituie normal, proporionat); la stnga mediei se situeaz, cu 16%,
reprezentnd microsplahnicii (constituie redus submijlocie); la dreapta mediei, se situeaz tot cu 16%
reprezentnd macrosplahnicii (constituie nalt, torace proeminent i picioare subiri).
G. Viola nu trece ns mai departe de aspectele biotipologice, pentru a le pune n coresponden psihotipuri.
Acest lucru l va face elevul su N. Pende.
La criteriul morfologic, Pende adaug i pe cel fiziologic, identificnd patru tipuri biopsihice: 1. longilin
stenic, cu temperament hipertiroidian armonic, cu o funcie normal sau exagerat a glandelor genitale,
puternic, energic, stpn pe sine; 2. longilin astenic, cu temperament hipertiroidian i hipogenital, fatigabil; 3.
brevilin stenic, cu temperament hipergenital i hipersuprarenal, hipotiroidian, euforic, expansiv; 4. brevilin
astenic, cu temperament hipotiroidian i hipohipofizar, lent, fatigabil, deprimat.
N. Pende raporteaz temperamentul numai la gradele de activare, pe care le pune pe seama interaciunilor
din interiorul sistemului endocrin.
Biotipologia francez. n Frana, cercettori precum L. Rostan i C. Sigaud, au elaborat o biotipologie n care se
introduce importana mediului i se iau n consideraie cele patru sisteme ale organismului. Dup Sigaud,
dezvoltarea organismului depinde de funciunile pe care le solicit mediul: digestia, respiraia, fora muscular
i activitatea creierului.
Corespunztor predominrii unuia sau altuia din cele patru sisteme, Sigaud delimiteaz patru biotipuri: 1.
tipul respirator, caracterizat prin dinamism, mobilitate; 2. tipul digestiv, caracterizat prin sedentarism, lentoare;
3. tipul muscular, caracterizat prin for, energie, agresivitate; 4. tipul cerebral, caracterizat prin activism
intelectual, interiorizare.
Biotipologia lui Sigaud nu s-a bucurat de o prea larg recunoatere i aplicare, ea avnd astzi mai mult o
valoare istoric.
Biotipologia american. n contextul disputelor dintre susintorii biotipologiei lui Kretschmer i adversarii ei,
n S.U.A, W. H. Sheldon (1899-1977), mpreun cu S. S. Stevens, ntreprinde o cercetare de anvergur, care a
permis recoltarea celui mai bogat i relevant material faptic.
Dup susinerea a dou doctorate, unul n psihologie i cellalt n medicin, la universitatea din Chicago,
W.Sheldon i-a continuat studiile de specializare cu Kretschmer i Jung, interesndu-se i de cercetrile de
biotipologie ale colii franceze i italiene, ndeosebi de cele efectuate de Viola. De la acesta din urm va
mprumuta interpretarea biotipurilor n contextul curbei lui Gauss. De la Kretschmer i Jung va lua descrierea
calitativ i interpretarea logic.
n vederea stabilirii i descrierii ct mai exacte a tipurilor morfologice, Sheldon procedeaz la fotografierea a
4.000 de studeni, pe care i supune apoi studiului pentru identificarea variabilelor principale. n final, au fost
identificate i reinute 17 variabile, printre care: nlimea, greutatea, dezvoltarea toracelui i a capului, distana
de la mrul lui Adam la ombilic i sex, lungimea minilor i picioarelor, dezvoltarea sistemului muscular i
osos, fineea pielii, suprafaa pielii etc.
Ca element de baz pentru delimitarea biotipurilor, Sheldon a luat cele trei membrane embriogenetice (din
care deriv organele interne, sistemul muscular i osos, organele de sim i sistemul nervos): endoderma,
mezoderma i ectoderma, pe seama crora au fost delimitate cele trei biotipuri principale: endomorf, mezomorf
32
i ectomorf. Acestea corespund cu tipurile picnic, atletic i astenic, descrise de Kretschmer, precum i cu
tipurile brevilin, normal i longilin, stabilite de Pende. Interpretarea lor nu se supune ns principiului
discontinuitii, ci celui al continuitii. Ca urmare, cele trei tipuri reprezint, n sine, faze de dezvoltare n curba
de variaie, fiind unimodale.
Endomorful se difereniaz prin modul su de a fi metodic i prin constituie dezvoltat pe orizontal, sferic:
dezvoltarea sub medie a muchilor i oaselor i un coeficient redus al suprafeei corporale.
Mezomorful este greu i rectangular, cu o dezvoltare superioar a oaselor i a muchilor; dispune de un
echipament adecvat pentru solicitarea efortului fizic. n viaa cotidian, dintre reprezentanii acestui tip se
recruteaz atleii, aventurierii, soldaii de profesie.
Ectomorful se distinge prin predominarea liniei verticale de dezvoltare asupra celei orizontale; este, aadar,
nalt, fragil, cu coul pieptului turtit, slab, cu muchii puin dezvoltai; la el ntlnim predominarea greutii
asupra suprafeei corporale i greutatea cea mai mare a creierului n raport cu masa corpului; constituia sa
general este slab pentru efortul fizic.
Trebuie s precizm, n context, c cele 17 variabile, n termenii crora este realizat determinarea biotipului,
sunt, n primul rnd, coeficieni structurali, nu mrimi scalare, cu caracter absolut. Raia cea mai relevant este
cea dintre greutate i nlime.
Inovaia esenial pe care a introdus-o Sheldon este aceea c un biotip se determin prin gradul ridicat de
dezvoltare a trsturilor sale specifice, dar i prin nivelul sczut de exprimare al celorlalte trsturi, proprii
celorlalte biotipuri. Inovaia respectiv se ntemeiaz pe convingerea c biotipul nu este o entitate pur, ci el
include toate cele trei componente, dar n proporii diferite. De asemenea, diferenele apar i din modul de
combinare, conjugare, organizare a acestor componente. Prin urmare, biotipul va fi definit prin: a)
precumpnirea trsturilor proprii i slaba exprimare a trsturilor nespecifice; b) modul de articulare-
organizare structural a componenelor; c)gradul de dezvoltare a trsturilor corelative celor trei componente.
Pentru evaluarea exact i obiectiv a biotipurilor, Sheldon i Stevens au elaborat o scal de cotare de la 1 la
7 (pe baza notrilor fcute de judectori neutri). Nota 1 semnific dezvoltarea minim a unei trsturi, iar nota 7
dezvoltarea maxim. Un biotip trebuie s aib trsturile specifice constituiei sale de la nota 4 n sus, iar pe
cele proprii celorlalte dou biotipuri de la 4 n jos.
Diagnosticul final al biotipului este stabilit prin media parametrilor care determin gradul de dezvoltare a
endomorfului, mezomorfului i ectomorfului. Astfel: indicii 172 arat un tip mezomorf bine individualizat, cu
trsturi endo i ectomorfe slab exprimate; 226 atest un tip ectomorf bine determinat, cu trsturi endo i
mezomorfe slabe; 532 indic un tip endomorf suficient de individualizat, avnd trsturi mezomorfe aproape
de medie i ectomorfe slabe.
Nutriia i boala, precum i profesiunea pot schimba valorile concrete ale parametrilor biotipului. Efectund
ns estimri pe mai muli ani, respectiv 10-20, se va putea constata c raportul dintre diverii parametri tinde s
rmn constant. Aceasta confirm ipoteza formulat de Kretschmer, potrivit creia biotipul este precumpnitor
genotip i mai puin fenotip, aa cum considera Sigaud.
Pe lng cele trei biotipuri, integrate n curba de variaie, deci unimodale i cu frecvena maxim pentru
mezomorf, Sheldon a mai identificat i o serie de biotipuri care se abat de la acest continuum semimodal al
curbei de variaie. Unul dintre acestea este cel displastic, depistat i de Kretschmer. Altul este cel masculin-
feminin, care exprim ntregirea reciproc a sexelor. Brbatul este preponderat mezomorf i apoi ectomorf, n
vreme ce femeia este cu precdere endomorf sau ectomorf.
Al treilea biotip este cel hipodezvoltat, numit i tip infantiloid. (Uneori poate fi vorba de o hipodezvoltare a
speciei nsi, deci pe plan filogenetic).
Dup determinarea biotipului, Sheldon a procedat, n continuare, la fel ca Kretschmer i Pende, la stabilirea
psihotipului corespunztor. n acest scop, el a apelat la datele psihologiei tiinifice, obinute pe cale
experimental obiectiv i prin msurtori riguros controlate. Au fost identificate i reinute 650 de trsturi pe
care le coreleaz cu fiecare biotip. Au fost luate n seam numai acele trsturi care coreleaz pozitiv, la un
coeficient de 0,60, cu unul sau altul din cele trei biotipuri i cele care coreleaz negativ, la un coeficient de 0,30,
cu trsturile celorlalte dou biotipuri.
n final, s-a ajuns la obinerea a trei constelaii psihice, care coreleaz cu cele biotipologice; fiecare
constelaie cuprinde 22 de trsturi din lista iniial.
33
Prima constelaie cuprinde: dorina de odihn i relaxare, preferina pentru confort, plcerea digestiei,
dependena de aprobarea social, somnul profund, nevoia de consolare la necaz, nevoia de afeciune i suport
social. Asemenea trsturi coreleaz cu endomorful (visceroton).
A doua constelaie include: atitudinea asertiv, sigurana n afirmare, energia n vorb i fapt, nevoia de
exerciiu, maniera deschis, direct, fr reineri de a se purta n contextul relaiilor interpersonale, nevoia de
aciune imediat la necaz, nevoia de a prea mai n vrst, vocea sigur, neinhibat. Aceste trsturi coreleaz
cu mezomorful (somatoton).
A treia constelaie cuprinde: reinerea n atitudini, mod nervos de a reaciona, sociofobia, inhibiie relaional,
reinere vocal, persistena n maniere i deprinderi, somn nervos, nevoia de singurtate, proiecii i reverii
tinereti de compensaie. Trsturile respective coreleaz cu ectomorful (cerebroton)
Cercetnd corelaia dintre biotip i psihotip pe un eantion de 200 subieci, Sheldon obine urmtorii
coeficieni:
1) ntre endomorfie i viscerotonie + 0,79;
2) ntre endomorfie i somatotonie 0,29;
3) ntre endomorfie i cerebrotonie 0,32;
4) ntre mezomorfie i viscerotonie 0,23;
5) ntre mezomorfie i somatotonie + 0,82;
6) ntre mezomorfie i cerebrotonie 0,58;
7) ntre ectomorfie i viscerotonie 0,40;
8) ntre ectomorfie i somatotonie 0,53;
9) ntre ectomorfie i cerebrotonie + 0,83.
n plan medical, biotipurile au dat corelaii relevante cu anumite tipuri de maladii psihice: endomorfia d o
corelaie de + 0,54, cu boli afective, de 0,04, cu tulburri paranoide, i de 0,32, cu tulburri heboide;
mezomorfia d o corelaie de + 0,41, cu tulburri afective, de + 0,57, cu tulburri paranoide, i de 0,68, cu
tulburri heboide; ectomorfia d o corelaie de 0,59, cu tulburri afective, de 0,34, cu tulburri paranoide, i
de + 0,64, cu tulburri heboide.
Noutatea care apare aici n raport cu datele lui Kretschmer i Pende o constituie corelaia pozitiv a
mezomorfului cu schizofrenia paranoid i paranoia.
Displasticul predispune la complexul de inferioritate i reacii isterice n cazuri uoare, i la schizofrenie, n
cazuri grave.
Inversiunea masculinitii i feminitii sau gynandromorfia inversat d predispoziie la homosexualitate.
ncercnd acum s facem o apreciere global asupra biotipologiei, putem formula urmtoarele idei principale:
1. Legtura dintre som (respectiv, constituia fizic) i structura psihocomportamental nu poate fi pus la
ndoial. Aceast legtur nu este ns de natur cauzal sau genetic, ci de natur corelativ: cele dou
variabile constituia fizic i structura psihic covariaz mpreun, variaiile uneia putnd fi puse n
coresponden direct (pozitiv) sau indirect (negativ) cu variaiile celeilalte. Aceste covariaii au o cauz
comun, profund, pe care nu o cunoatem nc.
Corelaia cea mai semnificativ este ntre biotip i firea vesel i deschis versus trist i introvertit, pe de o
parte, i gradele de activare-accelerare versus domolire-ncetinire, pe de alt parte. Aceast legtur este
precumpnitor genotipic.
2. n ceea ce privete temperamentul, trebuie s ne limitm numai la corelaiile i trsturile genotipice, cele
fenotipice (care presupun influena factorilor externi, inclusiv a celor educaionali) innd de structura
caracterului.
3. ncadrarea biotipului pe o curb de variaie unimodal reprezint o simplificare, ce las n umbr multe
aspecte eseniale ale integrrii componentelor dinamico-energetice ale personalitii. n realitate, biotipul nu
este o mrime scalar, ci o configuraie complex, plurimodal, a crei variaie se petrece ntr-un spaiu n-
dimensional. Aceasta face ca ntinderea combinaiilor ntre parametrii individuali ai biotipului s ia valori mult
mai mari dect cele oferite de variaia unimodal.
4. Determinarea i interpretarea matematic a biotipurilor nu ne ofer nici o informaie despre semnificaia i
direcia de evoluie, n plan individual, a diverilor parametri. Ca urmare, psihologia personalitii, care trebuie
s se intereseze i de individualul concret, este obligat s apeleze i la analiza logic funcional (calitativ);
34
5. Legtura dintre biotip i psihotip fiind condiionat i mediat att genetic, ct i onto- i sociogenetic, devine
necesar introducerea unor criterii suplimentare pentru identificarea i evaluarea trsturilor temperamentale.
B. Tipologiile fiziologice i psihofiziologice
Limitele biotipologiilor au determinat orientarea ctre criterii mai relevante i mai credibile pentru descrierea
i clasificarea temperamentelor ca entiti psihologice. Asemenea criterii au fost stabilite n plan fiziologic i
psihofiziologic.
Cea mai cunoscut tipologie fundamentat fiziologic se leag de numele lui I. P. Pavlov. n elaborarea
schemei sale de clasificare, Pavlov a pornit de la principiul nervismului, potrivit cruia rolul principal n
reglarea raporturilor organismului cu mediul extern i a funcionrii organelor interne, inclusiv a sistemului
endocrin, l joac creierul, precum i de la teza de baz a neuropsihologiei i psihologiei tiinifice, potrivit
creia psihicul, n toate componentele i laturile sale, inclusiv cea temperamental, dinamico-energetic, este
funcie a creierului.
n lumina acestor consideraii, devine logic s se presupun c funcionarea creierului, respectiv,
proprietile naturale nnscute ale celor dou procese nervoase fundamentale excitaia i inhibiia reprezint
principalii factori care condiioneaz tipul temperamental.
Pe baza datelor experimentale de laborator, obinute prin metoda reflexelor condiionate, Pavlov a reuit s
desprind i s evalueze, prin indicatori cuantificabili, trei proprieti naturale, care mpreun alctuiesc ceea ce
el a numit tip general de sistem nervos sau tip general de activitate nervoas superioar (tip a.n.s.). Acestea sunt:
fora, mobilitatea i echilibrul.
Fora este considerat proprietatea primordial i determinant, ea reflectnd ncrctura energetic a
neuronului. Aceasta este determinat genetic i definete att excitaia, ct i inhibiia. La diferii indivizi ia
valori diferite, ceea ce face ca ea s varieze pe un continuum foarte ntins.
Indicatorii comportamentali dup care putem evalua fora sistemului nervos sunt: capacitatea general de
lucru, exprimat ca funcie de durat i de gradul de dificultate i complexitate a sarcinilor; rezistena la
aciunea factorilor stresani i afectogeni; rezistena obiectiv la experienele dure i dramatice ale vieii; nivel
ridicat al pragurilor senzoriale (sensibilitate sczut); rezisten la aciunea alcoolului i substanelor
farmacodinamice. n funcie de valorile pe care le iau aceti indicatori, se delimiteaz dou tipuri generale de
sistem nervos: tipul puternic i tipul slab.
Mobilitatea definete dinamica proceselor nervoase fundamentale, respectiv viteza i durata instalrii lor,
rapiditatea trecerii de la unul la cellalt. Ca atare, cantitativ, ea se va exprima n uniti de timp i va fi evaluat
pe baza unor indicatori, precum: rapiditatea formrii noilor legturi temporare; rapiditatea formrii frnelor
condiionate; rapiditatea trecerii de la o activitate la alta; rapiditatea restructurrii vechilor sisteme de legturi
temporare i stereotipii; rapiditatea i uurina adaptrii la schimbare.
Dup valorile acestor indicatori, au fost delimitate dou tipuri de sistem nervos: mobil i inert.
Echilibrul este proprietatea care rezult din raportul de for dintre excitaie i inhibiie i se obiectiveaz n
trei tendine: tendina spre impulsivitate (predominarea forei excitaiei asupra forei inhibiiei), tendina spre
inhibare (predominarea forei inhibiiei asupra forei excitaiei) i tendina spre echilibru (fora excitaiei
aproximativ egal cu cea a excitaiei, i invers). Tipul de probe prin care se testeaz echilibrul este urmtorul:
stimularea la rspuns sau ripost ntr-o situaie n care consemnul sau regula este abinerea de la orice
rspuns; crearea unei situaii antagonice, dilematice, n care subiectul trebuie s ia o decizie n timp dat;
expunerea la situaii frustrante i nregistrarea raportului dintre calm i irascibilitate.
Dup cum a remarcat I. P. Pavlov, echilibrul este cea dinti nsuire care ni se impune observaiei n plan
comportamental, impulsivitatea sau calmul punndu-i amprenta pe orice rspuns motor, verbomotor sau
emoional. Pe baza acestei nsuiri, au fost delimitate dou tipuri de sistem nervos: echilibrat i neechilibrat; n
cadrul celui neechilibrat, exist dou subtipuri: neechilibrat excitabil i neechilibrat inhibabil. (Pavlov considera
c, n condiii normale, o existen real, la om, o posed numai subtipul neechilibrat excitabil).
Cele trei nsuiri naturale menionate mai sus interacioneaz i se combin ntre ele, formnd patru tipuri
generale de activitate nervoas superioar:
I. tipul puternic-echilibrat-mobil, caracterizat prin valori ridicate ale tuturor celor trei nsuiri;
II. tipul puternic-echilibrat-inert, caracterizat prin valori ridicate ale forei i echilibrului i prin valori sczute
ale mobilitii,
35
III. tipul puternic-neechilibrat-excitabil, caracterizat prin valori ridicate ale forei i prin valori sczute ale
echilibrului, cu predominarea excitaiei asupra inhibiiei;
IV. tipul slab, caracterizat prin valori sczute ale forei i insuficienta individualizare a mobilitii i
echilibrului: sensibilitate emoional crescut, emotivitate, tensiune prelungit (inerie tensional), pruden,
rezisten sczut la stres i fustraie etc.
Pavlov a pus n coresponden tipurile generale de sistem nervos, comune omului i animalelor, cu cele
patru temperamente stabilite n antichitate. Astfel:
a) tipul puternic-echilibrat-mobil are drept corespondent temperamentul sangvinic: vioi, comunicativ,
sociabil, adaptabil, controlat;
b) tipul puternic-echilibrat-inert are corespondent temperamentul flegmatic: calm, tcut, nesociabil,
lent, greu adaptabil la situaii noi, puin impresionabil, rezistent la stres i frustraii;
c) tipul puternic-neechilibrat-excitabil are corespondent temperamentul coleric: rezistent, vioi,
hiperactiv, irascibil, impulsiv, imprudent, triri emoionale explozive, instabilitate comportamental,
tendin de dominare n relaiile interpersonale, saturaie i plictiseal rapid la monotonie.
d) tipul slab are drept corespondent temperamentul melancolic: interiorizat, retras, sensibil, delicat.
Pavlov a demonstrat c cele patru tipuri considerate pure se combin ntre ele, dnd 16 tipuri mixte,
singurele care se ntlnesc n realitate, tipul pur fiind o entitate mai mult teoretic.
Rmnnd tot pe terenul neurofiziologiei, I. P. Pavlov a elaborat o tipologie valabil numai pentru om. Drept
criteriu n acest scop a ales raportul dintre cele dou sisteme de semnalizare: predominarea funcional a
primului sistem (legturi temporare bazate pe stimulii fizici, obiectuali) s-a asociat cu diferenierea i afirmarea
tipului special artistic (impresionabil, imagistic, intuitiv, afectiv), iar predominarea funcional a celui de al
doilea sistem de semnalizare (sistemul legturilor temporare formate pe baza cuvntului) s-a asociat cu
diferenierea i afirmarea tipului special gnditor (abstract, critic, obiectiv, calculat, neimplicat afectiv). ntre ele
a introdus tipul intermediar, caracterizat printr-un echilibru funcional al ambelor.
Cercetrile postpavloviene (Merlin, Teplov, Nebliin .a.) au dus la mbogirea tabloului posibil al
criteriilor i dimensiunilor de ordin neuro i psihofiziologic de descriere i clasificare. Printre altele, merit a fi
menionate: introducerea unei a patra dimensiuni a tipului de sistem nervos, anume: dinamismul, care se
distinge de mobilitate, el definind viteza cu care celulele nervoase genereaz procesele de excitaie sau inhibiie;
tipul parial de sistem nervos, care stabilete tabloul neurodinamicii corticale n cadrul unor subsisteme
funcionale individuale, ca de pild, auditiv, vizual, chinestezic; reactivitatea, distinct de for, este exprimat
de nivelul pragurilor senzoriale i se afl n raport invers proporional cu fora: for mare reactivitate sczut;
for redus reactivitate crescut.
Pornind de la aceleai relaii, J. Strelau (1984) a elaborat o tipologie temperamental bazat pe cuplul
reactivitate/activitate.
n concepia acestui autor, reactivitatea reprezint o dimensiune corelativ a sensibilitii i responsivitii
neurosenzoriale i se estimeaz prin pragul senzorial i prin capacitatea de rezisten a subiectului la stimuli
puternici sau de lung durat. La persoanele cu reactivitatea mare, valorile pragului senzorial absolut i ale
rezistenei la stimuli puternici sau de lung durat sunt, proporional, mai sczute, i viceversa. De asemenea,
reactivitatea se pune n relaie i cu nivelul sau indicele de procesare a stimulilor: persoanele cu reactivitate
crescut au i un indice de procesare mai ridicat, iar cele cu reactivitate sczut au un indice de procesare mai
redus.
Activitatea este definit prin volumul i ntinderea aciunilor (operaiilor) ntreprinse n raport cu un stimul
dat. Se face distincia ntre aciuni de baz, care duc nemijlocit i pe o cale scurt la atingerea obiectivului, i
aciuni auxiliare, care completeaz schema aciunii de baz i susin desfurarea general a activitii, n
funcie de specificul situaiei. Ponderea aciunilor auxiliare n tabloul de ansamblu al activitii crete
proporional cu nivelul reactivitii: este mare la persoanele cu reactivitate crescut i mic la persoanele cu
reactivitate sczut.
Clasificarea potrivit grupelor sanguine. Pornind de la lucrrile compatriotului su Lone Bourdel (1960,
1961), medicul francez Bernard Montain (1992) a elaborat o nou tipologie fiziologic a temperamentelor,
bazat pe grupele sanguine. Clasificarea pune n coresponden fiecare grup sanguin cu un tip temperamental
distinct, dup cum urmeaz: 1. grupei sanguine A i corespunde temperamentul armonic; 2. grupei sanguine 0 i
36
corespunde temperamentul melodic; 3. grupei sanguine B i corespunde temperamentul ritmic; 4. grupei
sanguine AB i corespunde temperamentul complex.
Subiecii aparinnd temperamentului armonic se caracterizeaz prin cutarea permanent a armoniei cu
anturajul lor, neputndu-se dezvolta i realiza dect n aceast condiie.
Subiecii aparinnd temperamentului melodic se afl ntotdeauna n consonan cu mediul extern,
adaptndu-se fr dificultate la situaii.
Subiecii aparinnd temperamentului ritmic sunt slab sensibili la mediu, trind i exprimndu-se n ritmul
lor propriu, rmnnd relativ independeni la variaiile ambianei.
Subiecii aparinnd temperamentului complex reunesc trsturile contradictorii ale celorlalte trei
temperamente, avnd, n consecin, dificulti n gsirea unui echilibru satisfctor.
Clasificarea bazat pe asimetria funcional a emisferelor cerebrale. Pornind de la cercetrile lui Mac Lean
(1949) i W. Sperry (1974), Ned Hermann (1976) a pus la punct o clasificare a temperamentelor lund drept
criteriu gradul de folosire n rezolvarea diferitelor genuri de sarcini a celor dou emisfere cerebrale.
Au fost astfel delimitate i identificate patru tipuri cerebrale funcionale, crora le corespund tablouri
temperamentale distincte: 1. tipul cortical stng (C. S.), organizat, logic, determinat, stabil, conservator; 2. tipul
cortical drept (C.D.), ingenios, intuitiv, emoional, creativ, instabil, deschis; 3. tipul limbic stng (L.S.), sigur pe
sine, rezistent la frustraii, activ; 4. tipul limbic drept (L.D.), serviabil, amabil, comunicativ, afectuos.
Aceast schem se bucur deja de o larg recunoatere n rndul specialitilor i n prezent se ncearc
introducerea ei n practica psihodiagnosticului.


C. Tipologiile psihologice
Cu toate c tipologiile fiziologice ofer mai multe elemente i deschid posibiliti mai largi pentru analiza
psihologic a temperamentului dect cele morfoconstituionale, nici ele nu satisfac toate exigenele. Obiecia
principal care se invoc este de ordin metodologic: descrierea i clasificarea unui fenomen de o anumit natur
calitativ psihologic pe baza unor dimensiuni i criterii deduse dintr-un fenomen de o alt natur
neurofiziologic. Astfel, sub motivul c un fenomen trebuie identificat i analizat pe baza unor dimensiuni de
aceeai natur calitativ, s-a trecut la elaborarea unor tipologii temperamentale specific psihologice.
Vom prezenta n continuare pe cele mai importante, care s-au bucurat sau se bucur de o recunoatere mai
larg.
Tipologia olandez Heymans i Wiersma. Este o tipologie cu caracter tranzitoriu, cei doi autori olandezi
pornind, n elaborarea ei, de la o ipotez neurofiziologic, formulat de psihiatrul Otto Gross.
Pentru Gross, orice fenomen psihic (de exemplu, o emoie) declaneaz o activitate a celulelor nervoase care
persist i dup terminarea lui, influeneaz incontient activitile ulterioare ale spiritului. Ele apar ca i cum ar
fi opuse funciei cerebrale primare i funciei cerebrale secundare. Gross opunea astfel subiecii cu activitate
mental superficial, la care funcia primar este rapid, corespunznd unei activiti psihice de tip reactiv fa
de stimul, subiecilor cu funcionare mental profund, la care funcia secundar este mult prelungit, de unde
dificultatea de integrare a fenomenelor psihice.
G. Heymans i E. D. Wiersma, folosind aceste concepte, i-au propus s descrie personalitatea, sub raport
temperamental, pe baza a trei dimensiuni pe care ei le-au identificat cu ajutorul unor scri de evaluare. Cele trei
dimensiuni (trsturi) sunt: emotivitatea sau instabilitatea emoional, activitatea sau fora pulsional general i
primaritate-secundaritate, determinat dup predominarea uneia din cele dou funcii identificate de Gross.
Decupnd fiecare distribuie de trsturi n dou pri, autorii de mai sus au stabilit opt tipuri psihologice,
corespunznd combinaiilor posibile ale celor trei trsturi.
Acestea se prezint ca n tabelul de mai jos:

Emotivitate Activitate Primaritate-
Secundaritate
Tipul
- - P Amorf
- - S Apatic
+ - P Nervos
37
+ - S Sentimental
- + P Sangvin
- + S Flegmatic
+ + P Coleric
+ + S Pasional

n tabelul de mai sus, semnul +semnific faptul c subiecii se situeaz deasupra mediei pentru
dimensiunea considerat; semnul arat c subiecii se situeaz sub media pentru dimensiunea considerat,
literele P i S indic predominarea funciei primare, respectiv secundare.
Tipologia francez: R. Le Senne, G. Berger. n Frana, Ren Le Senne (1945) a fcut cunoscute lucrrile lui
Heymans i Wiersma i coala creat de el, mai ales prin Gaston Berger, a dezvoltat tipologia olandez. n
formularea sa definitiv, clasificarea propus se bazeaz pe analiza i evaluarea unui set de nou trsturi,
incluznd, pe lng cele trei utilizate de Heymans i Wiersma, lrgimea sau ntinderea cmpului contiinei,
polaritatea, aviditatea, interesele senzoriale, tandreea i pasiunea intelectual.
Acest ansamblu constituie un sistem de referin de la care pornind devine posibil descrierea unui mare
numr de tipuri particulare.
Studiile ulterioare (Gauchet i Lambert, 1959) au artat c aceste dimensiuni cele trei ale lui Heymans i
Wiersma sau cele nou utilizate de Berger pot fi reduse, prin analiz factorial, la doi factori independeni
emotivitate i primaritate-secundaritate.
Tipologiile psihanalitice. Adept al determinismului intrapsihic, S. Freud a deschis calea unei abordri n cerc
nchis a fenomenelor psihice particulare i a organizrii sistemului personalitii n ansamblu. n lumina acestei
paradigme, orice comparaie i orice explicaie cauzal trebuie s vehiculeze numai entiti psihice nu
fiziologice i nici morfoconstituionale. Ca urmare, tipologiile elaborate din aceast perspectiv au fost
denumite pur psihologice (Delay, Pichot, 1990).
Freud a elaborat o atare tipologie, pornind de la stadiile evoluiei sexualitii. Astfel, el a stabilit urmtoarele
tipuri de baz: oral, anal, uretral, falic i genital.
Tipul oral este caracterizat prin nevoia de a depinde excesiv de alii pentru a-i putea menine respectul de
sine.
Aceast atitudine fundamental pasiv-dependent este acompaniat de trsturi care pot fi opuse, dar care se
raporteaz la aspectul a da-a primi (generozitate-avariie, volubilitate-tcere obstinat).
Tipul anal se distinge prin trei trsturi principale: parcimonie, iritabilitate i pedanterie (ordine).
Tipul uretral are ca trsturi eseniale ambiia i dorina de competiie, care se afl n raport invers cu ruinea.
Tipul falic are un comportament caracterizat prin temeritate, determinare, siguran, ceea ce reprezint n mare
msur realizarea dorinei n raport cu angoasa de castrare.
Tipul genital corespunde normalitii ideale a personalitii. El este ntruchipat numai de subiecii care
parcurg fr probleme i stri remanente toate stadiile evoluiei libidinale.
Pe lng aceast tipologie ortodox, n cadrul psihanalizei culturaliste consemnm numeroase alte
ncercri, ntreprinse de Karen Horney i E.Fromm.
Karen Horney ia ca premise direciile principale pe care le poate lua copilul n relaiile sale cu anturajul: de a
se apropia de oameni, de a se opune sau de a se ndeprta. De aici, sunt deduse trei tipuri de temperamente:
complezent, agresiv i detaat.
Pentru E.Fromm, ntr-o perspectiv apropiat, interaciunea cu prinii determin tipul de orientare social,
de unde deriv cinci tipuri de orientri principale: orientare receptiv, n care subiectul ateapt tot ceea ce
dorete de la o surs extern; orientare de exploatare, n care individul ncearc s ia totul de la alii prin for;
orientare acumulativ, n care subiectul i fondeaz securitatea sa pe economisirea i conservarea a ceea ce
posed; orientare comercial, n care subiectul i consider propria persoan ca o marf care poate fi cumprat
i vndut; n fine, orientare productiv, care face ca individul s-i foloseasc aptitudinile sale i s-i realizeze
potenialitile care-i sunt proprii.
Dac tipologiile analitice culturaliste iau ca baz de pornire relaiile cu celelalte persoane, altele apeleaz la
orientarea spre lume. Astfel au procedat, de pild, C.G.Jung i H.Rorschach (sub influena celui dinti).
38
Tipologia lui Jung se refer direct la cea a lui Gross. Aspectul ei principal privete tendina pe care o posed
libidoul, respectiv energiile instinctuale ale individului (care pentru Jung nu sunt de natur exclusiv sexual), de
a se orienta preponderent fie spre lumea extern, spre obiecte (extraversiune), fie spre lumea interioar, spre
sine (introversiune).
Dup Jung, extravertitul corespunde tipului superficial al lui Gross, iar introvertitul tipului profund, pentru
c introversiunea se caracterizeaz printr-o funcie primar intens i, n consecin, printr-o funcie secundar
prelungit.
Extravertitul acord valoare lumii externe (bogiei, prestigiului), el caut aprobarea social, tinde s fie
conformist, este sociabil, iubete activitatea exterioar, schimbarea, variaia. Emoiile sale sunt uor de activat,
dar sunt superficiale, de moment. Are inhibiii puine.
Introvertitul se caracterizeaz prin trsturi opuse, interesul su esenial situndu-se n sfera ideilor.
Trebuie spus c tipologia lui Jung, cu toate c nu opereaz dect cu o singur trstur de personalitate, a
fost acceptat pe scar larg. Ea ofer numeroase corespondene cu tipologia lui Kretschmer, cu care este
confundat adesea prin asimilarea ciclotimului cu extravertitul i a schizotimului cu introvertitul.
Tipologia lui Rorschach prezint un interes particular, ntruct servete ca baz pentru cel mai utilizat test
proiectiv de personalitate. Ea se ntemeiaz pe opoziia ntre extratensiv (corespunztor n mare parte
extravertitului) i introtensiv (corespunztor introvertitului).
La cele dou tipuri, Rorschach a adugat un al treilea coartat, care corespunde slbiciunii energiilor
instinctuale, n absena unei orientri, fie spre obiecte, fie spre viaa interioar. (Astzi, n medicin, coartat se ia
n sens de retractat).
O direcie interesant de analiz tipologic a personalitii n plan temperamental este cea care ia ca punct de
pornire specificul percepiei. Efortul cel mai intens n vederea elaborrii unei tipologii perceptive l datorm lui
E.R.Jaensch i W.Jaensch. Din pcate, aplicaiile ideologice, de-a dreptul delirante, deduse de aici, au fcut ca
lucrrile elaborate de cei doi autori s fie sever repudiate.
Tipologia lui Jaensch are la baz trei trsturi: integrarea variabil fundamental, care oscileaz ntre
integrarea absolut i dezintegrare (care se aseamn cu noiunea de disociaie a lui Kretschmer), diferenierea
(care corespunde sensibil introversiunii-extraversiunii lui Jung) i polaritatea sentimente-gndire.
Combinaiile ntre cele trei trsturi au permis stabilirea a apte tipuri de personalitate: patru tipuri zise
integrate (B exagerat integrat, J1 normal integrat, J2 parial i ocazional integrat, acestea orientate spre
lumea exterioar, i J3 normal integrat, dar orientat spre lumea interioar, un tip S/vital, ocup o poziie
intermediar ntre integrate i neintegrate. dou tipuri dezintegrate i considerate ca degenerate: (S1
dezintegrat pur i S2 la care exist o compensaie, inteligena hipertrofiat ocupnd locul primordial n raport cu
afectivitatea). Aceast tipologie, prezentat ntr-un limbaj adesea obscur, se ntemeiaz pe o serie de experiene
interesante asupra memoriei eidetice a percepiilor vizuale. Unii subieci sunt capabili de a evoca dup voie
reprezentri vizuale i de a le face s dispar, de asemenea, la comand.
Acest tip ar avea, dup Jaensch, raporturi cu hiperfuncionarea tiroidian (tip basedowian). La cellalt pol,
se situeaz subiecii dominai de aceste reprezentri vizuale, pe care ei nu le pot evoca voluntar. Acest tip are
legtur cu insuficiena paratiroidian (tipul tetanic).
D. Tipologiile clinice
Observaia clinic asupra deviaiilor personalitii permite s se izoleze n manier concret un anumit numr
de tipuri empirice, care au fost descrise iniial ca anomalii ale personalitii. Prin extensiune, devine posibil s
aplicm aceast tipologie la personalitatea normal.
Sistemul cel mai cunoscut este cel elaborat de Kurt Schneider i care are avantajul de a include principalele
tipuri descrise de majoritatea autorilor.
Sunt delimitate zece tipuri:
Tipul hipertimic, sau hipomaniac, caracterizat printr-o stare permanent deviat spre euforie i hiperactivitate
maniac. Dei este vorba de o stare permanent, cu hipomanie la limita inferioar, aceasta nu este o psihoz.
Tipul depresiv, caracterizat printr-o dispoziie permanent deviat spre depresie i durere moral. Ca i n cazul
precedent, este vorba de o stare permanent, prezentnd la minimum trsturile melancoliei.
39
Tipul nelinitit. Cuprinde dou subtipuri subtipul senzitiv descris de Kretschmer, caracterizat printr-o
sensibilitate crescut pentru toate experienele trite, fiind incapabil de descrcare, i subtipul anancastic, adesea
denumit obsesional sau compulsiv, sinonim dac nu chiar identic cu tipul anal descris de psihanaliti.
Tipul fanatic, adesea denumit paranoic, caracterizat prin triada rigiditate, hipertrofia Eului (orgoliu), paralogism
(raionament hiperlogic pe baza unor premise false, falsitatea spiritului, n limbaj comun).
Tipul isteroid, histrionic sau mitomaniac, caracterizat prin egocentrism, superficialitatea sentimentelor
contrastnd cu aspectul zgomotos al expresiei lor, tendin spre fabulaie i mitomanie.
Tipul instabil, caracterizat prin oscilaie emoional, antrennd de obicei o instabilitate n plan social i ducnd
frecvent la delincven minor. n forma sa patologic, tipul instabil corespunde sensibil dezechilibrului mintal,
aa cum a fost descris el n literatura psihiatric francez. Oscilaiile dispoziiei instabilului sunt net distincte de
cele ale ciclotimului lui Kretschmer.
Tipul exploziv, caracterizat prin reacii emoionale violente, agresive numite de scurt-circuit (Kretschmer).
Tipul apatic, care are drept trstur fundamental insensibilitatea i rceala afectiv. El corespunde unor
trsturi ale tipului schizoid al lui Kretschmer. n expresia sa patologic, el ar corespunde unor varieti ale
nebuniei morale i perversiunii constituionale.
Tipul abulic, definit prin trstura influenabilitii i prin maleabilitatea voinei (uor manevrabil de cei din
jur).
Tipul astenic, caracterizat prin fragilitate neuropsihic la influena situaiilor tensionate, afectogene, i prin
fatigabilitate.
Concluzii asupra tipologiilor temperamentale. Numrul tipologiilor, diversitatea termenilor folosii,
multiplicitatea abordrilor pot da impresia de confuzie. La o analiz atent, vom constata, totui, c exist
numeroase corespondene n schemele de clasificare. Fr ndoial, majoritatea tipologiilor existente au tendina
de a lua n seam doar aspecte pariale ale temperamentului. n acest caz, o tipologie veritabil ar trebui s ia n
considerare, simultan, componentele morfologice, fiziologice i psihologice. Complexitatea extrem a unui
asemenea travaliu de sintez explic aspectul particular i adesea contradictoriu al datelor existente. Unificarea
tipologiilor pariale, secveniale, ntr-o tipologie integratoare, multidimensional, rmne o sarcin a viitorului.
Oricum, ns, chiar i n forma lor actual, tipologiile temperamentale i dovedesc valoarea lor teoretic i mai
ales practic.
CARACTERUL
Definiie i descriere general
Iniial, n greaca veche, termenul caracter se asocia cu un semn (de exemplu, un b) care se folosea pentru
a separa dou terenuri (mejdin). Ulterior, semnificaia lui s-a extins, fiind utilizat pentru a exprima ceea ce
distinge un lucru de altul, un organism de altul. Astfel, el va nsemna pecete, marc. n biologie, termenul este
folosit n sens de nsuire sau trstur difereniatoare sau asemntoare (comun), ereditar sau dobndit, care
permite descrierea i clasificarea indivizilor. Culoarea pielii, culoarea ochilor, talia, conformaia fizic etc. sunt
considerate caractere.
n psihologie, se ntlnesc dou curente: unul care include n sfera noiunii de caracter att nsuirile
genotipice determinate biologic, ct i pe cele fenotipice, dobndite sub influena mediului natural i social;
cnd importana acestuia din urm este recunoscut se terge orice deosebire calitativ dintre caracter i
temperament (reprezentanii orientrilor biologizante i fiziologizante) i un altul care raporteaz noiunea de
caracter numai la personalitatea uman, n care se includ nsuirile fenotipice de esen sociocultural, etico-
axiologic, subliniind astfel existena unei deosebiri calitative ntre caracter i temperament (reprezentanii
orientrii socio-antropo-culturologice).
Noi considerm mai adecvat, din punct de vedere metodologic i tiinific, acest al doilea curent i vom
aborda caracterul ca entitate distinct a sistemului personalitii, ireductibil la temperament.
ntr-o prim aproximare, caracterul reprezint o dimensiune (structur) esenial care, pe de o parte, definete
orice personalitate individual n contextul relaiilor sociale, iar pe de alt parte, difereniaz mai mult sau mai
puin semnificativ personalitile individuale ntre ele.
n definirea caracterului, se impune operarea cu o accepiune lrgit i cu una restrns, prima fiind cadru
general de referin, iar cea de-a doua, instrument de abordare i cercetare concret. n accepiune extins,
caracterul exprim schema logic de organizare a profilului psihosocial al personalitii, considerat din
40
perspectiva unor norme i criterii valorice. n acest caz, el include: a) concepia general despre lume i via a
subiectului; b) sfera convingerilor i sentimentelor sociomorale; c) coninutul i scopurile activitilor; d)
coninutul aspiraiilor i idealurilor. Toate aceste elemente sunt corelate i integrate ntr-o structur
funcional unitar, prin intermediul unui mecanism de selecie, apreciere i valorizare.
Luat n sens restrns, noiunea de caracter desemneaz un ansamblu nchegat de atitudini, care determin
un mod relativ stabil de orientare i raportare a omului la ceilali semeni, la societate n ansamblu i la sine
nsui.
Spre deosebire de temperament, care se implic i se manifest n orice situaie natural sau social ,
caracterul se implic i se manifest numai n situaiile sociale. Astfel, putem spune, c el se structureaz numai
n interaciunea individului cu mediul sociocultural, ca mecanism specific de relaionare i adaptare la
particularitile i exigenele acestui mediu. Aici se impune a face distincie ntre planul psihologic de abordare
i cel etic.
Psihologia trebuie s se ocupe, n mod deosebit, de studiul caracterului sub aspectul mecanismelor, structurii
i rolului adaptativ pentru individ; etica trebuie s aib n prim-planul preocuprilor sale evaluarea caracterului
din punctul de vedere al concordanei sau discordanei lui cu normele, principiile i modelele morale proprii
mediului sociocultural n care triete individul.
Fcnd aceast distincie, nlturm i confuzia pe care o produce experiena cotidian a bunului sim ntre
caracter ca structur psihic real i valoarea social a caracterului; astfel, se afirm c cineva are sau nu are
caracter, n funcie de criteriul de valoare care se aplic. n fond, una este caracterul ca entitate psihologic i
alta msura n care el corespunde sau nu ateptrilor noastre, respectiv codului moral al societii.
Dup ce a dezvluit i explicat natura, determinaiile i mecanismele caracterului n sine, psihologia poate
merge mai departe n ntmpinarea eticii, artnd ce anse de integrare ntr-un anume mediu sociocultural au
indivizii cu un profil caracterial sau altul. Nu trebuie, deci, s pierdem din vedere faptul c psihologia este o
tiin explicativ (i trebuie s rmn astfel), iar nu una normativ (cum este, de pild, etica). n latura sa
aplicativ, de intervenie optimizatoare, psihologia trebuie s se raporteze la normativitatea sociocultural (n
cazul dat, normativitatea etic) i s in seama de ea. Dar, repetm, aceasta numai dup ce i-a ndeplinit
funcia sa explicativ.
Din punct de vedere psihologic, orice individ ct de ct normal, nscut i crescut ntr-un mediu social, n
comunicare i interaciune cu ali semeni, cu membrii familiei, cu colegii de coal, cu dasclii, cu cercul de
prieteni etc. , i structureaz pe baza unor complexe transfor-mri n plan cognitiv, afectiv, motivaional, un
anumit mod de raportare i reacie la situaiile sociale, adic un anumit profil caracterial. Este cu totul altceva,
acum, dac acest profil va fi etichetat ca bun sau ru, ca pozitiv sau negativ.
Societatea este perfect ndreptit s pretind i s atepte de la membrii ei s-i accepte normele i
exigenele, n lumina acestora, admind caracterele pozitive i respingnd pe cele negative; dar, la rndul
su, i individul este ndreptit s aib i s manifeste anumite exigene i ateptri de la societate, formulate
din perspectiva concepiei sale despre lume i via, a criteriilor i etaloanelor sale valorice.
Dac inem s evideniem latura axiologic a caracterului, atunci trebuie s lum n consideraie
interaciunea dintre cele dou mulimi de solicitri: mulimea solicitrilor interne, pe care individul le are
fa de societate, i mulimea solicitrilor externe, pe care societatea le formuleaz fa de individ.
Caracterul apare ca mod individual specific de relaionare i integrare a celor dou mulimi de solicitri. El
poate pune individul n urmtoarele trei ipostaze: a) de concordan deplin cu societatea (toate solicitrile
sociale sunt acceptate i integrate ca norme proprii de conduit i toate solicitrile proprii se ncadreaz n
limitele normelor i etaloanelor societii); o asemenea situaie nu se ntlnete n realitate, ea desemnnd o
limit ideal, teoretic, spre care se poate tinde; b) de respingere reciproc total (cele dou mulimi de solicitri
nu concord n nici un punct); i aceast situaie trebuie considerat ca avnd doar o semnificaie teoretic,
nentlnindu-se ca atare n realitate; c) concordan parial-discordan parial (cele dou mulimi de solicitri
intersectndu-se pe o plaj mai ngust sau mai ntins); aceasta este situaia real, care reflect natura
contradictorie a raportului individ-societate. Atunci cnd plaja de intersecie se ngusteaz pn la un anumit
prag, societatea declar individul ca lipsit de caracter, iar individul declar criteriile i etaloanele impuse de
societate ca inacceptabile, trebuind s fie revizuite (reformate); cnd plaja de intersecie se lrgete tinznd spre
41
limita superioar de concordan, societatea declar individul ca avnd caracter, iar individul consider criteriile
i etaloanele societii ca fiind i ale lui.
Caracterul se structureaz prin integrarea n plan cognitiv, afectiv, motivaional i volitiv a ceea ce este
semnificativ pentru individ n situaiile, evenimentele i experienele sociale. Ca urmare, el se manifest numai
n asemenea mprejurri. De aceea, dezvluirea trsturilor de caracter este incomparabil mai dificil dect a
celor temperamentale.
Nu este suficient s punem subiectul ntr-o situaie oarecare, ca n cazul temperamentului, ci neaprat ntr-o
situaie social semnificativ. Semnificativul se poate mpri n individual i general. Cnd caracterul se
structureaz pe dominanta semnificativului individual, va fi etichetat ca mrunt, mercantil; cnd se structureaz
pe dominanta semnificativului general (supraordonat), va fi etichetat ca mare, nobil. n primul caz, individul i
va demonstra ntreaga for a caracterului su n aciunile ndreptate spre atingerea scopurilor personale; n
cazul al doilea, fora caracterului se va dezvlui cu adevrat numai n aciunile subordonate atingerii unor
scopuri cu valoare social mare.
Rezult, aadar, c modalitatea cea mai eficient de cunoatere i evaluare a caracterului o reprezint analiza
actelor de conduit n situaii sociale nalt semnificative pentru individ.
Acest lucru fiind foarte greu de realizat n mod curent, suntem nevoii s ne mulumim cu analiza i evaluarea
comportamentelor interpersonale: X se poart cu Y aa, nseamn c are un caracter bun ; X se poart
cu Y altfel, nseamn c are un caracter ru. Se ajunge, astfel, ca una i aceeai persoan s fie evaluat
caracterial nu numai diferit, dar i diametral opus de diferii parteneri sau judectori. Oare, de aici trebuie
tras concluzia c cineva poate avea mai multe caractere, respectiv, attea ci evaluatori? Evident, nu. Ceea ce
difer este efectul pe care unul i acelai caracter l produce asupra mai multor destinatari (evaluatori).
Structura psihologic a caracterului
Caracterul trebuie considerat rezultatul unui ir de integrri a funciilor i proceselor psihice particulare din
perspectiva relaionrii omului cu semenii i a adaptrii sale la mediul sociocultural n care triete. n diferitele
perioade ale evoluiei ontogenetice, integrrile respective angajeaz n msur diferit afectivitatea, motivaia,
cogniia i voina. La vrstele mici, integrarea caracterial se realizeaz preponderent pe dimensiunile afectiv i
motivaional (formarea supra-Eului n concepia freudist se ntemeiaz pe acceptarea de ctre copil a
consemnelor morale ale autoritii paternale, pentru a evita sanciunile i a obine satisfacerea trebuinelor sale);
la vrstele mai mari, ncepnd mai ales cu adolescena, integrarea caracterial se realizeaz cu precdere pe
dimensiunile cognitiv (analiza i evaluarea critic a normelor i modelelor socioculturale) i volitiv
(autodeterminarea, angajarea pe o direcie sau alta a orientrii i modului de conduit).
Putem afirma, aadar, c n structura caracterului se regsesc elemente de ordin afectiv (emoii,
sentimente), motivaional (interese, trebuine, idealuri), cognitiv (reprezentri, concepte, judeci) i volitiv
(nsuiri, trsturi), care in de existena social a individului i mediaz raporturile lui cu ceilali semeni i cu
societatea n ansamblu.
Ponderea celor patru tipuri de componente n structura caracterului este diferit la diferii indivizi, ea putnd
constitui criteriu de clasificare tipologic. (De exemplu, o structur caracterial n care predomin motivaia
personal va avea trstura egoist mai puternic dect trstura altruist; o structur n care prevaleaz
componentele afective pozitive va fi predispus mai mult la acte de caritate dect una n care predomin
judecata obiectiv, rece; o structur caracterial reflexiv va fi mai ezitant n luarea unei hotrri dect
una voluntar etc.).
Gradul de elaborare a structurii caracteriale nu este acelai la toi oamenii. K. Lewin a demonstrat
gradualitatea structurilor personalitii de la niveluri iniial difuze, cu componente i articulaii nedifereniate, se
trece prin niveluri intermediare (diferenieri de la slab la mediu a componentelor i articulaiilor) i se ajunge la
niveluri mature (diferenieri de la mediu la superior a componentelor i articulaiilor). Aceast schem se
aplic i structurii caracterului. Astfel, ea se poate afla la unul din cele trei niveluri de elaborare: incipient
(elementar), mediu sau superior (nalt difereniere i integrare a tuturor componentelor).
Prin definiie, structura presupune o anumit stabilitate, existena anumitor invariani. Ca structur,
caracterul trebuie s satisfac i el aceast condiie. i, ntr-adevr, n msura n care reuim s-l cunoatem,
putem s prevedem modul n care se va comporta o persoan n diferite situaii sociale.
42
Totui, stabilitatea structurii caracteriale nu este de acelai ordin ca cea a structurii temperamentale. Mediind
i reglnd raporturile persoanei cu cei din jur i cu situaiile sociale, puternic variabile, structura caracterial
trebuie s posede i un anumit coeficient de flexibilitate, care s-i permit perfecionarea, corecia,
reorganizarea. n principiu, caracterul este modelabil pe toat durata vieii individului, dintr-unul iniial
negativ, putnd deveni unul pozitiv (dac situaiile i experienele sunt suficient de semnificative).
n plan social, se apreciaz att stabilitatea/constana caracterului, ct i flexibilitatea, maleabilitatea lui n
funcie de criteriile i etaloanele valorice, care se aplic unei situaii sau alteia, unui context relaional sau altuia.
De pild, ntr-o situaie, se apreciaz la cea mai nalt cot valoric nerenunarea la un crez, la o convingere,
mergndu-se pn la acceptarea sacrificiului de sine (cazul martirilor: C.Brncoveanu i familia sa au preferat
s moar dect s renune la credin); n alt situaie, se apreciaz pozitiv renunarea la o convingere anterioar
(de exemplu, o convingere tiinific) sau modificarea unei trsturi negative (de pild, invidia) ntr-o trstur
pozitiv (de pild, solicitudinea sau mrinimia).
Din cele de mai sus se poate constata c, spre deosebire de temperament, caracterul reflect i ne trimite
ntotdeauna la latura de coninut, de esen a personalitii ca subiect social i ne impune valorizarea etic a
comportamentului.
Din punct de vedere funcional, structura caracterial include dou blocuri: a) blocul de comand sau
direcional, n care intr scopurile mari ale activitii, drumul de via ales, valorile alese i recunoscute de
individ, i b) blocul de execuie, care cuprinde mecanismele voluntare de pregtire, conectare i reglare a
conduitei n situaia concret dat (Levitov, 1962; Radu, 1991; M.Golu, 1993; Zlate, 1999).
n cadrul blocului de comand, trebuie s admitem existena urmtoarelor elemente eseniale: a) o structur
cognitiv de receptare, filtrare, identificare i evaluare a situaiilor sociale; b) o structur motivaional de
testare, prin care se stabilete concordana sau discordana dintre valenele situaiei i starea de necesitate
actual sau de perspectiv a subiectului; c) o structur afectiv, care genereaz trirea pozitiv sau negativ a
modelului cognitiv i motivaional al situaiei i, potrivit acesteia, starea de set fa de situaie.
Toate aceste elemente, strns interdependente, sistemic articulate, formeaz latura intern, invizibil a
caracterului. Ea este absolut necesar, dar insuficient pentru realizarea caracterului n act, pentru atingerea unui
efect adaptativ concret n diferite situaii sociale.
n mod obiectiv, activitatea blocului de comand se impune a fi corelat cu activitatea blocului de execuie.
Din punct de vedere psihologic, acest bloc include: a) operatorii de conectare, care primesc i proiecteaz
starea de set pe repertoriul comportamental; b) operatorii de activare, care realizeaz stabilirea atitudinii
fa de situaie; c) operatorii de declanare, care actualizeaz i pun n funciune aparatele de rspuns (verbale i
motorii); d) operatorii conexiunii inverse, care extrag i retransmit blocului de comand informaia despre
efectele comportamentului sau aciunii. Observm c interfaa ntre structura intern, profund a caracterului i
conduita manifest o constituie subsistemul atitudinal.
Atitudinea este poziia intern adoptat de o persoan fa de situaia social n care este pus. Ea se
constituie prin organizarea selectiv, relativ durabil, a unor componente psihice diferite cognitive,
motivaionale afective i determin modul n care va rspunde i aciona o persoan ntr-o situaie sau alta.
Dup T.M.Newcomb, de pild, atitudinea reflect fidel forma n care experiena anterioar este acumulat,
conservat i organizat la individ, cnd acesta abordeaz o situaie nou.
Atitudinea ne apare ca verig de legtur ntre starea psihologic intern dominant a persoanei i mulimea
situaiilor la care se raporteaz n contextul vieii sale sociale. De aici, putem deduce i caracteristicile
principale ale atitudinii: a) direcia sau orientarea, dat de semnul pozitiv (favorabil) sau negativ (nefavorbil) al
tririi afective fa de obiect (situaie): atitudinea pozitiv imprim persoanei tendina de a se apropia de obiect,
n vreme ce atitudinea negativ creeaz o tendin opus, de ndeprtare; b) gradul de intensitate, care exprim
gradaiile celor dou segmente ale tririi pozitiv i negativ , trecnd prin punctul neutru 0 (zero); valorile
gradului de intensitate care depind de mrimea semnificaiei obiectului (situaiei) i care determin
intensitatea tririi.
Un obiect cu semnificaie negativ mic induce o atitudine de respingere de intensitate slab, n vreme ce
altul cu semnificaie negativ mare determin o atitudine de respingere puternic; la fel stau lucrurile i n cazul
semnificaiei pozitive i, respectiv, a atitudinii pozitive. Absena semnificaiei corespunde unei atitudini neutre,
de indiferen.
43
Dinamica atitudinii este condiionat de caracteristicile obiectului de referin, care, dup T.M.Newcomb,
sunt: a) dimensionalitatea, constnd n numrul i varietatea elementelor care-l compun, mergnd de la stimuli
unidimensionali pn la cei mai compleci, cum sunt cei socioumani; b) suprafaa sau ntinderea
comprehensibil a obiectului, constnd n numrul de nsuiri accesibile observaiei i nelegerii, fa de care
subiectul a reuit s-i formeze o atitudine definit i generalizat; c) centralitatea psihologic a obiectului
pentru subiect, care nseamn c unele obiecte se situeaz aproape permanent n prim-planul contiinei, n timp
ce altele rmn, psihologic, ndeprtate de subiect, principala surs a diferenei de centralitate aflndu-se n
sfera motivaional; d) socialitatea, care rezid n aceea c obiectele sociale (ndeosebi celelalte persoane)
reprezint principala surs de formare a atitudinilor.
Integrarea la nivel cognitiv, afectiv, motivaional i valiional a semnificaiilor pozitive i negative ale
obiectelor i situaiilor socioumane se realizeaz n mod individual specific, ducnd astfel la elaborarea unei
game foarte ntinse de structuri caracteriale; n cadrul lor se realizeaz cele mai variate configuraii atitudinale,
n funcie de coninut i de raportul dintre polul pozitiv i cel negativ.
Expresia extern a atitudinii o reprezint opinia i aciunea. Opinia este forma verbal-propoziional de
exteriorizare a atitudinii, constnd din judeci de valoare i de acceptare (acord) sau de respingere (dezacord)
n legtur cu diferitele situaii, evenimente i sisteme de valori. Opinia este o modalitate constatativ-pasiv de
raportare la lume, care nu introduce nici o schimbare n situaie. Cnd atitudinile individuale converg ntr-o
msur semnificativ, vom avea, n plan extern, opinia public, ce poate fi interpretat ca dimensiune a
caracterului social de care vorbea E.Fromm.
Aciunea reprezint intrarea subiectului n relaie direct (senzorial i motorie) cu situaia i efectuarea unor
demersuri (transformri) de integrare n situaie, de modificare a ei sau de ndeprtare. Gradul de angajare
psihologic n cadrul aciunii este cu mult mai ridicat dect n cadrul opiniei i, ca atare, aciunea devine mai
relevant pentru dezvluirea esenei caracterului unei persoane dect opinia: faptele atrn mai greu n
aprecierea personalitii unui om dect vorbele.
ntre atitudine i manifestarea ei extern, n forma opiniei sau aciunii, nu exist o concordan perfect i
necondiionat. Graie funciei reglatorii a contiinei, n structura caracterial se elaboreaz un mecanism
special de comutare, care face posibil disocierea temporar i periodic ntre planul intern al convingerilor i
atitudinilor i planul extern al opiniilor i aciunilor.
Apare astfel dedublarea, subsumat fie conformismului (dei atitudinea este de semn opus ateptrii sociale,
opinia sau aciunea subiectului se dau n concordan cu ablonul), fie negativismului (dei semnul atitudinii
concord cu etalonul social, opinia i aciunea vor fi de semn contrar din plcerea de a contrazice sau de a nu fi
la fel cu ceilali).
n limite rezonabile, dedublarea are o valoare adaptativ de necontestat, ea realiznd acel compromis
convenabil ntre individ i societate. Dar atunci cnd se impune ca trstur dominant, se transform ntr-o
frn n calea unei interaciuni optime ntre individ i cei din jur. Astfel, atunci cnd ea se subordoneaz
conformismului poate fi benefic din punct de vedere social, dar defavorabil pentru individ, iar cnd se
subordoneaz negativismului poate fi favorabil individului, dar repudiat social.
Dup obiectul de referin, atitudinile se mpart n dou categorii: a) atitudinile fa de sine i b) atitudinile
fa de societate.
Atitudinile fa de sine reflect caracteristicile imaginii de sine, elaborate pe baza autopercepiei i
autoevalurii, pe de o parte, i a percepiei i evalurii celor din jur, pe de alt parte. Ele se difereniaz i se
structureaz la dou niveluri: unul segmentar i altul global. n primul caz, vom avea atitudinea fa de Eul fizic,
atitudinea fa de Eul psihic (nivelul diferitelor funcii i capaciti intelectuale, afective, motivaionale) i
atitudinea fa de Eul social (efectele conduitelor i reuitelor n cadrul relaiilor noastre cotidiene n cadrul
profesional, familial, civic). n cazul al doilea, este vorba de poziia global pe care o adoptm fa de propria
personalitate n unitatea componentelor sale bio-psiho-sociale.
n mod normal, atitudinea global fa de sine este (i trebuie s fie) de semn pozitiv, aceasta fiind o premis
necesar, obligatorie a unei adaptri satisfctoare la viaa social. Dar, la diferii indivizi, ea se poate structura
pe grade de autoevaluare diferite: autoevaluare obiectiv-realist asigur cele mai bune premise psihologice de
relaionare; autoevaluare n hiper (supraestimare) induce trsturi etichetate de cei din jur ca negative
arogan, dispre, complex de superioritate i creeaz serioase probleme de adaptare la grup; autoevaluare n
44
hipo (subestimare) favorizeaz trsturi caracteriale nefavorabile pentru subiect: modestie exagerat,
nencredere n sine, complexe de inferioritate.
Atitudinile fa de societate se difereniaz i se individualizeaz potrivit diversitii obiectelor i
situaiilor generate de realitate. Astfel, putem delimita: atitudinea fa de munc (n sens larg, ca ansamblu de
sarcini i solicitri impuse social); atitudinea fa de normele, principiile i etaloanele morale; atitudinea fa de
diferitele instituii (familie, coal, biseric, armat etc.); atitudinea fa de structura i forma organizrii
politice; atitudinea fa de ceilali semeni etc.
Semnul i intensitatea acestor atitudini determin valoarea caracterului i, corespunztor, potenialul
adaptativ al personalitii n sfera vieii sociale
Trsturile caracteriale
Descrierea i evaluarea structurii caracterului se bazeaz preponderent pe procedeul trsturilor, alte
procedee mai sintetice, de genul celui factorial, fiind mai puin operante, datorit complexitii deosebite a
cmpului de interaciune a variabilelor psihologice implicate.
Trstura caracterial poate fi definit ca structur psihic intern, care confer constana modului de
comportare a unui individ n situaii sociale semnificative pentru el (spre deosebire de trstura temperamental
care determin parametrii dinamico-energetici ai comportamentului n orice fel de situaii).
Identificabile n desfurarea comportamentelor sociale, trsturile caracteriale se evalueaz numai printr-o
operaie de comparaie a unei persoane cu altele. Aceasta, deoarece nu exist un standard absolut pentru nici o
variabil (categorie) calitativ. Pentru a formula aseriunea X este onest, de pild, trebuie s-l raportm la alte
persoane sau la un etalon pentru onestitate, stabilit pentru indivizi aparinnd contextului sociocultural dat.
Astfel, determinarea i atribuirea trsturilor se realizeaz ntotdeauna cu referire la descrierile interindividuale.
Totodat, nsuirile pe care le evoc atribuirea unei trsturi sunt suficient de distincte pentru a putea fi
deosebite de altele. Trebuie, aadar, s ne asigurm c nsuirile atribuite unei persoane sunt efectiv proprii
acelei persoane i c ele au fost observate n mai multe situaii. Pentru a caracteriza pe cineva ca onest, este
necesar ca elementele onestitii s se fi manifestat ntr-o serie semnificativ de comportamente i ntr-o
diversitate de situaii concrete (variind comportamentele i situaiile, trstura trebuie s rmn constant).
Trsturile caracteriale, ca i cele temperamentale, au o dinamic polar, ele formnd, de regul, perechi
antagonice (ex.: egoist-altruist, avar-cheltuitor, respectuos-nepoliticos, muncitor-lene, curajos-la etc.). Este
important de subliniat faptul c la fiecare persoan se ntlnete ntreaga gam de perechi, dar cu grade diferite
de dezvoltare a fiecrei trsturi. Astfel, n evoluia sa, profilul caracterial va integra trsturi care tind
preponderent spre polul pozitiv sau preponderent spre cel negativ, lund aspectul unei balane cu dou talere:
cnd trsturile polare se echilibreaz reciproc, avem de a face cu un caracter ambiguu, slab determinat; cnd
valoarea trsturilor de la polul pozitiv atrn mai greu dect cea a trsturilor de la polul negativ, avem un
caracter socialmente pozitiv; cnd valoarea trsturilor de la polul negativ atrn mai greu dect cea a
trsturilor de la polul pozitiv, avem de a face cu un caracter socialmente negativ.
Modelul balanei prezint, dup M.Zlate (1999), o ntreit importan: a) arat i explic mecanismul
psihologic al formrii caracterului, fora motrice a dezvoltrii acestuia, care const n principal n opoziia dintre
contrarii, n ciocnirea i lupta lor; b) sugereaz interpretarea caracterului nu doar ca formndu-se (din afar),
nu doar ca rezultat automat i exclusiv al determinrilor sociale, ci i ca autoformndu-se (din interior), cu
participarea activ a individului; c) conduce spre stabilirea unei tipologii caracteriale (p. 40).
G.W.Allport (1981) mparte trsturile de personalitate n: comune (cele care i apropie pe oameni i dup
care pot fi gsite comparaii intermediare) i individuale (care difereniaz o persoan de alta). Trsturile
individuale sunt, la rndul lor, cardinale (dominante, cu semnificaie major pentru individ, punndu-i
amprenta pe fiecare act de conduit); centrale (numeric mai multe, care controleaz o gam ntins de situaii
obinuite, cotidiene); secundare (periferice, mai puin active, exprimnd aspecte mai puin eseniale ale
activitii i conduitei individului).
Clasificarea trsturilor individuale permite prezentarea caracterului ca sistem organizat concentric. Cercul
interior subsumeaz trsturile cardinale, cel mediu include trsturile centrale, iar cel exterior cuprinde
trsturile secundare (Zlate, 1999).
45
Un asemenea model pune n eviden dinamica evolutiv a caracterului, posibilitatea de consolidare i
generalizare a unei trsturi (deziderabile) i de slbire i restrngere a razei de influen a altei trsturi
(indezirabile).
n fine, se poate avansa i un model de tip multinivelar, piramidal prin analogie cu piramida noiunilor,
propus de L.S.Vgotski, i cu piramida motivaional, propus de A.S.Maslow. Acest model surprinde relaiile
i interaciunile dintre trsturi din care deriv, n ultim instan, efectul de emergen al structurii caracteriale,
care deosebete o persoan de alta pe fondul comunalitii trsturilor constitutive.
Cum pe bun dreptate subliniaz M.Zlate (1999), n modelul piramidal se pun n eviden gradul de
valorizare i dominana de semnificaie a unor trsturi n raport cu altele, eficiena reglator-adaptativ a
caracterului ca sistem integral.
Trsturile ca atare se formeaz i se individualizeaz pe fondul interaciunii coninuturilor proprii diferitelor
procese psihice cognitive, afective, motivaionale i volitive valorizate de subiect i implicate n
determinarea atitudinii lui fa de obiectele sociale.
Vom delimita, astfel, trsturile globale, care definesc sistemul caracterial n ansamblu, i trsturile
particulare, care definesc semnificaia relaional social a componentelor psihice, din a cror interaciune
rezult structura caracterului.
Din categoria trsturilor globale, menionm: a) unitatea caracterului, care face ca, n ciuda variaiilor
situaionale accidentale, linia de conduit a unei persoane s-i pstreze o anumit constan i identitate; b)
pregnana, care indic, pe de o parte, modul de ierarhizare a semnificaiilor i atitudinilor n cadrul profilului
caracterial general, iar pe de alt parte, gradul de intensitate i consolidare a componentelor dominante; c)
originalitatea, care exprim specificitatea i individualitatea integrrii caracterului, gradul de deosebire a unui
profil caracterial de altul; d) plasticitatea, care definete disponibilitatea structurilor caracteriale de a se
schimba, de a se adecva la dinamica realitii sociale (distingndu-se, corespunztor, caractere conservatoare
rigide, caractere mobile care mbin adec-vat stabilitatea i schimbarea i caractere labile, n care predomin
variaia, oscilaia, instabilitatea); e) stabilitatea scopului reflect gradul de ierarhizare i integrare a motivelor
care imprim orientarea general a subiectului n via, finalitatea lui major, supraordonat; f) integritatea,
trstur-corolar al celor anterioare, exprim rezistena caracterului la influenele i presiunile perturbatoare
(negative) din afar, rezistena la diferitele genuri de tentaii.
Trsturile particulare poart n ele amprenta componentei psihice, pe baza creia se difereniaz i se
manifest fiecare om, ele putnd fi grupate n: trsturi de natur cognitiv (reflexivitatea, obiectivitatea, spiritul
critic i opusul lor); trsturi de natur afectiv (sentimentalismul, timiditatea); trsturi de natur motivaional
(lcomia, rapacitatea, avariia, mercantilismul i opusele lor); trsturi de natur intersubiectiv (solicitudinea,
spiritul de cooperare, spiritul de ntrajutorare, altruismul i opusele lor); trsturi de natur moral (buntatea,
cinstea, corectitudinea, demnitatea, modestia i opusele lor); trsturi de natur voliional (curajul,
independena, perseverena, fermitatea, hotrrea, consecvena, autocontrolul i opusele lor).
Lista trsturilor particulare este n realitate mult mai lung, apreciindu-se c numrul lor depete cu mult
zece mii.
Aceasta, firete, creeaz mari dificulti n tentativele de a realiza un tablou descriptiv exhaustiv al
caracterului i de a oferi un instrument unitar i eficient de diagnosticare-evaluare.
Trebuie subliniat c repertoriul probelor i tehnicilor de determinare a caracterului este nc srac i puin
elaborat, astfel nct sursa cea mai bogat de informaii rmne observarea i analiza comportamentelor reale n
situaii mai mult sau mai puin semnificative pentru subiect.
APTITUDINILE
Definiie i descriere general
Aptitudinea ne d msura gradului de organizare a sistemului personalitii sub aspect adaptativ-instrumental
concret. Ea ne rspunde la ntrebarea: ce poate i ce face efectiv un anumit individ n cadrul activitii pe care
o desfoar ? i se leag ntotdeauna de performan i eficien, n dublul su neles: cantitativ i calitativ. n
evaluarea laturii cantitative a performanei, apelm la indicatori precum: volumul total al sarcinilor rezolvate i,
corespunztor, volumul produselor finite obinute, timpul necesar rezolvrii unei sarcini individuale, timpul
necesar obinerii unui produs finit, intensitatea efortului depus. Pentru evaluarea laturii calitative ne folosim
de indicatori, precum: gradul de dificultate i complexitate a sarcinii rezolvate, noutatea i originalitatea
46
produsului final, valoarea n sine a produsului final n domeniul dat, procedeul folosit n rezolvarea sarcinii,
diversitatea modal a sarcinilor accesibile rezolvrii.
Cu ct cele dou laturi ale performanei iau valori mai ridicate, cu att aptitudinea este mai bine structurat, i
invers. De aici rezult c orice aptitudine pune n eviden un aspect absolut i unul relativ. Primul rezid n
ceea ce un subiect luat separat reuete s fac ntr-o sarcin sau situaie dat (de exemplu, la un test de
matematic sau de literatur): dac rezultatul este nul, se conchide absena aptitudinii pentru categoria
respectiv de sarcini; dac rezultatul este pozitiv, se conchide prezena aptitudinii considerate. Aspectul relativ
ne indic faptul ct de mult i ct de bine realizeaz un subiect ntr-o activitate (sau sarcin particular) n raport
cu alii i ce poziie ocup el ntr-o clasificare valoric.
Pe de alt parte, termenul de aptitudine l putem folosi ntr-o accepiune lrgit i ntr-una restrns.
n sens larg, el exprim potenialul adaptativ general al individului uman, pe baza cruia el reuete s fac
fa mai mult sau mai puin bine multitudinii situaiilor i solicitrilor externe i s-i satisfac strile de
necesitate. Din acest punct de vedere, se poate afirma c aptitudinea este o component inalienabil a oricrei
structuri normale de personalitate. De altfel, aceasta ine de logica intern a dezvoltrii oricrui organism
animal, care reclam un minimum de diferenieri i specializri funcionale, pentru asigurarea supravieuirii n
condiiile variabile ale mediului i atingerea finalitii proprii i a celei de specie.
n sens restrns, termenul de aptitudine este aplicabil numai omului i el desemneaz un asemenea potenial
instrumental-adaptativ care permite celui ce-l posed realizarea, ntr-unul sau n mai multe domenii de activitate
recunoscute social, a unor performane superioare mediei comune.
Cazul obiectiv n care se valideaz o aptitudine l constituie formele fundamentale de activitate ale omului:
jocul, nvarea i munca, n cele dou variante ale sale fizic i intelectual, n unitatea celor dou verigi
executiv i creatoare. Aceasta nseamn c i pentru evaluarea veridic a aptitudinilor, metoda cea mai
eficient este analiza produselor activitii. Testele zise de aptitudini nu ne ofer dect fragmente mai mult
sau mai puin relevante i reprezentative din complexa structur a aptitudinii reale.
Ca nivel integrativ de rang superior, aptitudinea nu este reductibil la un proces psihic particular, oricare ar fi
acesta percepie, memorie, gndire, imaginaie, aa cum se afirm n unele lucrri (Orice nsuire sau proces
psihic privit sub unghiul eficienei devine aptitudine, de exemplu: memoria, spiritul de observaie etc.) (Radu
.a., 1991, p. 332).
n sprijinul punctului nostru de vedere aducem cazul subiectului cu memorie fenomenal, descris de A.R.
Luria (1953), care, n pofida extraordinarei performane n memorarea i reproducerea oricrui gen de material,
n-a reuit s-i aproprie i s-i integreze structura nici uneia din profesiile (activitile) la care a aspirat limbi
strine, muzic, matematic, medicin , fiind nevoit, pn la urm, s rmn un simplu actor de circ.
O interpretare necorelat cu o activitate specific a termenului de aptitudine o gsim i n Dictionaire de
psychologie al lui H. Piron (1973), unde aptitudinea este substratul constituional al unei capaciti,
preexistent acesteia (...). Singur, capacitatea poate face obiectul evalurii, aptitudinea fiind o virtualitate (p.
32).
Aptitudinea, fie c este vorba de cea luat n accepiunea lrgit, fie de cea luat n accepiunea restrns, se
difereniaz i se individualizeaz n concordan cu structura obiectiv a sarcinilor (solicitrilor) i scopurilor
care compun o activitate integral. De aceea, ea reprezint o matrice intern care se muleaz pe o form de
activitate i care, la rndul ei, genereaz o activitate (cum este cazul aptitudinilor de creaie). Iar cum activitatea
solicit personalitatea ca tot sub raport instrumental, performanial i aptitudinea, care st la baza
desfurrii i finalizrii ei, trebuie s includ toate acele componente care concur direct sau indirect la
obinerea performanelor specifice.
Astfel, noi legm termenul de aptitudine de o structur complex, multidimensional, n care se articuleaz i
se integreaz diverse entiti psihice, motorii i fizico-constituionale, dup o schem i formul n acelai timp
comun mai multor indivizi i diferit de la un individ la altul: categorial, o aceeai aptitudine este proprie mai
multor indivizi (ex., aptitudinea pentru tehnic), dar ea prezint diferene mai mult sau mai puin semnificative
de la o persoan la alta, n ceea ce privete, pe de o parte, nivelul de dezvoltare al componentelor de baz, iar pe
de alt parte, modul de interaciune i articulare a lor.
Schema structural a unei aptitudini cuprinde, n principiu, urmtoarele verigi: a) veriga informaional,
neleas ca ansamblu organizat de reprezentri, cunotine, idei, nelegeri i interpretri despre domeniul
47
obiectiv al activitii; b) veriga procesual-operatorie, ca sistem nchegat de operatori i condiii logice care se
aplic elementelor informaionale pentru realizarea modelului intern (mental) al produsului ce se propune a fi
obinut; c) veriga executiv, care include aciuni i procedee mentale i motorii de punere n aplicare i de
finalizare a proiectului (modelului); d) veriga dinamogen i de autontrire, reprezentat de motivaie i
afectivitate; e) veriga de reglare, n care delimitm dou secvene: una de selectare i orientare valoric, n
cadrul creia rolul principal revine sistemului atitudinal, i alta de coordonare, optimizare i perfecionare,
reprezentat de funcia evaluativ-critic a contiinei i de voin, care d msura capacitii de mobilizare i
perpetuare a efortului pentru surmontarea obstacolelor, dificultilor i eecurilor (Geniul este 90% transpiraie
i numai 10% inspiraie, spunea Edison).
Structura aptitudinii are un caracter dinamic, ceea ce face ca obiectivarea ei n cadrul aceleai activiti i la
acelai individ s capete un caracter nalt variabil, att n funcie de natura sarcinilor i situaiilor, ct i de
vrst, produsele realizate nesitundu-se toate la acelai nivel valoric i neavnd aceeai frecven pe toat
coordonata timpului.
Dac lum viaa omului n ansamblul ei, putem constata c aptitudinea are o istorie, pune n eviden o
traiectorie evolutiv, pe care o putem rezuma n trei stadii: de structurare i maturizare, de optimum funcional
i de regresie.
Luate n accepiunea restrns, aptitudinile au, n general, o apariie precoce. Viteza lor de dezvoltare nu este
identic la toi indivizii. Accelerat la unii, ea se poate opri brusc la un nivel inferior, n vreme ce la alii,
evoluia, lent la nceput, continu timp mai ndelungat, atingnd un nivel superior. Evoluia aptitudinilor nu are
un caracter rectiliniu. Exist vrste critice, cnd apariia unor noi nevoi, a unor tendine, se acompaniaz cu
trecerea n stare latent sau cu regresia temporar a aptitudinilor manifestate anterior. Ritmul dezvoltrii
depinde de condiii multiple: biologice, geografice, sociale. Copiii din mediul urban au un ritm mai rapid al
dezvoltrii psihice generale dect cei din mediul rural; copiii din zona meridional sunt ceva mai precoce dect
cei din zona nordic. Pe durata maturitii, aptitudinea rmne la un nivel relativ constant, dac nu intervin
anumite condiii patologice care pot s duc la o deviaie brusc i la o modificare profund a personalitii, aa
cum se ntmpl n demena precoce, de pild. ncepnd, ns, cu o anumit vrst (dup 70 de ani), i face
apariia diminuarea acuitii senzoriale, slbirea memoriei, cu reducerea capacitii de achiziie, slbirea
capacitii de concentrare, scderea mobilitii i flexibilitii structurilor intelectuale, tocirea curiozitii i a
interesului pentru ceea ce se ntmpl n jur etc.
Dar dezvoltarea aptitudinilor nu se supune doar legilor vrstei, ea fiind influenat n mod esenial i de
mprejurrile externe, de mediu. La muli indivizi aptitudinile se pot pierde, dac nu beneficiaz de condiiile
favorabile necesare structurrii i manifestrii lor.
Mari psihologi, precum Cattell i Terman, au insistat, n mod special, n lucrrile lor asupra necesitii de
protejare a talentelor. Astfel, ei au gsit o corelaie pozitiv nalt semnificativ ntre caracterul favorabil al
condiiilor de mediu (educaie, stimulare, preuire, valorificare) i procentajul cazurilor de aptitudini dezvoltate
la nivel superior.
Raportul nnscut-dobndit n structura aptitudinilor
Problema privind natura i determinismul aptitudinilor a fost i continu nc s fie puternic controversat.
n psihologia clasic, abordarea ei s-a fcut de pe poziii unilateralabsolutizante, delimitndu-se dou
orientri diametral opuse ineist i genetist. Ambele i au originea n filosofie: prima n filosofia
idealistraionalist, care afirma caracterul nnscut i imanent al ideilor i principiilor (Platon, Descartes, Kant,
Hegel), iar cea de a doua, n filosofia empirist-pozitivist (senzualismul lui J. Locke, materialismul francez al
sec. XVIII, cu faimosul principiu tabula rasa).
n plan tiinific, orientarea ineist se sprijin pe teoria ereditii elaborat, n secolul XIX, de Morgan i
Mendell, iar cea genetist, pe teoria evoluionist a lui Darwin.
Astfel, n materie de aptitudini, inneismul absolutizeaz rolul ereditii, mediului fiindu-i recunoscut cel mult
doar rolul de factor activator-declanator. ntr-o form rspicat, aceast idee este afirmat i susinut de
savantul englez Fr. Galton, n celebra sa lucrare Hereditary Genius (1914). Galton afirm c individul se nate
cu un potenial aptitudinal mai srac sau mai bogat, mai prolific sau mai steril, care rmne n structura i esena
sa neschimbat, mediul neadugnd nimic semnificativ la el. Astfel, o aptitudine ori exist ca dat ereditar, i
atunci ea se manifest, se afirm orict de nefavorabile i vitrege ar fi condiiile externe, ori nu exist i atunci
48
nu are de unde i cum s se manifeste, orict de prielnice ar fi condiiile externe. Geniul este integral nnscut i
nicicum fcut.
n susinerea ideilor sale, Galton se sprijin pe datele oferite de analiza comparativ a arborilor genealogici
din care au provenit unele mari personaliti creatoare n domeniile matematicii, tehnicii, literaturii, muzicii.
Dei, n sine, veridice, faptele invocate au totui un caracter fragmentar, ele referindu-se doar la cazurile reuite,
cele nereuite nefiind luate n calcul. De aceea, cel puin sub aspect statistic, ele sunt insuficiente pentru a infera
o legitate att de general.
Oricum, trebuie s spunem c ineismul i-a gsit numeroi partizani, n cadrul aa-numitei psihologii a
facultilor, iar n prezent, n cadrul psihobiologiei, unde se ncearc s se demonstreze determinarea direct a
aptitudinilor de ctre gene specifice.
Genetismul, fidel principiului tabula rasa, procedeaz la absolutizarea rolului mediului extern, reducnd la
zero valoarea fondului ereditar. Se admite ideea c de la natur toi oamenii sunt egali sau la fel, diferenierile
ntre ei n structura vieii psihice fiind introduse de factorii mediului extern, ndeosebi de cei ai mediului
sociocultural i economic. Aptitudinea este considerat un produs exclusiv al mediului, care determin i
controleaz integral procesul nvrii i dezvoltrii.
Printr-un program educaional adecvat, pe baza unui exerciiu sistematic i ndelungat, la orice individ se
poate forma orice aptitudine. Ca i ineismul, genetismul a fost mbriat pe scar larg n psihologia secolului
XX, mai cu seam n asociaionismul de factur behaviorist i n psihologia de sorginte materialist-dialectic,
maximal ideologizat i politizat.
Privite prin prisma metodologiei contemporane, ambele orientri sunt la fel de eronate, nici una nici cealalt
neputnd oferi o explicaie satisfctoare a aptitudinilor.
O asemenea explicaie nu poate fi gsit dect de pe poziiile principiului interaciunii, care reclam
admiterea determinismului complex al aptitudinilor ereditate mediu.
n lumina acestui principiu, aptitudinea, aa cum am definit-o noi, nu poate fi nicicum nnscut, dar nici
introdus ca atare din afar de ctre mediu. Ea se constituie n ontogenez pe baza interaciunii complexe,
contradictorii dintre fondul ereditar i mediu (acesta din urm considerat n cele dou forme generice
intrauterin i extrauterin).
Fondul ereditar este constituit dintr-un ansamblu eterogen diferit de la un individ la altul de
predispoziii, tendine evolutive, nsuiri i stri de natur bioconstituional, fiziologic, senzorial i cerebral.
Nivelul de exprimare i de articulare a acestora determin un anumit profil intern de stare, care-i va pune
amprenta pe modul de receptare, prelucrare i integrare a tuturor influenelor mediului extern. Prin natura lor
substanialcalitativ i prin semnificaia pe care o dobndesc, influenele mediului introduc, la rndul lor,
modificri i transformri n valorile i n raporturile dintre elementele profilului intern de stare i creeaz noi
entiti (modele informaionale ale obiectelor i fenomenelor externe, triri emoionale, motive, conexiuni
instrumentale ntre stimuli i rspunsuri etc.). Ca urmare, profilul iniial de stare se transform succesiv,
ducnd la diferenierea, individualizarea i consolidarea structurilor aptitudinale.
Raportul ereditate/mediu nu are un caracter liniar i invariant, ci prezint un tablou dinamic complex, n care,
n diferite momente de timp, se modific ponderile i greutatea specific a efectelor celor doi factori; ntr-un
anumit moment i ntr-o anumit situaie, preponderent se poate dovedi rolul ereditii, iar n alt moment i n
alt situaie, dominant poate deveni rolul mediului.
Esenial este raportul de compensare reciproc dintre cei doi factori. Pot fi identificate urmtoarele variante
relaionale:
a. Fond ereditar superior mediu nalt favorabil (cazul ideal, asigur nivelul cel mai nalt de dezvoltare a
aptitudinilor);
b. Fond ereditar superior mediu neprielnic, nefavorabil (ereditatea poate compensa deficitul de mediu; doar
n mod excepional se poate atinge un nivel nalt de dezvoltare a aptitudinilor);
c. Fond ereditar mediocru mediu nalt favorabil (compensare pozitiv din partea mediului; aptitudinea poate
atinge un nivel de dezvoltare superior mediei);
d. Fond ereditar mediocru mediu neprielnic (compensare pozitiv din partea ereditii; dezvoltarea aptitudinii
rmne sub nivelul mediu);
49
e. Fond ereditar slab mediu nalt favorabil (compensare pozitiv din partea mediului; dezvoltarea aptitudinii
deasupra nivelului fondului ereditar);
f. Fond ereditar slab mediu neprielnic (conjugarea efectului negativ al ambilor factori nivelul cel mai sczut
de dezvoltare a aptitudinilor).
n structura general a unei aptitudini, putem delimita din punct de vedere genetic, trei tipuri de componente:
a) componente care in preponderent de ereditate; b) componente care in preponderent de mediu i c)
componente care in preponderent de interaciunea ereditate mediu. (Preponderent nu nseamn nici absolut,
nici pur, astfel c mprirea nnscut-dobndit este relativ).
n studiul raportului ereditate/mediu apelm la metoda analizei comparative, cu neutralizarea (relativ) cnd
a unei variabile, cnd a celeilalte. Astfel, pentru evidenierea prezenei i influenei factorului ereditar, trebuie s
studiem subieci cu structur ereditar diferit, pui n aceleai condiii de mediu. Apariia unor diferene
semnificative n profilul aptitudinal i n nivelul de dezvoltare al aceleiai aptitudini atest rolul important al
ereditii. Pentru evidenierea prezenei i influenei mediului, trebuie s studiem subieci cu structur ereditar
asemntoare sau identic (frai, surori, prini-copii, gemeni heterozigoi, gemeni monozigoi), pui n condiii
de mediu semnificativ diferite. Apariia unor diferene relevante n profilul aptitudinal i n nivelul de dezvoltare
al aceleiai aptitudini atest intervenia activ a mediului n determinismul potenialului aptitudinal.
Rolul mediului se demonstreaz i prin referirea la cazurile unor copii pierdui n jungl i descoperii la
vrst trzie, dup 14-16 ani (Cf. A. Anastasi, Differential Psychology, 1937). Dei gsii anatomicete normali,
acetia nu dispuneau de nici o aptitudine specific uman, repertoriul lor comportamental fiind legat exclusiv de
satisfacerea trebuinelor biologice n situaiile naturale date.
Pe baza cercetrilor efectuate pn la ora actual, se poate formula ipoteza c, n cea mai mare parte,
structura unei aptitudini integrale se datorete deopotriv ereditii i mediului i numai o mic parte aciunii
separate a unuia sau a altuia din cei doi factori. Aceast ipotez este valabil pentru toate coordonatele de
definiie ale sistemului personalitii.
Clasificarea aptitudinilor
Subsistemul aptitudinal al personalitii pune n eviden o organizare intern complex, el incluznd entiti
de modaliti psihofiziologice i psihologice diferite, cu multiple conexiuni de ordonare, coordonare, integrare
i subordonare ntre ele.
De aici, apare necesar o difereniere i o clasificare n interiorul subsistemului aptitudinal. Criteriul cel mai
larg acceptat n acest scop este sfera de solicitare i implicare n cadrul activitii. Pe baza lui, au fost delimitate:
a) aptitudinile generale i b) aptitudinile speciale.
a. Aptitudinea general este socotit acea aptitudine care este solicitat i intervine n orice fel de activitate a
omului sau n rezolvarea unor clase diferite de sarcini. Aptitudinile generale alctuiesc repertoriul instrumental-
adaptativ bazal al oricrui individ, care asigur o relaionare i o adaptare ct de ct satisfctoare n condiiile
variabile ale mediului. Ele pot fi mprite n sensorio-motorii i intelectuale.
Aptitudinile sensorio-motorii se leag de toate situaiile concrete care reclam discriminarea i identificarea
obiectelor i efectuarea unor aciuni directe cu ele sau asupra lor, n vederea satisfacerii unor nevoi curente. n
schema lor de organizare i funcionare se includ caracteristicile rezolutivintegrative ale analizatorilor (pragurile
sensibilitii, dinamica general a sensibilitii, acuitatea senzorial, capacitatea de admisie, capacitatea de
procesare informaional, capacitatea de fixare-pstrare etc.) i caracteristicile structural-dinamice ale aparatelor
motorii (vitez/rapiditate, for, fineea i melodicitatea micrilor, tempou, ritm, precizie, complexitatea
aciunilor etc.).
Sub eticheta de aptitudini generale intelectuale se reunesc mai multe funciuni psihice, care, pe de o parte,
sunt implicate n toate formele de activitate, iar pe de alt parte, sunt proprii tuturor oamenilor. Acestea sunt
memoria, imaginaia i inteligena propriu-zis.
n mod curent, n calitate de aptitudine general se ia doar inteligena, ei subsumndu-i-se att memoria, ct
i imaginaia, fapt ce i-a gsit concretizarea practic n elaborarea i validarea scrilor de inteligen (Binet-
Simon, Terman Wechsler-Bellvue, Alexander).
Dup cum se tie, n cadrul acestor scri exist subteste distincte pentru toate principalele funciuni psihice
mentale memorie, imaginaie, atenie, raionament, rezolutivitate numeric i logico-verbal.
50
Scorul final, considerat indicator al nivelului de dezvoltare a inteligenei generale, se compune din scorurile
pariale obinute la fiecare subtest.
Prin aceasta ns, noiunea de inteligen devine mai greu de definit, diferii autori conferindu-i coninuturi
diferite. Etimologic, termenul provine din latinescul interlegere, care nseamn n acelai timp a discrimina
(disocia) i a lega. De aici, o prim definiie: inteligena este capacitatea de a stabili relaii ntre obiecte,
fenomene i evenimente ct mai diverse. Cunoaterea comun ne prezint inteligena drept capacitate general
de adaptare la mediu, de gsire a soluiilor optime n situaii noi, inedite.
Psihologia o leag de activitatea de cunoatere sub dublul su aspect: extensional (diversitatea modal a
situaiilor problematice abordabile i rezolvabile) i intensional (profunzimea ptrunderii i a nelegerii
aspectelor relevante, semnificative i eseniale ale unui obiect sau situaii).
ntlnim i o definiie relativizant, de genul: inteligena este ceea ce msoar testele de inteligen sau ceea
ce ne indic testele de inteligen.
Multitudinea accepiunilor i definiiilor trebuie luat ca un indicator al complexitii excepionale a
fenomenului. i, ntr-adevr, inteligena prezint un tablou eterogen, multicomponenial, cu organizare
heteronom strict individualizat. Astfel, chiar n cazul unor scoruri globale egale, configuraia difer
semnificativ de la un individ la altul, ntruct scorul global se poate obine prin combinri foarte diferite ale
scorurilor pariale (pe componente). Modul diferit de combinare i articulare a componentelor de baz
determin forme diferite de manifestare a inteligenei.
nc n 1920, E.L.Thorndike delimita cel puin trei tipuri de inteligen: inteligena conceptual sau abstract,
definit ca aptitudinea de a opera uor i adecvat cu materialul verbal i simbolic; inteligena practic, definit
ca aptitudinea de a opera cu material intuitiv, obiectual i de a obine performane ridicate la sarcini cu caracter
situaional-concret; inteligena social, care rezid n capacitatea individului de a se descurca n situaiile
sociale, de a se relaiona i nelege cu ceilali semeni.
La rndul su, D. Hebb i, B. Cattell au delimitat dou forme de inteligen cristalizat (inteligen de tip
B), caracterizat prin desfurare ordonat, coerent, logic, prin consisten i rigoare n argumentare) i fluid
(inteligen de tip A), caracterizat prin desfurare liber, imprevizibil, prin schimbare rapid a unghiului de
abordare a uneia i a aceleiai probleme). Prima permite obinerea unui randament bun n situaii structurate,
bine definite; cea de a doua, dimpotriv, se dovedete mai eficient n situaii problematice slab definite.
Teoria factorial, n varianta elaborat de L. Thurstone, susine, de asemenea, caracterul complex,
multidimensional al inteligenei. Astfel, pe baza comparrii i corelrii rezultatelor la diferite teste, s-au
identificat trei categorii de factori: un factor general (G), descoperit pentru prima dat de C.Spearman, care
intervine n rezolvarea oricrui gen de sarcini (probe); mai muli factori de grup (6-7), care intervin n
rezolvarea unei anumite clase de sarcini (probe), ca, de pild, un factor numeric (N), implicat n sarcinile de
calcul, un factor verbal (V), implicat n rezolvarea sarcinilor verbale (ordonarea cuvintelor, nelegerea
propoziiilor etc.), un factor imaginativ (I), solicitat n rezolvarea sarcinilor de transformare i combinare, un
factor mecanic (W), implicat n dezvluirea i nelegerea raporturilor funcionale dintre elementele unui
agregat (construcii etc.), i un numr i mai mare de factori specifici (SI), care intervin n rezolvarea unor
sarcini individuale din cadrul unei clase. Aceti din urm factori coreleaz mai puternic cu diferitele aptitudini
speciale i, ca atare, ei, de obicei, se exclud din structura inteligenei neleas ca aptitudine general.
Din teoria factorial reinem, aadar, existena a dou forme de inteligen: o inteligen general, care se
evideniaz cu ajutorul probelor puternic saturate n factorul G i o inteligen particular (n mai multe modus-
uri de fiinare), care se dezvluie cu ajutorul probelor saturate ntr-unul din factorii de grup.
n practic, s-a impus determinarea inteligenei generale. n acest scop, se recurge la trei uniti de msur:
coeficientul intelectual (Q.I.), centila i scara n abateri-etalon (ultimele dou fiind aplicabile i n evaluarea
altor aptitudini, respectiv, a celor speciale). Q.I. este un indicator ce se obine prin raportarea scorurilor obinute
la testul de inteligen care dau aa-numita vrst mintal (Vm), la vrsta cronologic (Vc): Q.I.=Vm : Vc x 100
, ambele vrste fiind exprimate n luni.
Prin definiie, subiectul normal mediu are un Q.I = 100, vrsta lui mintal fiind egal cu vrsta cronologic.
Un Q.I. > 100 indic o inteligen superioar mediei, ajungnd pn la categoria super (super inteligent); un
Q.I < 100 indic o inteligen inferioar mediei, putndu-se ajunge pn la categoria debilitate mintal (Q.I <
40).
51
Centila este o unitate care permite clasificarea unui subiect n funcie de scorul obinut la testul de
inteligen, prin raportare la un eantion de 100 subieci reprezentnd populaia de referin. Subiectul cu scorul
cel mai mare primete centila 99, cel cu scorul mediu centila 50, iar cel cu scorul cel mai slab centila1.
Scara n abatere-etalon tinde s fie generalizat n prezent. Pornind de la scorurile eantionului, se
calculeaz media aritmetic i abaterea standard (etalon).
Se indic locul subiectului prin distana sa n abaterea standard fa de media aritmetic. Pentru a evita
valorile negative i numerele zecimale, se convine s se atribuie mediei i abaterii-etalon o valoare arbitrar. De
pild, n Scara de inteligen Wechsler-Bellvue, media aritmetic este 100, iar abaterea standard 15. Dac un
subiect obine nota 115, aceasta nseamn c el se situeaz pe curba de distribuie la o abatere standard deasupra
mediei rezultatelor.
H. Gardner (1983) a introdus noiunea de inteligen multipl, identificnd nu mai puin de apte forme
(tipuri): inteligena lingvistic, inteligena muzical; inteligena logico-matematic; inteligena spaial;
inteligena kinestezic a corpului; inteligena interpersonal; inteligena intrapersonal. Se poate observa c
aceast clasificare depete limitele inteligenei ca aptitudine general, incluznd componente care in mai de
grab de domeniul aptitudinilor speciale.
n fine, R.Sternberg (1985) dezvolt teoria triarhic a inteligenei. Autorul respectiv susine c exist trei
aspecte distincte ale inteligenei i c fiecare se combin cu celelalte dou pentru a produce ceea ce numim
comportament inteligent. Fiecrui aspect i corespunde o subteorie.
Prima este subteoria contextual, legat de contextul cultural n care se manifest comportamentul inteligent.
O decizie sau o aciune pot fi considerate inteligente ntr-o cultur, dar nu i n alta. Spre deosebire de situaia
de test, n viaa real exist ntotdeauna o motivaie a comportamentului inteligent, iar ce nseamn o motivaie
bun i ce nseamn una rea difer de la o cultur la alta.
A doua subteorie este cea componenial, care exprim modul n care experienele noastre anterioare
afecteaz felul n care ne comportm (rolul deprinderilor, al schemelor automatizate de procesoare a
informaiilor i de rezolvare a problemelor: asimilarea noului prin structurile elaborate anterior). Sternberg
pledeaz la acest punct pentru o abordare cognitivist a inteligenei, obiect nemijlocit al analizei urmnd s fie
componentele procesului de tratare a informaiilor, care ar trebui s fie aceleai pretutindeni. Pe lng
componente, autorul citat desprinde metacomponentele, care controleaz nivelul elementelor, determinnd
alegerea, planificarea, combinarea i articularea componentelor simple.
Cea de a treia subteorie vizeaz cele dou faete ale inteligenei, cea legat de noutate i cea legat de
prelucrarea automatizat a informaiei. n definirea inteligenei, noutatea trebuie considerat mai important
dect automatismul sau rutina. Pentru evidenierea noutii, este ns necesar o mprire neambigu a
sarcinilor n familiare i nonfamiliare, care nu poate fi realizat dect printr-o bun cunoatere a contextului
cultural. Trebuie subliniat c, n pofida preteniei de a surprinde inteligena n contextul su real de manifestare,
teoria triarhic este nc insuficient elaborat i ntemeiat n plan experiemental i logic. De altminteri, nsui
autorul ei recunoate c tentativa de sintez se afl nc ntr-o faz incipient, urmnd ca cercetrile ulterioare s
duc la obinerea unei forme mai nchegate.
Controversat este i problema definirii inteligenei, ct i cea care privete natura i determinismul ei.
Astfel, n vreme ce unii autori consider c este integral nnscut, innd doar de ereditate, alii o consider
dobndit sub aciunea direct a mediului. Rezolvarea corect nu poate fi dect aceea care se ntemeiaz, aa
cum am subliniat deja, pe principiul interaciunii ereditate mediu, cu acordarea unei ponderi mai mari
ereditii.
Discuii aprinse s-au purtat i n legtur cu vrsta la care structurarea inteligenei poate fi considerat
ncheiat. Iniial, s-a considerat c aceasta ar fi vrsta de 14 ani (i testele de inteligen se concepeau pn la
vrsta limitat la 14 ani). Ulterior, sub presiunea faptelor, vrsta-limit s-a mutat mult mai ncolo 21 sau chiar
25 de ani.
Dac valoarea exact a acestei limite mai poate fi nc discutat, cert rmne constatarea c dezvoltarea
inteligenei are o traiectorie semnificativ mai scurt dect alte capaciti, ndeosebi dect unele aptitudini
speciale. naintarea n vrst antreneaz cu sine n mod implacabil un proces de deteriorare a eficienei
structurilor inteligenei i o scdere a Q.I. Dar nu toate componentele vor fi afectate n aceeai msur i n
acelai ritm. Cel mai devreme i n msura cea mai mare vor fi afectate scorurile la probele perceptive, de
52
memorie, de atenie i de imaginaie, iar cel mai trziu, i n msura cea mai mic, scorurile la testele verbale i
de raionament.
Dei reprezint o condiie esenial a unei adaptri i relaionri optime cu mediul, inteligena general nu
determin prin sine nsi nici nivelul reuitei colare, i nici pe cel al reuitei profesionale. Cercetrile
experimentale au stabilit c obinerea unor performane colare i profesionale ridicate nu reclam obligatoriu
existena unei inteligene superioare, fiind suficient i o inteligen de nivel mediu. Aceasta nseamn c
performana ntr-o activitate complex specific este condiionat i de ali factori: nivelul unor aptitudini
speciale, motivaia, atitudinea, voina.
b. Aptitudinile speciale sunt structuri instrumentale ale personalitii, care asigur obinerea unor performane
deasupra mediei n anumite sfere particulare de activitate profesional. Termenul trebuie luat n sens relativ: o
aptitudine este special n raport cu o alta mai general, al crei caz particular este i poate fi general n raport
cu alta cu sfer i mai ngust de aciune. Aptitudinea matematic, de pild, este special n raport cu
inteligena, dar general n raport cu diferite moduri ale gndirii matematice.
Aptitudinile speciale se structureaz i se dezvolt selectiv n interaciunea sistematic a subiectului cu
coninuturile obiective i condiiile diferitelor forme ale activitii profesionale. Ele sunt susinute din interior de
predispoziii ereditare pregnant difereniate i de mare intensitate, care dicteaz direcia de evoluie a
personalitii, sensibilizarea n raport cu multitudinea influenelor mediului extern, preferenialitatea n
procesarea i integrarea lor pentru uzul ulterior.
Potrivit modelului multifactorial, aptitudinile speciale se bazeaz pe aciunea factorilor specifici, care se
evideniaz n cadrul unor subsisteme strict individualizate ale personalitii: subsistemul auditiv (auzul absolut,
memoria structurilor muzicale), subsistemul vizual (sensibilitatea cromatic, vivacitatea reprezentrilor,
memoria formelor), subsitemul cognitiv (rezolutivitatea figural sau simbolic, memoria verbal i numeric,
combinativitatea imagerial etc.).
Clasificarea aptitudinilor speciale o facem de regul dup genul activitii n cadrul creia se manifest,
delimitndu-se, printre altele: aptitudini artistice (pentru literatur, pentru muzic, pentru pictur, pentru
sculptur, pentru actorie etc.); aptitudini tiinifice (pentru matematic, pentru fizic, pentru astronomie, pentru
biologie etc.), aptitudini tehnice (aptitudinea pentru proiectarea, producerea i ntreinerea a tot ceea ce
nseamn main); aptitudini sportive (aptitudinea pentru atletism, aptitudinea pentru gimnastic, aptitudinea
pentru jocul cu mingea etc.); aptitudini manageriale (aptitudinea pentru organizare, aptitudinea pentru
administraie, aptitudinea pentru conducere-comand). n interiorul fiecrei clase, se evideniaz aptitudini cu
un grad de individualizare i de specializare i mai ridicat.
Dei aptitudinea special se leag de realizarea unor performane superioare mediei, ea prezint tabloul unui
continuum valoric destul de ntins, fcnd ca persoanele care o posed s se diferenieze semnificativ ntre ele.
Aa, de exemplu, persoanele cu aptitudini muzicale se nir pe o scar valoric ntins ntre punctul liminal
inferior, care marcheaz trecerea n comun, pn la punctul valoric cel mai nalt care marcheaz geniul.
O atare distribuie se poate constata n toate profesiile n care sunt implicate aptitudinile speciale.
Aspectul diferenial trebuie considerat ntr-un dublu sens: a) ceea ce deosebete i distaneaz, pe curba
performanei, un subiect care posed o aptitudine special de altul care nu posed o asemenea aptitudine
subiectul comun, i b) nivelul de dezvoltare al aptitudinii speciale date, care face ca subiecii cu acelai tip de
aptitudine s se deosebeasc i s se distaneze ntre ei.
Nivelul cel mai nalt la care se poate realiza dezvoltarea i integrarea aptitudinilor speciale i a celor generale
este cel al talentului i geniului. Att talentul, ct i geniul se distaneaz semnificativ prin performanele lor de
restul reprezentanilor domeniului sau domeniilor considerate. Dar cele dou structuri se deosebesc i ntre ele,
nefiind echivalente. Astfel, n vreme ce performanele talentului se ncadreaz n coordonatele valorice ale
epocii, mbogind ntr-o anumit continuitate logic tezaurul existent, performanele geniului creeaz o
epoc nou ntr-un domeniu sau n mai multe domenii, punnd bazele unui nou curent, unui nou stil, unui nou
mod de gndire etc.
Aadar, organizarea i integrarea subsistemului aptitudinal n plan individual ia aspectul unei piramide, la
baza creia se situeaz procentul relativ ridicat al persoanelor cu potenial aptitudinal special deasupra mediei
comune; la un etaj mai sus, se situeaz procentul semnificativ mai sczut al persoanelor care ating nivelul
talentului; la vrful piramidei, se situeaz procentul foarte mic al persoanelor de geniu.
53
IMAGINEA DE SINE; rolul ei reglator n sistemul personalitii
Omul percepe i-i formeaz un model informaional-cognitiv nu numai despre obiectele i fenomenele lumii
externe; el se percepe i pe sine nsui, se autoanalizeaz i se autointerpreteaz n primul rnd ca realitate
fizic, ca nfiare exterioar, formndu-i o imagine mai mult sau mai puin obiectiv i complet despre Eul
fizic, asociat cu judecile de valoare corespunztoare (frumos-urt, agreabil-dezagreabil, puternic-slab etc.),
iar n al doilea rnd, se percepe, se autoanalizeaz i se autointerpreteaz ca realitate psihosocial, sub aspectul
posibilitilor, capacitilor, aptitudinilor i trsturilor caracteriale, formndu-i, de asemenea, o imagine mai
mult sau mai puin fidel i obiectiv despre Eul su psihic, spiritual, despre statusul social, asociat i aceasta
cu judeci de valoare (capabil-incapabil, nzestrat-nenzestrat, tolerant-intolerant, bun-ru etc.). Astfel,
imaginea de sine ne apare ca un complex construct mintal, care se elaboreaz treptat n cursul evoluiei
ontogenetice a individului, n paralel i n strns interaciune cu elaborarea contiinei lumii obiective, printr-un
lung ir de procese i operaii de comparaie, clasificare-ierarhizare, generalizare-integrare. Cele dou
componente de baz ale ei (imaginea Eului fizic i imaginea Eului spiritual, psihic i psihosocial) nu numai c
se ntregesc reciproc, dar interacioneaz i se intercondiioneaz n mod dialectic; ele se pot afla n relaii de
consonan sau de disonan, de coordonare, avnd acelai rang valoric n complexul vieii i activitii
individului, sau de subordonare, uneia atribuindu-i-se o valoare (un pre de cost) mai mare dect celeilalte.
Formarea imaginii de sine nu este nici un proces exterior, care se desfoar cumva pe lng dinamica
evolutiv a organizrii interne a personalitii, nici un lux complicativ inutil; dimpotriv, ea se ntreptrunde
organic i constituie o direcie esenial a deveniri personalitii nsi i, sub aspect pragmatic-instrumental
reprezint o cerin legic necesar a unei relaionri i coechilibrri adecvate cu lumea extern.
n virtutea simplului fapt c omul este o fiin intrinsec activ, imaginea de sine se include nc de la
nceput ca factor mediator principal ntre strile interne de necesitate (motivaie) i situaiile i solicitrile
externe. Modul general de raportare a individului la realitate, gradul de veridicitate i adecvare a opiunilor,
hotrrilor i aciunilor vor depinde nemijlocit de calitatea imaginii de sine (completitudine, fidelitate,
obiectivitate).
Ori, comparnd indivizii ntre ei, se constat existena unor mari deosebiri n ceea ce privete
caracteristicile structural-funcionale ale imaginii de sine. Astfel, la unii, aceasta are un caracter difuz, vag, este
structurat mai mult pe criterii de ordin impresiv-subiectiv dect pe criterii de ordin cognitiv-obiectiv, este
rigid i refractar la influene externe care reclam schimbare; la cellalt pol se situeaz persoanele la care
aceast imagine este elaborat la un grad nalt de completitudine i obiectivitate, este permanent deschis spre
lume, implic operatorii comparaiei, ai revizuirii critice i ai acceptrii eventualelor influene de schimbare.
ntre cele dou extreme se interpune o gam ntins de variaii i nuane, are susin registrul deosebirilor
interindividuale n plan comportamental.
n planul cunoaterii, formarea imaginii despre sine devine posibil datorit capacitii de autoscindare pe
care o posed contiina uman, aceea de a face propriul su suport i mecanism obiect al investigaiei i
analizei.
Prin intermediul acestei capaciti, individul este n acelai timp i subiect (cel care realizeaz procesele de
prelucrare-integrare a informaiei, i obiect (cel ce furnizeaz informaii, cel ce este supus investigaiei
cognitive).
Omul ajunge la o anumit imagine despre sine nu numai pe calea autoperceperii i autocontemplrii izolate,
ci i prin relaionare interpersonal, prin compararea succesiv cu imaginile pe care el i le formeaz despre alii
i cu imaginile pe care alii i le formeaz despre el. Tocmai prin intermediul opiniilor i aprecierilor celorlali,
el ncepe s se raporteze la sine ct de ct obiectiv i s ntreprind o aciune sistematic de autocunoatere.
Indiferent c ne convin sau nu, imaginile celorlali despre noi intr necondiionat, chiar i prin intermediul
incontientului, n componena imaginii despre sine.
Din punct de vedere direcional sau vectorial, imaginea despre sine prezint trei faete interconectate: faeta
aa cum se percepe i se apreciaz subiectul la momentul dat, faeta aa cum ar dori subiectul s fie i s
par i faeta aa cum crede subiectul c este perceput i apreciat de alii. Fiecare din aceste faete
ndeplinete o funcie reglatoare specific n organizarea i desfurarea comportamentului, introducnd
medierile sale n raportul dintre solicitrile interne i cele externe.
54
Prima faet (aa cum se percepe i se consider individul la momentul dat) se include ca verig
mediatoare n organizarea i desfurarea comportamentului situaional curent, participnd nemijlocit la
formularea scopurilor i alegerea mijloacelor. Celelalte dou stau la baza proceselor interne de automodelare i
autoperfecionare i a reglrii relaionrii interpersonale.
Pe plan mai general, funcia imaginii despre sine, n unitatea celor trei faete menionate, rezid n obinerea
i meninerea identitii, creia i revine un rol esenial n delimitarea solicitrilor interne de cele externe, n
stabilirea att a punctelor de concordan, ct i a celor de incompatibilitate i opoziie dintre ele. De ndat ce
imaginea i contiina de sine prind contur, individul ncepe s-i afirme propria sa identitate n raporturile cu
lumea, opunndu-se din interior oricrei uniformizri i dizolvri n ceilali.
i orict de ample i intense ar fi schimburile i transferurile reciproce de experien ntre indivizii unui
grup, graniele identitii lor individuale nu se anuleaz, ci, dimpotriv, se accentueaz.
A avea o identitate nseamn, n mod practic, a fi cineva, a ocupa o anumit poziie n contextul social, a
juca un anumit rol, de a dispune de un anumit statut. Nevoia de identitate are, presupunem, un substrat biologic.
Astfel, animalele de aceeai specie se constituie n diverse formaii (cast, turm), n cadrul crora membrii se
accept pentru c se recunosc reciproc. Intruii sunt respini, chiar dac aparin aceleiai specii.
Referindu-se la acest aspect, K. Lorentz spune: n comportamentul lor fa de membrii propriei comuniti,
animalele pe care le vom descrie constituie adevrate modele n ceea ce privete virtuile lor sociale. Dar ele se
preschimb n autentice fiare de ndat ce au de-a face cu membri ai unei comuniti diferite de cea proprie
(Lorentz, 1935).
Formele de via social ale omului sunt foarte diferite: familia, cercul rudelor i prietenilor, grupul socio-
profesional de la locul de munc, grupul celor care exercit aceeai profesie, organizaia profesional sau
politic, clasa social, naiunea etc. Ele reprezint tot attea forme de realizare a schimburilor dintre individ i
colectivitate i de confruntare a solicitrilor interne i a celor externe.
Se poate vorbi de existena a dou categorii mari de semne de identitate: transmise (nnscute) i dobndite.
Semnele de identitate transmise sunt cele pe care individul le primete prin nsui faptul c s-a nscut:
numele, data i locul naterii, trsturile bioconstituionale i fizionomice, structura temperamental. Numele
constituie una dintre cele mai importante surse ale identitii n raporturile cu lumea i factorul integrativ
central al imaginii despre sine. El este alctuit de regul din dou secvene semantice distincte, una semnificnd
apartenena la o familie prin care n imaginea despre sine se introduc i caracteristici definitorii ale arborelui
genealogic, ale antecesorilor (prini, bunici, strbunici, unchi, mtui, veri etc.), servind la fundamentarea
relaiilor cu oamenii din afara familiei de apartenen, cealalt, numele propriu, fiind destinat, n primul rnd,
diferenierii indivizilor n cadrul familial. n multe limbi, numeroase nume de familie au caracter patronimic,
ntruct prin nsi structura lor denot c purttorul este fiul lui O (Ceauu, 1983).
nc de la natere, copilul este investit cu identitatea de familie, care, ulterior, se dezvolt n imaginea
despre sine, prin care se preia la nivel individual ntreaga ncrctur de statut social (ridicat sau sczut) a spiei.
Desigur, nu exist nici un temei pentru a presupune c odat cu numele de familie individul primete efectiv
i calitile sau defectele prin care antecesorii si i-au creat n timp statutul lor profesional i social. Se tie,
ns, c, n orice societate, faptele meritorii din trecut constituite n tradiie, exercit un gen de presiune asupra
individului, care l determin s mearg pe un fga asemntor, s acioneze dac nu la fel, cel puin ntr-o
manier care s nvedereze aceleai virtui. Unele persoane se identific att de mult cu imaginea trecutului
familial, mai ales dac acesta este prestigios, nct consider c n mod necondiionat i automat acest prestigiu
trebuie s treac i asupra lor, indiferent de realizrile i meritele personale. Pentru aceasta, unele premise sunt
create chiar de mecanismele sociale de evaluare i selecie. n anumite elemente ale lor, acestea sunt dominate
de subiectivism, arbitrariu i prejudeci, acordndu-se o atenie exagerat originii familiale i sociale a
individului. Astfel, nainte de a fi fcut dovada unor competene i a unor merite personale, prin simpla
apartenen la o anumit familie, unii indivizi sunt preferai favorizndu-li-se mai mult dect altora micarea pe
orbita relaiilor i ierarhiei sociale.
Data i locul naterii particularizeaz, de asemenea, individul, oferind elemente ce servesc la identificarea
lui, respectiv, la amplasarea ntr-un anumit loc al contextului social. Data indic, evident, vrsta, ceea ce explic
de la nceput o serie de particulariti de conduit. Locul naterii evoc particularitile de mentalitate, de
conduit ale populaiei din regiunea respectiv. (Acestea capt semnificaie deosebit n constituirea imaginii
55
despre sine a individului n cazul n care populaia este stabil n locul respectiv i individul i petrece n cadrul
ei copilria, adolescena i tinereea principalele perioade n care se plmdete i se consolideaz structura
personalitii). Semnele enumerate mai sus funcioneaz permanent, ele nefiind condiionate de prezena fizic a
individului. Exist ns altele particularitile bioconstituionale de ras, talie, conformaie, culoarea prului,
ochilor, aa numitele semne particulare etc. care acioneaz numai prin prezena purttorului lor, individul.
Ele se fixeaz de asemenea n imaginea despre sine i influeneaz modul de relaionare i comportare a
individului n diferite situaii i contexte. n acelai timp, ele servesc la diferenierea indivizilor ntre ei la prima
vedere, nainte ca acetia s se fi manifestat comportamental furniznd att observatorilor externi, ct i
individului nsui, informaia despre unicitate.
Aa cum am subliniat mai nainte, pe lng contiina comunitii, a asemnrii cu alii, fiecare persoan
posed contiina unicitii sale individuale, a unor caracteristici proprii exclusiv ei, prin care se deosebete de
toi ceilali. Trebuie menionat c semnele acestea exterioare pot deveni principale n evaluare i autoevaluare,
genernd relaionri i preferine mult prea subiective i superficiale, pentru a asigura o eficien optim a
activitilor. Aici, dimensiunea motivaional-afectiv are o pondere precumpnitoare, devenind o frn n calea
implicrii mai directe a proceselor cognitive de care ine realizarea cerinelor fidelitii i obiectivitii n
evaluare.
Semnele dobndite ale identitii furnizeaz informaie despre coninutul nsui al personalitii, aa cum se
dezvluie el n comportament i n performane. Ele ncep a se releva i impune nc din primii ani de via ai
copilului, prin abilitile manifestate n dezvoltarea mersului, a limbajului, a deprinderilor sensori-motorii, a
memoriei, ateniei i inteligenei. Ulterior, acestora li se adaug performanele colare, rezultatele n diferite
competiii sportive, artistice, tiinifice. Momentul ns cel mai important sub aspectul dobndirii unei identiti
autentice i al verificrii obiective a imaginii despre sine l reprezint debutul integrrii active n viaa social
prin profesie. Dinamica ulterioar a comportamentului va depinde, pe de o parte, de performanele efective
obinute la locul de munc i de aprecierea lor social, iar pe de alt parte, de faeta proiectiv a imaginii
despre sine (cum ar dori s fie). Dup acest din urm aspect, oamenii pot fi mprii n dou categorii: cei
care, atingnd un anumit plafon, caut s se menin la acel nivel, mulumindu-se cu ce au realizat sau
realizeaz (Self-sufficiency), i cei la care rmne activ o lung perioad de timp tendina autodepirii,
mutnd de fiecare dat mai sus tacheta aspiraiei i expectaiei. Forma superioar de manifestare a identitii
dobndite este, fr ndoial, creaia susinut de metamotivaie. O imagine despre sine n care domin
metamotivaia creeaz cele mai bune condiii pentru concordana dintre solicitrile interne i cele externe i,
totodat, baza cea mai larg de inserie i integrare social a individului.
Concluzionnd, putem spune c imaginea despre sine reprezint un gen de filtru prin care trec i se compar
att solicitrile interne proprii ale individului (motivele i scopurile activitii lui), ct i solicitrile externe,
condiionnd modul concret de a proceda al persoanei la fiecare mprejurare i situaie particular. Ea se
evideniaz i n modul de ierarhizare i integrare a preteniilor, drepturilor, pe de o parte, i a rspunderilor i
obligaiilor, pe de alt parte. Corespunztor, ea devine un factor optimizator i protector al echilibrului i
sntii psihice sau, dimpotriv, un factor predispozant la dereglare i tulburare patologic.
n jurul imaginii despre sine se elaboreaz i mecanismele de aprare a Eului. Aprarea const n
modaliti speciale de efort pentru a face fa stresului psihic care rezult din conflictul dintre solicitri (interne
i externe). Recurgnd la un mecanism de aprare, persoana se angajeaz n Self-deception n ceea ce privete
natura acestor solicitri conflictuale i n felul acesta pare s se rezolve conflictul i s se reduc stresul pricinuit
de el. Autodecepia sau aprarea este comun tuturor i ea capaciteaz pe majoritatea oamenilor s triasc
rezonabil, fr a mai continua s nfrunte problemele care sunt prea dificile pentru a se coechilibra cu ele ntr-un
mod mai bun. De exemplu, o modalitate de a ne menine echilibrul n faa inevitabilitii morii este de a nceta
s ne mai gndim sau s mai vorbim despre acest subiect (cea mai mare parte a timpului). ntlnim persoane
care, n pofida faptului c sufer de un cancer incurabil, refuz s admit c sfritul lor este inevitabil i
apropiat, fcnd proiecte i planificnd activiti viitoare, ca i cnd ar mai avea de trit nc o via.
Pentru prima dat, o analiz sistematic a fenomenului de aprare mpotriva tensiunilor psihologice nocive,
bulversante a fcut-o Freud. Ulterior, problema a fost abordat i de ali autori, fiecare din ei ncercnd s
identifice i mijloacele sau mecanismele concrete prin care tendina de aprare s poat fi realizat efectiv. n
acest cadru, vom enumera pe cele mai importante.
56
Reprimarea era considerat iniial de ctre Freud ca forma fundamental a aprrii, toate celelalte fiind doar
variaii ale ei. n esen, reprimarea este procesul prin intermediul cruia evenimentele amenintoare
generatoare de tensiune i anxietate ca i ideile i tririle asociate cu ele sunt mpinse n afara contiinei
subiectului, astfel nct acesta s nu-i mai dea seama de existena lor. Printr-o atare autodecepie, persoana se
protejeaz mpotriva unui pericol i a unei anxieti subiective intolerabile care ar fi putut apare dac i s-ar fi
permis impulsului s se manifeste. n acest gen de aprare, persoana poate s distorsioneze mai departe
realitatea amenintoare, dezvoltnd impulsul sau tririle i ideile legate de ea.
Astfel, o persoan poate nega c este suprat, n ciuda evidenei comportamentale a strii de suprare.
Strns legat de reprimare i negare este starea reactiv (reaction formation). n cazul acestui mecanism de
aprare, persoana face un pas mai departe n negarea impulsului, afirmnd vehement unul opus. Astfel, nu
numai c neag sentimentul de ur fa de cineva, dar i declar cu putere dragostea pentru persoana respectiv.
Incidental, una din ipotezele curente n medicina psihosomatic privind etiologia ulcerelor este legat de o
asemenea formaiune reactiv: victima ulcerului este adesea o persoan puternic controlat, puternic ambiioas
i perseverent, care manifest actualmente opusul puternicelor i cronicelor impulsuri de dependen.
Atitudinile dezvoltate n formaiunea reactiv sunt considerate continui pentru a edifica o calitate convingtoare
i stabil a personalitii, n timp ce negarea este o manevr direcional specific asupra unui singur eveniment.
O alt categorie de mecanisme de aprare include intelectualizarea, izolarea i anularea. n intelectualizare,
subiectul se decupleaz de coninutul emoional al unei experiene sau al unei situaii i l examineaz integral
din punct de vedere obiectiv, raional. Aceasta este o aprare destinat a face fa ameninrilor care i au
originea n mediul extern. Un exemplu edificator al unui astfel de mecanism n funcionare normal l gsim n
experiena studentului n medicin. Prima lui analiz i disecie parial a unul cadavru uman este o experien
potenial terifiant i o reacie emoional la aceasta ar putea s-l descalifice n strdania ulterioar de a deveni
un medic, care nva s abordeze esuturile umane, suferina uman i chiar moartea ntr-o manier destul de
detaat, pentru a se proteja mpotriva supra-implicrii afective ce l-ar face ineficient n exercitarea atribuiilor
i rspunderilor medicale. Astfel, studentul trebuie s se detaeze intelectual atunci cnd efectueaz o disecie
sau examineaz un organism bolnav i s se comporte n plan afectiv ca i cnd ar vedea asemenea lucruri n
cri sau atlase.
n mecanismul defensiv al izolrii, persoana poate separa dou activiti mentale incompatibile dup
modalitatea de reducere a conflictului. Acest mecanism este strns legat de intelectualizare, deoarece n
intelectualizare subiectul izoleaz sau separ experiena sa emoional de activitatea intelectual. n izolare,
subiectul poate reine ambele valori incompatibile, meninndu-le separat una de alta, fr distress. n
raporturile sale cu familia, o persoan poate fi amabil i afectuoas, n timp ce n raporturile cu alii se
manifest rutcios i intolerant. Cele dou pattern-uri experieniale rmn izolate unul de cellalt, ntocmai
cum n intelectualizare percepia i gndirea se menin separat de sentimente.
Intim legat de intelectualizare i izolare este mecanismul anulrii, n care o persoan ncearc, prin
repetarea continu a unui impuls, a unor triri sau aciuni, s le slbeasc i s le ia sub control.
n loc s dea uitrii experiena perturbatoare anterioar individul poate visa la ea n mod repetat, poate
discuta despre ea sau o poate reexamina recurent. Numai reactualiznd-o i revznd-o iari i iari i
manipulnd-o ntr-un anumit mod, ntr-un efort de a o nelege i stpni, individul simte c se elibereaz de
stresul pe care experiena respectiv i l-a provocat.
Dac mecanismele de aprare sunt bune sau rele, aceasta este o chestiune de valori i, cum am mai menionat
mai sus, implic aceeai problem a judecii de valoare, ca orice gen de aranjament. Dar folosirea extensiv a
acestor mecanisme poate avea pentru individ consecine nefaste n sfera sntii psihice (mintale). n virtutea
acestui fapt, muli cercettori consider comportamentele defensive ca patologice i orice gen de aprare a Eului
dus la extrem pare s se asocieze cu un anumit pattern de simptome psihopatologice.
EUL
Nivelul blocurilor sau subsistemelor structural-funcionale de care ne-am ocupat n cadrul acestui capitol,
dei constituie un pas esenial n realizarea unitii i integralitii sistemului personalitii, nu reprezint
punctul integrativ terminal.
57
Procesul de integrare pe vertical continu la un nivel i mai nalt, supraordonat, unde se produce cu adevrat
efectul de emergen psihologic global, care face ca toate componentele i subsistemele particulare s se
articuleze i s se subordoneze finalitii de ansamblu a sistemului.
Vom numi acest nivel, nivelul Eului. Termenul are un sens diferit de cel n care este utilizat n psihanaliz.
Astfel, dac n psihanaliz el semnific o instan particular a personalitii, n contextul de fa el desemneaz
chintesena ntregului proces de devenire i integrare a personalitii.
Eul este ceea ce difereniaz, individualizeaz, d consisten ontologic i delimitare, prin autodeterminare
i autonchidere, personalitii n raport cu mediul. Trsturile sale definitorii sunt reflexivitatea (Eu sunt Eu,
nu sunt tu, nici el sau ei), adresabilitatea (Eu m raportez la cei din jur, la lume, ca Eu), transpozabilitatea
(Eu m compar cu alii i m transpun n situaia lor), teleonomia (orientarea finalist, spre scopuri).
Structurarea personalitii la nivelul Eului se realizeaz printr-o corelare dinamic i complex, dialectic-
contradictorie, a contiinei despre lumea extern i a contiinei de sine, n tot cursul ontogenezei. Ca nivel
funcional specific, Eul ncepe s se manifeste de-abia n jurul vrstei de trei ani, cnd, n plan psihologic intern,
se produce acea restructurare calitativ care face posibil autoraportarea (reflexivitatea).
Pn la aceast vrst, copilul se raporteaz la sine ca la o alt persoan, vorbete despre sine la persoana a
treia: aciunea sau starea nu sunt ale Eului, ci ale lui Georgel sau Ionel (cum l cheam pe el).
Prima manifestare a Eului va consta n trecerea copilului din ipostaza pasiv de obiect n cea activ de
subiect. Verbalizarea acestui salt prin cuvntul autorefenial Eu va imprima un curs cu totul nou dezvoltrii
ulterioare a personalitii. Aceasta se va desfura sub semnul accenturii i afirmrii propriei identiti, a
atingerii anumitor obiective i standarde existeniale.
Din punct de vedere structural, Eul include trei componente intercorelate i reciproc integrate: Eul corporal
(imaginea valorizant a mediului intern al organismului cenestezia, imaginea valorizat a constituiei fizice
morfotipului, tririle afective legate de acestea, ansamblul trebuinelor biofiziologice etc.), Eul psihologic
(imaginea despre propria organizare psihic intern, tririle afective legate de aceasta, motivaia nevoia de
autorealizare, de autoperfecionare, voina de aciune etc.) i Eul social (imaginea despre locul i rolul propriu n
societate, sistemul valorilor sociale interiorizate i integrate, motivele sociale, motivele de statut, sentimentele
sociale, voina de interaciune i integrare social).
Gradul de elaborare a celor trei componente, ca i modul de articulare i integrare a lor, difer de la un
individ la altul, rezultnd astfel profile variate ale Eului. Astfel, s-ar putea delimita patru profile de baz: 1)
somatic (dominana n cadrul Eului a componentei bioconstituionale, narcisismul fiind o form particular a
acestei relaii); 2) spiritual (dominana n cadrul Eului a componentei psihice, a centrrii pe cunoatere, pe
nevoia de nelegere, pe creaie); 3) social (dominana n cadrul Eului a componentei sociale, cu centrarea pe
nevoia de statut, de prestigiu sau pe motivaia supraordonat a binelui general); 4) mixt (relativ echilibrata
integrare a celor trei componente primare).
M. Zlate (1999) a elaborat o schem de difereniere pentru personalitate (personalitatea real, personalitatea
autoevaluat, personalitatea ideal, personalitatea perceput, personalitatea proiectat i personalitatea
manifestat). Credem c ea se poate aplica i Eului, considerat n plan dinamic. Astfel, putem distinge: Eul real
(ansamblul atributelor structural-funcionale aa cum se prezint ele la un moment dat, neraportate la un
evaluator); Eul autoevaluat (imaginea retroproiectat a subiectului despre atributele Eului su); Eul ideal
(tabloul atributelor Eului pe care subiectul i-ar dori s le aib); Eul perceput (ansamblul reprezentrilor ideilor
i aprecierilor pe care subiectul i le formeaz despre Eul celorlali); Eul proiectat (ansamblul reprezentrilor,
prerilor i aprecierilor pe care subiectul crede c alii le au despre Eul su); Eul obiectivat (trsturile i
particularitile exprimate n comportament).
Aceste laturi interacioneaz i se condiioneaz reciproc, ceea ce face ca Eul s nu rmn o entitate static,
ci s fie o realitate nalt dinamic, individul fiind permanent preocupat de Eul su.


D. Cristea Tratat de psihologie sociala pag. 91-121

Persoana

58
1.Personalitatea uman din perspectiv psihosocial

Principalul element constitutiv al oricrei structuri sociale l reprezint persoana, neleas ca subsistem
relaional bazal, avnd o anumit identitate i poziie social, cu drepturi, obligaii i funcii specifice n cadrul
sistemului social real. La nivelul persoanei ca entitate psihosocial se realizeaz interaciunea dinamic dintre
individual i social, dintre procesele sau fenomenele psihice care stau la baza elaborrii conduitelor i procesele
psihosociale care condiioneaz forma i coninutul acestora.

Distincii conceptuale

Diversitatea raporturilor dintre individual i social, aa cum apar acestea la diferitele niveluri ale structurilor
sociale, este relevat de o serie de concepte adiacente: individ, individualitate, persoan, personaj, personalitate,
statut, rol, joc de rol, personalitate de statut (5; 6; 231 .a.). Acestea sunt de fapt diferitele ipostaze psihosociale
ale omului ca subiect i actor social.

Individul reprezint entitatea biologic a fiinei, n ceea ce are ea generic la nivelul speciei din punct de vedere
strict material. Fiind unitatea biologic primar i indisolubil a oricrei specii, n coninutul noiunii de individ
nu vom gsi referiri la notele de valoare sau de difereniere calitativ , aa cum vor apare acestea la nivelul
individualitii, de exemplu.

Individualitatea este expresia individului difereniat n plan biologic i psihologic. Calitatea de
individualitate" este dat de acele caracteristici fizice, psihice i psihofiziologice unice, irepetabile, care
particularizeaz individul concret, pe fondul unor mecanisme i forme proprii de adaptare i manifestare
comportamental. Dac individul nu reprezint dect unitatea biologic a speciei, individualitatea se constituie
deja ca subiect al aciunii sociale, diferenierea sa realizndu-se preponderent n plan psihosocial.

Persoana desemneaz sistemul de nsuiri, relaii i caliti psihosociale care dau identitate social individului.
Deci, se are n vedere fiina concret cu o identitate social determinat (nume, familie, loc i dat de natere,
statut social .a.), avnd o anumit poziie n cadrul sistemului social, cu anumite drepturi i obligaii de care
este contient. Persoana trebuie neleas att ca nucleu relaional n cadrul oricrui subsistem social (familie,
grup, organizaie, instituie), avnd anumite determinaii de ordin sociocultural (statut, etnie, religie .a.), ct i
ca o individualitate contient de sine i recunoscut de ceilali ca avnd o identitate anume n cadrul relaiilor i
structurilor sociale ale grupurilor i comunitii.

Personajul este persoana aflat n mprejurri concrete, ndeplinind anumite funcii publice i fiind implicat
activ ntr-un context relaional determinat. Personajul implic adoptarea unor atitudini i conduite specifice
rolurilor sociale pe care le joac, acestea cptnd caracterul unor mti sociale prin care persoana se
metamorfozeaz n personaj. La nivelul persoanei identificm potenialitile psihosociale ale cuiva, iar la
nivelul personajului se realizeaz obiectivarea acestor potenialiti, n funcie de mprejurrile concrete
specifice situaiilor sociale n care se gsete plasat persoana. n consecin, n timp ce persoana reprezint
elementele de identitate, continuitate i stabilitate psihosocial ale individului, personajul evideniaz
modalitile de inserare social activ ale persoanei, precum i aspectele tranziente i conjuncturale ale
conduitei participative la viaa social a comunitii.
Fiind un compromis ntre spontaneitatea creatoare a subiectului, determinat de aspiraii, aptitudini, trsturi de
personalitate etc., pe de o parte, i normele sociale care regleaz conduitele n funcie de poziia social ocupat,
pe de alt parte, personajele se pot prezenta n mai multe ipostaze: a) personajul ca stereotip social, care joac
rolul aferent poziiei pe care o ocup n societate, fiind expresia rigid a imperativelor sociale (ce am datoria s
fiu); b) personajul ca ideal personal, prin care persoanele "volitive" se automodeleaz n raport cu propriile
idealuri i aspiraii (ce vreau s fiu); c) personajul ca masc, prin care subiectul se prezint deliberat ntr-o
anumit ipostaz pentru cei din jur, disimulnd unele faete ale propriei personaliti (ce vreau s par c
59
sunt); d) personajul ca refugiu, conduita impus de statut fiind un alibi moral pentru propriul comportament
(ce mi se impune s fiu) etc.

Personalitatea, ntr-o accepie curent, desemneaz persoana maximal valorizat social, recunoscut ca atare
prin performan, inut moral sau profesional exemplar, rolul deosebit jucat n anumite situaii importante
pentru comunitate etc. n acest sens, personalitatea este persoana, respectiv personajul devenit etalon valoric
pentru anumite domenii de activitate sau pentru viaa social n general. Astfel, vom deosebi personaliti le
vieii politice, economice, tiinifice, artistice, religioase, educaionale , militare .a.
n sens strict psihologic, prin personalitate se nelege modul specific de organizare a trsturilor i nsuirilor
psihofizice i psihosociale ale persoanei; este o structur dinamic de natur bio-psiho-social care, la un anumit
individ, asigur adaptarea original la mediul natural i social. Personalitatea are caracterul unei structuri
vectorizat axiologic i teleologic, trinomul valori-atitudini-idealuri fiind principalul nucleu funcional care
mediaz elaborarea conduitelor sociale.

Raporturile dintre persoan, personaj, personalitate.

Din perspectiva psihologiei sociale, persoana ndeplinete funcia de concept central, n jurul su polarizndu-
se seria de noiuni conexe prezentate mai sus. Analiza relaiilor dintre acestea va evidenia implicit i
mecanismele psihosociale care fundamenteaz interaciune dintre individual i social (v. fig.3.1). Distincia
dintre noiunea de individ (ins - ntr-o alt terminologie) i cea de individualitate semnific trecerea de la fiina
generic, neleas ca unitate indivizibil a speciei, la fiina unic i irepetabil, perceput contient ca atare,
ntr-un context sociocultural dat. Diferenierile specifice individualitii in att de anumite caracteristici
biofizice determinate de variaii genetice aleatorii, ct mai ales de acele particulariti psihosociale care rezult
n urma influenelor unice ale mediului natural i social asupra proceselor ontogenetice de formare a structurilor
cognitive, afective, motivaionale, relaionale sau aptitudinale ale subiectului. Elementul central al oricrei
individualiti l reprezint modul de organizare i ierarhizare funcional a acestor nsuiri unice de natur bio-
psihosocial, adic ceea ce n termeni psihologici se numete personalitate.
Din perspectiv psihosocial, personalitatea trebuie neleas ca un operator central n cadrul tuturor
ipostazelor subiectului uman: aceea de individualitate, persoan, personaj sau personalitate public. Calitatea de
operator a personalitii trebuie neleas n felul urmtor. n ontogenez, infinit de variatele influene ale
mediului determin apariia unor nsuiri i particulariti psihice i psihosociale, structurale sau funcionale,
care, n virtutea legilor care guverneaz sistemele complexe cu autoreglare, ncep s se organizeze ierarhic.
Procesul formrii i structurrii personalitii are un caracter dinamic i progresiv, sistemul astfel format
mijlocind i condiionnd pe mai departe toate relaiile individ-mediu; relaii care, la rndul lor, printr-o
conexiune circular continu, determin un grad i mai nalt de organizare i funcionare a personalitii. Astfel,
n oricare moment al existenei, personalitatea ca structur operatorie condiioneaz elaborarea reaciilor
atitudinale i comportamentale ale persoanei, n funcie de informaia primit, particularitile situaiei concrete
n care se gsete plasat subiectul, precum i n funcie de vectorii motivaionali i axiologici care i sunt
specifici.
Individualitatea integrat i recunoscut social capt atributul de persoan. n timp ce la nivelul
individualitii avem n vedere caracteristicile care difereniaz un individ de un altul, persoana nu mai poate fi
neleas dect n relaie, atributele specifice acesteia fiind date de elementele de identificare social, poziia n
diferitele structuri sociale, ndatoririle i drepturile specifice statutelor ocupate .a.
Aspectul dinamic al persoanei l reprezint personajul, n diferitele sale ipostaze, n funcie de rolurile
active n care se implic, de spontaneitatea sa creatoare i de particularitile situaiilor concrete n care se
manifest. Persoana este o sum de virtualiti, n timp ce personajul este persoana n act, ipostaza efectiv de
manifestare a individualitii. n procesul socializrii i nvrii sociale se transmite nu numai o parte a
experienei acumulate de colectivitate, ci i acele norme i modele practice care vor permite persoanei s intre
ntr-un joc interacional specific fiecrui rol pe care i-1 asum. Inteligena social, imaginaia i flexibilitatea
relaional, precum i experiena dobndit sunt factorii care condiioneaz n cea mai mare msur eficiena i
60
adecvarea psihosocial a comportamentelor de rol pe care le dezvolt conform poziiilor ocupate n diferitele
structuri sociale: politice, economice, culturale etc.
Obiectivarea persoanei la un nalt nivel de performan i relevan social echivaleaz cu transformarea
personajului n personalitate public, ipostaz n care devine model social i reper axiologic pentru ceilali
membri ai colectivitii. Obinerea calitii de persoan public ine att de calitile obiective ale persoanei, de
puterea motivaional, nivelul de aspiraie i voina de realizare a Eu-lui, ct i de mprejurrile psihosociale sau
imperativele conjuncturilor istorice i socioculturale.
Nucleul structural i funcional al tuturor acestor ipostaze (individualitate, persoan, personaj, personalitate
public) l constituie personalitatea, neleas ca mod de organizare a nsuirilor bio-psiho-sociale ale
individului. Acest nucleu asigur att continuitatea i coerena psihic n planul istoriei individului, ct i
funcionarea mecanismelor fundamentale ale adaptrii originale la mediul natural i social, ct i pe cele de
reglare dinamic a comportamentelor i de conservare a propriilor structuri.
Parcurgnd un proces continuu de dezvoltare, personalitatea capt anumite particulariti speciffc8' formei
de integrare psihosocial n care se gsete subiectul. Astfel, vom identifica o form de structurare specific
personalitii n formare, a personalitii de rol sau aceea mplinit prin creaie i o nalt valorizare social.
Influenele psihosociale derivnd din modul de participare la viaa social, sau din particularitile poziiilor
ocupate i rolurilor jucate nu vor rmne fr efecte n planul structurilor personalitii: structurile cognitive,
afective, conative, motivaionale sau relaionale pot suferi att modificri de coninut , ct mai ales de
reorganizare i reponderare n cadrul sistemului central, pe fondul unei fenomenologii psihosociale care va fi
studiat n capitolele urmtoare.
Drumul n via al unui ins este dat de interaciune dinamic dintre calitile personale de ordin nativ sau
dobndit, particularitile mediului psihosocial i sociocultural n care evolueaz n ontogenez, mprejurrile
social-istorice care apar ca un dat obiectiv pentru istoria individual etc. Este istorie consumat!
nelegerea persoanei ca element fundamental al oricrei structuri sociale comport dezvoltarea mai multor
aspecte teoretice: 1) analiza comparativ a principalelor modele privind structura persoanei i personalitii,
precum i a raporturilor dintre ele; 2) evidenierea structurii i dinamicii interne a persoanei, neleas ca sistem
relaional; 3) relevarea etapelor de formare i inserie social a personalitii; 4) analiza raporturilor dintre
structurile bio-psiho-sociale ale persoanei, imaginea de sine, comportamentele interpersonale i fenomenele
psihosociale aferente; 5) influena specific pe care diferitele structuri psihosociale (familiale, colare,
profesionale, religioase .a.) le au att asupra dinamicii generale a personalitii, ct i asupra diferitelor etape
de formare i dezvoltare a acesteia (copilrie, adolescen, tineree, maturitate, senectute); 6) mecanismele
psihosociale prin intermediul crora persoanele exercit la rndul lor influene asupra structurilor sociale.
n schema de mai jos sunt redate sintetic raporturile dintre diferitele ipostaze ale actorului social (individ,
persoan, personaj etc.), precum i relaiile care se stabilesc n plan filogenetic i ontogenetic ntre procesele
psihosociale i socioculturale care condiioneaz dinamica evoluiei individuale i sociale. Astfel, drumul n
via apare ca un proces psihosocial obiectiv, n care determinaiile biologice se mpletesc cu cele istorice i cele
culturale.



61


2.Principalele teorii i modele privind personalitatea
Dup cum a rezultat din cele expuse anterior, personalitatea - definit ca mod specific de organizare dinamic a
nsuirilor bio-psiho-sociale ale subiectului - este esenial pentru nelegerea persoanei i structurilor relaionale
prin care aceasta fiineaz i se manifest activ, prin integrare n sistemul social real. n consecin, diferitele
teorii asupra personalitii ofer implicit premisele analizei structurilor psihosociale ale persoanei, precum i ale
mecanismelor de formare i evoluie a relaiilor interpersonale i sociale care circumscriu persoana n cadrul
diferitelor tipuri de structuri sociale. Diversitatea teoriilor asupra personalitii, departe de a constitui un
impediment pentru aceste analize, reprezint o baz adecvat pentru abordarea multitudinilor de aspecte i per-
spective ale proceselor i fenomenelor psihosociale implicate la acest nivel al realitii sociale. Fiecare teorie
62
ofer o perspectiv distinct de abordare i nelegere a personalitii ca sistem real i virtual de relaii, precum
i a raporturilor sale cu structurile psihosociale i socioculturale
Teoriile asupra personalitii ndeplinesc multiple funcii n cunoaterea i practica social:
Evideniaz elementele prin intermediul crora se individualizeaz membrii unei colectiviti, oferind reperele
cognitive i axiologice necesare autopercepiei i cunoaterii de sine, precum i ale percepiei, cunoaterii i
comparaiei interpersonale.
Relev modalitile de organizare a nsuirilor i trsturilor psihoindividuale i psihosociale n cadrul
diferitelor tipuri de structuri ale personalitii: structuri temperamentale, aptitudinale, caracteriale; structuri
cognitive, afective, conative, motivaionale, relaionale, instrumentalacionale etc. Astfel, personalitatea devine
un fenomen coerent i inteligibil, cu deosebite valene operaionale n planul vieii personale i sociale.
Expliciteaz mecanismele psihice i psihosociale care stau la baza elaborrii comportamentelor, n funcie de
stimulii externi i factorii condiionali interni.
Identific etapele dinamicii generale a personalitii (formare, dezvoltare, involuie), precum i factorii cre
condiioneaz mutaiile i variaiile care intervin n cadrul acestui proces evolutiv.
Fac posibile predicii asupra comportamentelor persoanelor aflate n situaii determinate, n funcie de
particularitile individuale i caracteristicile mediului social n care evolueaz; predicia comportamental
reducnd apreciabil anxietatea n cadrul raporturilor interpersonale.
Faciliteaz cunoaterea i comunicarea interpersonal, oferind astfel premisele optimizrii raporturilor umane i
activitilor sociale. Totodat, pot fundamenta strategii de perfecionare a omului ca fiin social i a societii
n ansamblu, n calitatea sa de mediu necesar formrii i manifestrii personalitii umane.
Fiecrei teorii i se poate ataa un model care are capacitatea de a sintetiza i operaionaliza cadrul conceptual i
legic al acesteia, amplificnd i consolidnd n acelai timp suportul intuitiv necesar n practica social.
n continuare, vom prezenta cteva dintre principalele teorii i modele asupra personalitii care au cea mai
mare relevan din perspectiva problematicii specifice psihologiei sociale i a practicii psihosociale, ca domeniu
de aplicaie al acesteia.
Teoriile psihanalitice asupra personalitii.
Una dintre cele mai complexe i fructuoase perspective asupra personalitii o ntlnim n cadrul psihanalizei
clasice, fundamentat de S. Freud de-a lungul ntregii sale opere (1900-1939). n concepia freudian
personalitatea este vzut ca un sistem dinamic, animat de doi vectori energetici fundamentali (erosul i
thanatosul), a crui evoluie este dat de raportul dintre determinaiile genetice (pulsiunile sexuale - n primul
rnd) i cele socio- i ontogenetice (normele morale i culturale care regleaz imperativ relaiile umane).
Procesualitatea psihic este polarizat ntre contient i incontient, niveluri funcionale fundamentale ale
aparatului psihic, din a cror relaionare dinamic rezult ntreaga fenomenologie psihic, normal sau
patologic. Personalitatea cuprinde trei subsisteme, sinele, eul i supraeul, ale cror coninuturi i particulariti
structurale i funcionale determin diferenierile atitudinale i comportamentale ale persoanelor. Fiecare
subsistem reflect ntr-o form specific raporturile dintre infrastructura biologic i suprastructura social.
Sintetiznd, topica freudian are urmtoarea configuraie :
Supraeul: normele i imperativele morale, religioase, etnice i de relaionare social, interioriorizate n
ontogenez sub influena prinilor i a mediului social imediat. i are originea n autoritatea parental, n
idealul admirat i n identificrile copilului cu obiectele afeciunii sale. Normativitate social devenit con-
strngere interioar.
Eul: instan care asigur adaptarea echilibrat a existenei individuale la exigenele vieii sociale. Fiind
guvernat de principiul realitii, controleaz relaia contient cu lumea exterioar, n plan intern ncercnd
compatibilizarea exigenelor supraeului cu imperativele primare ale sinelui, guvernat de principiul plcerii.
Sinele: rezervorul energiilor i impulsurilor instinctuale primare (sexuale, agresive, de autoconservare .a.)
63


Modelul psihanalitic freudian scoate n eviden mecanismul psihologic prin care influenele i experienele
sociale din copilrie sunt interiorizate, devenind structuri operatorii ale personalitii, n funcie de care vor fi
elaborate multiple seturi atitudinale i comportamentale ale adultului. n acest context, complexele psihice sunt
unele dintre cele mai relevante exemple ale unor astfel de structuri operatorii ale personalitii, care rezult din
jocul factorilor psihoindividuali i psihosociali, aa cum se configureaz acetia n fazele primare ale istoriei
individuale. Supraeul constituie expresia direct a imperativelor sociale interiorizate n copilrie, pe fondul
unor relaii privilegiate, preponderent de natur afectiv, dintre copil, prini i persoanele semnificative din
mediul su imediat. Devenind cenzorul pulsiunilor instinctuale ale sinelui - guvernat exclusiv de principiul
plcerii, Supraeul are ca element comun cu acesta faptul c amndou aparin trecutului psihologic i
amndou caut s obin o satisfacie necondiionat a propriilor tendine. Eul, ca subsistem funcional central
al personalitii, realizeaz concilierea i echilibrarea dinamic a forelor i cerinelor divergente ale sinelui,
supraeului i realitii, condiie esenial a adaptrii normale a subiectului la mediul social. Alturi de eul real
(omul aa cum este), Freud introduce noiunea de eu ideal, care desemneaz omul aa cum ar trebui s fie,
modelat de o cenzur moral puternic, care s satisfac esena i valorile superioare ale fiinei. n acest context,
sentimentele sociale ar rezulta n urma unui proces de identificare cu ceilali membri ai colectivitii care au
acelai eu ideal (84) . Modelul posed remarcabile valene explicative att asupra mecanismelor psihosociale
care stau la baza elaborrii comportamentelor sociale, normale sau patologice, ct i asupra unei largi
fenomenologii legate de structurarea raporturilor umane n cadrul grupurilor i mulimilor sociale.
(b) C.G. Jung aduce cteva corecii eseniale concepiei psihanalitice freudiene, oferind premisele elaborrii
unei noi teorii asupra personalitii. Lrgind coninutul noiunii de libidou ca rezervor energetic fundamental al
personalitii, Jung consider c acesta nu se reduce numai la factorii pulsionai de natur sexual, aici
incluzndu-se i toate tendinele i aspiraiile creatoare ale subiectului. n acest fel, realizarea de sine prin
creaie devine principalul factor n explicarea comportamentului individual i de grup, precum i a modalitilor
prin care se realizeaz n plan psihologic acest fapt. Totodat, pentru Jung, alturi de incontientul individual
exist o zon extins a incontientului colectiv, rezervorul experienei ancestrale a speciei, aflat sub forma unor
arhetipuri, imagini cu organizare prototipic i moduri specifice de gndire asupra unor aspecte universale ale
experienei umane i rasiale. Structura general a personalitii rezult din medul cum se focalizeaz energiile
pulsionale ale incontientului pe cele dou direcii fundamentale: spre lumea exterioar sau spre lumea
interioar, rezultnd tipul de personalitate extravertit sau introvertit (v. tabelu13.1.).
Acest model evideniaz aspecte importante privind atitudinea generalizat a unei persoane fa de mediul su i
fa de sine nsi, precum i tipul de relaii sociale spre care este predispus. ns, trebuie remarcat faptul c
64
orientarea generalizat a energiilor pulsionale ale libidoului nu are totdeauna un caracter univoc, putnd exista
alternane n timp ntre stri de introversiune i extraversiune, dup cum una dintre aceste tendine se poate
manifesta contient, iar cealalt incontient sau subcontient. Contextul social i experiena trit pot de
asemenea influena aceste orientri de fond ale personalitii.

Tabel

Orientarea energiilor
pulsionale.
Tipul de personalitate. Caracteristici
comportamentale.
Spre lumea exterioar

Extravertit: expansivitate, sociabilitate, asumarea
cu uurin a responsabilitilor sociale, activitate
facil n grup, adaptabilitate la situaii noi;
tendina spre superficialitate, datorit mobilitii
excesive; preferin pentru micare i emoii tari;
optimism, veselie, comunicare facil; exigen
redus; tendina spre agresivitate, datorit unui
control redus al sentimentelor; pragmatism i
spirit realist n via; spontaneitate.
Echilibrat Ambivert: mbin difereniat caracteristicile
ambelor tipuri, prin atenuarea manifestrilor
extreme i realizarea unui relativ echilibru ntre
focalizarea ateniei i energiilor att pe lumea
extern ct i pe cea intern.
Spre lumea interioar Introvertit: fire nchis, linitit, rezervat,
distant, introspectiv, reflexiv,
impresionabilitate, delicatee afectiv;
adaptabilitate redus, nesociabilitate, sensibilitate
fa de prerile celor din jur (critici sau laude);
evit riscurile, emoiile tari sau responsabilitile
sociale; via sufleteasc bogat, exigen,
seriozitate, autocontrol atitudinal, afectiv i
comportamental; spirit teoretic accentuat.


(c) Pe o direcie complementar celor dou teorii prezentate anterior, A. Adler dezvolt o concepie asupra
personalitii cu multiple implicaii sociale i psihosociale. Teza central const n afirmarea inferioritii
naturale a omului, att la nivelul speciei ct i la nivel individual, apariia fenomenului de compensare fiind o
modalitate fireasc i imperioas de depire a sentimentului de inferioritate. La nivelul speciei, inferioritatea
natural (fa de alte specii) i sentimentul de inferioritate aferent sunt depite prin constituirea societii
umane, ca form suprem de compensare bazat pe organizare i ntrajutorare; sentimentul de comuniune apare
spontan ca un factorul esenial al coeziunii i funcionrii societii. La nivel individual, sentimentul de
inferioritate natural a copilului, alturi de eventualele privaiuni i senzaii de inconfort care duc la apariia
complexului de inferioritate, stau la baza comportamentelor compensative prin care situaia conflictual este
depit prin performan i autodepire (v. 3; 4.).
Complexul de inferioritate, unui dintre elementele centrale ale concepiei adleriene, este expresia obiectivat la
nivelul structurilor psihice a inferioritii naturale i sociale a copilului, precum i a efectelor generate de o
educaie inadecvat sau de relaii sociale disfuncionale care devalorizeaz subiectul n ochii si i n ai celor
din jur. Complexul de inferioritate, mpreun cu sentimentele aferente, genereaz apariia mecanismelor
compensative necesare realizrii unui echilibru psihic i social. Aspiraia ctre putere, ctre dominarea celor din
jur, sau ctre orice form de superioritate reprezint modaliti tipice de compensare.

65


Sentimentul de inferioritate mpreun cu cel de comuniune pot determina att configurarea unor trsturi
generale de caracter (optimism/pesimism, altruism/egoism, toleran/intoleran, agresivitate/pasivitate,
temeritate, timiditate, .a.), ct i adoptarea unui stil de via personal, prin care se ncearc depirea ntr-un
mod specific a complexului de inferioritate.

Personalitatea ca sistem energetic i pulsional.
O alt serie de teorii consider personalitatea ca expresia structurat a unor vectori energetici pulsionali i
motivaionali care condiioneaz n mod esenial elaborarea sistemelor atitudinale i comportamentale ale
persoanei.
(a) Concepia lui A.H. Maslow (1968) aparine categoriei teoriilor care consider personalitatea ca sistem de
actualizare a individului (n sensul lui Aristotel sau Rogers), ceea ce presupune existena unei stri tensionale
orientate spre autoperfecionare i mplinirea propriului potenial, exprimnd tendina de a deveni tot ceea ce
poi deveni, n condiiile existenei unor impedimente interne sau externe.
Structura energetic a personalitii implic existena unei serii de factori motivaionali structurai ierarhic pe
opt niveluri dispuse piramidal. Factorii aparinnd unui nivel nu devin activi dect n msura n care trebuinele
aparinnd nivelurilor anterioare au fost satisfcute cel puin parial. Totodat, satisfacerea unui nivel
motivaional detetmin o restructurare calitativ a factorilor plasai pe un palier inferior, mai ales sub aspectul
modalitilor de satisfacere a acestora , dar i sub aspectul ponderii pe care o dein n cadrul sistemului
motivaional (v. figura 3.4.).
Teoria lui Maslow privind structurarea i funcionarea factorilor motivaionali ofer o perspectiv nou asupra
mecanismelor psihosociale care asigur autorealizarea (actualizarea) n plan individual i social, relaionarea
interpersonal i integrarea eficient n cadrul grupurilor.
Astfel, se poate nelege mecanismul blocrii unei relaii interpersonale (afective, de comunicare sau influen
etc.) atunci cnd aceasta presupune un anumit nivel de implicare motivaional, n timp ce trebuinele specifice
unui nivel inferior nu sunt satisfcute cel puin parial. Putem exemplifica cu eecul unei relaii instructiv-
educaionale, care solicit activarea nivelurilor motivaionale V-VII, n condiiile nesatisfacerii trebuinelor
fundamentale, aparinnd nivelurilor I-III. Orice relaie interpersonal se poate dezvolta numai dac asigur
condiiile satisfacerii progresive a trebuinelor situate la niveluri din ce n ce mai nalte, dup cum integrarea i
66
participarea la viaa unui grup va fi cu att mai intens cu ct acesta este capabil s asigure actualizarea
membrilor si, prin satisfacerea trebuinelor superioare: recunoatere social, stim fa de sine, armonie ntre
diferitele dimensiuni ale vieii sale n cadrul grupului .a.

Nivel Trebuine
Motivaional: VIII Concordan ntre cunoatere,
simire i aciune - condiie a integrrii
personalitii i a coerenei
comportamentale.
Satisfacere VII Trebuine estetice care orienteaz
comportamentul spre obinerea armoniei,
echilibrului, ordinii i puritii.
VI Trebuine cognitive care exprim
necesitatea de a nelege, de a descoperi
i inventa.
V Trebuine de autorealizare viznd
nevoia de obiectivare i sporire a
potenialului creator personal.
IV Trebuine relative la Eu: nevoia de
prestigiu, reputaie, participare la decizii,
recunoatere, stim fa de sine .a.
III Trebuine sociale: nevoia de afiliere,
adeziune, identificare cu alii; nevoia de
apartenen la grupuri i la comunitate.

II Trebuine de securitate: nevoia de
echilibru emoional, evitarea primejdiilor,
protecia propriei persoane, asigurarea
condiiilor de via i munc.
Restructurare calitativ I Trebuine fiziologice primare: nevoia
de hran, adpost, calitativ odihn,
relaii sexuale etc.

Figura 3.4.

Dup cum se observ, prin intermediul acestei teorii se relev modalitile prin care un mediu social superior,
capabil s asigure autorealizarea personal la cele mai nalte niveluri motivaionale, determin implicit
nnobilarea i rafinarea formelor de satisfacere a unor trebuine primare: de hran, adpost, relaii sexuale,
securitate personal etc.
(b) Modelul pulsional al personalitii elaborat de L. Szondi este fundamentat pe teza existenei a trei sectoare
ale vieii incontiente (incontientul individual, familial i colectiv), aici avndu-i sursa patru vectori pulsionali
fundamentali, din a cror dozare i manifestare difereniat rezult comportamentele normale sau patologice ale
oricrui subiect. Pulsiunea este neleas n sens freudian ca un puseu, nnscut n organismul viu, ce tinde a
restabili o stare anterioar. Fiind determinate genetic, pulsiunile pot fi satisfcute ntr-o form fiziologic
normal, nevrotic-patologic, sublimat sau nalt umanizat.

Tabel

Vectori pulsionali. Factori pulsionali. Tendine
pulsionale.
Manifestare
specific.
67
Vectorul S: pulsiuni sexuale.
Factorul h: dragoste fa de umanitate sau fa de un individ.
Tendine: h+ dragoste fa de indivizi determinali.
h-- dragoste fa de umanitate.
Factorul s: trebuine agresive.
Tendine: s+ agresivitate, sadism.
s-- pasivitate, masochism.
Vectorul P: pulsiuni paroxistice.
Factorul e: trebuinla de conduit moral.
Tendine: e+ tendina de justilie i etic
e-- tendina spre ru i rzbunare.
Factorul hy: trebuinla de a se expune, de a fi vizibil.
Tendine: hy+ exhibilionism, tendina de a se da n spectacol.
hy-- tendina de retragere, ascundere.
Vectorul Sch.: pulsiunile Eului.
Factorul k: trebuine ego-sistolice, de repliere i contraclie a Eului.
Tendine: k+ tendina de a construi idealuri obiectuale, tendina de posesiune i
introieclie.
k-- tendina de devalorizare, renunlare, negalie
Factorul p: trebuine ego-diastolice, de dilatare a Eului.
Tendine: p+ tendina de a forma idealuri spirituale.
p-- tendina spre proieclii incontiente.
Vectorul C : pulsiuni de contact.
Factorul d: trebuinla de achiziii obiectuale sau sociale, .
Tendine: d+ tendina spre schimbare; cutarea noului.
d-- tendina spre conservare, perseverare.
Factorul m: trebuine de asigurare a achiziliilor, sau de detaare de acestea.
Tendine: m+ tendina de asigurare a vechilor achiziii.
m-- detaare, separare de elementele vechi.

Caracterul nnscut al pulsiunilor i trebuinelor nu exclude n nici un fel rolul pe care l au factorii Eului, care
se manifest prin luri de poziie, asumarea de responsabilitate persoan, sau liber arbitru.
Vectorii pulsionali au o structur complex, fiecare dintre acetia presupunnd existena a doi factori pulsionali
care exprim trebuine umane specifice (v. tabelul 3.2.). La rndul lor, factorii au prin origine o structur
multitendent: n procesul formrii, dezvoltrii i manifestrii personalitii, Eul care ia poziie poate refula,
poate socializa sau poate sublima una sau alta dintre aceste tendine antagonice, numai una dintre ele putnd fi
satisfcut sub form nativ. Rezult astfel o structur pulsional care conine 4 vectori , 8 factori , 16 tendine -
din a cror combinaie din punct de vedere calitativ i cantitativ rezult profilul pulsional al persoanei. Prin
interpretarea profilului se pot desprinde aspecte calitative ale integrrii sociale i tendinelor sociopate.
Din perspectiva psihologiei sociale, cele mai importante aspecte ale acestei teorii se refer la condiiile
socioculturale i psihosociale care asigur socializarea i sublimarea factorilor pulsionale, precum i la
evidenierea modalitilor n care acest fapt are loc. De asemenea, teoria deschide largi perspective de cercetare
privind influena profilurilor pulsionale asupra relaiilor interpersonale i de grup, pe linia similitudinii sau
complementaritii acestora, de exemplu.

Personalitatea ca ansamblu de trsturi. O serie de alte teorii consider personalitatea sub aspectul elementelor
primare care pot fi identificate n structura acesteia prin intermediul analizei observaionale, a testelor i
analizelor factoriale etc. Din aceast perspectiv, trsturile i nsuirile psihice, organizate ntr-un mod specific
de la persoan la persoan, sunt cele care determin o anumit reacie atitudinal sau comportamental ,
mediindu-se astfel relaia mediu-subiect-comportament.
68
(a) n concepia lui G.VO. Allport, trsturile sunt tendine generale care permit nelegerea i anticiparea
comportamentului unui individ, fr ca acestea s fie singurii factori care intervin, n elaborarea reaciilor
comportamentale ca atare ( v. 6.). Trsturile, dei de o mare varietate, pot fi clasificate astfel : 1) trsturi
individuale, specifice unei anumite persoane, care pot fi evideniate numai prin observarea direct a
comportamentului sau studiul unor documente (scrisori, jurnale, autobiografii .a.); 2) trsturi comune,
aparinnd mai multor oameni, care pot fi relevate prin intermediul testelor de personalitate; 3) trsturi
cardinale, fundamentale pentru structurarea personaliti cuiva, care influeneaz aproape toate
comportamentele, aciunile i atitudinile persoanei, avnd o mare putere de individualizare; n general, acestea
sunt rar ntlnite (cum ar fi, de exemplu, spiritul absolut de plasare n opoziie cu oricare alt prere); 4)
trsturi centrale, definitorii pentru profilul psihologic al unei persoane i avnd o pondere important n
structurarea comportamentului; o persoan poate fi descris cu o suficient acuratee folosind un numr relativ
redus de trsturi centrale (5-10); 5) trsturi secundare, care in mai degrab de o anumit conjunctur dect de
structura stabil a personalitii .
Pornind de la teoria dispoziiilor i trsturilor de personalitate, se pot elabora tipologii care s faciliteze
descrierea, nelegerea i optimizarea relaiilor umane, cu meniunea fcut de Allport conform creia nici o
teorie trsturilor nu poate fi ntemeiat dac nu ia n considerare i nu explica variabilitatea conduitei unei
persoane (6, 335). Or, aceast variabilitate in nemijlocit de o multitudine de factori: semnificaia sociocultural
a stimulului care declaneaz comportamentul, caracteristicile situaiei sociale n care est plasat subiectul,
experiena anterioar a acestuia, sistemul de valori i norme interiorizate, motivaia de fond i cea
circumstanial etc.
O astfel de tipologie propus de E. Spranger relev n consecin nu att tipuri umane concrete, ct
configuraii ideale de trsturi care pot determina orientri valorice tipice ale persoanelor (6, 299). Modelul
teoretic cuprinde ase tipuri de baz, care sunt - dup cum remarca autorul -mai curnd scheme de
compresibilitate implicate n procesul cunoaterii interpersonale.
Tipul teoretic. Valoarea dominant const n descoperirea adevrului, scopul su principal fiind acela de a-i
ordona i sistematiza cunoaterea. Este predominant empiric, critic i raional, evitnd judecile estetice sau
morale, r favoarea celor strict cognitiv-analitice.
Tipul economic. Este dominat de ideea utilitii, satisfacerea trebuinelor materiale fiind pe primul plan.
Interesat fiind de afaceri, producie, comer i consumul bunurilor, tinde s ignore dimensiunea estetic a
existenei, mai ales atunci cnd acesteia i lipsete componenta comercial.
Tipul estetic. Are ca valoare suprem forma i armonia, experiena empiric fiind judecat n sine, din
perspectiva graiei, simetriei i corespondenei. Att componentele teoretice ct i cele pragmatice sunt
convertite n experien estetic, frumosului acordndu-i-se implicit i o funcie de adevr.
Tipul social. Valoarea suprem const n dragostea de oameni, obiectivat n relaii interpersonale pozitive,
filantropie, prietenie i altruism. Pragmatismul, atitudinea teoretic, economic sau politic sunt considerate reci
i inumane, subiectul ncercnd s se focalizeze pe ideea dragostei fa de semeni.
Tipul politic. Este interesat n primul rnd de putere, ascenden i control asupra celorlali, toate activitile
desfurate nefiind altceva dect ocazii i pretexte pentru competiie, lupt i posibile surse de obinerea a
superioritii.
Tipul religios. Valoarea suprem este dat de raportarea mistic la transcenden, experiena de via fiind o
continu cutare a unitii sale cu Cosmosul, sub semnul divinitii.
Relevnd principalele modaliti de raportare la sine, la ceilali i la lume, tipologia de mai sus are avantajul de
a permite o evaluare cantitativ pentru cteva dintre dimensiunile personalitii, utiliznd n acest scop
chestionare de atitudini i de orientare valoric.
(b) Pentru identificarea trsturilor de personalitate s-a utilizat cu deosebit succes i metoda analizei factoriale.
Pe aceast cale, R.B. Cattel a elaborat un model al personalitii care cuprinde un set de 16 factori de baz,
fiecare dintre acetia coninnd dou trsturi de personalitate, cu diferite grade de intensitate, dispuse n dou
registre valorice (Evaluarea factorilor se face prin intermediul chestionarului de personalitate 16 PF care
cuprinde 187 de ntrebri, cu trei variante de rspuns, Remarcm c cele mai multe dintre aceste trsturi sunt
rezultatul unei condiionri psihosociale, realizat n procesul socializrii i integrrii sociale
69




Dei se apreciaz c teoriile factoriale ignor n mare msur rolul factorilor externi n determinarea
comportamentului, modelele i instrumentele aferente acestora au o incontestabil valoare operaional, cu
utilizare curent n domeniul diagnosticrii disfuncionalitilor relaionale, n orientarea colar i profesional,
psihoterapie social .a.

Personalitatea ca sistem psihosocial. Un model sintetic al personalitii trebuie s rspund urmtoarelor criterii
operaionale principale: 1) s integreze selectiv elemente i dimensiuni relevante din cadrul diferitelor teorii
referitoare la domeniul de referin; 2) s prezinte organizarea personalitii n plan orizontal i vertical,
respectiv privind coordonarea i subordonarea diferitelor subsisteme ale acesteia; 3) s evidenieze mecanismul
general de trecere de la particularitile psiho-individuale ale subiectului la conduitele i relaiile sale
psihosociale, precum i condiiile n care acest proces are loc; 4) s releve existena proceselor de autoreglare
care au loc att la nivelul structurilor personalitii, ct i la acela al structurilor relaionale prin care subiectul se
insereaz n mediul social; 5) s permit nelegerea dinamicii generale a personalitii i a diferitelor sale
subsisteme structurale i funcionale; 6) n conformitate cu principiile cercetrii operaionale, modelul trebuie s
prezinte un caracter multilateral, flexibil i deschis.
Modelul propus mai jos ncearc s rspund acestor deziderate teoretice i metodologice, lundu-se n
consideraie urmtoarele aspecte:
70
(a) Configuraia componentelor fiecrui subsistem psihoindividual i a ponderilor diferitelor nsuiri psihice n
cadrul structurii generale a personalitii. De exemplu, pentru subsistemul cognitiv se pot avea n vedere: stilul
cognitiv (analitic sau sintetic), tipul dominant de inteligen (social, verbal, teoretic, concret-aplicativ etc.),
indicele de creativitate i flexibilitate mental, productivitatea ideatic, coerena logic .a. Pentru subsistemul
afectiv: expansivitatea afectiv, stabilitatea i intensitatea tririlor emoionale, capacitatea de autocontrol
afectiv. Pentru subsistemul conativ: fora de mobilizare, persistena n efort, flexibilitatea n decizie etc. (D.
Cristea, 1976).
(b) Modul de organizare a subsistemelor n cadrul personalitii i tipologia care rezult ca urmare a acestui
fapt: tip predominant cerebral, afectiv, voluntar, pulsional etc., sau combinaii ale acestora.
(c) Caracteristicile generale ale eului ca nucleu central al personalitii contient de sine: faza de dezvoltare n
care se afl, prevalena uneia dintre formele tipice de manifestare i extensia acestora (eul intim, eul social i eul
public), gradul de compatibilitate dintre diferitele ipostaze ale eului, valorile structurante ale acestora , motivaia
dominant, gradul contiinei de sine, profilul imaginii de sine, fora eului, nivelul de aspiraie, gradul de
deschidere spre lumea extern, relaia general eu-lume (relaie egosistolic, de retragere i fixare pe obiectul
posedat; sau egodiastolic, expansiv, de luare n stpnire a noi obiecte), mecanisme de aprare i autoreglare
etc.
(d) Orientarea general a activitii psihosociale: spre lumea exterioar (extraversiune) sau spre lumea interioar
(introversiune).
(e) Nivelul de socializare: gradul de interiorizate a normelor i modelelor socioculturale, forme de participare la
viaa grupurilor, organizaiilor i instituiilor sociale, extensiunea i calitatea sistemului relaional prin care
exist ca subiect social, disfuncionaliti de integrare .a.
(f) Seturile de statute i roluri sociale, simultane sau succesive, prin care se integreaz sistemului sociocultural:
numrul i tipurile de statute asumate, diversitatea i compatibilitate acestora, eventuale conflicte de rol,
calitatea rolurilor jucate n planul istoriei individuale (gradul de "personalizare" a rolurilor), performana
social, calitatea de personalitate public a subiectului i impactul asupra mediului social imediat etc.
(g) Sistemul de atitudini, comportamente i aciuni tipice prin care se obiectiveaz n plan social: natura
acestora, stabilitatea, focalizarea, compatibilitatea intern i extern, eventuale conflicte ntre diferite
componente ale sistemelor mai sus menionate .a.
Analizat prin intermediul unei asemenea grile operaionale, conceptul de personalitate i evideniaz multiplele
sale implicaii psihosociale, att n plan teoretic ct i experimental.

71



3. Formarea i evoluia personalitii

Dup cum rezult din cele prezentate anterior, personalitatea este rezultatul unui proces evolutiv care ncepe din
primele zile de via ale copilului, dar care se fundamenteaz pe anumite structuri biosomatice transmise pe cale
genetic, i deci preexistente n raport cu structurile psihice n curs de formare n ontogenez. Conform
cunoscutei teze a epistemologiei genetice, n evoluia diferitelor tipuri de structuri biopsihice nu exist
nceputuri absolute, orice structur superioar avndu-i infrastructura organic integrat n structurile care o
preced din punct de vedere istoric i calitativ (J. Piaget, 181) .
Formarea i evoluia personalitii sunt strns legate de trei categorii de procese psihosociale i socioculturale
cu caracter complementar: socializarea, integrarea i nvarea social. Fiecare dintre acestea racordeaz
individul la un set specific de exigene ale vieii sociale i de relaie i anume:
Socializarea este un proces psihosocial cu caracter interactiv, prin intermediul cruia se transmit i se asimileaz
sisteme de valori, norme, modele socioculturale, atitudini, credine i concepii, care sunt caracteristice
colectivitilor i grupurilor de apartenen. Fiind un proces care are ca elemente funcionale fundamentale
comunicarea i influena interpersonal i de grup, socializarea presupune transmiterea, asimilarea,
interiorizarea i exercitarea activ i independent a unor coninuturi socioculturale care reprezint principiile
structurante ale unei comuniti istoricete constituit. Aceste coninuturi, odat asimilate, constituie premisa
esenial a integrrii i coparticiprii persoanei la viaa social n termeni de normalitate acceptat; dup cum,
nerealizarea acestui deziderat conduce cel mai adesea la marginalizare, dezinserie, respingere social, anomie
i manifestarea unor atitudini i comportamente deviante sau antisociale.
72
Influenele formative care se exercit asupra subiectului n perioada socializrii determin configurarea i
mbogirea progresiv a structurilor personalitii, pe fondul unei activiti instructiv-educative sistematice i
difereniate n funcie de vrst i de aptitudinile personale.
nvarea social este o activitate complex, complementar i indisolubil legat de procesul socializrii,
reprezentnd totalitatea proceselor psihoindividuale i activitilor psihosociale prin intermediul crora se
asimileaz ansamblurile de cunotine, norme i modele sociale specifice unei comuniti, genernd pe aceast
cale moduri specifice de gndire, simire i aciune. nvarea social presupune nu numai asimilarea cognitiv a
unor coninuturi de natur social, ci i interiorizarea acestora, adic realizarea unor complexe de natur
cognitiv, afectiv, axiologic i motivaional, care - odat formate- vor aciona ca factori interni n
determinarea atitudinilor i comportamentelor prosociale. De calitatea i eficiena procesului de nvare va
depinde nemijlocit att nivelul de socializare i integrare social a membrilor, ct i coeziunea i
funcionalitatea general a comunitii creia aparin.
Integrarea social reprezint modalitatea principal de obiectivare a rezultatelor socializrii i nvrii sociale.
Integrarea desemneaz preluarea, asumarea i exercitarea activ a unui sistem de statute sociale i activitii
corespondente, cu obligaiile i drepturile care deriv din acestea, prin aceasta circumscriindu-se calitatea de
persoan a individului. n urma identificrii cu valorile, normele i modelele care structureaz viaa comunitar,
persoana dezvolt un sistem complex de relaii structurale i funcionale cu alte persoane, cu organizaiile i
instituiile sociale al cror element activ devine.
Dezvoltarea personalitii, corelativ cu evoluia persoanei n plan social, este un proces multistadial care
presupune o continu relaie dinamic ntre difereniere i integrare, dou aspecte dialectic-complementare ale
oricrui proces evolutiv la nivelul sistemelor complexe (H. Spencer, L. Bertallanffy, J. Piaget ).
Diferenierea presupune dezvoltarea i manifestarea diferit a unor nsuiri, funcii sau subsisteme (somatice,
fiziologice, psihice sau psihosociale), obinndu-se astfel att o specializare funcional a acestora, ct i o mare
varietate a parametrilor calitativi i cantitativi caracteristici, premisa realizrii unui profil unic al personalitii
indivizilor i al manifestrilor comportamentale ale acestora.
Integrarea const n organizarea elementelor i nsuirilor n cadrul unor sisteme funcionale complexe care,
odat formate, vor influena elementele constitutive i relaiile dintre ele. n procesul evoluiei, orice nou
nsuire este condiionat n mod esenial de structurile deja existente, iar prin integrarea noului element n
ansamblu, acesta sufer la rndul su modificri structurale i funcionale: ntregul i pune amprenta asupra
prilor sale.
n consecin, dezvoltarea individual presupune o suit de etape calitativ distincte din punct de vedere al
gradului de dezvoltare att a infrastructurilor neuropsihice, ct i a structurilor operatorii de natur psihic i
psihosocial. Caracteristicile prin care se particularizeaz etapele dezvoltrii psihoindividuale pot fi identificate
la toate nivelurile structurale i funcionale ale persoanei: la nivel psihosomatic; la nivelul structurii i profilului
general al personalitii i subsistemelor sale (cognitiv, afectiv, atitudinal, motivaional, comportamental etc.);
la nivelul Eului i imaginii de sine; la nivelul sistemului relaional psihosocial prin care individul se manifest i
se obiectiveaz n cadrul grupurilor restrnse, de apartenen; la nivelul obligaiilor i drepturilor statutare prin
care individul se integreaz sistemului social general, iar comunitatea i regleaz raporturile cu membrii si etc.
Etapele evolutive, identificate la toate tipurile de societi umane, au urmtoarea succesiune: copilria (0 - 11
ani), pubertatea (11 - 15 ani), adolescena (15 - 18 ani), tinereea (18 - 25 ani), maturitatea (25 - 65 ani),
senectutea (peste 65 ani). n funcie de o serie de factori biologici, climaterici, economici, educaionali i
culturali aceste limite pot varia cu 3-5 ani, mai ales n ceea ce privete adolescena, tinereea i maturitatea;
acestea sunt etape definite preponderent pe considerente socioculturale, educaionale i economice, factorii
endogeni de natur biopsihic avnd o relevan mult mai redus, comparativ cu etapele copilriei, pubertii i
senectuii. Caracteristicile generale ale fiecrei etape pot f sinietizate astfel:
Copilria (0 - 11 ani): este considerat o etap care fundamenteaz i condiioneaz n mod esenial ntreaga
evoluie psihic i psihosocial a persoanei, mprindu-se n dou perioade, precolar i colar, n funcie de
sursa principalilor factori formativi i educaionali sub incidena crora se structureaz personalitatea copilului
i sistemul su relaional (familia i coala).
Perioada precolar (0 - 6 ani):
73
(a) n plan intelectual se formeaz structurile cognitive senzori-motorii i apoi cele preoperatorii, gndirea
copilului fiind predominant concret-acional; principala cale de contact cu lumea este aceea a simurilor i
aciunilor directe cu obiectele. Dup cum remarca J. Piaget, n aceast perioad gndirea copilului se
caracterizeaz prin realism naiv, animism i artificialism, distincia dintre realitate i fantezie fiind destul de
relativ, iar percepia cauzalitii avnd un caracter linear, simplist i univoc. nvarea social, n formele sale
implicite i intuitive, devine o permanen n cadrul activitilor psihice , urmnd o evoluie exponenial, pe
msur ce se dezvolt funciile semiotice ale limbajului i implicit clasele logice prin intermediul crora
copilul se raporteaz la realitate.
(b) n plan caracterial-relaional se constat o slab capacitate de coordonare, autocontrol i disciplin, acestea
fiind impuse n principal de prini, mai degrab prin condiionare dect prin nvare; activitatea
dominant este jocul, care trebuie neles ns ca o form specific de nvare i exersare social, n plan
acional i relaional (182).
(c) n plan afectiv aria cmpului emoional este restrns, att n ceea ce privete numrul de persoane implicate
(n principal prinii i fraii), ct i problematica afectiv, limitat n special la reflectarea emoional a
propriilor trebuine biologice, a fricii sau mniei, precum i a unor puseuri de amor propriu i agresivitate.
Ecourile relaiilor afective primare vor fi ns foarte profunde i prelungite, putnd marca decisiv structura
general a personalitii adultului de mai trziu; avitaminoza afectiv de exemplu poate genera multe
disfuncionaliti psihice i comportamentale. Tot n aceast perioad i are originea complexul oedipian care
n concepie psihanalitic constituie nucleul structurant al vieii afective de mai trziu. Odat cu eventualii
frai, apare i sentimentul geloziei, dar i al competiiei pentru obinerea favorurilor prinilor i a celor din jur.
Se produce o puternic identificare cu printele de acelai sex, premis a resorbiei complexului oedipian i
configurrii propriei personaliti.
(d) ncepnd cu cel de al doilea an de via ncepe organizarea i dezvoltarea Eului i a contiinei de sine,
proces care va continua dup o dinamic proprie, corelativ cu elaborarea imaginii de sine; procesul este
facilitat de socializarea prin intermediul copiilor de aceeai vrst (parteneri de joc sau de grdini).
Perioada colar (6 - 11 ani):
(a) n plan intelectual se configureaz sistemele de operaii concrete reversibile, bazate pe anticipri i
retroaciuni. Se dezvolt modaliti noi de coordonare spaial, temporal i cauzal a obiectelor concrete i
reprezentrilor acestora, gndirea devenind din ce n ce mai flexibil. nvarea devine activitatea dominant,
jocul fiind subordonat acesteia.
(b) Se extinde apreciabil aria relaiilor afective, odat cu lrgirea sistemului relaional al copilului, ca urmare a
integrrii n activitatea colar. Descoperirea grupului ca un nou sistem relaional determin o accentuat
decentrare psihosocial, universul familial fiind dublat acum de un altul, mult mai complex i mai greu de
controlat. Spre sfritul perioadei (9 - 11 ani) se dezvolt nevoia unei noi forme de agregare i manifestare
social, constituite preponderent pe criterii de sex, avnd ns un caracter fluctuant i conjunctural (ceata sau
banda de copii, att de des invocate n literatura de specialitate).
(c) ncep s se contureze primele interese i motive de natur cognitiv i social, pe fondul interiorizrii unor
modele culturale spectaculare. nvtorul sau alte persoane semnificative din noul anturaj devin obiecte de
identificare pentru copil, premis pentru configurarea Eului ideal.
(d) Eul, devenit mult mai puternic i mai coerent, gsete n ceilali posibilitatea de autovalorizare prin
competiie i comparaie interpersonal.
Pubertatea sau vrsta ingrat (11 - 15 ani): este etapa al crui profil este dat, n mare msur, de maturizarea
funciilor sexuale, cu toat suita de consecine psihice i psihosociale ce deriv din acest fapt.
(a) n plan intelectual nota dominant este dat de dezvoltarea sistemului de operaii formale, care se pot aplica
nu numai obiectelor concrete ci i ipotezelor i claselor abstracte de obiecte formale. n sensul concepiei lui
Piaget, se constituie sisteme de operaii asupra operaiilor, ceea ce permite depirea realului, odat cu
deschiderea cmpului nelimitat al posibilitilor oferite de gndirea logico-matematic.
(b) Transformrile fizico-somatice accentuate, corelativ cu apariia caracterelor sexuale primare i secundare,
determin o stare de nelinite, interes pentru propriul corp, un accentuat narcisism i nchidere n sine. Puberul
se zbate ntre dorina de a rmne copil, protejat afectiv i material de mediul su, i aspiraia de a deveni adult,
74
independent i recunoscut. Contradicia mbrac frecvent forma unor crize de dezvoltare i de adaptare la
mediu.
(c) Relaiile sociale tind s se restrng, ceata perioadei anterioar sprgndu-se n grupulee, pentru ca n
final s se constituie cupluri de prieteni legai frecvent prin sentimente ptimae. Modelele de identificare sunt
cutate din ce n ce mai mult n afara familiei i cercului social imediat, ceea ce poate genera un sentiment de
gelozie din partea prinilor. Autosegregaia pe criterii sexuale atinge punctul culminant, interesul pentru sexul
opus aprnd abia spre sfritul perioadei.
(d) Eul se circumscrie foarte puternic, determinnd frecvent atitudini de intoleran, exclusivism, ncredere
absolut n propria prere. Nevoia de afirmare a propriului eu poate atinge cote paroxistice, mbrcnd forma
revoltei mpotriva tuturor, negarea i contestarea regulilor i valorilor consacrate. Folosirea agresivitii n
cucerirea propriei independene este corelat cu un sentiment de incertitudine i angoas, fapt ce poate induce
comportamente neateptate: respingerea mediului familial, fuga de acas, delictul ca form de sfidare, certuri
violente i relativ nemotivate cu cei din jur etc.
Adolescena sau criza de originalitate (15 - 18 ani):
(a) Odat cu maturizarea caracterelor sexuale i a asumrii unui tip social, criza specific perioadei anterioare
este depit, pstrndu-se totui anumite tendine ale acesteia, n forme i modaliti noi de manifestare.
(b) Se dezvolt considerabil gndirea abstract, limbajul i capacitatea de nelegere a esenelor, paralel cu
dezvoltarea gndirii tehnice, practic-aplicative i a inventivitii ca form de manifestare a propriei personaliti.
(c) n plan afectiv are loc o reapropiere fa de prini, ncercndu-se stabilirea unor noi raporturi, considerate
mai echitabile: acceptarea unor revendicri, egalitate n drepturi, recunoaterea independenei i propriilor
iniiative .a., ceea ce poate genera anumite conflicte de autoritate. Se stabilesc relaii afective cu parteneri de
sex opus, paralel cu constituirea unor grupuri de prieteni pe baza unor interese i aspiraii comune.
Apar frecvente conflicte afective, generate de nevoia persistenei pe vechile relaii emoionale din cadrul
familiei, pe de o parte, i nevoia de expansiune afectiv i cutarea de noi parteneri, pe de alt parte. Din acest
punct de vedere adolescena este vrsta romantic a educaiei afective i intelectuale, lecturile i discuiile
filozofice mbogind considerabil universul emoional i spiritual al adolescentului.
(d) Primele raporturi sexuale determin profunde restructurri ale cmpului afectiv i relaional, cu efecte
imediate asupra unor dimensiuni ale personalitii adolescentului. Se deschide astfel o nou dimensiune a vieii
sociale, cu efecte prelungite n urmtoarele etape de dezvoltare.
(e) Nevoile de apartenen i recunoatere social pot fi foarte puternice, grupurile de apartenen avnd astfel
capacitatea de a impune atitudini i comportamente specifice prin care caut s se individualizeze prin
difereniere fa de alte grupuri. Deseori, anticonformismul adolescentului nu este altceva dect conformismul
impus de grupul de apartenen sau cel de referin, sau expresia nevoii de originalitate. Nevoia de originalitate
i afirmare de sine intr deseori n conflict cu rigorile impuse de procesul integrrii sociale.
(f) Are loc maturizarea sistemului motivaional: interesele, aspiraiile, convingerile i idealurile cpt un
caracter coerent i stabil, dar totodat romantic i idealist. Interesele profesionale i tiinifice devin foarte
puternice, fundamentnd alegerea viitoarei profesii i a drumului n via.
(g) Eul i imaginea de sine sunt puternic configurate i stabilizate, devenind astfel operatorii de baz prin
intermediul crora se dezvolt sistemele relaionale ale adolescentului i tnrului n devenire.
Tinereea (18 - 25 ani) este perioada final a ndelungatului proces al socializrii, nvrii i integrrii sociale ,
perioad marcat prin:
(a) Alegerea profesiei, a nivelului de specializare i a idealului profesional, precum i a modalitilor concrete
de realizare a acestora.
(b) Alegerea partenerului de via i alctuirea unei familii.
(c) Integrarea activ n viaa social, n plan economic, cultural, politic i religios, ceea ce echivaleaz cu
opiunea pentru anumite statute i roluri sociale (alegerea drumului n via).
(d) Nevoia de originalitate a adolescentului este nlocuit treptat de nevoia de adecvare, recunoatere i
valorizare social, prin performan i creaie.
(e) Eul, atingnd un nivel ridicat de structurare, are un caracter diastolic, expansiv, orientat spre gsirea
formelor optime de obiectivare sociocultural, familial, relaional i profesional.
75
Maturitatea (25 - 65 ani) este perioada cea mai lung a vieii biologice i sociale, n care persoana se manifest
activ ca membru responsabil al familiei i societii. Se caracterizeaz prin:
(a) Atingerea nivelului maxim de specializare, creativitate i performan profesional i social, pe fondul unei
mari capaciti de efort fizic i intelectual. Nivelul nalt al flexibilitii mentale i capacitii de sintez
faciliteaz realizri deosebite n plan intelectual i practic.
(b) Identificarea cu valorile i normele socioculturale care au fundamentat propria ascensiune i recunoatere
social, devenind astfel un promotor i aprtor activ al acestora; de aici riscul unui anumit conservatorism i
rezisten la schimbare, mai ales dup vrsta de 50-55 ani.
(c) Consolidarea familiei, odat cu apariia copiilor, paralel cu asumarea rolului de educator , susintor i
ndrumtor ai acestora.
(d) O foarte puternic nevoie de recunoatere i obiectivare social prin performan, interesele fiind focalizate
pe realizarea unei cariere.
(e) Spre sfritul perioadei, datorit efortului ndelungat i stresului acumulat, a inevitabilului conflict cu noile
generaii care pot fi percepute ca atentnd la poziiile ocupate "prin munca de o via", precum i a unor
inexorabile fenomene biologice (andropauza sau menopauza - de exemplu), pot aprea crize specifice, cu
manifestri dintre cele mai neateptate, nscrise sub formula generic a nevoii de un nou nceput.
Senectutea (peste 65 - 70 ani) este ultima perioad a vieii biologice i sociale, caracterizat prin anumite forme
de declin i destructurare:
(a) Involuia natural a funciilor intelectuale i a capacitilor de efort.
(b) Restrngerea i alterarea progresiv a cmpului relaional i afectiv, pe fondul accenturii sentimentului de
inutilitate i nsingurare, mai ales dup ieirea la pensie i pierderea partenerului de via.
(c) Restrngerea cmpului motivaional, prin diminuarea interesului pentru diferite forme de activitate sau
pentru dezvoltarea de noi relaii sociale.
De subliniat faptul c exist o mare varietate n manifestrile psihosociale caracteristice acestei ultime etape, n
funcie de anumite particulariti biopsihice (ereditare sau dobndite), de nivelul de educaie, sau de participarea
la diferite programe sociale de reintegrare a vrstnicilor. Astfel, n societatea modern se constat o prelungire
spectaculoas a perioadei active, precum i o schimbare a profilului psihosocial al vrstnicilor, prin structurarea
unui nou mod de a se raporta la ei nii, la ceilali i la societate n general. Asistena psihosocial are o
importan major n aceast perioad.

Eul n structura personalitii
Eul este acea parte central a personalitii de care suntem imediat contieni, constituit dintr-un set de structuri
cognitive care organizeaz funciile psihice ale persoanei, genernd continuu consisten, pe fondul existenei
contiinei de sine i de lume. ntr-un sens mai exact, eul reprezint structura central a personalitii - i
implicit a persoanei - care asigur integrarea dinamic i continu a informaiilor despre sine i despre lume,
genernd astfel sentimentul identitii, continuitii i unitii propriei existene.
n sensul dat de U. Neisser acestei noiuni, eul trebuie neles ca o schem cognitiv prin intermediul creia se
proceseaz informaiile despre sine, despre ceilali i despre lume, printr-o raportare continu la concepia
despre sine. Datorit frecventelor activri, structura eului se remarc prin stabilitate, coeren i un nalt nivel
de organizare, fr ca aceasta s exclud o anumit dinamic, legat att de procesul formrii i evoluiei sale n
ontogenez, ct i de fluctuaiile conjuncturale ale gradului de priz la realitate i la sine.
ntre contien, contiina de sine i eu exist o legtur de esen, dar i distincii n ceea ce privete sfera de
cuprindere. Dup cum remarca H. Ey, eul este forma suprem a fiinei noastre contiente, este contiina
reflexiv constituit ntr-un sistem de valori proprii persoanei. Fenomenul contiinei este ns mai larg dect
zona fenomenologic a eului, care trebuie interpretat ca nucleu al sistemului personalitii n care se realizeaz
sinteza contient a vieii psihice i sociale, focalizat i raportat la propria persoan. Principalele forme
subiective de manifestare ale eului sunt imaginea de sine i contiina de sine, ntre care exist o relaie
dialectic de condiionare i implicare reciproc.
Eul ndeplinete numeroase funcii n cadrul personalitii, dintre care le amintim pe cele mai importante:
76
sintetizeaz informaiile obinute n urma autopercepiei i percepiilor sociale ntr-un ansamblu de reprezentri,
credine i idei despre sine i despre lume, ceea ce conduce implicit la constituirea imaginii de sine i a imaginii
de altul ;
integreaz fluxul informaional curent prin raportarea la propria existen, rezultnd astfel continuitatea i
unitatea experienei persoanale i a imaginii de sine, istoria persoan fiind rezultatul acestei proces;
genereaz i focalizeaz contiina de sine, ca o zon central a cmpului contiinei individuale i sociale;
realizeaz distincia esenial eu-ceilali\eu-lume;
mijlocete percepia i nelegerea altuia, constituindu-se att ca referenial al percepiei sociale, ct i ca
schem cognitiv generic de nelegere i interpretare a comportamentului celor din jur i a mediului social
imediat;
vectorizeaz cmpul existenei sociale, prin raportare la problematica sinelui (cine sunt, ce vreau, ce trebuie s
fac, spre ce tind, ce pot spera etc.);
mediaz i regleaz sistemul atitudinal i acional al subiectului, asigurnd coerena i orientarea
comportamentului spre scopuri definite n plan individual, familial i social;
indeplinete o complex funcie motivaional, n principal prin intermediul eului ideal - care configureaz
sistemul proiectiv al persoanei, ct i ca urmare a structurrii contiente a cmpului motivaional n funcie de
prioriti, nivel de aspiraie, conjuncturi .a.
Structura i formele eului. La o analiz atent a celor prezentate mai sus, rezult c eul nu realizeaz numai o
funcie cognitiv, de percepie i interpretare a fluxului informaional prin raportare contient la propria
persoan; complementar, i ntr-o msur mult mai mare, eul ndeplinete un rol structurant pentru cmpul
existenial i experenial al persoanei, fiind zona n care se elaboreaz, se orienteaz i se regleaz atitudinile,
conduitele i activitile prin care subiectul se raporteaz - voluntar i contient - la mediul su, la ceilali i la
sine nsui.
Trecerea de la lumea interioar (predominant autoperceptiv-reflexiv) - la lumea exterioar (predominant activ-
relaional) - presupune existena unor niveluri , forme i straturi distincte ale eului, care se pot prezenta n mai
multe ipostaze, i anume:
(1) O prim distincie conceptual poate fi fcut ntre eul somatic, al crui coninut este dat de totalitatea
informaiilor i reprezentrilor privind propriul corp (fizionomia, date antropometrice, sinestezia, particulariti
kinestezice .a., i eul psihologic, care se refer la nsuirile i structurile psihice prin care persoana se manifest
ca subiect activ, contient de sine i de lume.
(2) O a doua distincte poate fi fcut n funcie de coninutul, formele de manifestare i rolurile ndeplinite de eu
n procesul de relaionare a persoanei cu sine nsui i cu mediul social (vezi figura 3.5.). ntr-adevr, pornind de
la concepia lui K. Lewin privind cmpul psihologic al persoanei, cercetrile experimentale au evideniat
existena a cel puin trei niveluri distincte de organizare a eului.
Eul intim: reprezint zona cea mai profund i mai specific a structurilor subiective ale persoanei, cuprinznd
un sistem de valori, sentimente, atitudini, credine, fapte i informaii care au cea mai mare semnificaie pentru
istoria individual. Locul central n cadrul acestei structuri l ocup imaginea de sine, aceasta ndeplinind rolul
de referenial fundamental n configurarea universului existenial i relaional al persoanei. Atitudinile fa de
sine, fa de ceilali i fa de lume, organizarea i desfurarea sistemului de relaii interpersonale, modul
specific de implicare n gama larg de activiti prin intermediul crora persoana se obiectiveaz n plan
sociocultural .m.a. - toate acestea sunt condiionate n mod esenial de structura eului intim i a imaginii de
sine.
Eul social: cuprinde sistemul de valori, atitudini i idei pe care persoana le mprtete cu cei din grupurile
sociale crora le aparine din punct de vedere profesional, religios, etnic, economic sau cultural. La nivelul eului
social se gsesc i acele roluri acceptate i interiorizate, care se gsesc n consonan cu reperele valorice i
atitudinale specifice eului intim. Prin intermediul eului social persoana se valorizeaz i se obiectiveaz n
raporturile interpersonale directe, din cadrul diferitelor grupuri de apartenen (familia, grupul de munc, grupul
de prieteni etc.).
Eul public: reprezint zona deschis a personalitii, n care se angajeaz i se desfoar relaiile oficiale ale
persoanei. Cuprinde seturi de valori, atitudini i comportamente care deriv nemijlocit din natura rolurilor i
77
statutelor pe care persoana le deine n calitate de membru activ i responsabil al colectivitii: cap de familie,
director de instituie, om politic, educator, militar sau om de afaceri etc.
(3) O a treia distincie se poate face n funcie de obiectul de referin al eului i instana psihologic care l
genereaz. Astfel, vom distinge: eul subiectiv (concepia despre sine a individului); eul reflectat (imaginea
despre o persoan reflectat de ctre cei din jur); eul autentic (care se refer la structurile psihosociale reale ale
persoanei, spre deosebire de ceea ce apare din jocul de rol, ca urmare a asumrii unor mti); eul ideal
(modelul spre care aspirm, constituit ntr-un factor structurant i motivaional pentru propria personalitate).
Fiecare dintre formele eului poate fi caracterizat printr-un set de indicatori operaionali: faza de evoluie,
gradul de structurare, consistena i coerena intern, compatibilitatea cu celelalte forme .a.
Din perspectiva acestei concepii teoretice, eul ca structur central a persoanei posed o dinamic specific. n
plan diacronic acest fapt semnific existena unei succesiuni de etape n formarea i manifestarea structurilor
sale, ncepnd cu eul n formare, specific primilor ani de via, i terminnd cu eul btrn, specific ultimei
perioade din via. n plan sincronic dinamica eului se manifest prin existena unui cmp variabil ca extensiune
, n funcie de zona realitii sociale pe care eul o structureaz, oferindu-i semnificaii derivate din configuraia
propriilor caracteristici; acest fapt presupune i manifestarea conjunctural a unor faze egosistolice sau
egodiastolice ale eului, n funcie de numrul i varietatea obiectelor sociale la care se raporteaz i pe care le
ncorporeaz, resemnificndu-le n plan subiectiv.
Mecanisme de aprare a eului. Indiferent de concepia teoretic din perspectiva creia interpretm eul ca
fenomen psihosocial, acesta trebuie neles ca o structur central care asigur coerena, echilibrul i
funcionalitatea personalitii; n esena sa, este modalitatea principal de elaborare, organizare i control a
conduitei adaptative individuale n raport cu mediul natural i social. Att dezvoltarea i manifestarea normal a
personalitii, ct i toate formele de destructurare psihopatologic sau manifestare deviant constituie rezultatul
unor perturbri structurale sau funcionale la nivelul eului.
n sens general, prin mecanisme de aprare a eului se nelege un ansamblu de operaii i procese psihice i
psihosociale care se opun ruperii echilibrului personalitii, dezagregrii individualitii biopsihice i
dezorganizrii conduitei adaptative a individului.
Una dintre cele mai complete sistematizri ale tipurilor de complexe este oferit de J.B. Coleman care propune
urmtoarea clasificarea:

Mecanisme de aprare Funciuni specifice
Refularea Respingerea i meninerea n incontient a unor repre-
zentri (gnduri, imagini, amintiri) legate de o pulsiune
(situaie pulsional) care, dac ar fi meninut n contiin
ar perturba echilibrul psihic.
Regresiunea Retragerea eului la un nivel de dezvoltare mai timpuriu,
sau la un nivel de aspiraie mai cobort, implicnd rs-
punsuri mai puin mature i uzuale.
Refuzul realitii Protejarea eului de o realitate neplcut, prin refuzul de a o
percepe.
Raionalizarea ncercarea de a proba c un comportament este raional,
justificabil, dezirabil i acceptabil pentru eu.
Represiunea nlturarea gndurilor dureroase sau periculoase din
contiin.
Repararea rului. Ispirea - i astfel neutralizarea- actelor i dorinelor
inacceptabile moral sau raional.
Fantezia Satisfacerea dorinelor frustrate pe cale imaginar.
Formaia nlturarea dorinelor periculoase prin exagerarea tipurilor
de atitudini i comportament opuse i utilizarea acestora ca
bariere subiective.
Identificarea Creterea sentimentului valorii prin identificarea cu
persoana sau instituia care posed prestigiu.
78
Insularizarea
emoional
Retragerea emoional n pasivitate, pentru a proteja rnile
eului.
Introiecia ncorporarea valorilor externe i a etaloanelor n structura
eului, nlturnd astfel ameninrile i arbitrariul mediului
extern.
Izolarea Scoaterea unei sarcini afective dintr-o situaie prejudi-
ciant, sau segmentarea unor atitudini incompatibile n
componente logic impermeabile, i deci acceptabile pentru
echilibrul psihic al persoanei.
Proiecia Plasarea blamului i responsabilitilor pentru dificulti pe
seama altora, sau atribuirea unor dorine imorale sau
inacceptabile altora.
Deplasarea Descrcarea sentimentelor saturate de ostilitate pe obiecte
mai puin periculoase dect cele care le-au generat iniial.
Compensaia Mascarea slbiciunii prin accentuarea unei trsturi dorite,
sau acceptarea frustraiei ntr-o zon prin suprasatisfacerea
ntr-o alt zon.


Dup cum se vede din prezentarea de mai sus, mecanismele de aprare se caracterizeaz printr-o mare
diversitate, modul lor de configurare funcional innd att de tipul i particularitile personalitii, ct i de
natura situaiilor n care acestea sunt solicitate s se manifeste.

Eul i imaginea de sine
Capacitatea de reflexivitate contient specific eului se manifest la un moment dat i n raport cu propria
persoan, rezultnd astfel un sistem dinamic de cunotine, reprezentri, credine i idei despre sine.
Imaginea de sine reprezint forma subiectiv prin care lum cunotin i ne reprezentm propria persoan, cu
ansamblul de trsturi, nsuiri i relaii cu mediul natural i social. Raportul dintre eu i imaginea de sine este
deosebit de complex, implicnd att condiionri reciproce specifice raportului dintre parte i ntreg, ct i
retroaciuni cu funcii reglatorii la nivelul sistemului personalitii i al subsistemelor sale. Imaginea de sine se
constituie reflexiv, pe fondul unui sentiment de identitate i continuitate a propriei persoane, trit preponderent
ca ipostaz a prezentului psihologic: eu sunt, eu fac, eu am.
Coninutul imaginii de sine, mai restrns dect al eului, implic urmtoarele aspecte principale:
- imaginea despre propriul corp i despre calitile fizice i psihice de care suntem contieni;
-identitatea social, caracterizat prin nume, vrst, domiciliu, o anumit familie, profesie, statut economic etc.;
-modul de nelegere a ceea ce facem, simim i gndim la un moment dat, prin raportarea la anumite repere
valorice i atitudinale pe care le contientizm c fiindu-ne caracteristice;
- reprezentrile pe care le avem despre poziia noastr n societate i despre rolurile jucate n situaii i
mprejurri de via relevante;
- sentimentele fa de noi nine, fa de ceilali i fa de evenimentele i situaiile semnificative n care suntem
sau am fost implicai;
- istoria personal marcat de evenimente semnificative i unice, care confer sentimentul continuitii i
unitii propriei existene;
- un puternic sentiment al prezentului, n care totul se focalizeaz pe ideea de eu, aici, acum;
- un "proiect de via", caracterizat prin idealuri, scopuri i interese de viitor, mpreuri cu strategiile de
realizare a acestora;
- sistemul de relaii interpersonale semnificative, trecute sau prezente, reale sau virtuale, principale sau
secundare;
- spaiul fizic i psihosocial personalizat (care poart amprenta opiunilor, voinei, aciunilor i personalitii
noastre).
79
Fiind n esena sa un fenomen relaional, format la intersecia dintre psihologic i social, imaginea de sine se
elaboreaz printr-o continu sintez ntre percepia de sine i percepia de altul, procese mediate de modele i
repere axiologice interiorizate n ontogenez prin socializare i nvare social. n procesul mai larg de
relaionare social a persoanei, imaginea de sine ndeplinete urmtoarele funcii principale: a) Mediaz
percepia i cunoaterea interpersonal , datorit calitii de referenial n procesul evalurii de sine i a
cunoaterii i evalurii celor din jur. b) Asigur autoreglarea atitudinal i comportamental n raport cu
valorile, scopurile i idealurile contient asumate. c) Mediaz raporturile interpersonale, prin jocul complex
dintre eul subiectiv, eul autentic, eul reflectat i eul ideal. d) Condiioneaz nemijlocit stabilirea nivelului de
aspiraie n diferite domenii de activitate, precum i alegerea mijloacelor optime de atingere a acestuia i a
scopurilor propuse. e) Constituie elementul central n procesul de structurare a prezentului psihologic , inserat
dinamic n lanul istoriei individuale.
Formarea i evoluia imaginii de sine. ntre structura eului i profilul imaginii de sine exist o strns
interdependen: imaginea de sine deriv din reflectarea subiectiv, contient i sintetic a eului aflat n
situaie, ns aceast imagine odat constituit poate influena semnificativ structura i funcionarea eului,
devenind o component esenial a acestuia.
Eul reprezint forma de organizare dinamic a proceselor subiective prin care ne raportm contient la lume i
la noi nine, n timp ce imaginea de sine se refer la chiar reprezentarea noastr despre propria persoan. ntre
cele dou structuri subiective exist decalaje de coninut i nivel de dezvoltare, n msura n care contiina i
contiina de sine nu sunt acelai lucru, pe nici o treapt de dezvoltare a persoanei. n consecin, dei procesele
de formare i evoluie a eului i imaginii de sine nu coincid, ele se afl ntr-o strns interdependen temporal
i calitativ, ambele fiind condiionate de apariia contiinei de sine, n cmpul mai larg al contiinei
individuale. Astfel, copilului mic i lipsete cu desvrire contiina de sine dei este contient de multe dintre
elementele mediului; adultul le are pe amndou, dar ele nu sunt identice (G.W. Allport, 6).
n concepia lui W. James, evoluia eului presupune urmtoarele etape: eul corporal, care se refer la
contientizarea propriului corp; eul material, care presupune sistemele de relaionare cu aspectele materiale ale
existenei; eul spiritual, care implic procesele raionale de luare n stpnire a realitii .
Nuannd aceast etapizare, G. Allport identific ase etape, caracterizate sintetic prin: simul corporal,
identitatea de sine, respectul de sine, imaginea de sine, extensiunea eului i efortul personal central (6, 120).
Astfel: (Folosind o metodologie mult mai riguroas, L'Ecyuer identific cinci zone calitativ distincte n structura
eului: eul material, eul personal, eul adaptativ, eul social i eul non-eu (v. tabelu13.5.).

Structuri: Substructuri: Categorii: Expresii tipice n
limbaj:
Eul material Eul somatic

trsturi i aspect fizic
condiie fizic
sunt cam slab
obosesc uor; alerg
iute
Eul posesiv posesie material
"posesia unor persoane
am o biciclet (cas)
este sora (mama) mea
Eul personal Imaginea
eului
aspiraii
implicare n activiti
sentimente i emoii
gusturi i preferine
capaciti/aptitudini
caliti/defecte
doresc s devin inginer
fac sport; muncesc
zilnic
iubesc pe X; detest pe
Y
mi place s citesc
pot s alerg 5000 metri
sunt generos
Identitatea
eului
denotri simple
statut i rol
consistena
ideologia
identitate abstract
sunt un tnr de 30 ani
sunt director (student)
nu prea tiu cine sunt
sunt mpotriva tiraniei
sunt un om independent
80
Eul adaptativ Valoare de
sine
competen
valoare personal
strategii de adaptare
sunt cel mai bun la W-
98
sunt cu adevrat onest
cnd sunt enervat ascult
muzic simfonic
Activitatea
sinelui
autonomie
ambivalen
dependen
actualizare
stil de via
pot s fac singur asta!
nu tiu ce s urmez!
ascult mereu de ef
simt c m maturizez
duc o via echilibrat
Eul Social Preocupri i
activiti
sociale
Sexualitate
receptivitate
dominare
altruism
referin simpl
experien erotic
mi place s ascult
opinii
dau ordine ferme
i ajut pe vecini la
necaz
am o prieten intim
iubita mea este
senzual
Eul non-eu Referin interpersonal
Opinia mea despre mine
colegul meu are o vil
ceilali cred c sunt
docil

Fiecare dintre aceste dimensiuni capt configuraii specifice n funcie de vrst, respectiv n funcie de gradul
de maturitate psihosocial a persoanei, ponderea lor putnd fi foarte diferit de la o etap de dezvoltare la alta.
Etapele de dezvoltare a eului sunt urmtoarele: apariia (0 - 2 ani); confirmarea (2 - 5 ani) ; dezvoltarea (5 - 11
ani); diferenierea (11 - 18 ani); eul maturitii adulte (18 - 60 ani); eul btrn (peste 60 ani). n fiecare stadiu de
dezvoltare eul are o structur specific, implicnd anumite substructuri, categorii i forme de manifestare n
conduit ns, indiferent de modelele teoretice adoptate, fiecare evideniaz faptul c eul este o structur
dinamic, a crei evoluie ine att de factori naturali (maturizarea neuro-somatic), ct i de integrarea i
nvarea progresiv la care este supus subiectul n cursul vieii sale sociale.


D. Cristea Tratat de psihologie sociala pag. 279-336

Organizatiile din perspectiva psihosociala
1.Organizatiile ca sisteme psihosociale.
Conservarea si evolutia sistemelor sociale la toate nivelurile si n toate compartimentele vietii comunitare
implica existenta unor structuri functionale care, pe de o poate, sa obiectiveze imperativele axiologice,
normative si teleologice ale institutiilor sociale (politice, economice, juridice, religioase, educationale, culturale)
si, pe de alta poate, sa asigure integrarea si antrenarea persoanelor si grupurilor n activitatile care sa conduca la
realizarea obiectivelor respectivelor institutii. Aceste functii complexe revin organizatiilor, care sunt forme
concrete de interactiune sistematica a membrilor si grupurilor unei comunitati, n vederea realizarii obiectivelor
generale ale institutiilor sociale carora le apartin, sau ale obiectivelor care deriva din interesele convergente ale
membrilor care le compun.
Definire, caracterizare generala, clasificare
Organizatiile reprezinta una dintre componentele structurale si functionale esentiale ale sistemelor sociale, prin
care se asigura racordarea intereselor sociale generale cu cele ale diferitelor tipuri de grupuri si persoane. La
nivelul organizatiilor se fixeaza obiectivele concrete prin care se asigura functionarea sistemului social global,
dar care corespund si intereselor membrilor care le compun; aceste interese pot fi materiale sau spirituale,
directe sau indirecte, explicite sau implicite, imediate sau de perspectiva, de natura economica, politica,
educationala, morala, religioasa, culturala, de aparare etc. Totodata, la nivelul respectivelor organizatii se
81
elaboreaza strategiile care sa asigure realizarea obiectivelor, sistemele de planificare, coordonare si control ale
activitatilor desfasurate, normele care regleaza interactiunile dintre membri si statutul acestora, criteriile de
eficienta si modelele care ntruchipeaza valorile promovate de organizatie.
Conceptul de organizatie poate fi abordat si definit din mai multe perspective cu sensuri complementare,
acestea fiind totodata si directiile principale de abordare a oricarui sistem social:
a) dimensiunea logic-principiala, care releva regulile de rationalitate care fundamenteaza activitatile sistematice
ale colectivitatilor umane;
b) dimensiunea functional-procesuala, care reflecta dinamica desfasurarii n timp a sistemului de interactiuni
prin intermediul carora organizatiile se formeaza, se dezvolta si se manifesta activ n viata sociala;
c) dimensiunea structural-obiectuala, care exprima sistemul concret si stabil de interactiuni dintre elemente
ansamblului (persoane, grupuri).
(a) O prima dimensiune a fenomenului organizational consta dintr-un set de teorii, principii, norme, modele si
reguli care fundamenteaza din punct de vedere logic si formal constituirea si functionarea organizatiilor. Pe
baza acestor principii de rationalitate (sau principii organizationale - ntr-o alta terminologie) oamenii
interactioneaza ntr-un mod sistematic si coerent, realiznd fixarea, planificarea, coordonarea si finalizarea
activitatilor care sa le asigure existenta materiala si spirituala, individuala si colectiva, n termeni de necesitati
actuale sau de perspectiva. Cadrele formal-principiale ale unei organizatii sunt formulate totdeauna n mod
explicit sub forma de statute, regulamente, norme de functionare s.a., acceptate expres de membrii acesteia;
acceptarea principiilor si normelor organizationale este o conditie de fond a integrarii si participarii la viata si
activitatile aferente unei organizatii, ncalcarea acestor reglementari atragnd sanctiuni directe sau indirecte.
Principiile generale care fundamenteaza desfasurarea activitatilor de organizare si a celor de realizari eficiente a
obiectivelor constitutive tind sa se structureze ca un domeniu autonom de cunoastere, acela al praxiologiei
organizationale.
(b) Pe o dimensiune complementara, organizatiile pot fi ntelese ca procese psihosociale desfasurate dupa
anumite principii de rationalitate prin care se initiaza; se structureaza si se regleaza relatiile functionale dintre
membrii unor grupuri, n scopul realizarii eficiente a unor obiective comune, devenite obiective ale organizatiei.
Desfasurarea procesuala a interactiunilor pe baza unor reglementari explicite constituie continutul activitatilor
de organizare, prin care se vor configura att obiectele sociale numite organizatii, ct si activitatile de fond
prin care acestea si vor ndeplini obiectivele constitutive, adica acelea care sunt ratiunea lor de a fi. Organizarea
ca proces reprezinta att factorul generativ al oricarei structuri organizationale, ct si conditia necesara pentru
functionarea acesteia.
(c) Din perspectiva structural-materiala, organizatiile sunt obiecte sociale, adica subsisteme sociale concrete,
compuse dintre-un numar de membri si grupuri care interactioneaza sistematic dupa anumite reguli, n vederea
realizarii n comun a unor obiective specifice, care sunt ratiunea lor de a fi. Din aceasta perspectiva, sistemul
social global este compus dintr-un numar de organizatii prin intermediul carora se desfasoara activitatile de
ndeplinire a obiectivelor sociale generale, precum si a celor specifice unor grupuri sau categorii sociale. n
acest context, viata sociala apare ca rezultat al interactiunii dinamice dintre persoane, grupuri, organizatiile si
institutii, interactiuni care capata o forma concreta de orientare programatica spre realizarea unor obiective la
nivelul diferitelor tipuri de organizatii: economice, politice, juridice, educationale, culturale, religioase, sportive,
militare, profesionale, de agrement s.a.
De cele mai multe ori, organizatiile obiectiveaza imperativele institutiilor sociale la nivelul activitatilor
concrete, fara a se confunda nsa cu acestea. Astfel, esenta institutiilor sociale este data de un sistem de valori,
norme, reguli si modele socio-culturale care reglementeaza principial diferitele aspecte generale ale vietii
sociale; cea a organizatiilor rezida ntr-un sistem relational formal, determinat ntr-un anumit spatiu socio-
istoric, prin care se vizeaza realizarea unor obiective concrete; n cazul microgrupurilor accentul este pus pe
dimensiunea psihologica a unui sistem de relatii interpersonale prin care persoanele se racordeaza la
problematica macrosociala. Din acest punct de vedere, organizatiile reprezinta un nivel superior de integrare
sociala, prin care se asigura realizarea unor obiective fundamentale ale existentei umane: producerea bunurilor
materiale si spirituale necesare existentei, asigurarea educatiei noilor generatii, protectia individului si a
comunitatii, promovarea unor ideologii laice sau religioase etc. Abordate ca obiecte concrete ale existentei
sociale, organizatiile ne apar ca un ansamblu de persoane care interactioneaza sistematic, pe baza unor
82
reguli concrete care sa asigure eficienta activitatii comune de atingere obiectivelor propuse. n esenta,
orice organizatie constituie un sistem structurat si planificat de interactiuni interpersonale si intergrupale care sa
asigure desfasurarea eficienta a unor activitati, respectiv atingerea unor obiective explicit formulate (25, 397;
220; 228)
Desfasurarea curenta a vietii sociale presupune integrarea si participarea fiecarei persoane, cvasi-simultan
sau succesiv, la o serie de organizatii, ale caror obiective pot fi: complementare, conjunctive sau disjunctive;
compatibile n diferite grade sau incompatibile; de natura materiala (economice de pilda) sau spirituala
(ideologice, artistice, religioase s.a.). n ceea ce priveste modul de organizare interna, structurarea poate fi
preponderent pe orizontala (ca n cazul organizatiilor civice, ecologice sau profesionale), sau pe verticala (ca n
situatia organizatiilor militare, statale, informationale s.a.). Pe de alta poae, reglementarile interne pot fi foarte
stricte, cu sanctiuni drastice n eventualitatea ncalcarii lor (cazul organizatiilor militare, de exemplu), sau laxe,
fara repercusiuni grave pentru devianli (ca n cazul unor organizatii civice, umanitare sau de sprijin reciproc).

Caracterizarea organizatiilor. Din cele expuse anterior, rezulta ca organizatiile sunt sisteme psihosociale care au
anumite caracteristici si trasaturi comune, indiferent de natura lor. Astfel:
(a) Sunt ansambluri umane construite, n care se desfasoara interactiuni sistematice si ordonate, pe baza unui
model interactional explicit (schema de organizare sau organigrama).
(b) Au obiective explicit formulate, la care adera toti membrii organizatiei, acestea avnd un rol constitutiv si de
legitimare att pentru procesul de structurare interna, ct si pentru activitatea organizatorica aferenta realizarii
respectivelor sarcini.
(c) Dezvolta o structura interna care reflecta pozitiile, ierarhiile si relatiile functionale dintre acestea
(organigrama, care poate fi anterioara constituirii organizatiei, sau poate rezulta ca urmare a desfasurarii n timp
a interactiunilor functionale si a activitatilor specifice).
(d) Prezinta o diferentiere interna a pozitiilor functiilor, atributiilor, rolurilor si activitatilor prin care se
realizeaza diferitele componente a1e obiectivului comun; diferentierea se manifesta att pe orizontala, n
raporturile de coordonare a partilor, ct si pe verticala, n raporturile de subordonare.
(e) Manifesta o dinamica structurala si functionala, n strnsa legatura cu gradul de realizare a obiectivelor
constitutive, a evolutiei raporturilor interpersonale interne si a raporturilor cu mediul social extern.
(f) Poseda anumite grade de libertate n raport cu starile pe care le poate adopta, att n plan intern ct - si extern
(autonomie organizationala).
(g) Pastreaza raporturi dinamice cu mediul extern (institutii, alte organizatii, grupuri sau persoane), pe fondul
unei autonomii organizatorice si functionale relative.
(h) Dezvolta multiple mecanisme de autoreglare, interna si externa, ceea ce le confera calitatea de sisteme
cibernetice adaptative.
Caracteristicile mai sus enumerate constituie totodata directii teoretice si experimentale de abordare si analiza a
organizatiilor; operationalizarea progresiva a conceptelor prezentate poate conduce implicit la elaborarea unei
strategie generale de optimizare a structurilor si activitatilor organizationale, cu efecte pozitive asupra ntregii
vieti sociale.
Clasificarea organizatiilor. Extrema varietate a tipurilor de organizatii face relativ dificila clasificarea acestora
n categorii distincte. De cele mai multe ori, cazurile reale vor avea un caracter mixt sau intermediar; categoriile
de mai jos vor constitui mai degraba niste repere generale care vor facilita analizele de caz, singurele care vor
putea evidentia profilul psihosocial real al oricarei structuriorganizatorice. Criteriile de clasificare folosite n
continuare au fost astfel alese nct sa asigure o baza operationala pentru asemenea abordari cazuistice.
(1) Dupa natura obiectivului urmarit, organizatiile pot fi: economice (ntreprinderi industriale si comerciale);
financiare (banci, fonduri mutuale sau de investitii); politice (partide, grupuri ideologice militante); religioase
(Biserica rationala, sectele religioase); culturale (uniuni artistice, teatre, asociatii de promovare a valorilor
culturale); educationale (sistemul de scoli, universitati); militare (armata, politia, garzi rationale, grupuri
paramilitare); juridice (judecatorii, tribunale); umanitare; sportive; civice; administrative etc.
(2) n functie de gradul de structurare interna si de modul cum se realizeaza aceasta, organizatiile pot fi formale
sau informale. Cele formale au un nalt grad de structurare, pe baza unor reglementari stricte provenite de la o
instanta superioara, sau elaborate de chiar organizatorii sistemului. Obiectivele, pozitiile, functiile, ndatoririle
83
si drepturile membrilor sunt clar stabilite, existnd putine grade de libertate n desfasurarea activitatilor si
relatiilor intra si interorganizationale. Organizatiile militare, cele politice sau juridice sunt ilustrative pentru
aceasta categorie. Organizatiile informale au un grad redus de structurare, raporturile si activitatile spontane
prevalnd asupra celor reglementate. Flexibilitatea relatiilor interne si externe este mult mai mare, existnd mai
multe grade de libertate n evolutia sistemului, fara ca aceasta sa nsemne lipsa unei normativitati care sa regleze
diferitele aspecte ale activitatii si vietii de organizatie. Este cazul organizatiilor umanitariste, de sprijin reciproc
sau de loisir. ntre dimensiunea formala si cea informala exista relatii dialectice de complementaritate: orice
sistem formal dezvolta o componenta informala la nivelul relatiilor interpersonale, n timp ce sistemele
preponderent informale tind sa-si accentueze cu timpul dimensiunile formale.
(3) Dupa directia de structurare a raporturile functionale dintre membri, organizatiile pot fi cu o structura
orizontala sau verticala. Primele dezvolta preponderent raporturi de coordonare reciproca (organizatiile civice -
de pilda), n timp ce cele de al doilea au structuri ierarhice piramidale, n care fiecare nivel este subordonat
functional celui superior (ca n cazul structurilor administrative economice sau militare).
(4) n functie de relatiile cu mediul social extern, organizatiile pot fi nchise sau deschise. In primul caz
obiectivele, reglementarile si normele de functionare sunt elaborate exclusiv n perimetrul organizatiei
respective, selectarea si adeziunea membrilor fiind controlata din interior (serviciile de informatii, de pilda). n
al doilea caz adeziunea membrilor este libera, depinznd n cea mai mare masura de propria lor initiativa, pe
fondul unor obiective si reglementari care deriva dintr-un spatiu social mai larg dect cel strict organizational
(organizatiile civice, de exemplu). n mod practic, nu exista organizatii absolut nchise sau deschise, putndu-se
vorbi numai de un anumit grad de deschidere.
(5) Dupa durata de functionare, organizatiile pot fi: temporare , a caror existenta este legata de un anumit
proiect, care odata realizat implica automat desfiintarea respectivei structuri (cazul Fondului Proprietatii de
Stat); permanente, care nu au inclus n proiectul de nfiintare un anumit termen de functionare (statul, partidele
politice, sectele religioase s.a.).
(6) Duna gradul de transparenta n ceea ce priveste obiectivele si normele de functionare, organizatiile pot fi
transparente (organizatiile administrative sau cele civice, de exemplu), semitransparente (serviciile de
informatii, unele secte religioase) sau oculte, (Masoneria, de pilda).
(7) n functie de temeiurile pentru care oamenii accepta legitimitatea autoritatii n cadrul diferitelor sisteme
sociale, M. Weber identifica trei tipuri fundamentale de organizatii: a) organizatia orientata pe lider, n care
exercitarea autoritatii se bazeaza pe calitatile personale ale liderului (trasaturi deosebite ale personalitatii sale,
carisma, inteligenta sociala, intuitie, capacitatea de decizie spontana, experienta s.a.); b) organizatia patriarhala,
n care autoritatea este acceptata n virtutea traditiei si datinilor unanim acceptate de membri unei colectivitati
(rangul, pozitia sociala, relatiile de rudenie si cutuma sunt criteriile pe baza carora se instituie sistemul de
autoritate organizationala); c) organizatia birocratica, bazata pe un sistem de autoritate rational-legala n care
regulile, normele si criteriile de functionare sunt riguros si explicit formulate, viznd prioritar eficienta
activitatii ntr-un cadru social determinat si legiferat prin norme specifice de functionare.
(8) Mai pot fi folosite si alte criterii cum sunt: relatia de dependenta fata de alte structuri organizatorice
(organizatii autonome sau dependente ); raportul cu sistemul legislativ al tarii unde functioneaza (organizatii
legale sau ilegale); gradul de marime (mici, pna la 100 de membri; mijlocii, ntre 100 si 1000 membri; mari,
peste 1000 de membri); pozitia n cadrul unui ansamblu organizational (primare, sau de baza; secundare, sau
supraordonate) etc. Identificarea tipului de organizatie prezinta o importanta deosebita n desfasurarea unor
studii de caz, n masura n care fenomenologia psihosociala subiacenta functionarii acestor sisteme este puternic
influentata de caracteristicile care deriva dintr-o anumita tipologie.
Conceptii teoretice privind natura organizatiilor
Problematica organizatiilor, mai ales n ceea ce priveste natura, structura, functiile si fenomenologia
psihosociala subiacenta, poate fi abordata numai dintr-o perspectiva interdisciplinara, constituind un interes
major pentru multe stiinte umaniste actuale: psihologia sociala, politologia, sociologia, economia politica,
stiintele administrative s.a. Astfel, psihosociologia organizationala se constituie ca o stiinta cu caracter
interdisciplinar, care studiaza cu instrumente teoretice si experimentale complementare ntreaga problematica a
organizatiilor sociale, indiferent de natura acestora. Toate dezvoltarile teoretice n acest perimetru sunt
conditionate de cteva teme centrale, de a caror rezolvare va depinde n mod semnificativ ntreaga practica
84
organizationala si anume: natura comportamentului uman, rolul rationalitatii si a motivatiei n structurarea
comportamentului organizational si influenta pe care mediul organizational o exercita n plan psihoindividual si
psihosocial.
Teoriile rationalitatii omnisciente. ntr-o conceptie clasica asupra organizatiilor, dezvoltata n special de scoala
anglo-saxona (Taylor, Gulick, Fayol s.a. ), comportamentul uman ntr-un cadru organizational este considerat
strict rational, urmarind consecvent, pe criterii riguros logice, optimizarea cstigurilor materiale. Omul este
vazut n primul rnd ca homo economcus. Premisele fundamentale ale acestei conceptii sunt urmatoarele: a)
membrii organizatiilor detin toate informatiile necesare si poseda o capacitate nelimitata de prelucrare a lor; b)
cauta solutiile optime, printr-o selectie logica optiunior posiblle; c) au o idee clara asupra preferintelor lor
(motivatiilor) lor considerate ca fiind clare, stabile coerente si ierarhizate (25, 403). O asemenea viziune asupra
comportamentului organizational a stat la baza conceptiei tayloriste asupra ntreprinderilor industriale, n care
maximizarea performantelor - si deci a cstigurilor - era obtinuta printr-o accentuata diviziune a muncii,
corelata cu o structurare functionala a relatiilor pe criterii de stricta rationalitate. n faza dezvoltarii intensive a
industrialismului, aceasta conceptie a contribuit semnificativ la impunerea unei viziuni coerente asupra
organizatiilor economico-productive.
Ulterior, pornind de la aceasta viziune teoretica asupra organizatiilor, au fost formulate o serie de principii
organizatorice care sa conduca la o eficienta maxima n realizarea obiectivelor propuse. Astfel, n conceptia lui
Fr.W. Taylor, aceste principii trebuie sa fundamenteze ntreaga activitate a organizatiilor economico-industriale,
putnd fi formulate astfel: 1) diviziunea riguroasa a muncii, att la nivelul conducerii ct si la acela al
personalului de executie; 2) analiza tehnometrica a activitatilor, implicnd studiul miscarilor, nregistrarea
timpilor necesari efectuarii acestora si proiectarea modalitatilor optime de realizare; 3) selectia stiintifica a
personalului, paralel cu un proces continuu .de instruire si formare profesionala pe locuri de munca strict
determinate; 4) stimularea psihologica a personalului n vederea apropierii" acestuia de principiile stiintifice de
organizare a activitatii (consideratie si amabilitate fata de personal, exprimarea libera a opiniilor, recompense n
functie de performante etc.). Continund si dezvoltnd conceptia taylorista asupra organizatiilor, H. Fayol
formuleaza principiile organizarii conducerii n raport cu anumite criterii: diviziunea muncii, disciplina,
realizarea unitatii de comanda si a celei de directie, subordonarea interesului individual celui general, raportul
dintre centralizare si descentralizare, motivarea personalului prin remunerare, asigurarea stabilitatii
personalului, respectarea regulilor de echitate, stimularea initiativei individuale, dezvoltarea coeziunii interne
s.a.
Numeroase observatii empirice vin sa amendeze aceasta conceptie asupra rationalitatii omnisciente care ar
fundamenta univoc comportamentul organizational. Astfel, dupa cum remarcau March si Simon, orice alegere
este limitata de doua mari constrngeri: a) informatia unui decident este cel mai adesea incompleta si prelucrata
fragmentar, din lipsa de timp, carente de gndire sau de imaginatie, presiunea mprejurarilor etc.; b) optimizarea
solutiilor nu este posibila datorita complexitatii situatiilor concrete si multitudinii analizelor pe care le
presupune acest fapt, corelativ cu limitele operationale ale intelectului uman. n acest context, decidentul
opteaza pentru o solutie acceptabila pentru un anumit context, solutie fundamentata pe o rationalitate limitata.
nsa, dupa cum se observa, aceasta corectie conceptuala nu afecteaza n mod sensibil teza motivatiei
unidimensionale a comportamentului organizational: optimizarea eficientei economice, respectiv maximizarea
cstigului material, prin intermediul unor decizii n a caror fundamentare ratiunea, mai mult sau mai putin
limitata, detine rolul principal.
Cercetarile si actiunile experimentale impun nsa o noua abordare a notiunii de motivatie n context
organizational. Una dintre cele mai celebre cercetari de acest gen, prin care s-a evidentiat complexitatea
comportamentului uman si a suporturilor motivationale ale acestuia, a fost desfasurata de catre G.E. Mayo si F.
Roethlisberger n cadrul uzinelor de aparatura electrica Western Electric de la Hawthorne (25, 401; 220, 41).
Obiectivul initial al cercetarii a constat n determinarea influentei unor factori materiali (conditiile de iluminare)
asupra productivitatii muncitorilor, ipotezele de baza derivnd din conceptia clasica asupra rationalitatii
comportamentului organizational. nsa, rezultatele obtinute au contrazis n mod flagrant aceste ipoteze,
impunnd o redirectionare a cercetarilor. n consecinta, n faza a doua a cercetarilor, n cadrul unui atelier de
asamblare s-au introdus n studiu o serie de noi variabile legate de participarea muncitorilor la actul de decizie
privind organizarea activitatii, timpul de odihna, conditiile de remunerare s.a; restul atelierelor a constituit
85
grupul martor. S-a nregistrat influenta acestor factori asupra productivitatii, climatului psihosocial, relatiilor
interpersonale, gradului de motivare si de satisfactie personala, gradul de conflictualitate s.a., rezultatele fiind
comparate cu cele obtinute n cadrul atelierelor care lucrau dupa modelul traditional (grupurile martor). O prima
concluzie a acestor constatari evidentiaza existenta unei motivatii complexe, preponderent de ordin psihosocial,
care influenta direct productivitatea muncii. Factorii socioafectivi, cei de relationare si recunoastere sociala s-au
dovedit mai importanti chiar dect cei legali de cstigul material n determinarea comportamentului
organizational. n consecinta, modelul traditional care fundamenta functionarea organizatiilor a trebuit sa fie
puternic amendat, prin luarea n considerare a unui sistem motivational multidimensional, dinamic si complex,
care intervine nemijlocit n structurarea comportamentului si desfasurarea activitatii performantiale: Cresterea
productivitatii nu este legata univoc de remuneratie, sentimentele si atitudinile membrilor avnd o importanta
considerabila n constituirea sistemului motivational individual si de grup. O a doua concluzie se refera la
necesitatea luarii n considerare a grupurilor, si nu a membrilor izolati. n conditiile activitatii n comun
intervine o complexa fenomenologie psihosociala care determina aparitia unei entitati functionale noi:
microgrupul social. Apar sentimente, atitudini si motivatii de grup, cu o structura mult mai complexa, care nu
reprezinta expresia nsumarii respectivilor factori individuali; este vorba de o sinteza si o restructurare a
acestora, pe coordonate psihoindividuale si psihosociale noi.
Teoriile motivationale. Rezultatele neasteptate (pentru acea vreme) ale experimentului de la Hawthorne au
determinat aparitia unei noi directii teoretice n abordarea problematicii organizatiilor, n care accentul a fost
deplasat asupra relatiilor umane dintre membri si asupra motivatiei complexe a acestora. , Integrnd tezele
teoriei motivationale a lui Maslow, noua orientare considera ca organizatiile constituie cadrul si necesar n care
pot si sunt satisfacute o serie de trebuinte psihologice fundamentale, dintre care cele mai multe au un accentuat
caracter psiho-relational; nevoia de afiliere si integrare sociala, nevoia de recunoastere, de prestigiu si de
participare la decizii, nevoia de comunicare pozitiva s.a. n cadrul acestui complex sistem motivational,
trebuintele materiale nu reprezinta dect unul dintre elemente, important fara ndoiala, dar a carui semnificatie
psihologica este determinata n mare masura de gradul mod satisfacere a celorlalte trebuinte mentionate mai sus.
Astfel, conceptul clasic al lui homo economicus, motivat unidimensional de interese materiale este nlocuit cu
acela de om complex, motivat multidimensional, n care contextul relational oferit de organizatie e si climatul
psihosocial interior resemnifica toate aspectele vietii si activitatii din cadrul acesteia.
Noua orientare teoretica, fundamentata de o serie de cercetatori care au preluat sugestiile studiilor lui Mayo
(Argyris, McGregor, Likert, Crozier s.a.), a cunoscut apogeul n perioada anilor '60, cu rezultate deosebite n
optimizarea raporturilor umane din cadrul organizatiilor, a eficientizarii actului de conducere sau a atenuarii
starilor conflictuale. nsa, dupa cum remarca E. Friedberg, daca n planul activitatilor practice de optimizare a
performantelor organizatiilor s-au obtinut rezultate deosebite, n plan conceptual rezultatele au fost
dezamagitoare, datorita psihologizarii excesive a unei realitati care s-a dovedit mult mai complexa. Astfel, din
perspectiva acestei conceptii, nu se putea explica faptul ca, n anumite situatii, desi se asigurau conditii optime
de confort psihic si satisfactii materiale, eficienta nu urma aceeasi linie, putnd chiar sa scada semnificativ, ceea
ce sugereaza prezenta si a altor factori, ignorati pna atunci.
Abordarile psihologice ale organizatiilor si-au dovedit limitele n explicarea unor fenomene complexe din
cadrul acestora: atenuarea fortei motivationale a unor factori pentru a caror satisfacere s-au ntrunit toate
conditiile, aparitia, evolutia si rezolvarea conflictelor intra- si inter-organizationale, reformularea obiectivelor
organizatiilor fara o legatura vizibila cu structurile motivationale individuale si de grup, constituirea si evolutia
sistemelor de putere, control si decizie din cadrul organizatiilor etc. Aceste carente explicative au impus noi
abordari teoretice si experimentale, pe care le vom prezenta n continuare.
Teoriile psihosociologice. Primele conceptii teoretice asupra organizatiilor considerau aceste structuri sociale ca
avnd un caracter coerent, rational si puternic integrator n raport cu membrii sai. Agregarea si coordonarea
comportamentelor membrilor se facea ntr-o stricta concordanta cu scopurile organizatiei, predeterminate si
stabile pe termen lung. ntr-o asemenea viziune instrumentala, integrarea la nivelul organizatiei era asigurata
prin scopurile sale rationale si precis delimitate, optiunile membrilor manifestndu-se cel mult n ceea ce
priveste strategiile particulare folosite n desfasurarea unor activitati si n modul cum reuseau sa-si satisfaca
trebuintele particulare si de grup pe fondul unei activitati coerente, orientata univoc pe criterii rationale si
nonconflictuale. ntr-o a doua etapa, evidentierea influentei factorilor motivationali si relationali asupra
86
desfasurarii activitatii, precum si a posibilelor disfunctionalitati pe care acestia le pot induce n coerenta si
rationalitatea ansamblului organizational a constituit o prima mutatie majora n modul de ntelegere a dinamicii
acestor sisteme. ntr-o a treia etapa a evolutiei teoretice, o serie de cercetatori au evidentiat caracterul
contradictoriu al coerentei interioare a organizatiilor, conflictualitatea potentiala dintre obiectivele generale si
cele particulare sau de grup, precum si dinamica pe care o suporta chiar scopurile constitutive ale organizatiilor,
pe tot parcursul constituirii si functionari acestora (25, 402). Fara sa aiba un caracter unitar, teoriile din aceasta
ultima categorie prezinta cteva trasaturi comune:
a) relativizeaza coerenta interioara a organizatiilor si importanta obiectivelor formale asupra integrarii
membrilor sai;
b) evidentiaza multitudinea factorilor motivationali individuali, de grup si socioculturali care actioneaza cel mai
adesea contradictoriu asupra desiasurarii activitatilor si vietii organizatiilor, influentnd astfel realizarea
obiectivelor constitutive;
c) releva existenta unei game largi de factori psihosociali care actioneaza la nivelul organizatiilor (disonanta
cognitiva, schimburile sociale, conflictualitatea ca stare potentiala, influenta informalului asupra formalului,
climatul social si economic extraorganizational etc.);
d) accentueaza importanta raporturilor interumane pozitive si a coezivitatii grupurilor care compun organizatiile
(ipostaziaza importanta relatiilor suportive n conditionarea performantei); e) considera organizatiile ca sisteme
dinamice complexe, implicnd numeroase mecanisme de autoreglare interna si externa, considerate a fi
preponderent de natura psihologica si psihosociala.
Din aceasta perspectiva teoretica, organizatiile trebuie interpretate ca sisteme neunivoce, n care fenomenologia
psihosociala subiacenta functionarii acestora este uneori mai Importanta dect valoarea structuranta a
obiectivelor formale, cu valoare initial constitutiva. Imperativele functionale de supravietuire si adaptare la un
mediu social dinamic si fluid, crearea unui adevarat univers de schimburi sociale si interese conflictuale,
aparitia diferitelor tipuri de rationalitati neconvergente, dezvoltarea unor actiuni si strategii de preluare si
exercitare a puterii de catre persoane si grupuri, aparitia unor tendinte de autonomizare a unor compartimente
functionale, manifestarea unor raporturi concurentiale sau virtual-conflictuale cu alte organizati s.m.a., fac din
organizatii universuri psihosociale mult mai complexe dect sugerau teoriile ratioanalitatii sau ale motivatiei
lineare. Pornind de la aceste constatari, Cohen apreciaza ca organizatiile prezinta numeroase trasaturi de
anarhii organizate, ceea ce sugereaza netransparenta n raport cu obiectivele urmarite n mod explicit sau
latent, conflictualitatea virtuala dintre elementele componente, dezvoltarea unor relatii de schimb social, de
putere si de influenta, imprevizibile din perspectiva obiectivelor formale sau declarate ale unei organizatii.
O asemenea viziune teoretica asupra organizatiilor integreaza elemente importante din teoria schimbului
(Kelly, Thibaut, Emerson s.a.), a disonanlei cognitive (Festinger), a conflictualitalii virtuale din cadrul
sistemelor sociale (Burns, Georgiou, Zan) sau -mai recent - din teoria sistemelor cu legaturi slabe si teoria
jocurilor, n care evolutiile au un caracter neliniar, emergent, conflictual si imprevizibil. Organizatiile nu mai
pot fi ntelese ca sisteme transparente si univoce n raport cu obiectivele declarate ale functionarii lor:
organizatiile, dar si obiectivele initiale pot capata atribute noi, se pot restructura sau reorienta, ca rezultat
nemijlocit al chiar functionarii lor si al relationarii dinamice cu mediul natural si social.
Sintetiznd aceste noi caracteristici, organizatiile au fost definite de Crozier si Friedberg ca o retea
structurata pe raporturi de putere si de dependenta, prin care persoanele sau grupurile negociaza schimbul de
comportamente de care are nevoie fiecare pentru apararea intereselor si pentru a-si duce la ndeplinire sarcinile
si obiectivele, indiferent de ct de vagi sau intuitive ar fi acestea.
Teoriile sistemice si sociologice. Complementar orientarilor centrate pe relatiile interpersonale si de grup,
sau pe dimensiunea motivationala a comportamentelor organizationale, au nceput sa fie dezvoltate si abordari
n care accentul era pus asupra aspectelor sociologice si macrosistetriice ale organizatiilor Astfel, s-a constatat
ca eficienta activitatilor din cadrul organizatiilor este conditionata n mod semnificativ si de o serie de alti
factori cu caracter sistemic: relatiile interorganizationale relatiile organizatie-mediul natural si sociocultural;
raporturile dintre natura activitatilor interne si a obiectivelor urmarite, pe de o parte, si tehnologiile folosite, pe
de alta partea structura interna a organizatiilor; distributia fluxurilor informationale; conditionarile economice,
politice, juridice si culturale asupra structurii si dinamicii organizationale s.a. Aceste noi conditionari, relevate
prin numeroase cercetari experimentale si observatii practice impun o noua viziune asupra naturii organizatiilor
87
si asupra mecanismelor psihosociale care le asigura functionarea si dezvoltarea. Printre cei mai importanti
promotori ai acestei orientari amintim: J. Woodward, Ph. Selznick, T. Burns, J.D. Thomson, G.M. Stalker, J.B.
Ritchie, P. Lawrence, J. Lorsch s.a. (220, 63).
Sintetiznd cele expuse mai sus, orientarile sociologice evidentiaza o noua dimensiune a fenomenelor
organizationale, n care nivelul dezvoltarii tehnologice, relatiile cu mediul extern si coerenta structurilor interne
se afla ntr-o strnsa interdependenta, evidentiindu-se astfel caracterul sistemic, complex si deschis al
organizatiilor. Interactiunea dintre aceste categorii de factori determina profilul real al unei organizatii si
dinamica acesteia.
Pe baza acestor orientari teoretice complementare, organizatiile ne apar ca unele dintre cele mai complexe
sisteme sociale, a caror abordare trebuie sa aiba n mod necesar un caracter interdisciplinar si multidimensional .


Influente specifice
asupra organizatiilor

-Socioculturale

-Politice

-Institutionale, organizationale

-Economice

-Juridice

-Tehnologice



Organizatia si dimensiunile sale

-organizarea ca process
-structura si functiile
interne si externe
-dinamica interna si
interorganizationala
-performanta
-relatiile umane
(grupale si interpersonale)
-folosirea tehnologiilor
-relatiile cu mediul natural si
social
-evolutia generala

Discipline stiintifice
implicate
-Antropologia culturala

-Politologia

-Sociologia
psihosociologia

-Economia politica

-Jurisprudenta

-Stiintele applicative

-Ecologia


-Ambientale

Dimensiunile psihologice, psihosociologice si sociologice, cele structurale si functionale, tehnologice si
informationale, sau cele care tin de relatiile cu mediul si cu alte sisteme sociale interactioneaza n mod necesar,
din configurarea acestor influente rezultnd profilul care particularizeaza o anumita organizatie. Strategiile de
optimizare a activitatii organizatiilor trebuie sa porneasca de la evidentierea acestor influente specific
configurate, neexistnd solutii valabile pentru toate situatiile si pentru toate tipurile de organizatii.
Prin evidentierea acestor multiple conexiuni, abordarea inter- si multidisciplinara a problematicii
organizationale se impune cu necesitate. n prezent, iara sa existe o teorie unitara asupra organizatiilor, aceasta
viziune sistemic-interactionista se impune tot mai puternic, constituind baza celor mai recente cercetari n acest
domeniu al stiintelor sociale, cu aplicatii practice imediate n diferite domenii de activitate.
Functiile psihosociale ale organizatiilor
Functionarea sistemului social global presupune interactiunea dinamica dintre componentele sale (institutii,
organizatii, grupuri si persoane), pe fondul unei diferentieri structurale si functionale a acestora. Astfel, n timp
ce la nivelul institutiilor se obiectiveaza experienta social-istorica a comunitatii, sub forma de valori, principii,
norme si modele generale de actiune, organizatiile operationalizeaza aceste elemente cu caracter general, sub
forma unor obiective particulare, strategii de actiune concreta si modele de relationare interpersonala,
intragrupala si intergrupala, astfel nct problematica generala a unei comunitati, cu inevitabilul sau caracter
abstract si impersonal, sa se racordeze la problematica psihologica si psihosociala a grupurilor si persoanelor
care evolueaza ntr-un spatiu natural si social concret.
Particularitatile si evolutiile unor situatii psihosociale concrete nu pot fi surprinse si operationalizate la
nivel institutional aceasta functie revenind diferitelor tipuri de organizatii. Pe de alta parte, imperativele vietii
88
concrete, cele care rezulta din jocul circumstantelor si evolutiilor istorice, nu pot fi translate si integrate direct n
problematica generala a institutiilor sociale, fiind necesara actiunea mediatoare a organizatiilor. Acestea, prin
caracterul lor inertial, reglator si ponderator selecteaza acele aspecte importante, stabile si semnificative pentru
viata comunitara, pentru ca n final sa le racordeze si integreze planului axiologic-normativ al institutiilor
sociale aferente. n calitatea lor de principala componenta a sistemului social global, dar si de veriga de legatura
dintre macrosocial si microsocial, organizatiile ndeplinesc multiple functii sociale si psihosociale, structurate
pe mai multe niveluri.
(1) n plan macrosocial, organizatiile operationalizeaza si asigura ndeplinirea obiectivelor generale ale unei
societati care evolueaza n conditii naturale si istorice determinate; aceste obiective tin de asigurarea conditiilor
materiale si spirituale necesare supravietuirii si evolutiei societatii, conservarea si promovarea valorilor
socioculturale, impunerea normelor si modelelor prin care se regleaza raporturile generale din cadrul
comunitatii respective etc.
(2) n plan microsocial, organizatiile asigura conditiile formarii si integrarii sociale a membrilor societatii,
oferind att un sistem coerent de valori, norme si modele si repere existentiale, ct si conditiile necesare
integrarii, participarii si afirmarii individuale la viata sociala, pe fondul satisfacerii diferentiate a trebuintelor
psihoindividuale (materiale si spirituale, de securitate si recunoastere sociala, de manifestare creatoare a
propriei personalitati s.a.). n acest plan, organizatiile joaca un rol considerabil n formarea eului ideal si
sistemului aspirational al membrilor societatii.
(3) n plan intern, organizatiile racordeaza bilateral si dinamic imperativele generale ale societatii,
particularizate si obiectivate n sarcini concrete de activitate, cu cerintele si trebuintele psihoindividuale si de
grup ale membrilor organizatiilor respective. nsa, paralel cu ndeplinirea acestor functii derivate din
imperativele sociale si trebuintele psihoindividuale si de grup, organizatiile dezvolta pe parcursul functionarii
lor si anumite functii specifice de autoconservare, mentinerea limitelor si dezvoltare. Aceste functii pot avea un
caracter explicit sau implicit, principal sau secundar, activ sau pasiv; se pot realiza simultan sau succesiv, sau
pot capata un caracter activ numai n anumite situa ii sau faze din evolutia organizatiilor respective.
ntre planul institutional si cel organizational al sistemelor sociale exista interdependente si intricari foarte
profunde, ceea ce - deseori - face dificila identificarea si analiza separata a acestora. Astfel, referindu-ne la
institutiile de drept ale unei tari, aici vom gasi formulate la modul general acele principii si norme de
convietuire care au rezultat din experienta social istorica a comunitatii respective. nsa, aceste principii generale
privind ceea ce este drept sau nedrept, permis sau interzis, corect sau incorect ntr-un anumit spatiu al vietii
sociale concrete, devin operationale numai n urma aparitiei unor organizatii specifice: sistemul judecatoresc,
parchetele civile si militare, ministerul afacerilor interne, ministerul public etc. Acestea si au ratiunea de a fi n
principiile si normele formulate la nivel institutional, n cazul de fata, sistemul legislativ.
nsa organizarea si functionarea lor se face tinnd cont de doua categorii de exigente:
a) posibilitatile reale de ordin material, profesional si administrativ de a operationaliza formularile legislative cu
caracter general n acte concrete de justitie, adaptate la o varietate infinita de situatii sociale;
b) particularitatile psihoindividuale, psihosociale si socioculturale ale membrilor organizatiilor, particularitati
care vor determina o anumita fenomenologie organizationala" de natura sa influenteze nemijlocit ndeplinirea
obiectivelor constitutive. Odata constituite organizatiile amintite, ele vor functiona att n sensul realizarii
obiectivelor institutionale specifice (aplicarea normelor de drept si sanctionarea ncalcarii acestora), ct si ntr-
un sens complementar (dar mai putin vizibil), de a influenta cadrul institutional n asa fel nct sa corespunda
ntr-o mai mare masura realitatilor social-istorice concrete si actuale.
Principalele functii ale organizatiilor, ntelese ca subsisteme sociale dinamice avnd o structura specifica, sunt
urmatoarele:
ordoneaza si structureaza viata sociala pe diferitele ei coordonate: civice, politice, juridice, educationale,
militare, sportive, culturale, religioase etc.;
asigura formularea si ndeplinirea unor categorii de obiective sociale, n termeni de realism si eficienta;
racordeaza problematica macrosociala la cea microsociala, realiznd puntea de legatura dintre imperativele
generale ale societatii si trebuintele, aspiratiile si particularitatile psihosociale ale grupurilor si membrilor
societatii;
89
influenteaza sistemul institutional, n sensul optimizarii acestuia pe criteriile oferite de realitatea vietii sociale
si n functie de trebuintele psihosociale ale membrilor si grupurilor;
asigura cadrul integrarii sociale si modelarii psihosociale a membrilor societatii, oferind si impunnd un
ansamblu de valori, norme si modele comportamentale si actionale, paralel cu asigurarea mecanismelor
psihosociale prin intermediul carora aceste elemente sunt nvatate interiorizate si exercitate, n plan individual si
de grup;
dezvolta mecanisme psihosociale specifice printre care autoconservarea, mentinerea limitelor sistemului si
dezvoltarea adaptativa a organizatiilor.
ndeplinirea functiilor organizatiilor se face pe de o poate prin intermediul unor structuri interne
specifice, si pe de alta poate prin dezvoltarea unui ansamblu de procese si fenomene psihosociale care, pe o
anumita baza structurala, asigura ndeplinirea obiectivelor explicite sau implicite.
2.Structura si dinamica organizatiilor
Abordarea teoretica si experimentala a organizatiilor, ntelese ca sisteme sociale care ndeplinesc functii
determinate, se poate face pe doua directii principale: a) o directie structuralista, n care accentul este pus pe
identificarea si analiza elementelor componente si a relatiilor dintre acestea; b) o directie functionalista, n care
prevaleaza relevarea si analiza functiilor specifice fiecarui subsistem, precum si a modalitatilor de realizare a
acestora n conditii interne si externe determinate. ntre cele doua principale modalitati de abordare exista
evidente raporturi de complementaritate, o functie neputndu-se realiza dect prin intermediul unei structuri
specifice, dupa cum orice structura si are ratiunea de a fi n ndeplinirea unor functii care sa o promoveze ca
entitate sociala distincta si cu un rol bine definit n cadrul sistemului supraordonat.
Analiza structural-functionala a organizatiilor
Dupa cum a rezultat din numeroase observatii si cercetari experimentale, procesele si fenomenele psihosociale
specifice oricarui sistem organizational sunt strns determinate de configuratia structural-functionala a acestuia.
n consecinta, determinarea acestei configuratii trebuie sa preceada att analizele diagnostic-prognostice ale
unei organizatii date, n ceea ce priveste performanta si dinamica, ct si cercetarea fenomenologiei psihosociale
subiacente. Acest demers presupune urmatoarele etape:
a)Evidentierea si caracterizarea elementelor si subsistemelor componente: personale, grupuri, ateliere, sectii si
sectoare, pe de o parte; spatii, dotari si tehnologii, pe de alta parte.
b)Relevarea relatiilor dintre elementele si subsistemele componente, relatii care pot fi: de natura materiala,
energetica sau informationala; structurale sau functionale; sincronice sau diacronice; temporare sau permanente;
pozitive (functionale) sau negative (disfunctionale); cauzale sau conditionale; principale sau secundare etc.
c) Identificarea functiilor (rolurilor) ndeplinite de fiecare dintre componentele sistemului organizational.
Acestea, la rndul lor, pot fi: principale sau secundare; de realizare a obiectivelor constitutive ale organizatiei,
de mentinere a limitelor acesteia sau de satisfacere a trebuintelor psihosociale ale membrilor; temporare sau
permanente s.a.
d) Evidentierea si analiza mecanismelor de planificare, coordonare si control a activitatilor specifice
organizatiei respective.
e) Identificarea si caracterizarea mecanismelor de instituire si exercitare a puterii n cadrul organizatiei si n
afara acesteia, corelativ cu analiza stilului general de conducere.
f)Analiza mecanismelor de automentinere si autocorectie, att la nivelul sistemului organizational global, ct si
la nivelul subsistemelor componente. n conditiile n care orice organizatie constituie un sistem deschis si
dinamic, n care relatiile cu alte sisteme externe se desfasoara att la nivel general (raporturi inter-
organizationale si inter-institutionale), ct si ntre diferite subsisteme apartinnd unor organizatii diferite, se
poate usor observa ca o asemenea analiza, deosebit de complexa, trebuie sa porneasca de la un model general,
care sa evidentieze ntregul sistem de interactiuni intra- si interorganizationale (vezi schema 7.2.).
Prima concluzie care se desprinde din analiza acestui model se refera la interactiunea profunda dintre
diferitele planuri structurale si functionale ale unei organizatii. Caracteristicile si obiectivele fundamentale ale
sistemului macrosocial, asa cum se regasesc acestea la nivelul subsistemelor politic, economic, juridic, cultural
sau educational, ofera cadrele generale de existenta ale organizatiei, fixnd principiile generale de relationare
interumana, modele de comportament organizational si de praxis social. nsa, aceste elemente de ordin
90
suprastructural, cu un pronuntat caracter formal, se obiectiveaza n elemente psihosociale operationale numai la
nivelul microgrupurilor care formeaza sistemul organizational.
Institutiile si organizatiile sociale, actionnd ntr-un domeniu limitat al spatiului social, preiau anumite
functii specifice subsistemelor amintite, formulnd obiectivele concrete corespunzatoare respectivelor functii,
paralel cu elaborarea modalitatilor practice de realizare a acestora. n acest context, functiile microgrupurilor n
cadrul organizatiilor se manifesta pe doua directii principale: a) preiau si realizeaza nemijlocit obiectivele
generale ale organizatiilor, pe coordonatele formale si metodologice fixate de acestea; b) asigura cadrul necesar
modelarii personalitatii si integrarii psihosociale a membrilor organizatiei, pe fondul satisfacerii trebuintelor
acestora: de securitate, relationare interpersonala, recunoastere si valorizare sociala etc. n consecinta,
problematica psihosociala a microgrupurilor este implicata profund n ansamblul proceselor si fenomenelor
psihosociale care au loc n cadrul organizatiilor, nsa pe coordonatele determinate de actiunea convergenta a noi
determinatii.
91

Este vorba de o serie complexa de factori si anume: factorii rezultati din relatiile suprastructurale dintre
organizatie si mediul extern; factorii tinnd de relatiile dintre diferitele unitati structurale si functionale care
compun organizatia data; factori derivati din ansamblul relatiilor interpersonale dezvoltate n context grupal si
organizational, pe de o poate, si dintre fiecare membru si unitatile structurale si functionale care compun
92
organizatia, pe de alta poate; factorii psihosociali rezultati din raporturile membrilor si grupurilor unei
organizatii, cu membrii si grupurile altor organizatii.
Structura interna a organizatiilor. Analiza actiunilor specifice si a interdependentelor dintre multitudinea
factorilor mentionati mai sus are ca punct de pornire evidentierea configuratiei structurale si funclionale a
organizatiei, configuratie vazuta ca sistem psihosocial. Indiferent de natura si marimea sa, orice organizatie
presupune existenta a doua categorii de unitati componente: a) unitati structurale de natura psihosociala,
constnd din persoane, grupuri primare si secundare, pe de o poate, si configuratii interpersonale diadice sau
poliadice, pe de alta poate; b) unitati functionale; constnd din ateliere, sectii, sectoare si servicii. Dupa cum
arata numeroase observatii practice, cele mai multe dintre fenomenele psihosociale specifice organizatiilor
rezulta pe fondul unor raporturi specifice dintre unitatile structurale si functionale, raporturi care au de cele mai
multe ori o dinamica proprie, care va influenta decisiv dinamica generala a sistemului organizational.
Pentru a putea racorda problematica microgrupurilor sociale la cea a organizatiilor este necesar sa se
introduca un concept nou, cu o deosebita valoare operationala, si anume acela de conexitate (48, 27). n cadrul
organizatiilor, delimitarile microgrupurilor care activeaza n cadrul unor sectii, sectoare sau servicii sunt foarte
dificile, datorita numeroaselor relatii formale sau informale existente ntre acestea. nsa, experimental, se
constata ca cele mai importante particularitati psihosociale ale proceselor organizationale deriva din chiar
modul cum se configureaza relatiile dintre unitatile structurale (grupuri, persoane) si cele functionale (sectii,
sectoare, servicii).
n majoritatea activitatilor organizationale grupurile formale interactioneaza permanent sau temporar pe
parcursul realizarii sarcinii. Interactiunea are loc n principal prin intermediul unora dintre membri, acestia
capatnd astfel un statut socioprofesional special.
xxxxxxxxxx
G 1 G5 sunt microgrupuri (grupuri primare) aflate n interactiune n cadrul activitatii desfasurate n
cadrul unei organizatii economice, n acest caz. Prin (*) se marcheaza membrii grupurilor prin care se realizeaza
conexarea functionala a grupurilor primare, ceea ce conduce la formarea unui grup secundar Gs =
(G1+G2+G3+G4+G5). Sagetile marcheaza relatiile functionale pe care membriipuncte de articulatie le au n
cadrul grupurilor conexate prin intermediul lor. Astfel, grupul secundar format diGI+GZ este definit functional
prin numarul punctelor de articulatie a (1, n exemplul de mai sus), si indicele de conexitate, dat de numarul
legaturilor functionale la nivelul punctelor de articulatie (6, n cazul grupului secundar G1+G2); n cazul
grupului secundar format din GZ+G3, numarul -punctelor de articulatie este 2, nsa indicele de conexitate este
de numai 4. Calculul se poate realiza la nivelul ntregului grup secundar Gs, rezultnd o serie de indicatori
operationali cu o mare valoare diagnostica si prognostica asupra aparitiei si evolutiei unor fenomene
psihosociale din cadrul organizatiei respective.
Iata cteva fenomene psihosociale interesante care apar n legatura cu indicatorii de conexitate. n cazul
grupurilor, secundare cu un numar redus de puncte de articulatie si indici scazuti de conexitate, procesele de
autoreglare si corectie sunt dificile, depinznd fundamental de calitatea socioprofesionala a membrilor care au
calitatea de puncte de articulatie, acestia capatnd astfel o mai mare ascendenta n cadrul grupurilor de
apartenenta. Daca un singur membru realizeaza conexarea functionala a doua grupuri, acestia are tendinta de a-
si extinde sfera atributiilor, intrnd frecvent n conflict cu liderii formali ai grupurilor. n situatia n care exista
numeroase puncte de articulatie, cu indici superiori de conexitate, exista tendinta aparitiei unor conflicte ntre
liderii formali ai grupurilor, sferele lor de competenta fiind relativ difuze.
n ceea ce priveste structura functionala a organizatiilor, aceasta poate fi foarte diferita, n strnsa
dependenta de natura obiectivelor constitutive si de tipologia generala a sistemului organizational. Natura
activitatilor desfasurate impune o puternica diferentiere a statutelor si atributiilor profesionale, o anumita
conexiune ntre posturile de lucru si un anumit sistem de luare a deciziilor sau de efectuare a controlului. Cu
toata aceasta variabilitate, se poate elabora totusi un modul al unei structuri functionale care sa aiba un mare
grad de generalitate. Pentru fiecare caz n poate, acest modul capata forma concreta a organigramei, care
precizeaza compartimentele organizatiei, pozitiile statutare din cadrul acestora, relatiile functionale cu celelalte
compartimente si atributiile care devin fiecarei pozitii din cadrul respectivei structuri. n forma sa cea mai
generala, structura functionala a unei organizatii implica urmatoarele componente principale: sistemul de
93
conducere; compartimentele de servicii tehnice, financiare si administrative; compartimentele activitatilor de
baza.
Pornind de la aceasta schema generala, modul de structurare si functionare al diferitelor compartimente va
fi diferit n cazul unei organizatii structurate pe verticala, cu subordonari ierarhice precise (ca n cazul
institutiilor militare, de pilda) , n raport cu organizatiile structurate preponderent pe orizontala, n care
prevaleaza raporturile de coordonare si colaborare, si n care functiile de conducere sunt distribuite sau emerg
direct de la nivelul diferitelor sectoare (ca n cazul organizatiilor civice sau ecologiste, de exemplu).


Caracteristicile structurale ale organizatiilor
Att organizatia n ansamblul sau, ct si diferitele sale componente structurale pot fi evaluate si caracterizate
printr-o serie de variabile principale, care privite corelativ pot oferi o imagine destul de exacta asupra
profilului psihosocial al sistemului analizat. Astfel, dupa opinia lui W. Ouchi, larg mpartasita si de alti
cercetatori, aceste variabile se refera la: marime, complexitate, formalizare, intensitatea administrativa si
centralizare (172); la acestea mai putem adauga extinderea, activismul si deschiderea.
Marimea este una dintre variabilele principale, care va influenta n mare masura si alte caracteristici ale
organizatiei, precum cele care se refera la complexitate, formalizare si extindere. Tendinta naturala a oricarei
organizatii este aceea de a se dezvolta prin extindere, ceea ce implica cresterea numarului de membri; iar
aceasta tendinta este cu att mai accentuata cu ct numarul membrilor la un moment dat este mai mare. Se
creeaza un cerc vicios, fenomen cunoscut sub numele de dilema organizationala, cu efecte considerabile
asupra evolutiei, dinamicii si performantelor unei organizatii (220, 73). Astfel, cu ct numarul membrilor unei
organizatii este mai mare, cu att complexitatea acesteia va creste, existnd tendinta unei accentuate structurari
94
pe verticala (cu tot mai multe niveluri ierarhice), paralel cu o diferentiere si specializare functionala tot mai
mare la nivelul unor compartimente si subcompartimente. Specializarea va determina o mai mare autonomie n
luarea deciziilor pe sectoare si domenii de competenta, ceea ce va ngreuna comunicarea pe orizontala (ntre
compartimente cu domenii de specializare diferite) si pe verticala (ntre nivele ierarhice diferite). Comunicarea,
coerenta organizationala si flexibilitatea decizionala vor fi puternic afectate, cu consecinte imediate asupra
performantei sistemului. Pentru a contracara aceste efecte negative ale diferentierii si specializarii, care au ca
suport material imediat un numar mare de membri, este necesara dezvoltarea paralela a compartimentelor de
coordonare si control, ceea ce va solicita personal suplimentar, paralel cu cresterea gradului de formalizare si
reducerea flexibilitatii structurale.
Consecintele psihosociale ale marimii sunt nsa mult mai numeroase, una dintre acestea fiind legata de
puterea reala sau virtuala a unei organizatii n cadrul sistemului social general. Organizatiile cu un mare numar
de membri si cu o extindere teritoriala mare dispun prin chiar acest fapt de o putere sociala care tinde sa
depaseasca zona obiectivelor care formal le apartin. Prestigiul, influenta, sistemul de relatii sociale pe care le
dezvolta pe orizontala si pe verticala, uneori puterea economica s.a., fac ca marile organizatii sa capete o asa
numita putere virtuala, care este cu mult dincolo de granitele autoritatii formale cu care a fost nvestita pentru
a-si realiza obiectivele. n aceste cazuri, persoanele aflate la nivelul conducerii superioare pot capata un mare
grad de autonomie decizionala, iar cele aflate la niveluri ierarhice inferioare manifesta o disipare a
sentimentului responsabilitatii. Cresterea puterii reale sau virtuale, pe fondul diminuarii controlului social, fac
ca aceste organizatii sa capete caracteristicile unor sisteme autogene, n care preocuparile principale vor fi cele
legate de dezvoltare, extindere si organizare interna, iara o legatura directa cu obiectivele care -initial - au avut
valoare constitutiva pentru organizatie.
Pentru evaluarea marimii unei organizatii se folosesc att indicatori cu valoare absoluta ct si cu valoare
relativa, acestia din urma avnd uneori au o relevanta mult mai mare. Astfel, marime absoluta a unei organizatii
este data de indicatorul N, care indica numarul total de membri ai organizatiei respective, sau Nx, care exprima
numarul membrilor dintr-un compartiment x". Marimea relativa a unei organizatii este data de raportul dintre
indicatorul de marime absoluta (N) si numarul total de locuitori din cadrul unitatii teritoriale n care si
desfasoara activitatea organizatia data (oras, judet, tara, uniuni statale). Rezulta astfel cti membri ai
organizatiei revin la mia de locuitori dintr-un anumit spatiu teritorial-administrativ, indicator deosebit de
relevant si pentru gradul de extindere si acoperire a unui sistem organizational. Indicatorii de marime relativa
permit comparatii obiective ntre doua sau mai multe organizatii.
Complexitatea unei organizatii este data de gradul de diferentiere structurala si specializare functionala, n
raport cu natura obiectivelor constitutive. Diferentierea structurala vizeaza numarul de niveluri ierarhice,
corelativ cu numarul de sectoare, sectii si compartimente pentru fiecare nivel. Diferentierea si specializarea
functionala se refera la diviziunile pe care le impun activitatile de realizare optima a sarcinilor specifice fiecarei
unitati structurale. Aceste aspecte implica att gradul de diviziune a muncii, ct si densitatea relatiilor
functionale dintre membrii compartimentelor si dintre compartimente. O sarcina simpla impune n mod firesc
un grad scazut de diferentiere structurala si functionala, n timp ce o sarcina complexa accentueaza considerabil
aceste caracteristici, paralel cu noi imperative relative la conducere, coordonare si control.
Totodata, s-a putut constata ca prestigiul intern si extern al unei organizatii se afla ntr-o strnsa legatura cu
gradul de complexitate si dificultate a sarcinilor pe care le are de rezolvat. Implicit, controlul social asupra unor
asemenea organizatii este mult mai greu de realizat, ceea ce -n anumite conditii - poate conduce la cresterea
gradului de autonomie si putere virtuala a respectivului sistem organizational. Elitismul organizalional este un
fenomen psihosocial cu profunde implicatii n viata politica, culturala si economica a unor comunitati, asa dupa
cum ne arata practica sociala si istoria universala.
Pentru evaluarea gradului de complexitate a unei organizatii se pot folosi mai multi indicatori care sa
releve att numarul de unitati structurale ale sistemului, ct si densitatea de legaturi functionale dintre acestea.
Un astfel de indicator, folosit cu succes n analiza experimentala a unor organizatii, are urmatoarea forma
generala (D. Cristea, 1992):
Co=nc. sf. 100/N unde:
C
o
= gradul de complexitate organizationala, cu valori cuprinse ntre 0 - 1;
n
c
= numarul de compartimente structurale ale organizatiei date;
95
s
f
= gradul de saturare n legaturi functionale dintre compartimente: s
f
= 2.n
r
/
(n
c
2
- n
c
);
n
r
= numarul real de legaturi functionale dintre compartimente;
N = numarul total de membri ai organizatiei.
Alte modalitati de evaluare a complexitatii introduc n calcul, pe lnga indicatorii de marime, caracteristicile si
dificultatea relativa a sarcinii, distributia geografica activitatilor, precum si densitatea relatiilor
interorganizationale impuse de realizarea obiectivelor sale.
Formalizarea exprima masura n care activitatea organizationala este reglata explicit de un sistem formal de
reglementari si reguli comportamentale, corelativ cu modalitatile de impunere a acestora. Pentru fiecare tip de
sarcina se poate stabili un nivel optim de formalizare a cadrului n care se desfasoara activitatile interne si
externe ale unei organizatii, nivel care este dependent att de marimea sistemului, ct si de natura institutiilor
sub egida carora functioneaza respectiva organizatie. Atunci cnd organizatia este puternic formalizata, sarcinile
sale fiind definite ca functii sociale cu caracter general (de ordin administrativ, financiar, juridic sau unele
categorii de servicii catre populatie), poate capata caracteristicile negative ale unui sistem birocratic.
Nivelul de formalizare organizationala are efecte psihologice importante, att asupra membrilor, ct si
asupra celor care vin n contact cu organizatia respectiva. Pentru membri, un nivel superior de formalizare
creeaza un spatiu de siguranta psihologica si profesionala, ceea ce limiteaza nsa drastic zona de initiativa si
creativitate personala. Pe fondul accentuarii sentimentului de dependenta ierarhica, se constata o saracire a
universului afectiv interpersonal, concurenta si competitia putnd deveni prevalente n raport cu relatiile de
colaborare si colegialitate. Pentru cei din exterior, asupra carora se exercita unele dintre functiile organizatiei,
un sistem puternic birocratizat poate genera un sentiment de dependenta, neliniste si neputinta, pe fondul unor
puternice atitudini de respingere si contestare. Aceste efecte negative rezulta de cele mai multe ori din cauza
asimilarii cadrului formal de functionare a unei organizatii cu zona unui comportament arbitrar, n care oamenii
sunt ignorati sau sicanati inutil. Pentru a se atenua aceste efecte, sunt necesare masuri speciale prin care
formalismul, de multe ori foarte necesar, sa fie perceput ca generator de certitudini si rationalitate, centrat fiind
pe interesele oamenilor.
n conceptia sociologului Max Weber, termenul de birocratie desemneaza un tip de organizatie (alaturi de
cele patriarhale sau de cele centrate pe lider) n care baza autoritatii este data de un ansamblu de reglementari
rational-legale. Reglementarile au un caracter rational n masura n care justifica ndeplinirea riguroasa a
functiilor si obiectivelor specifice organizatiei, si au un caracter legal n masura n care autoritatea este
exercitata la rndul sau prin intermediul unor reguli formale care delimiteaza pozitiile, competentele si
conditiile de ocupare a respectivelor pozitii. Astfel definit, un sistem birocratic este centrat pe eficienta, precizie
n realizarea sarcinilor, coerenta si continuitate n activitate, subordonare stricta, nonambiguitate si reducerea
costurilor materiale si umane ( 224). Din perspectiva conceptiei weberiene, dezvoltata ulterior de multi alti
teoreticieni, o organizatie poate fi proiectata si condusa pe criterii strict rationale, obtinndu-se astfel o eficienta
maxima. Cu ignorarea evidenta a problematicii psihologice a membrilor care o compun! nsa, asa cum s-a putut
constatata empiric si experimental, n cadrul unor asemenea sisteme organizationale exista tendinta ca aspectele
formale ale activitatilor sa capete prevalenta asupra celor de continut, ajungnd la limita sa capete autonomie
functionala: preocuparea principala a unei asemenea organizatii este de a promova, dezvolta si impune un
sistem de reglementari, omitndu-se faptul ca rolul acestora trebuie sa fie strict instrumental, acela de a facilita
atingerea unor obiective concrete de ordin general-uman. n acest context, birocratia capata sensul comun de
sistem ineficient, greoi si formal, n care obiectivul principal pare a fi acela de a se autopromova, pe fondul
ignorarii relative a scopului pentru care a fost creat.
Intensitatea administrativa este o variabila care depinde att de marime si nivelul de formalizare
organizationala, ct si de natura functiilor profesionale si sociale ale sistemului. Indicatorul care exprima
Intensitatea administrativa este dat de raportul dintre marimea personalului de conducere, cel administrativ si
cel de executie. Valoarea optima a intensitatii administrative depinde n mare masura de natura obiectivelor si
functiilor organizatiei, de nivelul pregatirii profesionale a membrilor, experienta acumulata si caracteristicile
politice ale sistemului social global.
96
Pe baza unor observatii sistematice asupra organizatiilor cu profiluri foarte diferite, putem aprecia valoarea
optima a intensitatii organizationale n zona raportului 1/2/7. Adica: 10% personal de conducere si control; 20
% personal administrativ; 70 % personal de executie (D. Cristea, 1994).
Atunci cnd proportia personalului de conducere si a celui administrativ depaseste sensibil proportia
solicitata de caracteristicile obiective ale sarcinii, apar urmatoarele efecte negative: a) scaderea eficientei
activitatilor administrative si de conducere datorita suprapunerii atributiilor, transferului de responsabilitate,
reducerea gradului de implicare personala s.a.; b) cresterea cheltuielilor materiale si a gradului de ncarcare
fizica a personalului de executie; c) aparitia unei tendinte de impunere a unor activitati parazite, inutile pentru
desfasurarea fireasca a activitatilor de baza, dar care au menirea de a justifica formal personalul suplimentar
dintr-un sector sau altul.
Centralizarea exprima nivelul si gradul de concentrare a puterii, deciziei si controlului, n functie de
configuratia structurala a organizatiei. n cadrul organizatiilor descentralizate deciziile se iau la nivelul unitatilor
structurale componente (sectii, sectoare, compartimente sau filiale regionale), n timp ce n cadrul organizatiilor
puternic centralizate deciziile se iau la nivelul ierarhic cel mai nalt, iar aici de catre o singura persoana, sau un
numar foarte redus de persoane. Ca o consecinta a acestui fapt, si responsabilitatile se vor distribui n mod
diferit, dispersate n primul caz, sau concentrare n al doilea. Centralizarea excesiva produce o mai mare
dependenta a membrilor de la periferia sistemului fata de cei plasati n centru, fapt ce afecteaza gradul de
implicare al celor dinti, pe fondul unei satisfactii reduse obtinute n urma activitatilor desfasurate.
Din punct de vedere al eficientei nu se poate vorbi de o superioritate absoluta a unuia sau altuia dintre
sisteme; n functie de natura organizatiei, compozitia si structura sa, caracteristicile obiectivelor pe care le are
de realizat, importanta activitatii si consecintele sociale ale eventualelor esecuri s.a., se recomanda un anumit
grad de centralizare sau descentralizate, care se dovedeste cel mai adecvat unei situatii anume.
Gradul de centralizare determina numeroase efecte psihosociale, att la nivelul grupului care concentreaza
puterea de decizie, ct si la nivelul persoanelor si unitatilor structurale subordonate. n cazul sistemelor
descentralizate coerenta, continuitatea si eficienta generala a activitatii sunt de regula mai reduse, nsa aceasta
carenta poate fi compensata n anumite conditii printr-o mai mare implicare personala a membrilor, o mai
puternica motivare a acestora si un nivel mai nalt de creativitate si flexibilitate organizationala. n cazul
sistemelor puternic centralizate se asigura o nalta coerenta actionala, o mai buna coordonare a eforturilor si o
mai prompta concentrare pe sarcinile imediate, nsa poate acestea pe fondul unei implicari mai reduse a
membrilor organizatiei, care se simt derobati de raspunderea deciziei. Motivatia acestora este de regula mai
redusa iar creativitatea organizationala cvasi inexistenta, n timp ce la nivelul grupului de decizie motivatia este
foarte puternica. .
Extinderea constituie o variabila care exprima gradul de acoperire spatiala a unui teritoriu n care o
organizatie este ndrituita sa-si desfasoare activitatea. Se pot avea n vedere sectoarele urbane, localitatile rurale
si urbane, judetele sau procentul de acoperire din suprafata ntregii tari. Indicatorul acesta poate fi deosebit de
relevant pentru anumite tipuri de organizatii, cum sunt cele politice, civice sau administrative, n masura n care
fundamenteaza strategiile organizationale. Cel mai adesea, acest indicator se utilizeaza corelativ cu cel referitor
la marime: n acest caz se are n vedere att procentul de teritoriu acoperit de reteaua organizationala, ct si
raportul dintre numarul de locuitori si numarul membrilor organizatiei activi n respectiva zona.
Activismul exprima proportia si intensitatea activitatilor specifice desfasurate de personalul unei organizatii
n cadrul acesteia, corelativ cu gradul de implicare a organizatiei n viata sociala. Prin proceduri destul de
laborioase se pot stabili proportiile de timpi activi, timpii de pregatire, cei de relaxare si cei paraziti, care
compun perioada totala de timp consumata pentru ndeplinirea obiectivelor unei organizatii. Cunoasterea
acestui indicator este importanta pentru deciziile privind organizarea si desfasurarea diferitelor categorii de
activitati din cadrul unei organizatii. Discrepante mari ntre nivelul de activism din cadrul diferitelor
compartimente pot genera efecte psihosociale negative: conflicte interpersonale si intergrupale, reprosuri la
adresa conducerii, tendinta de implicare n activitati colaterale sau parazite a celor cu solicitare redusa, epuizare
fizica si psihica a celor suprasolicitati s.a.
n functie de natura activitatilor specifice, se pot stabili pe cale experimentala proportiile optime ale
diferitelor categorii de timpi: pregatirea si planificarea activitatii de baza, realizarea nemijlocita a sarcinilor ,
relaxare, contacte psihologice interpersonale, informare generala etc. Desi proportiile optime dintre acesti timpi
97
pot varia apreciabil n functie de tipul organizatiei si natura obiectivelor, se poate aprecia ca timpul nemijlocit
consumat pentru rezolvarea sarcinilor specifice trebuie sa fie ntre 60 si 90%. Sub aceasta limita exista tendinta
dezimplicarii progresive, iar peste aceasta limita apar efectele negative legate de suprasolicitare fizica si psihica.
n ambele cazuri performantele organizatiei vor fi din ce n ce mai reduse, pe masura ce efectele psihosociale
amintite si fac efectul.
Deschiderea reprezinta un indicator calitativ al tipului de relatii existente ntre organizatie si mediul social
extern. Se are n vedere masura explicitarii n exterior a obiectivelor organizatiei, transparenta strategiilor de
realizare a sarcinilor, a politicilor de personal si a normelor interne de functionare, accesibilitatea informatiei
referitoare la viata interna a organizatiei, capacitatea de influentare externa a deciziilor si politicilor interne,
modul de numire a liderilor, concordanta dintre normele interne si cadrul legislativ general, specific statului pe
teritoriul caruia si desfasoara activitatea organizatia respectiva s.a.
Gradul de deschidere al unor organizatii poate varia ntre limite largi, n functie de natura lor si de legile
care le reglementeaza functionarea. De regula, se accepta un grad redus de deschidere pentru institutiile
militare, cele de informatii sau care desfasoara cercetari cu caracter strategie, fara ca acestea sa capete totusi un
caracter ocult, n timp ce din partea institutiilor administrative si a cele 'civice se asteapta o deschidere foarte
mare. Permeabilitatea unei organizatii produce importante efecte psihosociale n plan intern si extern, afectnd
printre altele capacitatile creatoare ale membrilor, initiativa si spiritul lor de independenta.
Dinamica organizationala
Ca oricare alte sisteme, organizatiile au o dinamica specifica, manifestata att la nivelul formarii si evolutiei n
timp a ansamblului organizational, ct si la nivelul proceselor si fenomenelor psihosociale pe care le implica
functionarea, n planul diferitelor subsisteme componente si pe diferitele trepte ale structurarii si evolutiei
acestora.
Indiferent de natura lor, organizatiile parcurg urmatoarea serie de etape, a caror durata poate varia n limite
foarte largi: proiectare, cristalizare, evolutie, functionare matura si - n final - transformare, destructurare sau
dizolvare. Daca organizatia are caracter formal, proiectarea sa se realizeaza n cadrul unei institutii
supraordonate si consta n fixarea obiectivelor, delimitarea cadrului legal de functionare, stabilirea organigramei
- cu functii distribuite pe fiecare pozitie statutara, precum si a mecanismelor de decizie si control intern si
extern. Caracteristicile institutiei care are initiativa organizationala vor marca n mod esential trasaturile si
dimensiunile psihosociale ale noii organizatii, mai ales pe directia marimii acesteia, a gradului de centralizare,
intensitatii administrative , deschiderii, stilului de conducere si formelor de control social.
Pornind de la numeroase observatii empirice, se poate formula principiul reproducerii organizationale,
conform caruia institutiile si organizatiile supraordonate tind sa-si transfere caracteristicile la nivelul tuturor
formelor de organizare pe care le initiaza sau pe care le controleaza. Pentru a rupe acest cerc vicios al
reproducerii organizationale este necesara implicarea mai multor institutii n actul de initiere si proiectare a unor
noi organizatii.
n etapa cristalizarii se asigura conditiile materiale ale desfasurarii activitatilor, se selecteaza si se formeaza
personalul n raport cu organigrama existenta, se elaboreaza regulamentele interne de functionare si ncep sa se
precizeze principalele directii functionale ale organizatiei, n conditiile particulare oferite de o anumita situatie
politica, economica si sociala.' Aceste configurari initiale ale organizatiei au loc prin intermediul unui nucleu de
personal, selectat si numit de la un nivel ierarhic superior. Caracteristicile psihoindividuale ale acestui nucleu
vor marca puternic multe dintre trasaturile functionale si psihosociale ale viitoarei organizatii. De aceea, este
necesar ca n aceasta etapa selectia si activitatea grupului cu care se ncepe activitatea organizationala sa fie cu
atentie urmarite si supervizate de serviciile specializate de la nivelul institutiilor care au initiat nasterea noii
organizatii. Tot acum se vor forma si primele structuri informale de influenta, socioafective sau de comunicatie,
structuri ale caror caracteristici si evolutii vor marca profund istoria respectivei organizatii.
Urmeaza o etapa de evolutie, care se va ncheia cu definitivarea activitatii de completare si formare a
personalului pentru toate compartimentele, paralel cu desfasurarea progresiva a activitatilor specifice, conforme
obiectivelor respectivei organizatii. Totodata, se vor forma, pe coordonatele lor principale, si structurile
informale la nivelul ntregului sistem, existnd tendinta ca acestea sa reproduca caracteristicile structurilor
informale nucleare, aparute n etapa anterioara, a cristalizarii organizatiei. De remarcat faptul ca
disfunctionalitatile aparute n aceste perioade vor fi foarte greu de nlaturat, datorita ascendentei morale,
98
structurale si functionale pe care o vor capata microgrupurile formate de la nceput n cadrul respectivei
organizatii.
n perioada functionarii mature, activitatile organizatiei vor fi orientate aproape exclusiv pe directia
realizarii obiectivelor constitutive, pe fondul existentei unui echilibru relativ stabil ntre structurile formale si
cele informale, dupa ce n prealabil s-a reusit satisfacerea diferentiata a trebuintelor psihoindividuale si
psihosociale ale membrilor. Dintre fenomenele psihosociale cele mai importante care actioneaza n aceasta
perioada amintim: manifestarea activa a coeziunii organizationale, pe fondul atingerii unui nivel nalt de
integrare si participare a membrilor la viata de organizatie; identificarea personalului de baza cu valorile
reprezentate de respectivul sistem organizational; o adaptare superioara n plan profesional, relational si social,
n urma exercitarii unor roluri si modele comportamentale dovedite eficiente; dezvoltarea unor mecanisme de
autocorectie spontana a disfunctionalitatilor aparute n diferite planuri; constituirea unei traditii organizationale,
care va fundamenta si orienta n mare masura formele si directiile de manifestare ale membrilor, grupurilor si
sistemului n ansamblu. nsa, pe acest fond general pozitiv, vor aparea si tendinte din ce n ce mai puternice de
manifestare inertiala si conservatoare, care pot afecta puternic deschiderea spre creatie, flexibilitate
organizationala si capacitatea de adaptare la situatiile noi generate de evolutiile sociale, politice, economice,
stiintifice si tehnologice. .
Ca urmare a evolutiilor sau mutatiilor aparute n planul general al vietii sociale, a efectelor inertiei si
conservatorismului organizational asupra eficientei si capacitatii de adaptare, precum si n urma acutizarii unor
disfunctionalitati interne, organizatiile ajung frecvent ntr-o situatie care impune cu necesitate reorganizarea sau
dizolvarea. De regula, acest moment este precedat de o etapa involutiva, n care apar si se amplifica starile de
conflictualitate interna si externa, are loc o scadere a performantelor profesionale, apar frecvent situatii de criza
institutionala, cu reverberatii n plan economic, politic si social etc. Fenomenele legate de transformarea,
involutia sau dezintegrarea organizatiilor produc efecte puternice n plan psihoindividual si psihosocial, nsa
foarte diferentiate pe categorii de personal (n functie de statut, tipul si nivelul de pregatire profesionala,
vechimea n organizatie, calitatea statutelor conexe, vrsta, sex, pozitia ocupata n structurile informale ale
organizatiei s.a.).
Pentru anumite categorii de personal care s-au afirmat social si profesional n vechiul context
organizational, sau pentru cele care sunt mai conservatoare, sau mai au putin timp pna la pensionare,
schimbarile care se prefigureaza n aceste mprejurari pot avea un caracter dramatic, cel mai adesea fiind
asimilate cu o negare a ntregii lor activitati de pna atunci. Acest fapt va determina o rezistenta considerabila
fata de procesele care au loc, fiind nevoie de o subtila interventie psihologica pentru a reduce sau contracara
acest fenomen. Dimpotriva, alte categorii de personal cu o vrsta mai redusa, mai flexibile ca mentalitate sau a
caror profesiuni faciliteaza afirmarea n noile conditii, vor face eforturi pentru a impune schimbarea structurilor
si mentalitatilor din cadrul organizatiei care nu le asigura satisfacerea acestor aspiratii. Multe aspecte ale
dinamicii organizationale tin de raporturile dintre aceste doua fenomene.
De regula, toate schimbarile de mare amplitudine care au loc n cadrul unor organizatii, mai ales cnd
acestea si-au consolidat o anumita traditie, au un caracter compulsional si conflictual, declansnd numeroase
disfunctionalitati si momente de criza n cadrul relatiilor interpersonale si intergrupale, pe de o parte, si ntre
structurile fonmale si cele informale, pe de alta parte.
Procesele psihosociale implicate n dinamica organizationala. n cadrul organizatiilor actioneaza - nsa pe
coordonate noi - aceleasi categorii de procese psihosociale fundamentale ca si n cadrul microgrupurilor sociale:
procesele de realizare a sarcinii, de comunicare, de influenta, socioafective, motivationalatitudinale si
participativ-axiologice (v. Cap.6.2.). Corelativ, vor aparea sase categorii de structuri psihosociale, din a caror
interferenta si interconditionare va rezulta o alta serie de procese si fenomene psihosociale secundare: cele
legate de integrare si participare, de coeziune si conflictuale, de stil de conducere si climat psihosocial. Noile
particularitati pe care le capata procesele psihosociale n cadrul organizatiilor sunt legate nemijlocit de actiunea
a doua categorii principale de factori: a) modul de structurare a grupurilor conexe (sau grupurilor secundare,
ntr-o alta terminologie); b) influenta directa a institutiilor sub incidenta carora s-au format organizatiile
respective, precum si modul de exercitare a controlului social asupra lor.
Procesul de realizare a sarcinii. Dupa cum s-a aratat, din perspectiva psihosociologiei microgrupurilor,
organizatia presupune existenta unui grup secundar, format din mai multe grupuri primare (microgrupuri) aflate
99
n raporturi de conexitate, determinate de relatiile functionale impuse de realizarea obiectivelor generale ale
organizatiei. Structura relatiilor de conexitate dintre compartimente (respectiv dintre microgrupurile aferente) va
depinde n mod esential de natura sarcinii organizatiei.
Analiza complexa a unor categorii de sarcini foarte diferite (productive, stiintifice, de proiectare,
educationale, militare s.a.), a evidentiat faptul ca acestea pot fi delimitate pe trei dimensiuni complementare: a)
dimensiunea fizicosubstantiala, care reflecta natura elementelor materiale si a transformarilor fizico-mecanice
pe care le implica realizarea sarcinii; b) dimensiunea structurala, care evidentiaza modul optim de divizare a
sarcinii generale n subsarcini care pot fi realizare independent n cadrul diferitelor compartimente ale
organizatiei; c) dimensiunea functionala, care releva configuratia necesara a relatiilor functionale dintre
membrii grupurilor si dintre compartimente, care sa asigure realizarea optima a sarcinilor particulare si
generale.
Consideram structura functionala a sarcinii ca avnd o importanta majora att n ceea ce priveste analiza
psihologica a activitatilor, ct si n ceea ce priveste functionarea organizatiilor. ntr-adevar, realizarea sarcinii
generale a unei organizatii presupune diviziunea acesteia pe subsarcini, distribuite spre rezolvare diferitelor
compartimente: sectoare, sectii, ateliere si servicii. n functie de natura sarcinii generale si a tehnologiilor
folosite, ntre sarcinile particulare distribuite spre realizarea diferitelor compartimente vor exista anumite relatii
functionale: de tip aditiv, complementar, convergent, conjunctiv, disjunctiv sau compensator ( v. tabelul 7.1.).
Pentru stabilirea structurii functionale optime a unei sarcini sunt necesare analize operationale cu caracter
interdisciplinar, care sa evidentieze aspectele tehnice, tehnologice, psihosociale si organizatorice pe care le
implica activitatile din cadrul fiecarui compartiment. Pentru fiecare tip de sarcina, performanta potentiala a
organizatiei va depinde de anumite raporturi optime ntre diferitele componente ale sistemului de relatii
functionale solicitate de realizarea
obiectivelor generale. Cunoasterea respectivilor parametri functionali constituie punctul de plecare n elaborarea
strategiilor de optimizare a activitatii n cadrul diferitelor organizatii, dupa cum se va vedea ntr-un subcapitol
urmator.
Tabel
Tipul
sarcinii:

Relatiile functionale
specifice (r.f.);
reprezentarea
grafica a unui
exemplu tipic.

Influenta asupra
productivitatii
potentiale (p.p.)

Exemple tipice:

Aditiva

r f. independente, de
acelasi tip
p.p. este functie de
suma
performantelor
individuale p1:

Asamblarea paralela
a unor dispozitive:
activitati similare
desfasurate paralel
n mai multe
sectoare
(compartimente)

Complementara

r.f. independente, de
tip diferit

p.p. se calculeaza
pentru fiecare
compartiment.

Sectoare mixte, care
permit diviziunea
muncii, fiecare
sector actionnd
specializat.

Convergenta

r.f. prin
interconditionare,
converg spre acelasi
obiectiv

p.p. depinde de
calitatea
interactiunilor si de
capacitatile
individuale
Sectoare proiectare
sau de creatie,
orientare pe
subanasmbluri:
unitati militare cu
100
(sectoriale).

diferite specialitati.

Conjunctiva:

r.f. dispuse n lant

p.p. depinde de
compartimentul
(membrul) cu cea
mai mica capacitate
(performanta)

Lucrul la banda
rulanta. Sectoare
care prelucreaza
produse semifinite
oferite de alte sect.

Disjunctiva:

r.f. au mai multe
puncte succesive de
convergenta:

pp. este dependenta
de capacitatea
(competenta)
punctelor de
convergenta (Xi).

Organizatii cu
structuri functionale
dispuse ierarhic:
servicii de
informatii

Compensatorie:

r.f. complexe,
bilaterale, cu bucle
circulare si feed-
back-uri, permitnd
corectii:

pp. depinde de
media capacitatilor
(performantelor)
sectoarelor
implicate.

Activitati de
proiectare sau
creatie n grup.
Executie de
prototipuri.
Elaborare de
strategii.


Pornind de la analiza structurii sarcinii, parametrii conexitatilor (numarul punctelor de articulatie si gradul de
conexitate pentru fiecare punct), a caracteristicilor tehnologiilor folosite pentru realizarea sarcinii si a
capacitatilor profesionale ale membrilor grupurilor se poate determina o structura functionala optima pentru un
anumit sistem organizational. n functie de caracteristicile acestei structuri se determina fluxurile
informationale, gradul optim de ncarcare pentru fiecare compartiment, punctele critice din cadrul fiecarui
sector s.a. Aceste analize solicita frecvent metode si instrumente matematice foarte specializate, precum teoria
grafurilor, calculul matriceal, teoria jocurilor s.a., care trebuie corelate cu o abordare psihosociologica
complementara.
Procesele de comunicare. Desfasurarea tuturor activitatilor din cadrul unei organizatii este conditionata n mod
esential de calitatea proceselor comunicationale care au loc la nivel interdepartamental, intergrupal si
interpersonal. Cele mai multe disfunctionalitati aparute ntr-un cadru organizational se datoreaza n mare
masura unor retele si procese comunicationale nesatisfacatoare n ceea ce priveste continutul, modul de
desfasurare si modalitatile de utilizare a informatiei vehiculate. Factorii psihoindividuali si psihosociali care
intervin n cadrul acestor procese detin o pondere considerabila, strategiile de optimizare a comunicarii fiind
centrate prioritar pe aceasta dimensiune.
Informatia vehiculata n cadrul unei organizatii poate fi de mai multe tipuri: tehnologica, organizatorica, de
evaluare si control, de coordonare sociala si de consum psihologic. Pentru fiecare tip de informatie, sunt statuate
n mod formal, sau se formeaza spontan n mod informal, anumite retele de circulatie a informatiei respective,
retele caracterizate printr-o serie de parametru: forma de structurare , gradul de centralitate, capacitate
informationala, viteza de transmitere, fidelitate si capacitatea de corectie a erorilor de mesaj.
Dupa cum s-a aratat, configuratia retelelor de comunicatie poate fi sub forma de lant, cerc, stea, y
(ramiffcata) sau mixta (v. cap.6.2.). Daca la nivelul microgrupurilor pot fi ntlnite frecvent toate aceste
configuratii, n cadrul organizatiilor singurele care prezinta importanta sunt cele stelate, ramificate sau mixte; de
fapt, poate acestea pot fi reduse la specii ale retelelor ramificate.
Pentru o analiza a formelor retelelor de comunicare este necesara introducerea unor indicatori structurali
suplimentari, cu relevanta si n plan psihosocial: nivel informational (N
i
), gradul de completitudine
informationala (C
i
), indicele de control informational pentru fiecare nivel ierarhic (I
si
) s.a
xxxxxx
101
Completitudinea informationala a retelei: C
i
= 2n / (N
2
- N) = 0,22 ; unde N reprezinta numarul de elemente
ale retelei (9, n exemplul de mai sus), iar n este numarul real al verigilor de comunicare ntre elementele retelei
(8). C
i
poate lua valori ntre 0 si 1.
Gradul de centralitate al retelei evidentiaza configuratia sursei de informatii n cadrul unei anumite organizatii.
Aceasta poate fi o singura persoana, n cazul unor structuri ierarhice rigide, sau poate fi constituita din mai
multe persoane sau grupuri, n cazul organizatiilor descentralizate. n primul caz se constata aparitia unor
fenomene psihosociale care de cele mai multe ori au efecte negative asupra functionarii sistemului
organizational: un puternic sentiment de dependenta profesionala si psihosociala a celor care ocupa pozitii
ierarhice inferioare; o motivatie si o implicare personala invers proportionale cu pozitia ierarhica ocupata n
reteaua de comunicatie; aparitia unor comportamente si atitudini arbitrare ale celor care ocupa pozitii foarte
nalte n structura informationala, prin asimilarea accesului la informatie cu o calitate personala, concentrarea
responsabilitatii la nivelurile cele mai nalte, paralel cu derobarea de responsabilitate la cele inferioare s.a.
Capacitatea informationala a retelei exprima raportul dintre cantitatea de informatie transmisa si receptionata n
unitatea de timp, n timp ce viteza de transmitere, care este un indicator complementar, exprima timpul necesar
pentru ca o informatie sa ajunga la destinatar, fara distorsiuni care sa depaseasca redundanta mesajului.
Fidelitatea informationala releva gradul de similitudine dintre informatia transmisa si cea receptionata. Aparitia
fenomenului de distorsionare a mesajului poate avea numeroase cauze, de natura tehnica, organizatorica,
psihosociala sau psihoindividuala. Standardizarea limbajelor, eliminarea verigilor informationale inutile, o
pregatire profesionala superioara, verificarea prin feed-back a mesajelor receptionate, eliminarea
incongruentelor structurilor de grup sau asigurarea unei motivatii superioare sunt cteva dintre modalitatile prin
care se poate asigura o fidelitate superioara a mesajelor - conditie esentiala pentru o buna functionare a oricarui
sistem organizational.
Capacitatea de corectie a erorilor este unul dintre cei mai importanti indicatori ai retelelor de comunicatie,
acesta fiind conditionat de raportul dintre numarul de conexiuni directe si cele inverse, lundu-se n calcul si
nivelurile ierarhice ntre care se realizeaza feed-back-urile.
Pentru a se determina indicatorul privind Capacitatea de corectie a erorilor (C
c
) se iau n calcul, cu ponderi
diferite, numarul de conexiuni inverse ntre nivelurile ierarhice tangente, ct si cele dintre cele disjuncte, care se
afla n relatii ierarhice indirecte. Aceste ultime tipuri de relatii de feed-back au o pondere mult mai mare n
realizarea corectiilor att n ceea ce priveste procesul de comunicare, ct si celelalte procese si activitati din
cadrul unei organizatii (coordonare, control, activitati de baza etc.). In cele doua cazuri prezentate mai jos, s-a
putut constata ca al doilea tip de structurare a comunicarii producea cu cca. 35 % mai putine erori dect primul,
datorita saturarii superioare cu feed-back-uri negative.
Procesele de influenta. Orice forma de organizare presupune totdeauna si n mod necesar un sistem de
autoritate, fara de care interactiunea sistematica si orient ta teleologic dintre membri, grupuri si compartimente
nu ar fi posibila. Sistemul de autoritate consta din ansamblul factorilor psihosociali prin care se orienteaza,
controleaza si influenteaza comportamentele, atitudinile, motivatiile si sentimentele membrilor unei organizatii.
Acest sistem poate fi formal sau informal, concentrat sau difuz, personalizat sau impersonal, de ordin material
sau spiritual (ideologic), real sau invocat, cu actiune permanenta sau temporara, cu autoritate exercitata direct
sau prin mandat.
nsa, indiferent de natura sa, sistemul de autoritate implica trei componente principale: a) o componenta
functionala, rezultata din necesitatea obiectiva de coordonare a actiunilor persoanelor implicate n realizarea
unei sarcini comune, n conditii determinate de ordin material, tehnologic sau social; b) o componenta
psihosociala, determinata de mecanismul interactional (de ordin interpersonal si grupal) declansat de
imperativele actiunii n comun pentru realizarea unei anumite sarcini; c) o componenta psihologica, constnd
din ansamblul vectorilor motivationali care pot fi satisfacuti prin participarea la viata unei organizatii.
Determinarea profilului sistemului de autoritate constituie unul dintre cele mai puternice instrumente prin care
se poate explica fenomenologia psihosociala subiacenta functionarii unei anumite organizatii; totodata, acest
instrument permite att analize diagnostice si prognostice de mare finete, ct si elaborarea unor strategii de
optimizare a activitatilor din cadrul organizatiilor.
(a) Implicarea n realizarea unor obiective prin intermediul unei organizatii presupune implicit acceptarea unui
sistem de coordonare si control, a carei rigoare este n strnsa dependenta de natura obiectivelor, semnificatia si
102
importanta acestora att n plan social ct si individual. Aceasta componenta a sistemului de autoritate are n cea
mai mare masura un caracter impersonal, derivnd din necesitatea obiectiva de coordonare a eforturilor
membrilor oricarei colectivitati atunci cnd se actioneaza n comun pentru realizarea unei sarcini determinate.
Cu ct sarcina este mai Importanta si mai dificila, cu ct aceasta are o semnificatie sociala mai nalta, si cu ct
este mai concordanta cu motivatiile individuale si de grup, cu att persoanele din sistemul de conducere sunt
nvestite implicit cu o mai mare autoritate de ordin functional, perceputa de membrii organizatiei ca o conditie a
realizarii obiectivelor urmarite. Calitatile personale ale celor investiti cu autoritate functionala o pot augmenta,
redirectiona sau diminua, n functie si de contextul material si social n care se desfasoara activitatile de baza ale
organizatiei.
(b) Cadrul organizational creeaza premisele structurarii microgrupurilor sociale, a caror componente
socioafective si de influenta informala vor interactiona dinamic cu elementele functionale ale autoritatii
mentionate anterior. n acest nou context, autoritatea se personalizeaza, liderii formali intrnd ntr-un sistem de
relatii socioafective si de comunicare interpersonala care va constitui fundalul exercitarii atributiilor legate de
coordonarea si controlul activitatilor de baza. Ca tendinta generala, microgrupurile astfel formate vor prelua,
uneori selectiv, normele si valorile formale specifice organizatiei respective, convertindu-le ntr-un cadru
normativ informal, cu o puternica ncarcatura psihosociala; paralel, se vor constitui mecanismele de presiune
spre conformism, care vor adauga o noua dimensiune sistemului de autoritate functionala, marindu-i astfel
capacitatea de influentare a comportamentelor individuale si de grup.
(c) Orice organizatie, prin obiectivele pe care le propune, prin valorile pe care le promoveaza si prin
cadrul psihosocial pe care l creeaza, face posibila satisfacerea unei serii de trebuinte psihoindividuale: de
integrare, control si relationare sociala; trebuinte socioafective; de protectie, recunoastere sociala si valorizare
personala etc. Capacitatea de satisfacere a acestor trebuinte confera sistemului de autoritate din cadrul
organizatiei o dimensiune psihoindividuala foarte semnificativa: proportional cu gradul de satisfacere
diferentiata a vectorilor motivationali individuali si de grup, organizatia capata o semnificatie anume n sistemul
personal de valori, putndu-se ajunge pna la o totala identificare a persoanei cu organizatia ca entitate sociala,
cu obiectivele, normele si valorile sale. Deseori, se constata aparitia unor factori motivationali secundari, cu o
forta energizanta superioara factorilor primari amintiti mai sus: apartenenta la o organizatie cu un nalt prestigiu
social poate exercita o asemenea forta de atractie, nct avatarurile acestei optiuni sunt minimalizate, chiar cu
pretul ca unii vectori motivationali primari sa fie satisfacuti ntr-o masura mult mai mica dect n cadrul unei
organizatii cu un statut obisnuit. Anumite organizatii au capacitatea de a-si crea o aura care le confera un
prestigiu cu totul deosebit; aceasta aura se transfera si asupra membrilor organizatiei, acest fenomen fiind cu
att mai vizibil cu ct pozitia ocupata n ierarhia organizatiei este mai nalta. Persoanele care beneficiaza de
acest "transfer de aura" sunt frecvent percepute n afara prin prima calitatilor atribuite organizatiei, printr-o
interesanta interpretare si resemnificare a comportamentelor, actiunilor si trasaturilor de personalitate ale celor
n cauza.
Sintetiznd, autoritatea unei organizatii si implicit capacitatea acesteia de a exercita o influenta ct mai
mare asupra comportamentelor intra- si extraorganizationale depind de urmatoarea serie de factori:
Importanta sociala a obiectivelor explicite si implicite ale organizatiei.
Semnificatia care se acorda, n plan social, psihosocial si individual acestor obiective, independent de
importanta lor reala.
Convergenta dintre obiectivele organizatiei si cele care corespund vectorilor motivationali individuali si de
grup: interese materiale si spirituale; trebuinte legate de protectie si integrare sociala s.a..
Capacitatea organizatiei de a crea un cadru favorabil structurarii unor microgrupuri care sa sustina n plan
informal valorile, normele si activitatile specifice.
Concordanta dintre importanta statutelor din compartimentele de conducere, coordonare si control, pe de o
parte, si competenta profesionala si sociala a persoanelor care ocupa respectivele pozitii.
Gradul de identificare a membrilor cu organizatia din care fac parte si -mai ales - cu valorile pe care aceasta le
promoveaza.
Performantele reale obtinute de organizatie n ndeplinirea obiectivelor sale.
Raporturile organizatiei cu alte diferite institutii ale sistemului social.
103
Procesele socioafective. Dupa cum s-a aratat, personalul unei organizatii se structureaza functional ca un grup
secundar, format din mai multe grupuri primare, aflate n anumite raporturi de conexitate. n consecinta,
raporturile socioafective dintre membri se dezvolta n forme mult mai complexe dect cele care au fost analizate
la nivelul microgrupurilor sociale.
n primul rnd, vom decela o structura socioafectiva la nivelul microgrupurilor constituite formal n cadrul
diferitelor compartimente functionale de baza ale organizatiei; acestea sunt cele mai mici unitati functionale
(ateliere, birouri, laboratoare), n care membrii interactioneaza direct si constant la realizarea unei sarcini
comune si de regula n acelasi spatiu fizic. Prin intermediul metodelor clasice, se poate stabili statutul
sociometric al fiecarui membru, iar acesta se raporteaza la statutul formal din structura autoritatii, sau la cel
strict functional, derivat din structura activitatilor de realizare a sarcinii (v. tabelul 7.1). Performantele, climatul
psihosocial si nivelul de conflictualitate vor fi determinate n cea mai mare masura de congruenta dintre aceste
structuri, corelativ cu stilurile de conducere practicate de liderii formali, la diferite niveluri ierarhice (48, 173).
n al doilea rnd, este necesara determinarea configuratiei sociometrice la nivelul grupului secundar
structurat la nivelul unor compartimente de rang superior: sectii, sectoare, servicii. Grupul secundar rezulta n
urma conexarii functionale a mai multe grupuri primare, prin intermediul unor puncte de articulatie care, la
rndul lor, sunt caracterizate prin "indicele de conexitate. Calitatile profesionale si psihosociale ale zonelor de
conexare dintre mai multe grupuri primare sunt cele ce vor conditiona n mod esential performantele n cadrul
respectivului compartiment. De subliniat faptul ca nu este indicata determinarea directa a structurii preferentiale
la nivelul grupului secundar, fara ca n prealabil aceasta sa fie relevata la nivelul grupurilor primare constitutive.
Procednd astfel, apar unele distorsiuni care limiteaza sensibil utilitatea demersului de optimizare a structurilor
si proceselor psihosociale de grup.
Congruenta structurii socioafective a grupului n raport cu structura sarcinii constituie un concept
operational de baza, pe care 1-am elaborat pornind de la notiunea matematica de "distanta". Aceasta permite
evaluarea riguroasa a gradului de asemanare dintre doua sau mai multe obiecte, definite printr-o diagrama, graf
sau matrice, nsa implica o relatie simetrica ntre obiectele comparate, ceea ce o face inutilizabila pentru
psihosociologie, unde exista totdeauna o prevalenla asimetrica a unei structuri sau proces asupra altora.
Notiunea de congruenta este fundamentata pornind de la acest principiu de asimetrie functionala a
structurilor de grup, fiind definita astfel:
Fie o multime numarabila E = E
l
, E
2
... E
n
si doua grafuri A si B definite n E. Congruenta dintre A
(structura relatiilor functionale) si B (structura socioafectiva a grupului) este:
(1) C
AB
=
n
ij=1
( a
ij
. b
ij
) Unde, a
ij
si b
ij
sunt elementele matricelor asociate
grafurilor A si B, iar c
ij
se defineste n functie de
elementele bij astfel:

a
ij
= 0, cnd nu exista relatii functionale ntre a
i
si a
j

= 1, cnd exista asemenea relatii functionale

b
ij
= 0, relatii afective neutre ntre a
i
si a
j

= 1, relatii pozitive, de atractie de la a
i
la a
j
;
= -l, relatii de respingere de la a
i
la a
j
,
c
ij
= 0, pentru b
ij
= 1
= 1, pentru b
ij
= 0
= 2, pentru b
ij
= -1
S=
=
niJyijbaCAB1)(
Dupa cum se poate observa, Congruenta (C) poate lua valori ntre limitele 0 si 2m, unde m este numarul
total al relatiilor functionale din cadrul grupului cercetat, n raport cu o anumita sarcina. Pentru a putea compara
congruenta structurilor din grupuri de marimi diferite, sau implicnd un alt numar de relatii functionale, este
necesar sa normalizam relatia (1); astfel, vom obtine indicele de congruenta (I
c
), care va permite o analiza
104
comparativa dintre doua sau mai multe grupuri, avnd chiar sarcini diferite. Deci: (2) Ic = 1 - C
AB
/ 2m , cu
valori ntre 0 si 1.
Procesele motivationale. n cadrul organizatiilor interfereaza si se conditioneaza reciproc trei categorii de factori
motivationali. a) factori specifici structurii motivationale individuale, cu valoare infrastructurala, ntre care vom
gasii trebuintele, motivele, interesele si aspiratiile care-i sunt specifice unei persoane, formate n ontogeneza, n
afara respectivului cadru organizational; b) factori motivationali de grup, generati si modelati prin intermediul
proceselor psihosociale de grup, si care se manifesta exclusiv n acest cadru; c) factori motivationali generati
exclusiv ca urmare a apartenentei la o anumita organizatie, cu o valoare suprastructurala n raport cu celelalte
doua categorii, pe care le influenteaza selectiv, n functie de pozitia ocupata la un moment dat n cadrul
sistemului.
Este evident faptul ca fiecare persoana vine n cadrul unei organizatii cu o structura motivationala
proprie, dar care se adapteaza si se ajusteaza n contextul interactiunilor grupale. Are loc o polarizare si o
vectorizare a factorilor motivationali individuali pe criterii de convergenta, complementaritate sau chiar
divergenta, nsa pe fondul unei interdependente si stabilitati relative care ne ndrituiesc sa vorbim de o structura
motivationala grupala. Pe masura ce organizatia se maturizeaza, aceasta structura integreaza noi elemente care
tin de caracteristicile generale ale sistemului si de pozitia pe care o ocupa n raport cu alte organizatii si institutii
sociale. Dealtfel, nu este posibila ntelegerea modului de functionare a grupurilor primare si secundare
subiacente organizatiilor fara a lua n considerare articularea si atmonizarea factorilor motivationali individuali
n cadrul unei structuri globale, context n care sistemul si ndeplineste una dintre principalele sale functii:
satisfacerea diferentiata a trebuintelor membrilor sai. Mai mult, observatiile noastre arata ca momentul
constituirii structurii motivationale precede ntr-o oarecare masura nchegarea structurilor de autoritate si a celor
afective, n raport cu care joaca rolul unei infrastructuri, alaturi de structura sarcinii. Totusi, subliniem faptul ca
nu putem vorbi dect n termeni destul de relativi despre o anumita prioritate n constituirea structurilor
psihosociale din cadrul organizatiilor, intercondilionarile si interdependentele dintre acestea fiind foarte strnse.
Corelativ vectorilor motivationali se manifesta si atitudinile interpersonale, cele fata de activitate si
organizatie ca ntreg, astfel ca -odata cu maturizarea sistemului - se poate vorbi de o structura motivational-
atitudinala care exprima cu mare fidelitate raporturile intra si intergrupale, capacitatea sarcinii de a polariza
eforturile membrilor, functionalitatea sistemului de conducere, coeziunea organizationala, potentialitatea de
conflict intern s.a. n consecinta, structura motivational-atitudinala va detine o pondere considerabila n
dinamica grupurilor componente si a organizatiei ca ntreg.
Determinarea structurii motivational-atitudinale din cadrul unei organizatii implica o metodologie relativ
complexa. Pornind de la o analiza detaliata a determinatiilor n cmpul carora functioneaza organizatia, se
stabileste o lista de factori motivationali potentiali, care se refera la urmatoarele aspecte: caracteristicile sarcinii,
conditiile fizice si materiale ale activitatii, stilul de conducere, calitatea raporturilor umane, recunoasterea
meritelor, posibilitati de promovare, remuneratie, siguranta locului de munca, receptivitatea la creatie,
flexibilitatea administrativa, sanctiuni si recompense s.a. Stabilirea repertoriului de factori motivationali este
corelativa cu estimarea ponderii teoretice pe care acestia o au n contextul unei optime functionari a
organizatiei. Pe aceasta baza, se elaboreaza un chestionar, n care se solicita ordonarea listei dupa importanta pe
care membrii o acorda fiecarui factor; prelucrarea rezultatelor, dupa frecventa, se face la nivelul grupurilor,
sectiilor si sectoarelor. n a doua etapa, se solicita o apreciere a masurii n care fiecare factor motivational este
satisfacut la un moment dat, si care este expectatia privind situatia n viitor. Prin cumularea si interpretarea
acestor rezultate se obtine o imagine de mare finete a structurilor motivationale care actioneaza la nivelul
fiecarui compartiment, imagine indispensabila pentru orice demers diagnostic, prognostic sau corectiv n ceea
ce priveste performantele sau functionalitatea generala a organizatiilor ( 48,169 ).
Procesele participativ-axiologice. Dupa cum s-a aratat, constituirea organizatiei ca sistem dinamic presupune o
succesiune de etape, o dezvoltare progresiva a structurilor psihosociale subiacente, n contextul interactiunii
continue cu mediul social extern si sub imperativele obiectivelor constitutive (a sarcinilor care dau ratiunea de a
fi respectivei organizatii). Aceasta complexa procesualitate se desfasoara n doua planuri distincte, nsa
interdependerite: un prim plan, care evidentiaza evolutia sistemului organizational n ansamblu, si un al doilea
plan, care evidentiaza procesul integrarii individuale a membrilor n cadrul sistemului organizational aflat pe o
anumita treapta a evolutiei sale.
105
Cercetarile experimentale arata ca att microgrupurile considerate izolat, ct si organizatiile care includ
grupuri primare si secundare parcurg n evolutia proceselor integrative mai multe etape. Astfel, dupa opinia lui
Th.M. Mills, dinamica integrarii si participarii la viata de grup implica cinci niveluri calitativ distincte, nsa
interdependerite functional (l50):
(1) Nivelul comportamental: presupune constituirea spontana si progresiva a unui sistem de interactiuni, n care
fiecare membru participant desfasoara un rol strict comportamental-actional, derivat din natura sarcinii asumate
sau care este impusa grupului spre rezolvare.
(2) Nivelul emotional: implica aparitia si manifestarea unor emotii si sentimente de grup, pe fondul
interactiunilor comportamentale. Starile afective se structureaza att n raport cu ceilalti membrii, ct si n ceea
ce priveste obiectivele activitatii, conditiile desfasurarii acesteia, rezultatele obtinute sau evenimentele care pot
aparea n acest context:
(3) Nivelul normativ: cuprinde un ansamblu organizat de reprezentari, idei si reguli, larg mpartasite de catre
membri, despre tot ceea ce constituie aspecte ale vietii de grup si organizatie (ce trebuie facut, cum trebuie
reactionat n anumite mprejurari, ce norme trebuie sa regleze raporturile interpersonale si activitatile comune,
criteriile de acordare a recompenselor si sanctiunilor, sentimentele care sunt considerate firesti fata de situatii,
evenimente, persoane, alte grupuri sau organizatii etc.).
(4) Nivelul teleologic: presupune aparitia si adoptarea unui set de reprezentari si idei despre ceea ce constituie
obiectivele si scopurile fundamentale ale grupurilor si organizatiei de apartenenta, precum si despre modul cum
aceste obiective trebuie ndeplinite pentru a justifica existenta, afirmarea si recunoasterea publica a respectivelor
structuri sociale.
(5) Nivelul axiologic: consta dintr-un set de interpretari despre ceea ce este grupul sau organizatia, despre ceea
ce ar fi de dorit sa devina, si despre ceea ce ar trebui facut pentru a se atinge acest ideal valoric; este vorba de o
interpretare axiologica a ceea ce reprezinta organizatia ntr-un anumit cmp semnificativ de repere, modele si
valori sociale.
Din perspectiva acestui modul, o integrare participativa (si nu una pur formala), presupune dezvoltarea
progresiva a unui sistem de relatii interpersonale, intra- si inter-grupale care sa cuprinda ntr-o maniera
ascendenta comportamente, sentimente, norme, formulari de scopuri si valori la care acestea sa se raporteze. De
fapt, este vorba de o identificare progresiva cu organizatia, cu scopurile si valorile sale, prin considerarea
dezvoltarii si afirmarii personale ca fiind neconditionat legate de recunoasterea si ascendenta organizatiei n
plan social si cultural. Fiecare dintre procesele psihosociale specifice fiecarui nivel determina aparitia unor
structuri specifice, de compartamente, sentimente, norme, scopuri si valori, a caror configuratie se constituie ca
un indicator asupra treptei de evolutie si maturizare pe care se afla respectiva organizatie. ntr-adevar, s-a putut
constata prin experimente si observatii directe ca n cadrul unor grupuri sau organizatii imature sau n faza
incipienta de constituire, cu obiective incerte, fara traditie si prestigiu social, predomina structurile participative
de ordin comportamental si afectiv; n timp ce organizatiile cu obiective clare, circumscrise valoric, si cu un
nalt prestigiu social, dezvolta foarte rapid structuri participative de nivel nalt (normative, teleologice si
axiologice).
Determinarea experimentala a nivelului de dezvoltare a structurilor participativ-axiologice, att la nivelul
unor compartimente, ct si la acela al ntregii organizatii, poate constitui un instrument eficient prin care sa se
identifice disfunctionalitatile sistemului; totodata, printr-o asemenea analiza, se pot obtine sugestii privind
strategiile prin care se poate asigura dezvoltarea sistemului organizational si cresterea performantelor sale
materiale si sociale.
Pentru a fundamenta strategiile unor asemenea interventii optimizatoare este necesara elaborarea unui
modul general, care sa evidentieze interactiunile dintre procesele si structurile psihosociale mentionate anterior.
106


3. Conducerea organizatiilor
ntelese cel mai adesea ca sisteme sociale cu caracter axiologic si teleologic, deci care presupun finalizari
acreditate valoric, prin chiar aceasta organizatiile implica totdeauna o componenta functionala si structurala
esentiala, si anume conducerea. n sensul cel mai general, conducerea consta dintr-un ansamblu de relatii
sociale specifice, implicnd procesele psihosociale de autoritate, putere, comunicare si influenta, prin care se
asigura coordonarea si finalizarea actiunilor umane. ntr-un sens mai restrns, conceptul de conducere are doua
107
acceptii principale: prima se refera la subsistemul tehnic care asigura functionarea unei institutii, organizatii sau
grup n situatii sociale determinate; cealalta semnifica activitatile care se desfasoara n cadrul respectivul
subsistem pentru realizarea acestui obiectiv fundamental.
Definire si caracterizare generala; functiile conducerii
Din perspectiva psihosociala, prin conducere se ntelege un ansamblu de activitati, procese si functii, constnd
din informare, organizare, planificare, coordonare si control, fundamentate pe acte de decizie, prin care se
asigura functionarea precisa, coerenta, operativa si eficienta a diferitelor structuri sociale: institutii, organizatii
si grupuri umane.
Fiind vorba de un subsistem care se dezvolta spontan sau intentional n cadrul oricarui sistem social,
conducerea se prezinta sub doua aspecte complementare: a) un aspect structural, care evidentiaza elementele
ansamblului (membrii si compartimentele) implicate n actul de conducere, pozitia lor in cadrul sistemului si
relatiile dintre ele; b) un aspect functional, care releva rolul fiecarui element al subsistemului n actul de
conducere ca atare (luarea deciziilor, coordonarea, controlul activitatilor s.a.). n cadrul organizatiilor formale,
structura compartimentului de conducere este fixata prin organigrama, mpreuna cu functiile care revin fiecarui
pozitii; nsa, si n acest caz, apar elemente de ordin informal, care augmenteaza, complementeaza sau
paraziteaza activitatea de conducere, pe fondul aparitiei unor procese si fenomene psihosociale deosebit de
interesante, legate de raporturile care se creeaza ntre sistemele de autoritate si putere, pe de o parte, si dintre
formal si informal, pe de alta parte. n cazul organizatiilor informale, subsistemul de conducere apare si se
dezvolta relativ spontan, n jurul unui nucleu de membri deosebit de activi (liderul carismatic, persoanele cu cel
mai nalt prestigiu profesional si social, grupul de initiativa etc.); aici se va manifesta tendinta oficializarii si
formalizarii progresive a structurii astfel create, pe fondul unor procese psihosociale care depasesc de regula
cadrul strict al organizatiei respective.
Din punct de vedere structural, cele mai importante caracteristici ale sistemului de conducere sunt
urmatoarele:
(a) numarul de persoane implicate n activitatii de conducere, asa cum au fost definite mai sus (decizie,
coordonare, control s.a.);
(b) dispunerea pe niveluri ierarhice si pe compartimente a respectivelor persoane, cu specificarea relatiilor
dintre ele;
(c) diferentierea pe compartimente distincte a activitatilor specifice conducerii: luarea deciziilor, planificarea
activitatilor, efectuarea controlului s.a.
n functie de natura organizatiei, specificul obiectivelor pe care le are de ndeplinit si conditiile n care se
desfasoara activitatea exista o proportie optima a dimensiunii aparatului de conducere, care n nici un caz nu
trebuie sa depaseasca 5-10 % din totalul personalului. Un aparat de conducere prea numeros devine
disfunctional datorita suprapunerii inevitabile a atributiunilor, diminuarea raspunderii personale, dificultatilor de
coordonare interna; n aceasta situatie, la nivelul restului organizatiei se creeaza un sentiment de presiune
birocratica nejustificata, de control excesiv si inechitate n distribuirea eforturilor, ceea ce poate afecta serios
climatul psihosocial, relatiile interpersonale si performantele profesionale. n cazul unui aparat de conducere
subdimensionat, exista riscul suprancarcarii acestuia, pe fondul aparitiei unor zone de activitate care scapa
controlului si a manifestarii unor compartimente arbitrare la anumite niveluri ierarhice; n rndul membrilor
organizatiei exista tendinta aparitiei unui sentiment de insecuritate, dezimplicare si insatisfactie.
Functiile conducerii. Aparatul de conducere ndeplineste att o serie de functii specifice, legate nemijlocit de
activitatile prin care se ndeplinesc obiectivele generale ale organizatiei (organizare, planificare, coordonare,
control), ct si o serie de functii nespecifice, colaterale activitatilor de baza, dar pe care le sustin n mod
indirect, n special prin intermediul unor procese psihosociale pe care le genereaza (reprezentare, dezvoltare,
motivare). Toate acestea au nsa un element comun, fundamental pentru orice activitate de conducere: luarea
deciziilor.
Functiile specifice:
Organizarea constituie una dintre functiile principale ale conducerii, care fundamenteaza att constituirea
sistemului organizational ca atare, ct si cadrul necesar exercitarii celorlalte functii si activitati. Organizarea
presupune o activitate complexa, implicnd urmatoarele aspecte:
108
(1) stabilirea coordonatelor formale ale sistemului, a cadrului general n care va functiona si a suportului
normativ necesar desfasurarii activitatii;
(2) delimitarea compartimentelor functionale (sectoare, sectii, ateliere,) si precizarea sarcinilor acestora,
rezultate din defalcarea obiectivului general; se stabileste sistemul de legaturi functionale dintre compartimente,
n concordanta cu tehnologiile folosite si resursele disponibile;
(3) distribuirea responsabilitatilor, resurselor financiare, informationale, umane si materiale , stabilindu-se
totodata normele generale de folosire si criteriile de performanta n utilizarea resurselor pentru fiecare
compartiment;
(4) configurarea retelelor de transmitere a informatiilor, a sistemului de evidenta, codificare si utilizare a
datelor, pe orizontala si pe verticala;
(5) asigurarea coerentei logice si functionale a ntregului ansamblu, prin raportarea sa att la conditiile concrete
n care se desfasoara activitatile, ct si la sistemul de relatii extraorganizationale n care este implicat.
Demersul organizatoric presupune abordarea interdisciplinara a unei game largi de probleme de ordin
tehnologic, psihosocial, informational, financiar si material. n consecinta, un bun organizator trebuie sa posede
calitati psihice si profesionale cu totul deosebite, n principal de ordin intelectual: gndire sintetica si analitica;
imaginatie creatoare si spirit practic-aplicativ; logica riguroasa si intuitie profunda; consecventa strategica si
flexibilitate tactica.
Dupa cum se observa, aceste calitati au un accentuat caracter polar sau complementar, foarte greu de
ntrunit la o singura persoana. Acest fapt explica de ce organizatorii cu adevarat buni sunt personalitati de
exceptie, un fel de rara avis n cmpul vietii sociale.
O buna activitate organizatorica se bazeaza pe cteva principii fundamentale, dar a caror pondere poate sa
varieze ntre anumite limite, n functie de natura organizatiei, importanta si semnificatia sociala a obiectivelor
sale, conditiile concrete n care activeaza - conditii de ordin politic, social, cultural, economic sau fizic, nivelul
de instruire si calificare a membrilor s.a.:
(1) Principiul orientarii prioritare pe sarcina: pentru a-si putea mentine stabilitatea functionala si permanenta n
timp, organizatia trebuie construita pornind de la obiective precis formulate si de la activitatile pe care le
implica realizarea acestora. nsa, respectarea neconditionata a principiului functionalizarii (Scanlan, 1973),
conform caruia obiectivele au prioritate absoluta n raport cu persoanele si grupurile, necesita n mod necesar o
corectie: aceste obiective si activitati sunt realizate cu oameni, iar n multiplele conexiuni ale vietii sociale
respectivele produse" ale activitatii organizationale au nemijlocit o semnificatie psihosociala si socioculturala.
n consecinta, functionarea n sine a unei organizatii, pe criterii exclusive de performanta tehnica, nu poate sa
prevaleze neconditionat asupra implicatiilor psihosociale ale acestei functionari.
(2) Principiul coerentei si completitudinii cadrului normativ: pentru asigurarea unei functionalitati optime a
sistemului organizational este necesara elaborarea unui cadru normativ coerent din punct de vedere logic si cu
un grad de extensiune care sa acopere toate compartimentele structurale si functionale. Contradictiile
prevederilor normative, precum si incompletitudinea lor creeaza premisele unor serioase disfunctionalitati,
conflicte si insatisfactii n rndul personalului, poate acestea ducnd n mod necesar la scaderea performantelor.
(3) Principiul complementaritatii functionale: sarcinile si atributiile diferitelor compartimente trebuie sa aiba un
caracter complementar, evitndu-se att suprapunerile ct si hiatusurile. Singura exceptie se refera la
compartimentele de control, unde sistemul de verificare ncrucisata se poate dovedii foarte eficient n anumite
mprejurari.
(4) Principiul feed-back-ului: ntre toate nivelurile ierarhice , precum si ntre compartimentele adiacente trebuie
sa existe un sistem de conexiuni inverse, care sa permita o informare prompta asupra efectelor deciziilor,
masurilor si actiunilor ntreprinse. n lipsa legaturilor de feed-back nu se poate realiza o corectie operativa a
erorilor, sau nu se pot adapta actiunile la particularitatile unor situatii concrete, cu cele mai drastice consecinte
asupra performantelor si evolutiei generale a sistemului.
Planificarea este o functie adiacenta aceleia de organizare, prin care se asigura esalonarea n timp a actiunilor,
eforturilor si resurselor, astfel nct obiectivele urmarite sa fie realizate ntr-un moment de maxima oportunitate,
cu costuri materiale si umane minime, n concordanta si cu o serie de exigente extraorganizationale. Planificarea
conditioneaza n cea mai mare masura eficienta activitatilor interne, nsa si calitatea raporturilor cu alte
organizatii sau institutii conexe, costurile profesionale, financiare, umane si materiale fiind direct conditionate
109
de calitatea activitatii de coordonare. Pentru aceasta sunt necesare o serie de calitati, n primul rnd de natura
tehnico-organizatorica: cunoasterea ntregului flux tehnologic si a conditiilor pe care le solicita realizarea
fiecarui secvente; o profunda gndire concret-analitica corelata cu un accentuat spirit pragmatic s.a..
Coordonarea este functia prin care se asigura sincronizarea activitatilor, adecvarea reciproca a obiectivelor si
actiunilor fiecarui compartiment, precum si adaptarea dinamica a eforturilor profesionale pentru realizarea cu
maxima eficienta a sarcinilor organizatiei. De multe ori, activitatea de coordonare se cupleaza n mod firesc cu
cea de planificare si control, aceasta fiind de fapt fatete complementare ale actului de conducere. O buna
activitate de coordonare presupune o exacta cunoastere a caracteristicilor obiectivului ce urmeaza a fi realizat, a
tehnologiilor folosite si a resurselor disponibile, pe fondul unor aptitudini psihosociale ale liderului care sa
faciliteze raporturile interpersonale.
Controlul reprezinta una dintre cele mai importante functii ale conducerii, complementara aceleia de organizare,
prin care se asigura respectarea cadrului normativ intern si extern, tehnologiile prescrise, termenele de realizare
si caracteristicile tehnice ale produselor activitatii. Controlul trebuie nteles si proiectat ca o activitate de feed-
back, prin care se adecveaza activitatile la obiectivele vizate, se corecteaza erorile si disfunctionalitatile n
fazele lor primare de manifestare si se asigura respectarea legalitatii.
Principala dimensiune a acestei functii este data de intervalul de control, prin care se ntelege numarul de
persoane, compartimente si activitati pe care le poate controla si coordona n mod eficient un conducator.
Marimea intervalului de control afecteaza direct configuratia structurala a organizatiei: un interval mic implica
o piramida nalta, cu mai multe niveluri ierarhice si mai multe compartimente functionale, n timp ce un interval
mare induce o forma piramidala mai plata, cu mai putine niveluri ierarhice si compartimente. Evident, aceste
diferente se vor regasi si la nivelul cheltuielilor financiare si de personal, ceea ce impune o corecta evaluare a
dimensiunii optime a intervalului de control pentru fiecare situatie n parte. Valoarea optima a acestui parametru
este determinata de tipul organizatiei, structura sa interna, caracteristicile obiectivelor de realizat si trasaturile
generale ale situatiei sociale si profesionale n care actioneaza organizatia. n general, un interval mic de control
faciliteaza o urmarire detaliata, continua si eficienta a activitatii subordonatilor, nsa poate genera la nivelul
acestora un sentiment de insatisfactie datorita limitarii libertatii, initiativei si responsabilitatii personale. Pe
acest fond, scaderea motivatiei si implicarii individuale poate determina reducerea performantelor, desi costurile
sunt mai mari. Un interval de control mare poate determina fie o suprasolicitare a conducatorului, fie o
activitate mai superficiala din partea acestuia, fie tendinta de a delega subordonatii cu o mai mare autoritate si
responsabilitate. nsa, daca Controlul va fi exercitat preponderent asupra unor puncte nodale sau critice ale
activitatilor, initiativa, implicarea si motivatia superioara a subordonatilor pot compensa eventualele efecte
negative aparute n acest context (220, 223).
Functiile nespecifice:
Reprezentarea este o functie care se manifesta n plan extern, n contextul relatiilor cu alte grupuri, organizatii si
institutii, dar si n raport cu opinia publica si persoane semnificative, considerate separat. Prin conducator
organizatia se personalizeaza: reprezentativitatea, vizibilitatea sociala, carisma, inteligenta sau competenta
socioprofesionala a acestuia devenind cel mai adesea marca" sau simbol pentru ntregul sistem pe care l
reprezinta. Fenomenul se manifesta si n sens invers: o organizatie cu un nalt prestigiu, cstigat n timp prin
performanta, traditie, natura speciala a activitatilor pe care le desfasoara s.a., transfera asupra conducatorilor sai
o aura sociala" care -de multe ori- nu are o legatura directa cu acele calitati personale care sunt presupuse
pentru o asemenea functie.
Mentinerea si dezvoltarea organizatiei revine ca o atributie implicita pentru conducator, ca o conditie de baza
pentru ndeplinirea obiectivelor asumate. La tendinta naturala" a oricarui sistem organizational de a-si preciza
din ce n ce mai riguros limitele, paralel cu extinderea acestora, se adauga o alta tendinta, vizibila la nivelul
activitatilor explicite desfasurate de conducere, prin care se vizeaza aceleasi obiective, ca o modalitate de
legitimare superioara a pozitiilor ocupate, dar si pentru obtinerea de mai multa putere. Asigurarea coerentei
organizationale, cresterea reprezentativitatii sociale, obtinerea unor performante superioare, largirea zonelor de
autoritate si a atributiilor, cresterea numerica, motivarea superioara a membrilor s.a., sunt mijloacele cele mai
folosite de conducere pentru consolidarea si dezvoltarea organizatiei pe care o reprezinta. n acest domeniu,
inteligenta sociala a conducatorului poate avea un rol mai mare dect simpla sa competenta profesionala sau
travaliul depus n activitate.
110
Motivarea diferentiata a membrilor este o functie corelativa aceleia de mentinere si dezvoltare a organizatiei, si
care revine conducerii ca o conditie de baza pentru ndeplinirea tuturor obiectivelor explicite sau implicite ale
acesteia. Conform unui cunoscut principiu al psihologiei, nu exista dect o singura modalitate cu adevarat
eficienta de a determina pe cineva sa faca bine un lucru: si anume, sa-1 faci sa doreasca sa faca acel lucru; cu
alte cuvinte, sa-1 motivezi n asa fel nct interesele sale sa fie convergente sau complementare cu cele ale
organizatiei din care face poate. Numeroase cercetari experimentale evidentiaza o corelatie foarte nalta ntre
nivelul de motivatie pozitiva a membrilor unor grupuri sau organizatii, pe de o poate, si performantele
profesionale, comportamentul prosocial, climatul psihosocial, nivelul superior de creativitate si gradul de
implicare sociala, pe de alta poate (48, 147). Pentru ndeplinirea la un nivel superior a acestei functii sunt
necesare calitati personale cu totul deosebite, corelate cu o pregatire psihosociala corespunzatoare.
Sensibilitatea pentru problemele umane, inteligenta sociala, pragmatismul, spiritul de echitate si deschiderea
sunt numai cteva dintre acestea.
Decizia reprezinta componenta esentiala si indispensabila a oricarei activitati de conducere, prin care se
fundamenteaza exercitarea tuturor celorlalte functii mentionate mai sus. Definita n cadrul stiintelor actiunii, n
zona de interferenta dintre politologie, economie, psihosociologie, teoria jocurilor si praxiologie, teoria deciziei
are implicatii majore n toate domeniile vietii sociale, ceea ce impune o tratare distincta a acestei problematici.

Decizia n activitatea de conducere
Prin decizie se ntelege o activitate intelectuala prin care un actor social (persoana, grup, organizatie sau
institutie) alege dintre mai multe solutii ale unei probleme cu care se confrunta, pe aceea care pare cea mai
avantajoasa n mprejurarile date. Din punct de vedere psihologic, actul deciziei implica att o componenta
logic-rationala, ct si una practic-intuitiva, componente care interactioneaza subtil, pe fondul creat de unele
trasaturi de personalitate: independenta, luciditate, capacitatea de asumare a riscului, impulsivitate s.a.
Pentru explicarea mecanismului de elaborare a deciziei s-au dezvoltat mai multe teorii. Una, de inspiratie
economica, presupune o deplina rationalitate n adoptarea unei decizii, pe baza urmatoarelor elemente:
a) existenta unui actor social (decident) strict rational, care are formulat un set de preferinte riguros ierarhizate;
b) posedarea unor informatii complete asupra situatiei problematice care solicita adoptarea unei decizii;
c) constientizarea tuturor solutiilor posibile si a consecintelor probabile pentru fiecare solutie adoptata;
d) delimitarea clara dintre mijloace si scopuri,
e) alegerea unei solutii optime, pe baza criteriului de eficienta (raportul dintre costuri, avantaje si dezavantaje).
n acest context, decizia este rezultatul necesar al unui riguros rationament logic, n care incertitudinea nu-si are
locul, dect eventual sub forma unui coeficient de probabilitate privind aparitia unor factori aleatori. Criticile
acestei teorii pornesc de la constatarea ca rareori ntlnim o situatie concreta care sa ntruneasca aceste conditii.
Comportamentul decidentului implica si componente afective si intuitive, iar preferintele sale nu sunt clar
configurate ntr-o structura ierarhica; informatia pe care o detine este cel mai adesea incompleta sau ambigua;
mai ales n situatii de criza, decidentul nu poate constientiza cu claritate poate solutiile posibile si consecintele
acestora; avantajele si dezavantajele unei optiuni sunt adesea relative, depinznd de o multime de factori
conjuncturali.
A doua teorie pe care o aducem n discutie este de inspiratie psihosociala, si corespunde ntr-o mai mare
masura situatiilor ntlnite n practica sociala. n aceasta viziune, decizia este considerata un proces social
desfasurat n timp, la care participa mai multi actori, relativ autonomi unui fata de celalalt, nsa legati strategic
ntre ei. Actorii care participa direct sau indirect la actul de decizie urmaresc cel mai adesea obiective diferite,
chiar contradictorii si cu un anumit grad de ambiguitate; cunoasterea si informatia de care dispun sunt
imperfecte, iar actiunea lor se desfasoara n conditii de incertitudine persistenta. n acest conditii, dupa cum
argumenteaza o serie de cercetatori, printre care si H.A. Simon (136; 137), se recurge la o strategie decizionala
simplificata, prin care se adopta prima solulie care este apreciata ca satisfacatoare. Criteriul unei stricte
rationalitati lasa loc unuia de oportunitate rezonabila", la care decidentul adera si prin anumite elemente
intuitiv-emotionale, sau chiar irationale.
Cibernetica sistemelor sociale a evidentiat si existenta unui mecanisme nondecizionale de alegere a unei
solutii la o situatie problematica. n acest caz, are loc o experimentare spontana, mai mult sau mai putin
ntmplatoare, a unei serii de solutii, care vor satisface n grade diferite necesitatile actorului social, necesitati
111
adesea destul de vag conturate; solutiile cele mai satisfacatoare sunt ntarite n timp si conservate, iar cele
nesatisfacatoare sunt eliminate.
Procesul de luare a deciziilor implica o succesiune de momente distincte, cu ponderi si semnificatii care
variaza n functie de o serie de factori psihoindividuali, psihosociali, organizationali si conjuncturali.
(1) Formularea problemei. Dupa cum s-a aratat, orice decizie se ia numai ntr-o situatie problematica n care
exista mai multe solutii potential convenabile care trebuie evaluate si comparate; formularea precisa a
problemei echivaleaza cu circumscrierea cmpului virtual n care trebuie cautata solutia. Se poate aprecia ca
ntr-o proportie de 50-60 %, deciziile gresite si au originea ntr-o necorespunzatoare formulare a situatiei
problematice care se impune rezolvata.
(2) Explorarea posibilului actional si relevarea solutiilor alternative. n functie de caracteristicile situatiei
problematice, de pozitia si capacitatile actorului social si de circumstantele n care acesta actioneaza se
delimiteaza spatiul potential de actiune. n mod evident, cmpul situatiei problematice va fi structurat pe mai
multe zone: o zona a solutiilor imposibile din punct de vedere tehnic, material sau social; o zona a solutiilor
posibile, dar inacceptabile din punct de vedere subiectiv n respectivul context; cea de a treia zona va fi a
solutiilor posibile si acceptabile, nsa cu grade diferite de adecvare la necesitatile si exigentele decidentului.
Limitele dintre cele trei zone sunt destul de relative, ele putndu-se modifica pe masura ce situatia evolueaza n
urma unor actiuni n desfasurare nsa, pentru o analiza diagnostica si prognostica a capacitatii decizionale a unui
actor, este foarte important sa se cunoasca modul cum acesta delimiteaza (cel mai adesea implicit) cmpul
situatiei problematice. Odata cu delimitarea zonei posibilului actional, se formuleaza si solutiile alternative, apte
de a fi luate n discutie pentru rezolvarea situatiei problematice.
(3) Analiza, evaluarea si ierarhizarea solutiilor alternative. Solutiile posibile, acceptabile din perspectiva
decidentului, sunt supuse unei analize comparative, n urma careia sunt ierarhizate pe criterii de costuri,
avantaje, dezavantaje, adecvare la situatia actuala si la cea de perspectiva, compatibilitatea cu alte actiuni n
curs de desfasurare sau planificate pentru viitor, efectele secundare pe care le pot genera etc. Este un moment de
mare dificultate, care solicita major ntreaga personalitate a decidentului; datorita acestui fapt, se recomanda
insistent ca n aceasta faza sa fie antrenati experti din mai multe domenii, care sa ofere criterii clare de
ierarhizare a solutiilor posibile.
(4) Luarea deciziei. Este momentul cnd decidentul opteaza pentru una dintre solutiile alternative, orientndu-se
univoc pe directia variantei rezolutive alese. Este esential ca n urma luarii deciziei, conducatorul sa adopte o
pozitie ferma, plina de ncredere, eliminnd metodologic toate incertitudinile specifice fazelor anterioare, fara a-
si anula nsa spiritul critic n ceea ce priveste urmarirea efectelor solutiei adoptate; luarea deciziei echivaleaza
cu asumarea neechivoca a responsabilitatii pentru solutia adoptata.
(5) O data cu luarea deciziei se trece la implementarea acesteia prin masuri organizatorice, de planificare,
coordonare si control, adecvarea situatiei problematice, mprejurarilor concrete si solutiei rezolutive adoptate.
(6) Evaluarea postdecizionala. Consta dintr-o analiza critica a rezultatelor si efectelor obtinute n urma
implementarii deciziei, printr-o raportare continua la obiectivele urmarite, costurile solicitate si perspectivele
deschise.
n cadrul organizatiilor se iau decizii de o mare varietate, n functie de nivelul ierarhic la care se adopta,
natura problemei care se impune a fi rezolvata, raporturile cu alte sisteme sociale externe s.a. n primul rnd
trebuie facuta distinctia ntre deciziile strategice, care se refera la problemele esentiale pe care le ridica
functionarea unei organizatii si modalitatile generale de ndeplinire a obiectivelor sale, si deciziile tactice, cu
referinta la problemele secundare sau conjuncturale, pe care le ridica activitatile diferitelor compartimente ale
organizatiei. Deciziile strategice formuleaza directii rezolutive formulate n cmpul unor situatii foarte generale,
n timp ce cele deciziile tactice ofera solutii concrete la probleme concrete. n primul caz, mai important este
modul cum se formuleaza ntrebarile prin care circumscriem o situatie problematica, n timp ce n al doilea caz
conteaza adecvarea unei solutii concrete la o situatie problematica conjuncturala.
Datorita impactului sau asupra unor categorii largi din personalul organizatiilor, activitatea decizionala
implica cteva aspecte psihosociale deosebite: legitimitatea, consensualitatea si participarea.
Legitimitatea reflecta gradul de recunoastere formala a pozitiei si atributiilor celui care ia decizia de catre restul
membrilor grupului. Pozitia ocupata n structura ierarhica, relatiile cu nivelele ierarhice superioare, gradul de
instruire, performantele profesionale, statutul social extraorganizational, succesele personale s.a. sunt factori
112
care conditioneaza legitimitatea autoritatii care adopta o decizie. Deseori, se pot ivi situatii n care se manifesta
discordanta ntre legitimitatea recunoscuta a persoanei care ocupa o anumita pozitie si sentimentul de
legitimitate n raport cu o anumita decizie adoptata de respectiva persoana. O legitimitate redusa afecteaza
consensualitatea colectivului si capacitatea de polarizare a eforturilor n vederea implementarii deciziei.
Consensualitatea exprima gradul de convergenta a opiniilor colectivului asupra corectitudinii si adecvarii
deciziei la situatia problematica. Aceasta depinde de masura n care membrii sunt informati asupra urmatoarelor
aspecte: caracteristicile situatiei problematice; resursele disponibile; conditiile n care se actioneaza; scopurile
urmarite pentru fiecare etapa de implementare a deciziei, motivatia alegerii unei anumite variante rezolutive s.a.
ntre legitimitate si consensualitate nu exista o corelatie directa, putnd ntlni situatii n care decizia este
considerata legitima, dar nu ntruneste adeziunea membrilor.
Participarea releva gradul de implicare a membrilor fara functii de conducere n activitatea de luare a deciziilor.
Un nivel superior de participare determina o serie de efecte pozitive: a) ncurajeaza identificarea membrilor cu
organizatia si obiectivele sale; b) mbunatatesc sensibil relatiile interpersonale, n special ntre persoane aflate n
planuri ierarhice diferite; c) satisface trebuintele de afirmare si recunoastere sociala, dar si pe cele de securitate;
d) determina cresterea satisfactiei pentru activitatea desfasurata; e) induce o crestere a gradului de
responsabilitate a membrilor pentru destinul organizatiei careia i apartin. Dezvoltarea sistemelor participative
de luare a deciziilor presupune o informare superioara a membrilor, actiuni persuasive sustinute asupra acestora,
precum si racordarea vectorilor motivationali individuali si de grup la particularitatile activitatilor de
implementare a deciziilor (206, 244).
Stilul organizational de conducere
Din perspectiva unei conceptii functionaliste, organizatiile sunt sisteme sociale orientate spre performanta:
performanta tehnica, n ceea ce priveste realizarea eficienta a unor obiective specifice prin care se legitimeaza
formal; performanla sociala, constnd din capacitatea lor de a dezvolta raporturi sociale pozitive si de a se
constitui ca nuclee de integrare sociala, aceasta constituind un obiectiv implicit al fiecarei organizatii. Dupa
cum s-a demonstrat, factorul esential care conditioneaza performanta l constituie sistemul de conducere, a carei
expresie exterioara este data de stilul de conducere practicat de lider.
Particularitatile stilului organizational de conducere: a) n plan organizational, stilul de conducere se
structureaza si se manifesta preponderent la nivelul unor grupuri secundare, definite n principal prin
modalitatile de conexare a grupurilor primare care le compun. n acest context, ponderea unor fenomene
psihosociale adiacente si a unor factori determinanti ai stilului de conducere este diferita fata de situatiile
ntlnite la nivelul microgrupurilor considerate ca sisteme cvasiindependente. b) Factorii tinnd de pozitia n
cadrul structurii generale a societatii, de sistemul de relatii interorganizationale si institutionale n care este
implicata organizatia, precum si de cadrul formal-normativ n care actioneaza au o pondere mult mai mare n
structurarea stilului de conducere la nivel organizational, comparativ cu situatiile ntlnite la nivel microgrupal,
unde factorii psihoindividuali si interpersonaai sunt cu mult mai semnificativi.
Aceste particularitati ale contextului organizational impun un model extins asupra structurii stilului de
conducere, bazat si pe cantitatea considerabila de informatie existenta n legatura cu aceasta tema (48, 82; 220,
309). Conform acestui model, profilul comportamentului de conducere al liderului unei organizatii poate fi
definit pe trei dimensiuni principale:
(1). Resursele pe care se sprijina. Evidentiaza natura suportului pe care un conducator si cladeste si si
legitimeaza autoritatea. Aceste resurse pot fi de trei categorii: a) resurse ce tin de puterea formala cu care este
nvestit, conform pozitiei ierarhice pe care o detine; b) resurse derivate din competenta profesionala (tehnico-
administrativa) pe care o evidentiaza n rezolvarea sarcinilor specifice; c) resurse ce tin de competenta
interpersonala, respectiv de capacitatea de a facilita si stimula relatiile umane pozitive din cadrul grupurilor pe
care le are n subordine. La nivelul acestei dimensiuni, profilul stilului de conducere este dat de ponderea pe
care fiecare tip de resursa o are n structurarea comportamentului de conducere. Astfel, vom ntlni lideri care
recurg preponderent la argumentul autoritatii formale cu care sunt nvestiti; altii care si demonstreaza faptic
capacitatea de a rezolva eficient sarcinile si problemele tehnice ivite n activitatea grupurilor; sau, cea de a treia
categorie care -prin capacitatea de a instrumentaliza raporturile umane- creeaza un climat pozitiv, stimulnd
initiativa si responsabilitatea subalternilor.
113
(2). Modul de structurare a actului de conducere. Releva ponderea pe care diferitele functii ale conducerii sunt
asumate si exercitate sistematic de catre un anumit lider. Astfel, vom ntlni lideri orientati preponderent pe una
sau alta dintre urmatoarele directii: reprezentare, organizare si planificare; coordonare si control; motivare si
negociere. Primul tip de orientare este structurat prioritar spre exterior, liderul ncercnd sa personalizeze
organizatia n cadrul relatiilor pe care aceasta le dezvolta cu alte grupuri sociale, organizatii sau institutii;
celelalte doua tipuri exprima orientarea prioritara pe aspectele tehnice ale sarcinii si activitatilor desfasurate n
cadrul organizatiei; ce-a de a patra orientare evidentiaza interesul deosebit pe care liderul l acorda problemelor
umane de natura psihosociala si relatiilor interpersonale.
(3). Stilul atributional. Desemneaza modul si gradul de concentrare-distribuire a puterii, autoritatii si
responsabilitatii ntre conducator si subalternii aflati pe diferite niveluri ierarhice. Variantele ntlnite sunt
urmatoarele: a) concentrarea ntregii autoritati si responsabilitati la nivelul conducatorului; b) dedublarea, prin
disjungerea dintre autoritate si responsabilitate (manifestarea autoritatii fara asumarea responsabilitatilor
aferente, care sunt transferate asupra unor persoane subalterne; c) delegarea explicita a autoritatii si
responsabilitatilor n mod diferentiat, la diferite niveluri ierarhice; d) dezimplicarea, care exprima abandonarea
atributiilor de conducere, fara distribuirea explicita a acestora catre alti membri.
Un model general al stilului organizational de conducere are o structura complexa, dispusa pe mai multe
niveluri.

Comportament de conducere



Concentrare Dedublare Delegare Dezimplicare
Stil atributional


Reprezentare

Organizare-
planificare
Coordonare- control
Motivare- negociere
Directii prioritare de manifestare a autoritatii



Autoritatea formala

Competenta tehnico-
administrative
Competenta interpersonala

Resursele care fundamenteaza autoritatea conducatorului

Cele mai multe dintre modelele stilurilor de conducere mentionate n literatura de specialitate pot fi
identificate ca niste cazuri particulare ale modelului de mai sus. Un prim exemplu se refera la cele patru sisteme
de conducere identificate de R. Likert (124):
1) Sistemul autoritar-exploatator, caracterizat prin concentrarea puterii de decizie si control la vrful ierarhiei,
cu un sistem de comunicare slab structurat si susceptibil la blocaje, fara preocupari pentru problemele oamenilor
si cu comportamente arbitrare ale liderilor; performantele sunt scazute, iar insatisfactia membrilor este foarte
ridicata.
2) Sistemul autoritar-binevoitor, similar cu primul, dar cu o atentie sporita, desi formala, pentru problemele
umane.
3) Sistemul consultativ, sensibil la problemele si opiniile membrilor, dar cu pastrarea prerogativelor autoritatii,
desi unele atributii pot fi transferate la niveluri inferioare.
4) Sistemul participativ, accentuat democratic, n care membrii sunt antrenati n luarea deciziilor si asumarea
responsabilitatilor. Liderul acorda o atentie prioritara grupului, considerat ca elementul dinamic al organizatiei,
n acest fel obtinndu-se cele mai bune performante profesionale, pe fondul unei satisfactii superioare.
114
Un al doilea exemplu se refera la asa numita grila manageriala, elaborata de R. Blake si J. Mouton
(1964); stilul de conducere este definit prin doua variabile considerate independente: centrarea prioritara pe
sarcina sau pe oameni. n primul caz, interesul liderului este orientat preponderent spre realizarea eficienta a
sarcinii, iar n al doilea caz este orientat spre stimularea relatiilor umane pozitive si satisfacerea trebuintelor
psihologice ale membrilor. Din combinarea acestor doua variabile rezulta profilul stilului de conducere practicat
de un anumit lider.
Al (9.1 )- conducatorul de tip populist, centrat exclusiv pe oameni, n dauna activitatii de continut;
B2 (9.9) - conducator care integreaza problemele umane cu cele tehnice;
C3 (1.1) - conducator epuizat, dezimplicat fata de toate problemele grupului;
D4 (1.9) - conducator centrat pe sarcina, cu interes redus pentru oameni;
E5 (5.5) - conducator amorf, cu interese moderate att pentru sarcina ct si pentru problemele oamenilor.
Stilul de conducere reprezinta unul dintre factorii care conditioneaza n mod esential activitatile, procesele si
fenomenele psihosociale din cadrul organizatiei: performanta, climatul psihosocial, coeziunea, calitatea
raporturilor umane, gradul de conflictualitate, satisfactia membrilor, ~ creativitatea individuala si de grup,
capacitatea de dezvoltare a organizatiei s.m.a. n consecinta, n urma analizei stilului de conducere practicat n
cadrul unei organizatii, corelativ cu factorii determinanti ai acestuia si ai celor care se refera la perceperea
subiectiva a comportamentului liderului se poate realiza o prognoza referitoare la toate aspectele mentionate
mai sus (48, 155 s.u.).
4. Strategii de optimizare a proceselor psiho-organizationale
n ultimul timp, n psihosociologie se utilizeaza tot mai frecvent conceptul de strategie de optimizare", care
reflecta att o anumita orientare pragmatica a cercetarii stiintifice din acest domeniu - subordonata nemijlocit
practicii sociale, ct si o marcanta maturizare metodologica - fara de care o astfel de orientare nu ar fi posibila.
n general, prin strategie de optimizare se ntelege algoritmul unei actiuni organizate de interventie ntr-un
sistem, n raport cu anumite obiective explicit formulate. Elaborarea strategiilor implica nu numai un cadru
teoreticoconceptual bine conturat, ci si un set de cercetari cu caracter operational, prin care sa se stabileasca
dependentele functionale dintre variabilele implicate n procesele psihosociale care vor % supuse unor
interventii optimizatoare.
Principiile elaborarii strategiilor de optimizare
Elaborarea unei strategie de interventie n cadrul sistemelor sociale implica trei categorii de exigente: a)
relevarea unui ansamblu de dimensiuni care definesc sistemul pe coordonatele lui esentiale, precum si a
indicatorilor prin care acestea se definesc; b) cunoasterea relatiilor de principiu care exprima interconditionarile
dintre aceste dimensiuni, factori si indicatori, precum si a proceselor prin intermediul carora aceste conexiuni se
produc, avndu-se n vedere att sensul, ct si intensitatea respectivilor parametri de relatie; c) precizarea
metodelor si tehnicilor prin intermediul carora se evalueaza parametru sistemului n diferite momente ale
existentei sale si care vor permite dirijarea actiunii n raport cu obiectivele de optimizare propuse.
Elementele mentionate se sintetizeaza ntr-un algoritm de actiune practica, nsa suficient de flexibil pentru a
face fata variabilitatii inerente unui sistem social. Pe masura ce se acumuleaza noi rezultate stiintifice sau
practice, strategia de optimizare trebuie sa le includa progresiv, n conceptia pe care se bazeaza elaborarea sa
trebuind sa fle inclus un principiu de adaptare dinamica continua.
Interventiile optimizatoare n cadrul organizatiilor pornesc de la un parametru functional care trebuie
maximizat; de regula acesta este performanta, att cea profesionala (care se refera la sarcina specifica), ct si
cea sociala (care vizeaza efectele psihosociale ale functionarii organizatiei); aceste interventii pot viza toate
fenomenele si procesele principale care contribuie la realizarea unor performante profesionale si sociale
superioare. Astfel, se pot elabora strategie de optimizare a climatului psihosocial, a stilului de conducere sau a
sistemului relational si functional din cadrul grupurilor primare si secundare (v. 48, 169). n principiu, se ncepe
cu elaborarea unui modul grafic al interactiunilor dintre principalele procese si fenomene psihosociale,
evidentiindu-se modul cum acestea conditioneaza parametrul de referinta (performanta); dupa care, se
evalueaza factorii care au cea mai mare pondere n influentarea obiectivului urmarit: cresterea performantei,
mbunatatirea relatiilor interpersonale si a climatului, reducerea gradului de conflictualitate s.a.. n acest caz,
ponderea este asimilata coeficientilor de corelatie statistica dintre variabilele prin care au fost descrise n plan
operational respectivele procese psihosociale. Este indicat ca modificarea factorilor vizati sa se realizeze n mai
115
multe etape, cu urmarirea atenta a efectelor obtinute si corectarea din mers a unor eventuale efecte negative.
Efectuarea simultana a tuturor factorilor avuti n vedere este o operatie destui de riscanta, mai ales atunci cnd
nu exista o experienta n acest sens, iar organizatia nu are rezerve functionale importante. Este foarte important
ca membrii grupurilor sa fie informati asupra sensului modificarilor care urmeaza a fi facute, ncercndu-se
motivarea lor n acest sens.

Optimizarea stilului de conducere
Dupa cum releva numeroase cercetari experimentale, stilul de conducere are o influenta considerabila asupra
performantelor grupurilor si organizatiilor, fapt evidentiat si de modelul prezentat mai sus. De aceea, multe
dintre strategiile de optimizare a performantelor vizeaza o interventie asupra aspectelor disfunctionale ale
stilurilor de conducere, complementar interventiilor asupra calitatii relatiilor interpersonale, asupra climatului
psihosocial si congruentei structurilor de grup. n a doua etapa a elaborarii strategiilor de interventie se
abordeaza analitic corelatiile dintre factorii implicati la nivelul unui anumit proces sau fenomen psihosocial, cu
influenta cea mai semnificativa asupra performantei. n cazul de fata, asupra stilului de conducere.
Deoarece ponderea unor factori psihosociali n determinarea parametrilor functionali ai organizatiilor
difera n functie de natura acestora, n continuare ne vom referi numai la organizatiile cu caracter industrial-
economic. n primul rnd, se evidentiaza relatiile implicative dintre factorii determinanti ai stilului de
conducere, factorii prin care se configureaza profilul acestuia, si factorii care exprima modul de percepere a
stilului de conducere de catre membrii organizatiei.
116

Efectele stilului de conducere asupra
organizatiei ca sistem:
- performanta profesionala
- climatul psihosocial
- conflicte intra- extra- grupale
- coeziunea grupurilor
- calitatea reltiilor interpersonale


Caracteristicile stilului conducere:
- autoritarismul
- directivitatea
- relatiile lider-membri
- orientarea liderului n raport cu
probleme grupului si ale org.
- tehnici personale de conducere
si motivare a subalternilor.


Modul de percepere subiectiva a
stilului de conducere de
catre membrii organizatiei:
- ncrederea n lider
- statutul sociometric al liderului


Factorii determinativi ai
stilului de conducere:
- puterea pozitiei
- structurarea sarcinii
- importanta activitatii
- compozitia grupurilor
- traditia organizatiei
- competenta profesionala
interpersonala a liderului
-structura temperamental
caracteriala a liderului

Efectele corectiei
Actiune corectoare

Pornind de la acest sistem de conditionari, se calculeaza indicii de corelatie dintre factorii implicati, pentru a se
putea estima amplitudinea efectelor rezultate n urma unor actiuni corective. n acest caz, cercetarile
experimentale indica urmatoarele corelatii ntre principalii factori ai leadership-ului (48, 181). Tabelul de mai
jos reda indicii de corelatie dintre factorii determinativi si factorii care definesc stilului de conducere ca atare
(tabelu17.2.)

Tabel

Factori:

Autorita-
rismul

Directiv-
itatea

Relatiile
lider-
membri
Orientarea
liderului

Tehnici de
conducere

Puterea pozitiei 0,64 0,27 -0,21 -0,32 -0,53
Structurarea sarcinii 0,18 0,53 0,10 0,08 0,33
Importanta activitatii 0,51 0,40 0,27 -0,52 0,15
Compozitia grupului -0,22 0,18 0,52 0,36 0,44
Traditia grupului -0,35 0,14 0,41 0,40 0,18
Competenta liderului -0,51 0,62 0,41 0,28 0,45
Personalitatea liderului 0,70 0,42 0,63 0,25 0,35

Corelatiile dintre principalii factori care circumscriu stilul de conducere sunt redate n tabelu17.3.
Tabelul 7.3.

Dimensiuni: Autoritarism Directivitate Relatiile 1-m Orientare lider
Autoritarism - - - -
Directivitate 0,65 - - -
Relatiile lider-membri -0,53 -0,25 - -
Orientarea liderului -0,40 0,16 0,68 -
117
Tehnici de conducere -0,48 -0,27 0,55 0,32

Corelatiile dintre dimensiunile stilului de conducere si modul cum este perceput comportamentul liderului de
catre membrii organizatiei sunt prezentate n tabelul 7.4.

Dimensiunile stilului de conducere:

Factorii perceperii subiective
Statutul sociometric Gradul de ncredere
Autoritarismul -0,37 0,51
Directivitatea -0,21 0,63
Relatiile lider-membri 0,70 0,37
Orientarea _liderului 0,42 0,45
Tehnici de conducere 0,52 0,18

De subliniat faptul ca n functie de natura organizatiei, corelatiile de mai sus pot varia n limite destul de
largi. Astfel, n cadrul organizatiilor militare de exemplu autoritarismul are o cu totul alta semnificatie dect
n cazul unor organizatii educationale, culturale sau civice. Pe baza acestor indici de pondere, se poate stabili
strategia optima de interventie pentru a obtine efectele corective dorite. (v. schema 7.9).
Exemplul de mai jos va ilustra modul cum diferiti factori ai stilului de conducere pot afecta performanta,
climatul psihosocial si raporturile interpersonale lider-membri, n functie de caracteristicile sarcinii.
n cadrul unei organizatii, observata cu atentie timp de mai multi ani, functionau mai multe sectoare, avnd
sarcini cu structuri dintre cele mai variate, ncepnd cu cele de tip aditiv si terminnd cu sarcini complexe de tip
disjunctiv sau compensatoriu (v. tabelul 7.1.).
Unul dintre aceste sectoare avea o sarcina de tip compensatoriu, a carei rezolvare impunea o interactiune
functionala foarte strnsa ntre membri si decizii, care sa ia n considerare toate punctele de vedere formulate de
acestia. Toti membrii acestui sector aveau pregatire superioara si o experienta ndelungata n respectivul
domeniu de activitate. Liderul formal al grupului era o persoana foarte competenta n plan profesional, nsa cu o
personalitate de tip autoritar, consolidata prin educatie si printr-o activitate ndelungata n serviciu militar. Stilul
de conducere practicat era cu totul inadecvat naturii sarcinii si compozitiei grupului din subordine, fapt ce se
reflecta din plin n climatul negativ si starea tensionala a relatiilor dintre lider si subalternii sai. Autoritarismul
excesiv, directivitatea accentuata si relatiile distante dintre lider si membrii colectivelor caracterizau succint
acest stil de conducere. Ca o consecinta directa a acestui fapt, si n pofida nivelului superior de calificare a
ntregului sector, performantele erau destul de modeste, iar efectele psihosociale colaterale total negative. n
aceasta situatie, una dintre solutiile corective ar putea consta n reducerea puterii pozitiei ocupata de lider, deci
o limitare a prerogativelor sale si o reglementare mai stricta a competenletor; aceasta solutie a dat rezultate
foarte bune n alte situatii, nsa aici - datorita caracteristicilor sarcinii- o asemenea masura ar fi putut afecta si
mai serios performantele profesionale ale sectorului.
n cadrul unui alt sector, complementar celui prezentat mai sus, sarcina -de tip aditiv- prezenta un grad
scazut de structurare, iar colectivul avea un nivel mediu de pregatire profesionala. n acest caz, datorita
structurii sarcinii, relatiile functionale dintre membrii colectivului sunt foarte reduse, iar calitatea relatiilor
interpersonale informale afecteaza n mica masura performanta, avnd nsa o influenta asupra climatului
psihosocial. Teoretic, pentru a se obtine performante superioare n acest context, este necesar un stil de
conducere autoritar-directiv, n care factorul relatia lider-membri" are o pondere relativ redusa. Liderul formal
al acestui sector, cu o pregatire profesionala medie, practica un stil de conducere deschis cooperarii,
nondirectiv, cu un autoritarism redus si cu o orientare preponderenta pe problemele umane ale grupurilor din
subordine. Climatul psihosocial era satisfacator, nsa performantele profesionale se mentineau la un nivel
mediocru.
n urma unei analize comparative foarte aprofundate a celor doua situatii, s-a decis la un nivel ierarhic
superior efectuarea unei recade ntre liderii celor doua sectoare, cu masuri speciale de pregatire psihologica a
terenului". Rezultatele obtinute n urma acestei interventii pot fi apreciate ca spectaculoase: dupa o perioada
relativ scurta de acomodare, performantele ambelor sectoare au crescut simtitor, ca urmare a unei mai bune
118
adaptari a stilurilor de conducere practicate de cei doi lideri la particularitatile sarcinilor de ndeplinit si la
caracteristicile psihosociale a1e grupurilor din subordine.


Optimizarea climatului psihosocial
119
Climatul reprezinta unul dintre fenomenele psihosociale cele mai semnificative din cadrul organizatiilor,
reflectnd att functionalitatea acestora la un moment dat, ct si potentialul de care dispune sistemul n
perspectiva. Alaturi de stilul de conducere si congruenta structurilor de grup, cu care se afla ntr-o strnsa
interdependenta, Climatul psihosocial conditioneaza n mod esential performanta profesionala si mai ales
performanta sociala a organizatiei.
Dupa cum s-a aratat n capitolul anterior, Climatul psihosocial se constituie ca un fenomen integrativ, fiind o
rezultanta n planul trairilor subiective a tuturor factorilor care actioneaza si au semnificatie pentru membrii
organizatiei si pentru viata de grup. Caracterizarea si evaluarea fenomenului se poate face prin intermediul
profilului de climat", acest instrument relevnd ponderea diferitelor categorii de factori n generarea climatului
psihosocial specific unei organizatii, compartimente sau colective ale acesteia. De subliniat faptul ca profilul
climatului, respectiv ponderea diferitelor categorii de factori determinanti, variaza ntr-un mod specific n
functie de natura organizatiei, tipul sarcinii ce urmeaza a fi realizata si influentele socioculturale externe.
Datorita multiplelor conditionari n care este implicat, Climatul mijloceste printr-un complex de conexiuni
inverse desfasurarea activitatilor si relatiilor interpersonale, constituind astfel o veriga esentiala a mecanismului
de autoreglare interna a organizatiei ca sistem. n acest context, o actiunea asupra oricarei componente
structurale sau functionale a organizatiei va avea, pe lnga un efect specific, si un efect nespecific, manifestat la
nivelul climatului psihosocial; cele doua categorii de efecte se vor potenta reciproc, ceea ce va influenta att
nivelul performantial al organizatiei, ct si capacitatea acesteia de a asigura o integrare socioprofesionala
optima a membrilor sai.
n ceea ce priveste profilul climatului psihosocial organizational, corelativ cu cel relevat la nivelul unor
microgrupuri considerate izolat, se constata o pondere apreciabil crescuta (cu aproximativ 10-30 %) a factorilor
tinnd de dimensiunile proiectiva, instrumental-executiva si cognitiv-axiologica (v. schema 7.10), aspect care
trebuie luat n considerate cnd se intervine corectiv la acest nivel.
Informatiile obtinute prin intermediul analizei climatului psihosocial sunt deosebit de variate si complexe,
putnd fi mpartite n mai multe categorii:
(a) informatii referitoare la gradul de maturizare sociala a grupurilor primare si secundare din cadrul
organizatiei respective, aspecte evidentiate prin intermediul profilului de climat;
(b) informatii viznd existenta si modul de actiune a unor factori disfunctionali n cadrul diferitelor
compartimente, si asupra unor aspecte determinate ale activitatilor n curs de desfasurare;
(c) informatii pe baza carora se pot face predictii asupra performantelor, comportamentului organizational si
gradului de conflictualitate latenta.
(d) informatii privind potentialul social al organizatiei, respectiv asupra capacitatii de a exercita influente
pozitive n exterior, prin intermediul membrilor sai.
Pentru elaborarea strategiei de optimizare a climatului psihosocial se porneste de la analiza profilului de
climat, conform urmatorului model.
120

121


Controlul starilor conflictuale din cadrul organizatiilor
n planul general al vietii sociale, conflictul are semnificatia unei antinomii fundamentale care exprima
raportul dintre integrare si ruptura, stabilitate si schimbare, consens si disens, constituind - dupa opinia lui K.
Marx, P. Birnbaum s.a. nsasi baza oricarui sistem social (25, 257).
n plan psihosocial, conflictul constituie expresia acutizata a unor relatii sociale antagonice si dizarmonice,
generate pe fondul unor incompatibilitati afectiv-relationale, cognitiv-axiologice, actional-teleologice sau
motivational-atitudinale ntre persoane, grupuri sau organizatii. nsa, incompatibilitatile mentionate constituie
numai premisele aparitiei unei stari de conflictualitate potentiala; conflictul deschis va fi declansat numai n
momentul cnd va aparea un antagonism real sau virtual de interese n obtinerea si/sau gestionarea unor resurse,
122
de orice natura: economice, politice, culturale sau educationale; informationale, materiale sau spirituale; de
statut sau de rol social; actuale sau viitoare; reale sau numai imaginate ca fiind posibile etc.
n plan comportamental, conflictul este expresia unei opozitii centrata si manifestata deschis fata de un
adversar, derivata din incompatibilitatea valorilor, scopurilor, intentiilor, normelor de convietuire sau a celor de
ordin statutar. Si n acest plan de analiza trebuie sa ciistingem ntre doua notiuni complementare: a) situatia
conflictuala, generata de un anumit context social, organizational sau interpersonal n care se manifesta
incompatibilitati reale sau aparente ntre doua sau mai multe persoane, b) episodul conflictual, care exprima
comportamentul partilor implicate ntr-o situatie conflictuala n curs de desfasurare. Rezolvarea conflictului
consta n compatibilizarea vectorilor care au generat situatia conflictuala, actionnd fie asupra unor elemente
obiective ale situatiei, fie asupra factorilor subiectivi implicati n generarea episodului conflictual (modificarea
perceptiei asupra elementelor situatiei conflictuale, compatibilizarea motivatiilor si scopurilor etc.).
n plan organizational, conflictele pot avea drept cauze att factori obiectivi, care sunt n afara controlului
membrilor si structurii organizationale respective, ct si subiectivi, derivati din modul cum actioneaza si se
raporteaza membrii organizatiei la diferitele aspecte ale vietii de organizatie. Dintre factorii obiectivi amintim:
insuficienta resurselor gestionate de organizatie; conditii inadecvate de desfasurare a activitatilor, context social
extern nefavorabil (situatie de criza, conflict armat ete.), actiuni negative sau ostile din partea unor structuri
externe (grupuri, organizatii sau institutii sociale) s.a. Factorii subiectivi sunt de regula mult mai numerosi si au
totdeauna o pondere foarte mare att n generarea unui potential de conflictualitate, ct si n configurarea
situatiei conflictuale si desfasurarea episodului conflictual. Dintre acestia amintim: stil de conducere inadecvat
situatiei organizationale; o cunoastere sau o interpretare gresita sau incompleta a unor aspecte ale realitatii de
interes; lipsa unei comunicari prompte, oneste si deschise, pe verticala si pe orizontala; instalarea unui climat
psihosocial tensionat; delimitarea vaga si incompleta a scopurilor, atributiilor si responsabilitatilor; atitudini
partizane la nivelul sistemului de conducere si control; stimularea unor competitii neloiale s.a.
123


124
n aplicarea oricaror strategie de interventie asupra unor procese si fenomene psihosociale de grup trebuie sa
se aiba n vedere cteva observatii cu caracter general, a caror ignorare poate conduce la aparitia unor efecte
perverse.
Datorita profundelor interconditionari a proceselor si fenomenelor psihosociale, orice actiune ntr-o anumita
zona sau la nivelul unui anumit factor poate determina efecte multiple, chiar asupra unor factori care aparent nu
au o legatura directa cu cel asupra caruia s-a actionat.
Efectele au caracter cumulativ si sinergic, actiuni minore putnd determina modificari de mare amplitudine;
sau, dimpotriva, o actiune foarte energica dar orientata asupra punct inadecvat poate sa produca efecte cu totul
nesemnificative sau de alta natura dect cele scontate.
Datorita mecanismelor de autoreglare spontana, sistemele sociale au un accentuat caracter inertial: efectele
scontate n urma unei interventii devin vizibile n timp, iar fortarea manifestarii imediate produce de regula
consecinte negative asupra sistemului.
Ca urmare a existentei unor particularitati structurale si functionale la nivelul diferitelor compartimente ale
unei organizatii si a diferentelor la nivelul mecanismelor autoreglatorii, n urma unei actiuni nediferentiate
asupra ntregului sistem se obtin de regula efecte diferentiate la nivelul fiecarui compartiment.
nsa, mai presus dect toate comandamentele de ordin politic sau pragmatic care se pot impune la un
moment dat, nu trebuie uitat niciodata un principiu deontologic fundamental al psihosociologului: orice
strategie de optimizare a unui sistem social trebuie sa respecte totdeauna si n orice mprejurari demnitatea si
libertatea individuala. Optimizarea nu trebuie sa nsemne niciodata manipulare.


Psihologia muncii si a resurselor umane M.P.Craiovan
Pag. 70-118

MOTIVAIA
Exist dou activiti fundamentale care formeaz un suport al existenei organizaiilor: comunicarea i
motivarea. Fr acestea organizaia s-ar autodistruge.
Locul i rolul motivaiei n dinamica resurselor umane
Prin motivaie nelegem suma energiilor interne i externe care iniiaz i dirijeaz comportamentul spre un
scop care, o dat atins, conduce spre satisfacerea unei anumite necesiti.
Precizri:
Condiiile interne care au un rol principal n motivare nu pot fi observate i nu pot fi izolate cnd se analizeaz
un comportament. Se poate spune c se analizeaz rezultatul motivrii i nu motivarea n sine. De exemplu, nu
surprindem trebuina de securitate, ci nevoia fiecrui om de a fi acceptat.
Rezultatul motivrii este ntotdeauna aciunea. Oamenii rspund la nevoile lor interne prin activiti care
vizeaz atingerea obiectivelor pe care ei le cred generatoare de satisfacii. De aici vine ideea c n spatele
oricrei aciuni umane exist o motivaie.
Motivaia este un factor important n determinarea comportamentului, dar nu este singurul. Mai exist i
influene de natura biologic (instinctual), de natur social, cultural, organizaional. ntr-un comportament
nu exist doar motivaie, ci i alte determinri. Pentru a se identifica substratul psihologic al unui
comportament, n plan teoretic, se pun ntrebri de genul: Cum poi s-i determini pe oameni s fac ceea ce
doreti? De ce A muncete mai mult ca B n aceleai condiii de via i munc? Astfel de ntrebri apar
frecvent, iar unii specialiti se orienteaz direct spre aciunile motivaiei ca fiind singurul izvor al tuturor
conduitelor umane.
Ali specialiti, mai ales cei contemporani, arat faptul c motivaia nu este autonom, ci ea interrelaioneaz
cu multe alte variabile: personalitatea, experiena, influenele grupului, comportamentele parentale sau
condiiile sociale. Acest ultim punct de vedere este cel mai realist. Argument:
Exemplu: Un angajat vrea s promoveze i va ncerca s obin performane n domeniu. Alt angajat dorete i
el s promoveze, dar pentru aceasta ncearc s-i perie eful. Un alt angajat dorete promovarea, dar pentru a
reui va fi mai reinut n aciuni, pentru a nu se discredita.
125
Din acest exemplu, rezulta c o aciune, un obiectiv se poate duce la ndeplinire prin mai multe
modaliti.nseamn c aceeai motivaie merge n interrelaionare cu alte variabile.
Motivaia nu are o aciune pur, ci utilizeaz alte componente pentru a reui s-i duc la capt menirea. Ea
nu se poate despri de afectivitate, nu este o energie inepuizabil. Valoarea mare de energie vine din
afectivitate sau din voin, din interese, aptitudini sau atitudini. Nu exist motivaie pur, ci motivaie i nc
ceva!
Fenomenul de antrenare a resurselor umane graviteaz n jurul motivaiei. Acesta este factorul psihologic
care determin activarea performanei i a eficienei. Motivarea n resurse umane nseamn a motiva oamenii n
activitatea lor. Nu nseamn n primul rnd a-i rsplti bnete, ci a mbunti reprezentrile mentale/sociale cu
privire la munc, la organizaia n care ea se desfoar i la produsele obinute prin respectiva activitate.
Serge Moscovici afirma c a motiva nseamn a reconstrui unele reprezentri sociale legate de un tip de
activitate, o profesie, o tradiie profesional, o firm, un produs sau denumirea acelui produs.
Exemple: mineritul n Romnia anilor 80 fa de anul 2000; Coca-Cola la Moscova n anii 70 fa de anul
2000.
Acionarea asupra reprezentrilor i memoriei sociale duce la recompense mai mari dect cele prin bani sau
alte servicii. Reprezentrile sociale sunt construcii colective i nu individuale. Oamenii triesc ntr-o lume n
care construiesc un imaginar individual i unul colectiv, al grupului. Aceast construcie ine cont de
enculturaie, istorie, condiii reale de via. A restructura condiia unei reprezentri sociale presupune timp i
strategie.
Exemplu: n anii 70, industria de automobile din America era ntr-un impas; s-a apelat la investitori japonezi,
dar muncitorii americani din fabricile respective nu voiau s lucreze pentru fotii lor dumani att de aprigi din
al doilea rzboi mondial.
Analizndu-se fenomenul motivaiei, s-au descoperit dou surse de alimentare: una subiectiv i una
obiectiv.
Sursa subiectiv folosete ca element motivator efectul recompenselor ne-pecuniare. Se evideniaz ase
nevoi psihologice care l determin pe om s munceasc:
Nevoia de a nva prin munc; se manifest nc din copilria mic, cnd copilul cucerete lumea prin joc.
Jocul este o munc cu un scop bine definit. De exemplu, nvarea mersului are ca scop ctigarea
independenei. Jocul de tip Lego este, pentru copil, o munc de construcie care ulterior i va folosi n experiene
de via.
Nevoia de a lua decizii i a avea iniiativ. Aceast nevoie i face apariia o dat cu prima criz de identitate, n
jurul vrstei de 2-4 ani (se mai numete i etapa negativismului), cnd copilului trebuie s-i fie recunoscut
personalitatea. Aceast nevoie se accentueaz o dat cu depirea pubertii.
Nevoia de contact i recunoatere social. Omul este predispus s se integreze n activiti profesionale pentru a
ctiga acest prestigiu (recunoaterea social).
Nevoia siguranei viitorului. Aceast nevoie putem spune c ndeamn omul s desfoare o activitate
constant. Exist tendina de a face tot posibilul pentru a evita teama de necunoscut. Sigurana viitorului aduce
un echilibru puternic; pierderea ei duce la anxietate i frustrare.
Nevoia de dezvoltare realizat prin implicarea n diferite activiti.
Nevoia de ntrajutorare a semenilor; o prim expresie fundamental este relaia prini copii. Exist oameni
care merg la munc pentru a-i ntrajutora semenii, n special familia. Fr aceast nevoie evoluia speciei ar fi
afectat.
Sursa obiectiv utilizeaz ca element motivator efectul inegalitii n recompensarea muncii. S-a constatat
c repartiia inegal a veniturilor are un efect de motivare. Diferenierea recompenselor bneti se realizeaz n
funcie de eficacitate, calificare i reuit. Aceast inegalitate a recompenselor trebuie realizat n spiritul
echitii. Pe lng recompensele bneti, se utilizeaz i recompensele tip confort.
Factorii motivatori
S-a constatat c omul poate fi motivat doar dac i se cunoate varietatea necesitilor personale i i se acord
posibilitatea satisfacerii lor. n planul resurselor umane, acest lucru trebuie corelat cu ndeplinirea obiectivelor
organizaiei. S-a ajuns la o serie de factori motivatori pe care psihologul i poate utiliza fr nici o restricie de
ordin economic, financiar sau legislativ:
126
Aprecierea necondiionat a reuitei. Se constat c aprecierea reuitei favorizeaz apariia unui lan de
satisfaceri viitoare. Aceast apreciere necondiionat trebuie s vin de la o persoan important din jurul
fiecruia: efi direci, oameni cu statut social recunoscut, dar i membri ai familiei.
Stabilirea de obiective care s incite concurena (loial) n condiii identice i cu mijloace identice pentru toi
membrii.
ncurajarea iniiativei i a noului. De acest factor se sperie managerii, deoarece consider c se pun pe ei nii
in pericol.
Mrirea libertii n luarea deciziilor, asigurarea cadrului n care individul s poat lua propriile decizii;
ignorarea acestui element are efect negativ asupra identitii de sine a omului.
Mrirea autonomiei funcionale a fiecrui membru din organizaie, astfel nct acesta s nu se simt dependent
de ceilali i s-i fie recunoscut propria activitate.
Stabilirea unui climat creativ n echip sub preceptul nimic nu este imposibil. Omul nu se mai simte
ncarcerat, i poate pune la lucru propriile capaciti creative.
Informarea permanent asupra situaiei financiare i aportul fiecruia la aceasta stare. Sub pretextul
confidenialitii, oamenii din organizaie nu cunosc adevrata situaie financiar. Necunoaterea perspectivelor
de viitor ale organizaiei constituie un factor demotivator.
Achiziionarea permanent de talente i inteligene noi. Organizaia trebuie s fie elastic, s aduc talente i
inteligene noi pentru a crete gradul competiie din organizaie.
Un studiu efectuat n perioada 1999-2000 asupra unui numr de organizaii din Bucureti i Iai a
evideniat c trei factori sunt nesatisfctor cunoscui i exploatai n dinamica resurselor umane din Romnia:
1. Reuita: s-a constatat c reuita n activitatea profesional este recompensat i utilizat pentru creterea
motivaiei n 9% din cazuri. Aprecierea reuitei individuale sau grupale este cel mai eficient factor motivator.
Aprecierea reuitei trebuie s se bazeze pe justee, respectul fa de toi membrii organizaiei, pe criteriile i
valorile democraiei. Cnd nu se ntmpl aceasta, oamenii nu se vor implica n realizarea reuitei. n genere,
managerii care au fost chestionai de ce nu apreciaz just reuita au rspuns: Nu consider c este o reuit; aa
trebuie s-i fac treaba orice angajat.
2. Comunicarea la locul de munc: existena unei comunicri ample, deschise permite destinderea atmosferei de
munc. Acest gen de comunicare este ntreinut de urmtoarele elemente:
atitudinea conductorilor;
exemplul pe care acetia l dau;
respectul existent ntre niveluri ierarhice diferite;
arta de a comunica a specialitilor.
Din acest studiu s-au desprins urmtoarele: comunicarea pe vertical este inexistent; comunicarea pe
orizontal este ceva mai bun, dar i aceasta este haotic, necoordonat, exprimnd nevoia oamenilor de a-i
face mai blnd mediul ostil de munc. Mai concret, nici una dintre organizaii nu a avut un specialist care s
poat face o diagram a dinamicii comunicrii.
3. Achiziia de inteligen i talent: acest element, pe lng faptul c are un rol motivator, este i un capital de
dezvoltare al oricrei organizaii. S-a constatat c inteligena i talentul nici mcar nu sunt diagnosticate ca
elemente de luat n calcul la angajare. S-a constatat chiar o lips de cultur organizaional, managerii
nelegnd prin talent aptitudini artistice iar inteligena fiind confundat cu experiena.
Teorii psiho-organizaionale privind motivarea
Provenind din punct de vedere etimologic din latinescul movere, care nseamn micare sau a pune n
micare, motivaia este considerat un concept i un factor deosebit de important al succesului organizaiilor.
Ovidiu Nicolescu i Ion Verboncu, autorii lucrrii Management, prezint dou abordri ale motivrii:
motivarea n sens restrns i motivarea n sens larg.
n viziunea acestor autori, motivarea n sens restrns const n corelarea necesitilor, aspiraiilor i
intereselor personalului din cadrul organizaiei cu realizarea obiectivelor i exercitarea sarcinilor, competenelor
i responsabilitilor atribuite n cadrul organizaiei.
Motivarea n sens larg rezid n ansamblul de decizii i aciuni prin care se determin stakeholderii firmei s
contribuie direct i indirect la realizarea de funcionaliti i performane de ansamblu superioare, pe baza
corelrii intereselor acestora n abordarea i realizarea obiectivelor organizaiei i ale subsistemelor sale.
127
n context organizaional, motivaia reprezint un factor condiionant al performanelor fiecrui component al
organizaiei, resortul care l mpinge s acioneze ntr-un anumit mod, o stare intern a acestuia, care i anim i
i determin comportamentul, iar motivarea constituie procesul prin care managerii i determin subordonaii s
realizeze performane ct mai bune, dndu-le temeiuri s acioneze n acest sens.
Motivaia n munc implic un comportament al angajailor caracterizat prin intensitate, orientare i persisten
n ndeplinirea sarcinilor. Acest comportament nu depinde numai de individ sau de contextul n care lucreaz, ci
reprezint o interaciune ntre personalitatea individului i mediul de lucru.
Motivaia poate fi definit ca procesul care activeaz, orienteaz i menine comportamentul angajailor
spre atingerea unui scop, n funcie de anumite nevoi i aspiraii.*
Este vorba de o for care i determin, canalizeaz i susine aciunile unui individ. Dar pentru a pune
salariaii n micare n cadrul unei organizaii, orice responsabil trebuie, mai nti, s neleag ce i anim.
Oamenii pot s reacioneze la stimuli interni (satisfacia i recunoaterea pe care le-o provoac munca
desfurat) sau la stimuli externi (salariul i alte recompense). Atunci cnd un manager tie s motiveze
oamenii, nseamn c el tie s le ndeplineasc cerinele i s le orienteze eforturile i conduita spre realizarea
unor obiective alese.
Abordrile n nelegerea i explicarea motivaiei sunt diferite pentru c muli teoreticieni au dezvoltat
propriile opinii i teorii cu privire la motivaie. Ei au abordat motivaia pornind de la diferite puncte de vedere,
de la idei determinate de condiiile socio-economice i politice existente la acea vreme. Nici una dintre abordri
nu poate fi considerat cea mai corect i cuprinztoare. Fiecare i aduce contribuia la nelegerea
comportamentului uman i are limitele ei.
Datorit diversitii lor, specialitii au clasificat teoriile motivaionale n funcie de mai multe criterii. Una
dintre cele mai moderne i utile clasificri n nelegerea comportamentului organizaional este prezentat n
tabelul de mai jos:
128







Teori
a
ierar
hizr
ii
nevo
ilor

Ierar
hizar
ea
nevo
ilor,
teori
e
lansa
t de
A.
Masl
ow
n
cursu
l
anul
ui
1954
, a
oferit
elem
ente
inter
esant
e i
oper
abile
n
dom
eniul
moti
vrii
salari
ailor
.

Nr.
crt.

Teorii

Promotori

Principii fundamentale
1 Teorii axate pe coninut
(vizeaz factorii care incit sau
iniiaz comportamentul
motivat)

Teoria ierarhizrii nevoilor



Teoria celor dou tipuri de
factori



Teoria ERG




Teoria nevoilor dobndite








Abraham H.
Maslow



Frederick
Herzberg




Clayton Alderfer




David C.
McCleland
Richard Mackman,
Greg Oldham




Oamenii caut permanent s i
satisfac anumite nevoi, care
se manifest dup o anumit
ordine a importanei lor.
Salariaii sunt influenai de
dou categorii de factori, unii
determinnd insatisfacie
(factori de igien), iar alii
satisfacie (factori de motivaie).
Angajaii acioneaz sub
impulsul cerinelor legate de
respect, al cerinelor legate de
apartenen i al cerinelor de
cretere.
Indivizii sunt motivai prin
mplinire, afiliere i putere.
Trebuie modificate
caracteristicile unui loc de
munc pentru a-l face mai
stimulator i mai plin de
semnificaie.
2 Teorii axate pe proces
(vizeaz factorii care
direcioneaz
comportamentul)
Teoria rezultatului scontat




Teoria echitii






Victor Vroom,
Lyman Porter,
Edward Lawler


J. Stacey Adams





Salariaii sunt motivai prin
recompensa pe care ateapt
s o obin oferind un
randament mai bun; accentul
este pus pe reaciile sau
rezultatele scontate.
Angajaii se compar cu alii n
ceea ce privete eforturile lor i
ceea ce obin, pentru a se
asigura c sunt tratai de o
manier just i echitabil.
3 Teorii axate pe ntrire
(vizeaz factorii care
determin repetarea unui
comportament)
Teoria ntririi
(reinforcement)





B. F. Skinner



ntrirea (pozitiv sau
negativ) condiioneaz
comportamentul.

129


Teoria lui Maslow: Pentru acest autor, nevoile unui individ sunt ierarhizate ntr-o piramid, astfel:
nevoi fiziologice (foame, odihn, sete, cldur, adpost etc.);
n cadrul unei organizaii, satisfacerea acestor nevoi are loc prin existena unui salariu, a condiiilor bune de
munc, a unei cantine n incint, a aerului condiionat etc.
nevoi de siguran (securitate personal, absena temerilor);
Aceast categorie de nevoi implic la nivelul managementului, o atenie deosebit pentru condiiile de securitate
a muncii, pentru creterea salariilor n funcie de inflaie, pentru sigurana existenei unei pensii .a.
nevoi sociale (apartenena la grup);
La locul de munc, aceste nevoi de afiliere, de prietenie de apartenen se transform n dorina de a stabili
relaii cu ceilali angajai, de a crea legturi puternice cu echipa de munc, de a avea un manager competent ce
supravegheaz activitatea etc.
nevoi de stim (recunoatere social);
Aceste nevoi vizeaz dorina fiecrui individ de a fi respectat de ceilali, de a i se recunoate prestigiul i
realizrile.
nevoi de mplinire personal (valorificarea potenialului propriu);
Aceast ultim categorie cuprinde nevoile de perfecionare a talentelor de creaie i achiziii profesionale
deosebite, manifestate n cadrul organizaiei prin realizri excepionale n munc, creativitate, perfeciune.
Cele dou principii care stau la baza teoriei lui A. Maslow sunt:
principiul regresiei, n conformitate cu care o necesitate satisfcut reprezint o nevoie care nu mai motiveaz;
principiul progresiei, n conformitate cu care o necesitate de nivel superior nu se activeaz dect o dat ce
nevoile de nivel inferior au fost satisfcute, cel puin parial.
Cercetrile au artat c pe msur ce individul promoveaz n ierarhie, necesitile de ordin superior au
tendina s devin din ce n ce mai importante. Nevoile difer i n funcie de stadiul carierei, de mrimea
organizaiei, de situarea geografic.
Piramida lui A. Maslow este aplicabil tuturor aspectelor vieii; ea este relevant ndeosebi la locul de
muc, deoarece oamenii au nevoie, pe lng bani i alte recompense, de respect, de interaciuni, de
recunoatere. Cu ct individul este mai ambiios i mai mulumit, cu att mai mare va fi contribuia pe care i-o
va aduce la dezvoltarea organizaiei.
Dincolo de limitele ei, utilitatea acestei teorii pentru activitatea organizaiei nu poate fi pus la ndoial.
Astfel, construirea mediului i desfurarea proceselor organizaionale ar trebui s rspund nevoilor reale i
exprimate ale membrilor organizaiei, pornind chiar de la cele fiziologice, trecnd prin asigurarea securitii
fizice i psihice, pn la facilitarea integrrii lor n grupuri sociale adecvate, oferindu-le respect, recunoatere,
i, mai ales, posibiliti de autorealizare.

Teoria celor doi factori
Teoria celor doi factori a fost definitivat de ctre F. Herzberg i expus pe larg n lucrarea The Motivation of
Work. Analiznd nivelul de efort depus de diferite persoane n procesul muncii, autorul a ajuns la urmtoarele
concluzii:
n general, oamenii depun n procesul muncii, cam 75% din capacitatea lor total de efort;
exist factori, numii de F. Herzberg igienici sau de ntreinere, care contribuie la meninerea acestui nivel
mediu de efort, a cror prezen (sau absen) produce mai ales insatisfacie;
exist, n general, ali factori numii de ctre F. Herzberg motivatori, care determin depirea acestui nivel
de efort, a cror prezen (sau absen) produce mai ales satisfacie.
Prin urmare, F. Herzberg a constatat c exist dou categorii de factori (de unde i denumirea teoriei),
care produc insatisfacie i respectiv, satisfacie.
Factorii extrinseci (de insatisfacie sau de igien), cum sunt: salariul, politicile practicate n organizaie,
condiiile de munc, autonomia i controlul, securitatea postului, relaiile interpersonale, provin din contextul
organizaional i reprezint, n concepia autorului, condiii indispensabile ale motivrii i implicrii
130
personalului. Dac ntreprinderea nu rspunde unor astfel de cerine, apare insatisfacia, iar dac rspunsul este
pozitiv, efectul nu genereaz neaprat motivaie.
Factorii intrinseci (de satisfacie) sunt legai de experiena individual i de relaia cu mediul muncii:
recunoaterea de ctre ceilali, responsabilitatea pentru munca proprie i munca altora, avansarea, mplinirea
personal. Motivaia individual este legat strict de ndeplinirea acestor factori.
Ce nseamn aceast teorie pentru managementul resurselor umane? Pentru a obine de la angajai un efort
constant i de bun calitate, precum i performane deosebite, trebuie, n primul rnd, nlturai factorii care
produc insatisfacie, prin crearea unui mediu organizaional propice, care s includ i relaii corespunztoare cu
colegii, managerii i celelalte persoane implicate. Numai dup aceea, managerul poate spera la o cretere a
efortului depus (deci, i a performanelor), intervenind cu factori motivatori - cei care inspir dorina de
autorealizare i totodat cei pe care managerii ar trebui s-i asigure pentru a dispune de un personal mulumit.
Capacitatea de autorealizare este direct afectat de caracterul plcut al activitii i responsabilitilor deinute.
Cu ct responsabilitatea este mai mare, cu att crete i satisfacia oferit de avansarea n ierarhie. Motivatorii
au la baz dezvoltarea personal i mplinirea de sine. Motivaia angajailor poate fi ntrit mrind gradul de
responsabilitate al acestora i mbogindu-le activitatea.
Cunoscute i sub numele de teorii substanialiste, teoria lui A. Maslow i cea a lui F. Herzberg au avut
consecine practice deosebite. Ele au permis structurarea politicilor de retribuire i au oferit o baz unei noi
abordri, cum ar fi managementul participativ. Aceleai teorii au meritul de a fi identificat terenul pe care se
dezvolt comportamentele personalului.

Teoria ERG
Clayton Alderfer a propus (1972) o teorie similar cu cea a lui A. Maslow, dar care mparte nevoile n trei
categorii: de existen, de relaii i de dezvoltare, de unde provine i denumirea teoriei: teoria existenei,
nrudirii i creterii (eng. Existence needs, Relatedness needs and Growth needs - ERG). C. Alderfer a
simplificat ierarhia nevoilor i a aplicat-o la procesul de munc.
Nevoi existeniale sau materiale sunt satisfcute prin hran, aer, condiii de munc, plata adecvat a salariilor i
beneficiilor. Acest tip de nevoi trebuie satisfcut nainte de a se trece la nevoile relaionale.
Nevoile relaionale implic relaii de prietenie cu familia, prietenii, colegii, efii, subordonaii. Satisfacerea
acestor nevoi depinde de raportul cu ceilali: fie de tip ostil, fie de tip amical.
Nevoile de mplinire se exprim prin ncercarea individului de a gsi oportuniti n vederea dezvoltrii propriei
persoane printr-un aport creativ sau productiv n munc. Satisfacerea acestor nevoi este expresia modului de
realizare a capacitilor i talentelor personale.
Teoria ERG promoveaz principiul satisfacerii progresive, similar ierarhiei lui A. Maslow, ce presupune c
satisfacerea unui anumit nivel al nevoilor permite ndreptarea ateniei individului spre nevoile aflate pe nivelul
imediat urmtor. Teoria ERG difer de teoria lui A. Maslow prin prisma a trei elemente principale: a) un individ
poate urmri satisfacerea concomitent a dou sau mai multe nevoi (salariu, locuin, afilierea la un grup etc.);
b) teoria ERG este mai flexibil deoarece accept faptul c anumite nevoi individuale pot fi ierarhizate n mod
diferit; c) teoria ERG se bazeaz pe principiul regresiei datorat frustrrii (dac satisfacerea unei nevoi de nivel
superior este mpiedicat, crete nevoia de a satisface una sau mai multe nevoi de nivel inferior).
n context organizaional, teoria ERG ofer o sugestie important managerilor. Astfel, dac nevoia de
promovare a unui angajat nu poate fi satisfcut din raiuni obiective, managerul trebuie s orienteze interesul
salariatului ctre satisfacerea altor nevoi (nevoi de existen sau de relaionare).

Teoria nevoilor dobndite
Conform autorului acestei teorii, David McClelland (1965), nevoile sunt caracteristici relativ stabile ale
personalitii pe care individul le dobndete, prin nvare, foarte devreme n contact cu mediul socio-cultural.
Studiile lui vizeaz mai ales consecinele nevoilor asupra comportamentelor. Importante, din acest punct de
vedere, sunt nevoile de mplinire, de afiliere i de putere.
Nevoia de mplinire/realizare exprimat prin dorina de a realiza ceva sau de a atinge un obiectiv complex,
de a depi un standard de excelen. Oamenii care au o puternic nevoie de mplinire: prefer situaiile n care
i pot asuma responsabiliti personale n privina sarcinilor sau obiectivelor ce trebuie atinse; i stabilesc
131
obiective de dificultate medie, care le permit s i asume riscuri calculate; prefer sarcinile care furnizeaz un
feedback imediat asupra rezultatelor.
Indivizii cu nevoie de realizare gsesc, n membrii organizaiei din care fac parte, parteneri n rezolvarea
problemelor muncii i eventuali potenatori spre succese, tind spre situaii noi, care implic riscul i inovarea,
caut s-i amelioreze performanele i s le depeasc pe ale altora. Sunt mai puin indicai pentru funcii de
conducere, pentru c nu sunt dispui s delege i nu au un feedback imediat asupra rezultatelor.
Nevoia de afiliere semnific dorina de a ntreine relaii personale amicale, clduroase cu ceilali. Oamenii
cu nevoie de afiliere au dorina: de a fi respectai; de a fi acceptai de un grup social; de a fi plcui de cei din
jur.
Persoanele care au nevoie de afiliere vor cuta n organizaie prietenii noi i satisfacii pe baza lor; ei vor fi
astfel motivai prin faptul c munca le ofer contact frecvent cu colegii. Sunt comunicativi, se integreaz repede
n grupuri, prefer s evite conflictele, competiia. Profesiunile preferate sunt cele cu multe contacte personale,
cum ar fi cele din activitatea social sau nvmnt.
Nevoia de putere reflect dorina de a ine totul sub control, de a fi responsabil, de a supraveghea
comportamentul celorlali. Sursele de putere sunt: capacitatea de a recompensa; capacitatea de a constrnge;
puterea legitim asociat statutului social sau profesional; competena profesional; puterea de tip sindical
(bazat pe conformitatea cu cerinele maselor).
Indivizii la care nevoia de putere este mare, tind s ocupe n organizaie poziia cea mai nalt i mai
autoritar. Unii indivizi manifest o mare nevoie de putere personal, vor s-i domine pe ceilali pentru a-i
demonstra capacitatea de exercitare a puterii i ateap ca ceilali s le fie loiali ntr-o msur mai mare dect
sunt organizaiei, pe cnd alii au nevoie de putere social, se concentreaz asupra muncii n colectiv i asupra
scopurilor organizaiei, fiind gata s i sacrifice propriile interese pentru cele ale organizaiei.
D. McClelland a analizat, de asemenea, influena celor trei nevoi asupra eficienei manageriale. Profilul unui
manager de succes trebuie s includ, n opinia autorului: un nivel mediu al nevoii de putere social, un nivel
moderat al nevoii de realizare i un nivel minim al nevoii de afiliere.

Teoria performanelor ateptate
Teoria performanelor ateptate, elaborat de Victor Vroom n 1964, combin, n explicarea motivaiei,
factorii individuali cu factorii organizaionali. Autorul susine c angajatul este motivat n urma unor calcule pe
care le face asupra probabilitii de a obine ceea ce dorete. Relaia ntre comportament i rezultatele dorite este
afectat de un complex de factori individuali (nevoi, calificare, abilitate etc.) i factori organizaionali
(organizarea controlului, sistemul de recompense, performane etc.).
Motivaia salariailor depinde de urmtoarele trei elemente:
ateptarea exprim credina angajatului c un anumit nivel de efort va conduce la un anumit nivel de randament;
n majoritatea cazurilor, el vede o legtur ntre eforturile depuse i randamentul obinut. Dar dac angajatul are
echipamente nvechite, materii prime de proast calitate, utilaje lips, informaii, competene i susinere
insuficiente, va ajunge destul de repede s cread c, n pofida tuturor eforturilor pe care le-ar face, randamentul
lui nu va fi satisfctor, iar angajatul va fi demotivat.
instrumentalitatea exprim credina angajatului n privina probabilitii de a obine recompense proporionale
cu contribuia lui n munc. Instrumentalitatea este mic atunci cnd i se cere unui salariat s aib un randament
mai bun pentru salvarea organizaiei, chiar dac salariile s-au redus. Instrumentalitatea va fi nul atunci cnd
angajatul nu vede nici o legtur ntre randament i remunerare, ca n cazul salariilor fixe. Instrumentalitatea va
fi mare, atunci cnd angajatul crede c va obine recompense, cum ar fi dovezi de recunotin, prime,
posibiliti de avansare.
valena exprim valoarea pe care individul o atribuie rezultatelor muncii lui / preferina pentru un anumit
rezultat. Valena este negativ cnd individul consider rezultatele neplcute (oboseal, conflicte,
suprancrcare), nul atunci cnd recompensele l las indiferent i pozitiv atunci cnd consecinele sunt de
dorit (salariu mare, susinere social, autonomie).
Conform teoriei, motivaia este produsul celor trei elemente: Motivaia = Ateptare x Instrumentalitate x
Valen
132
Motivaia va fi mai mare atunci cnd ateptarea, instrumentalitatea i valena vor fi toate mari. Aceast
relaie pune n eviden directa proporionalitate necesar i suficient pentru a atinge motivaia optim. Dac
unul dintre cei trei factori nu exist, nu exist nici motivaie.
Cea mai important contribuie a teoriei ateptrii poate fi considerat faptul c ea explic n ce mod
scopurile individuale influeneaz eforturile i c selectarea comportamentelor individuale depinde de modul n
care individul este condus spre atingerea obiectivului final.
Bazndu-se n esen tot pe teoria ateptrii, Lyman Porter i Edward Lawler au dezvoltat un model mai
complet n domeniul motivrii i l-au aplicat n special n cazul managerilor. Conform acestui model, efortul
(puterea motivaiei i energia folosit) depinde de valoarea unei recompense plus energia utilizat de o
persoan pentru ndeplinirea unui scop cerut, innd cont de probabilitatea primirii unei recompense. Efortul
depus i probabilitatea de a fi recompensat sunt influenate, la rndul lor, de nivelul performanei la un moment
dat. Aceasta nseamn c, dac o persoan poate s presteze o munc sau dac a i prestat-o, ea poate aprecia
mai bine efortul care se cere i, n plus, probabilitatea de a fi recompensat. Performana la locul de munc este
determinat n principal de efortul depus de individul respectiv. Performana n sine poate fi vzut i ca o
posibilitate de a primi recompense intrinseci (ca mplinirea profesional sau reactualizarea cunotinelor), ori
recompense extrinseci (referitoare la condiiile de munc i statutul social). Acestea, pstrate ntr-un echilibru ce
conduce la un nivel echitabil de recompensare, conduc la obinerea satisfaciei, n fapt, un obiectiv final de
maxim importan pentru fiecare gen de munc.
Modelul motivaional al lui L. Poster i E. Lawler este mai complex dect alte teorii motivaionale i
propune cercettorilor o abordare sistemic asupra motivrii. Pentru managerul practician, aceasta nseamn c
motivarea nu este o simpl relaie de tipul cauz-efect. Aceasta nseamn, de asemenea, ca managerii s
cldeasc structuri de recompensare a muncii i printr-o planificare atent, o definire clar a sarcinilor i
responsabilitilor i o bun organizare s poat edifica o structur sistemic triangular, performan
recompens satisfacie, ce trebuie ulterior integrat ntr-un sistem complex i cuprinztor de management.

Teoria echitii
Teoria echitii, datorat lui Stacy Adams (1965), se focalizeaz asupra sentimentelor indivizilor
n ceea ce privete corectitudinea cu care sunt tratai n comparaie cu tratamentul aplicat altora (colegii de
munc, alte persoane din cadrul organizaiei sau chiar persoane din alte organizaii).
Echitatea exist ori de cte ori raportul dintre rezultate (recompense) i efortul unui angajat
coincide cu raportul recompense-efort al celorlali angajai. Inechitatea apare ori de cte ori raportul efort-
rezultate este fie mai mic, fie mai mare n comparaie cu al celorlali. Percepia inechitii genereaz tensiune la
nivelul individului sau printre indivizi i poate afecta comportamentul angajailor. Aceast tensiune i motiveaz
pe angajai s elimine sau s reduc inechitatea. Cu ct inechitatea perceput este mai mare, tensiunea va fi mai
puternic, iar motivaia mai concentrat spre reducerea ei.
Pentru a reduce inechitatea, individul poate recurge la una dintre urmtoarele soluii:
modificarea cognitiv a ctigurilor sau contribuiilor proprii (individul se convinge c are o contribuie mai
mare sau mai mic n sensul stabilirii echilibrului);
modificarea cognitiv a ctigurilor sau contribuiilor altora (subiectul consider mai mic sau mai mare
importana muncii persoanei cu care se compar);
schimbarea grupului de comparaie (angajatul care simte o inechitate fa de un coleg poate s se compare cu
ali colegi, care sunt tratai ntr-un mod asemntor lui);
modificarea contribuiei (individul i poate micora sau mri contribuia n funcie de sensul inechitii);
modificarea ctigurilor (angajatul care se consider mai puin remunerat poate cere o mrire de salariu sau
poate sustrage materiale de la serviciu);
abandonarea situaiei (cel tratat inechitabil i poate da demisia sau cere transferul la un alt serviciu, unde poate
spera s aib o situaie mai bun).
Teoria echitii ofer managerilor cteva sugestii care pot facilita procesul de conducere. Astfel,
managerii trebuie s evite sau cel puin s minimizeze efectele negative ale inechitii percepute de ctre
angajai (ei trebuie s explice subordonailor care este semnificaia recompenselor acordate, care sunt criteriile
de evaluare a performanelor etc.).
133

Teoria ntririi (reinforcement)
Teoria are la baz procesele de nvare i de condiionare descrise de B. F. Skinner. Autorul a reuit s
identifice o serie de legturi ntre modalitile de adoptare a unui anumit comportament, n funcie de
consecinele care pot aprea. Comportamentele cu consecine pozitive au tendina de a se repeta, iar cele cu
urmri neplcute au tendina de a nu mai aprea / de a fi evitate.
La nivel organizaional, managerii pot consolida comportamentele dorite i sanciona pe cele nedorite. Exist
patru metode pentru aplicarea acestei teorii:
ntrirea pozitiv este urmarea pozitiv a unui comportament dorit i are drept scop mrirea frecvenei acestuia.
Pentru ca ntrirea s aib efect maxim, ea trebuie s se atribuie numai dac s-a manifestat comportamentul
dorit i n strns legtur cu acesta. ntririle pozitive nu se limiteaz la avantaje materiale (mriri de salariu,
prime, participarea la beneficii .a.), ci pot fi i un cuvnt de ncurajare, o not de apreciere, o scrisoare din
partea directorului general etc.);
ntrirea negativ const n faptul c un comportament dorit atrage evitarea unei consecine neplcute.
Managerii care-i ceart pe angajaii care ntrzie sau au randament nesatisfctor aplic acest tip de ntrire
(salariaii i vor da seama destul de curnd c trebuie s fie punctuali sau performani, pentru a evita consecina
neplcut);
Extincia este o form de sanciune care const n retragerea unei consecine plcute, ca urmare a
comportamentelor nedorite (ignorarea individului care face pe mscriciul la edine spre amuzamentul
manifest al colegilor; atunci cnd nimeni nu va mai lua n seam glumele, comportamentul nedorit va disprea).
Aplicarea extinciei are loc n trei etape: 1) identificarea comportamentului de eliminat sau redus; 2)
identificarea ntritorului care ncurajeaz meninerea comportamentului; 3) eliminarea ntritorului.
Pedeapsa presupune o consecin neplcut, ca urmare a unui comportament nedorit. Aceasta d rezultate
rapide, fapt pentru care muli manageri au tendina s-o aplice frecvent, ceea ce poate conduce la efecte
secundare mult mai grave dect comportamentul care s-a dorit a fi nlturat (absenteism, demisii, sabotaje,
apatie, ostilitate, fric etc.). De aceea, pedeapsa trebuie aplicat numai n situaiile n care este strict necesar.
Pentru a fi eficace, pedeapsa trebuie s fie:
impersonal, aplicndu-se comportamentului i fr s ating demnitatea persoanei;
imediat, adic s fie aplicat ct mai aproape posibil de manifestarea comportamentului nedorit;
puternic, adic suficient de sever pentru a fi perceput ca atare, dar proporional cu fapta;
constant, adic uniform n timp i de la o persoan la alta;
asociat clar cu un comportament nedorit.
n plus, pedepsele ar trebui acordate progresiv, inndu-se cont de frecvena i de gravitatea abaterilor.

Motivarea angajailor factor conditionant al performantei organizaionale
Inca din anii 40 s-a demonstrat ca oamenii sunt motivai de diverse trebuine in viata personala cat si la
locul de munca. Recunoaterea si satisfacerea acestor ,, forte motivatoare permite obinerea celor mai bune
rezultate de la indivizi. Intr-o lume a afacerilor tot mai competitiva, un personal motivat este vital pentru o
organizaie performanta. De aceea, tiina de a-i motiva pe cei din jur a devenit eseniala pentru orice manager.
Conform studiilor de specialitate, organizaiile cele mai performante asociaz competitivitatea lor cu
motivaia lucrtorilor ; de asemenea, o ntreprindere este competitiva daca majoritatea personalului sau este
atrasa de obiectivele propuse. Nici un mod de administrare si gestionare nu poate singur sa rezolve toate
problemele intr-o organizaie ; din aceasta cauza, conductorii au un rol hotrtor in ntreprindere, ei trebuie sa
dezvolte la maximum factorii de motivaie ai salariailor.
Motivarea cu succes a salariailor se bazeaz mai mult pe o ,,filozofie manageriala dect pe aplicarea unor
tehnici date. Pentru fiecare lucrtor, cadrul motivaional creat de conducerea unitatii trebuie sa permit ca
salariatul respectiv ,, sa se simt important, sa simt ca exista, sa aib imaginea de castigator, de nvingtor, de
reuita ( Enregle J., <<Du conflict a la motivation, la gestion socia le>>, p86,1985).
Pentru a funciona si a fi viabile intr-o lume competitiva, organizaiile trebuie sa isi motiveze oamenii sa
fac urmtoarele lucruri eseniale : sa se alture organizaiei si sa ramana in ea ; sa ndeplineasc sarcinile
pentru care au fost angajai ; sa adopte un comportament creativ, spontan si inovativ.
134
Daca toate organizaiile dintr-un domeniu au tehnologii similare, beneficiaz de un avantaj organizaia care
rezolva cel mai bine problema motivrii. Daca angajaii de pe toate nivelurile sunt motivai sa ramana in cadrul
organizaiei, sa obtina rezultate satisfctoare si sa ncerce sa-si optimizeze randamentul, organizaia respectiva
este eficienta intr-o mai mare msura dect cele in care performantele sunt sub standard si in care nimeni nu
ncearc sa inoveze sau sa gseasc modalitati de cretere a nivelului de performante.
In teoria organizaiilor, iar apoi in gestionarea resurselor umane, motivaia a fost pusa in relaie cu
eficacitatea operaionala in munca indivizilor, fiind adesea legata de o logica instrumentala. In prezent, se
constata o schimbare de perspective: reuita profesionala se datoreaz motivaiei si nu doar aptitudinilor probate
de individ.
Intr-o organizaie, managerii au rolul de a operaionaliza teoriile motivationale, prin strategii de motivare
adecvate, prin organizarea optima a locului de munca, prin programe de management s.a. Prin urmare, ei trebuie
sa cunoasc ce determina comportamentul oamenilor, telurile si personalitatea lor. Foarte important este ca
managerul sa fie in permanenta preocupat de modul in care isi poate motiva (influenta) oamenii sa lucreze mai
bine, plecndu-se de la ideea ca un bun manager poate lua masuri care vor avea efect asupra cantitii si calitii
performantelor angajailor (de exemplu, un manager poate fi preocupat sa gseasc strategii prin care sa-si
determine angajaii sa produc mai mult, poate fi interesat sa genereze o cretere a calitii muncii lor, sau sa ii
conving sa petreac mai puin timp recrendu-se si mai mult timp gndindu-se la munca si la carierele lor).
Managerii sunt responsabili de performanta subordonailor, iar imbunatatirea performantei trebuie
considerata principalul element in cadrul problematicii motivrii angajailor, avnd in vedere faptul ca
performantele unui salariat motivat conform studiilor de specialitate- sunt cu pana la 60% mai mari.

Performanta
Performanta poate fi definita ca msura in care un membru al unei organizaii contribuie la realizarea
obiectivelor organizaiei.
Conform studiilor de specialitate, factorii care contribuie la performanta individului in cadrul organizaiilor
sunt urmtorii :

Factori interni
- aptitudini
- abilitai
-intelegerea sarcinii

-Cantitatea de efort
- Persistenta efortului
- Direcia efortului


Factori externi
-conditiile locului de munca
-tipul de suport si de coordonare
- interaciunea sociala

Motivaie

Performanta

Satisfacie

Din punct de vedere teoretic, motivarea si performanta sunt doua concepte distincte. Procesul de motivare
are drept scop, in contextul organizaional, stimularea angajatilor in obinerea de performante. Managerii sunt
primii interesai ca angajaii lor sa ating obiective profesionale cat mai importante. Aceasta se rezuma in
rezultate concrete, calitative si costuri sczute. ndeplinirea cu succes a acestor obiective generale este
rezultatul aciunii unei serii de factori in care se pot enumera : efortul depus, timpul si angajarea efectiva a
oamenilor. Exista, de asemenea, factori ce vizeaz abilitatile intrinseci ale angajailor, aptitudinile lor, la felul
cum trebuie inut cont de tipul de suport si de coordonare pe care l ofer managerul, de condiiile de munca s.a.
Pentru manager este important sa observe ca unii dintre aceti factori ce rezulta din procesul de ndeplinire a
scopului sunt factori interni, care in de caracteristicile si temperamentul angajatilor ; similar, ali factori pot fi
de proveniena externa. ntruct att factorii interni cat si cei externi interacioneaz in ndeplinirea scopului
pentru manager, este important sa nu se trag imediat concluzii incorecte sau incomplete privind motivarea.
135
De exemplu, un manager poate observa o scdere a nivelului performantei si, in consecina, sa reacioneze
printr-o cretere procentuala a recompensei financiare pe unitatea de produs. In fapt, reacia manageriala este o
ncercare de a creste motivarea angajatului si a-i arata ca poate sa-l sprijine in imbunatatirea performantelor. In
mod obinuit insa, scderea performantei poate fi generata de faptul ca angajatul respectiv nu este intr-o stare
buna, are probleme acas, crede ca managerul nu are ncredere in el si se simte mai supravegheat ca de obicei.
Exista si factori care interacioneaz cu motivarea, care ar trebui sa conduca la ndeplinirea unor obiective
de performanta. Abilitatea angajatului, activitile exterioare muncii, resursele disponibile, condiiile de munca,
stilul managerial- reprezint factori importani ce trebuie luai in consideraie atunci cnd se ncearc
identificarea si diagnosticarea unei probleme de motivare.
Conform specialitilor in domeniul psihologiei organizaionale, exista patru modalitati prin care un manager
poate influenta performantele salariailor:
1. Imbunatatirea sistemului tehnic din organizaie duce la modificarea corespunztoare a limitelor inferioara si
superioara ale performantei. Imbunatatirile sistemului tehnic reprezint investiii pentru organizaie. O greeala
frecventa in acest caz este lipsa de interes pentru recuperarea investiiei prin performante mai nalte.
2. Dezvoltarea capacitailor salariailor duce la creterea limitei superioare a performantei. Aceste capacitai pot
fi imbunatatite prin: Pregtirea si perfecionarea profesionala a acestora; Organizarea de sesiuni de instruire ;
Creterea capacitaii de a lucra in echipa; Evaluarea periodica a performantelor si ,, corectarea
disfunctionalitatilor semnalate.
3. Creterea nivelului de,, toleranta al performantei se face prin revizuirea periodica a acestuia, astfel incat sa
corespunda noilor realitati tehnice, economice si sociale, precum si nevoilor obiective ale organizaiei.
4. Influenta pozitiva asupra motivaiei, care se realizeaz acionnd aspra: Condiiilor de lucru; Satistactiilor
oferite de post; Perspectivelor de promovare; Sistemului de evaluare a performantei; Competiiei individuale si
de grup
Deoarece motivaia este un factor cu manifestare, nu se poate msura direct. In schimb, observnd
comportamentul celorlali, se poate deduce daca acetia sunt sau nu motivai. De exemplu, putem concluziona
ca un inginer care lucreaz pana seara trziu aproape in fiecare zi si uneori si in week-end, citete cele mai noi
publicaii de specialitate, este motivat. In consecina, un alt inginer care pleac primul de la birou, lucreaz
foarte puine ore suplimentare sau nu lucreaz deloc, acorda puin timp lecturilor de specialitate, nu este o
persoana motivata. Oricum, succesul celor doi ingineri nu depinde numai de motivaia fiecruia, reflectata in
efortul depus, ci si de aptitudinile, respectiv capacitatea lor de a face sarcinilor de serviciu. Mai mult chiar si
condiiile de lucru pot afecta performanta. ntreruperile frecvente, sarcinile suplimentare sau spaiul de lucru
ngust pot influenta in mod negativ performantele indivizilor. Pe de alta parte , un loc de munca plcut, ajutorul
competent al asistenilor si un echipament performant pot avea un efect pozitiv aspra rezultatelor muncii. In
concluzie, performantele membrilor organizaiei depind in primul rnd de aptitudinile personale si pregtirea
profesionala, de motivaia fiecruia, precum si de condiiile de lucru.
Comportamentul in sine este foarte important-la fel ca motivele care l determina. In majoritatea cazurilor,
gradul de motivare a angajailor poate fi evaluat prin prisma modului lor de comportare- cuvinte, gesturi,
mimica si atitudine. Modul in care angajaii unei organizaii isi ndeplinesc sarcinile, atitudinea lor fata de
munca in general ofera cele mai clare date asupra gradului lor de motivare. In mod ideal, salariatul si postul /
organizaia sunt reciproc adecvai, astfel incit individul isi satisface propriile nevoi motivaionale atunci cnd
ndeplinete atribuiile postului (clieu nregistrat in limbajul curent sub forma ,,interesele firmei si ale
angajatului trebuie sa fie aceleai).
Iat cteva caracteristici ale unor angajai motivai (situaia dezirabila) prezentate in literatura de specialitate.:
Eficienta si buna dispoziie in munca;
Contribuie benevol cu idei si eforturi sporite;
Reactioneza pozitiv la noi cerine si sarcini;
Muncesc pentru a se realiza nu fiindc ,,trebuie;
Par fericii la locul de munca, se simt utili si capabili;
Rspund ntotdeauna sincer la ntrebri;
Opiniile sunt exprimate liber, ideile subordonailor sunt preluate si utilizate de ctre conducere;
Succesul este recunoscut si ncurajat;
136
Absenteismul este redus;
De asemenea, un spaiu de lucru ngrijit indica adesea o atitudine ngrijita fata de munca, un birou ordonat
arata un angajat motivat, care dorete sa isi poat gsi uor cele necesare lucrului, iar atenia fata de aspectul
personal sugereaz o persoana dedicata muncii sale.
Fiecare individ are o configuraie proprie a nevoilor, care se poate schimba in cursul vieii. Managerul
trebuie sa fie capabil sa identifice nevoile nesatisfcute ale angajailor. O poate face prin observaie sau cu
ajutorul instrumentelor de tipul chestionarelor. Managerii pot observa, spre exemplu, cu regularitate, felul in
care angajaii isi folosesc momentele libere la serviciu, se pot informa asupra activitilor pe care le prefera in
afara locului de munca, pot avea discuii cu ei pe tema muncii, pentru a le analiza apoi reaciile. Cu cat va fi mai
mare acordul intre nevoile individului si natura muncii, cu att posibilitile de motivare vor fi mai mari.
nelegerea a ceea ce ii motiveaz pe angajai sta la baza unui ,, contract psihologic intre manager si angajai.
In afara de identificarea regulata a nevoilor, managerii trebuie sa asigure condiiile favorabile care sa permit
angajailor sa isi satisfac nevoile dominante.
Este unanim acceptat faptul ca toate activitile noastre sunt motivate, insa nu in toate aceste activitati
motivele au aceeai pondere. In unele activitatea motivul face parte din nsui structura lor, le direcioneaz si le
susine din interior, in altele motivul se contureaz in afara structurii lor propriu-zise, direcionndu-le si
susinndu-le din exterior. Primele sunt denumite activitatea intrinsec motivate , iar cele din urma activitatea
extrinsec motivate. Din punct de vedere al eficientei la nivelul de performanta si consumul de efort si timp
activitatea intrinsec motivata este superioara celei extrinsec motivata.
Angajaii sunt motivai de aceleai tipuri de recompense ( unii prefera o munca interesanta, alii doresc o
promovare sau pur si simplu sa castige bani). Dat fiind faptul ca fiecare persoana este o unica si complexa
combinaie de nevoi, experiene si relaii trebuie determinai factorii care il motiveaz pe fiecare salariat in
parte, in funcie de tipul de motivaie extrinseca sau intrinseca.
Motivaia intrinseca izvorte din natura activitii insasi, privita ca scop, valoare si cadru de realizare
personala.
Motivaia extrinseca ia forma unei tensiuni subiective generata de factori din afara activitii si se manifesta
prin triri emoionale negative ( aversiune fata de sanciuni, critici sau penalizri, teama de eec, de pierderea
prestigiului ) sau pozitive ( dobndirea de beneficii sau utilitati premii, promovri, influenta, prestigiu ).
Motivaia intrinseca este mai rezistenta in timp si la factorii cu aciune contrara, isi creeaza propria baza
generativa, are o puternica fora de declanare si meninere a activitii, duce la performante mai mari.
Motivaia extrinseca acioneaz pe termen scurt si solicita o permanenta mprosptare pentru a compensa
efectele de autoerodare.
In concluzie, managerii pot obine succese in activitatea lor daca reuesc sa inteleaga bine rolul pe care l
joaca motivaia in activitatea subordonailor. Majoritatea managerilor de succes caut sa inteleaga
comportamentul membrilor organizaiei; ei sunt preocupai sa identifice modul in care ar putea influenta
comportamentul lor pentru a stimula obinerea performantei si realizarea obiectivelor organizaiei.
Un principiu esenial ce determina performantele membrilor organizaiei consta in nivelurile de abilitate si
motivare ale acestea. Acest principiu poate fi exprimat prin formula urmtoare:

Performante = f ( abilitate x motivare )

In conformitate cu acest principiu, nici o sarcina nu poate fi ndeplinita cu succes daca persoana care trebuie
sa fac acest lucru nu dispune de abilitatea necesara. Abilitatea reflecta talentul unei persoane ce trebuie sa
ndeplineasc sarcinile aferente obiectivului vizat. Talentul vizeaz competentele intelectuale si cele fizice pe
care le poseda o persoana.
innd cont de nivelul de inteligenta, calificare sau dexteritate al unei persoane, se poate aprecia ca uneori
acesta nu este suficient pentru a atinge un nivel nalt al performantelor. Persoana trebuie, de asemenea, sa
doreasc sa realizeze acel nivel de performante. Acesta tine de motivaia sa.
Pentru a nelege mai bine modul se poate realiza o motivare eficienta a unei persoane este necesar sa se
cunoasc procesul motivaional. El se compune dintr-o succesiune de etape, prezentate mai jos:
1. Identificarea nevoilor angajailor
137
2. Cutarea de ci/soluii pentru satisfacere lor
3. Selectarea obiectivelor ce vor orienta (motiva)comportmental
4. Performanele angajailor
5. Recompensarea angajailor
6. O nou evaluare a nevoilor angajailor
Managerii sunt tot mai preocupai de motivare in munca lor, cu att mai mult ca cat angajaii doresc
recunoatere si implicare in satisfacerea nevoilor, fara ca autoritatea si controlul extern sa mai aib efetcul din
trecut.
La baza reaciilor motivaionale ale oricrui individ se afla nevoile lui specifice. Definite ca lipsurile pe care
un individ le resimte la un moment dat, gama nevoilor fiinelor umane este foarte larga. Una dintre cele mai
uzuale clasificri a nevoilor permite delimitarea urmtoarelor categorii:
Nevoi economice, care se satisfac prin furnizarea de elemente economico-materiale si in care pot fi cuprinse
nevoile de hrana, imbracaminte, adpost, etc.
Nevoi cognitive, care se reflecta in dorina oamenilor de a ti, de a cunoate, de a fi stimulai senzorial, de a
realiza obiectivele propuse, de a controla realitatea nconjurtoare, inclusiv prin dezvoltarea capacitaii
operaionale, a ansamblului de cunotine si abilitai.
Nevoi afective, ce se manifesta prin dorina de ataament fata de persoanele cu care interacioneaz in mediul in
care isi desfasoara activitatea (colegi, prieteni s.a.), dorina de a obine recunoaterea celorlali si de a se simi
bine in compania lor.
Orice persoana manifesta aceste nevoi cu intensitati diferite. De cele mai multe ori , cele mai pronunate sunt
nevoile economice, insa si celelalte tipuri de nevoi se manifesta la un nivel apreciabil.
In funcie de necesitatile specifice si de contextul in care acioneaz, fiecare persoana manifesta un set de
aspiraii si ateptri de natura motivaionala. Aspiraiile reprezint performante viitoare pe care individul si-a
propus sa le ating , iar ateptrile reprezint aspiraiile considerate realizabile in condiiile date.
Realizarea unei motivri eficiente, factor conditionant al performantei organizaionale, impune cunoaterea
de ctre manageri a sistemului de nevoi, aspiraii si ateptri ale angajailor. Acestea se reflecta in mod direct in
atitudinile, eforturile, deciziile, aciunile si comportamentul angajailor. De regula, aspiraiile si ateptrile
indivizilor fiind limitate sau favorizate att de factori personali, cat si de factori contextuali.
Rezultatul aciunilor angajailor se concretizeaz in performante. Acestea pot fi performante personale, daca
se refera la rezultatele obinute in mod direct de salariat prin eforturi si cunotine proprii, sau performante
organizaionale daca sunt obinute prin contribuia directa si indirecta a angajailor, in vederea realizrii
obiectivelor firmei.
In funcie de performantele individuale si organizaionale obinute, managerii acorda stimulente sub forma de
recompense si avertismente sub forma de sanciuni.
Sistemul de recompense al unei organizaii reprezint un mecanism oficial pentru definirea, evaluarea si
recompensarea performantei angajailor. Stimulentele acordate trebuie sa fie corelate att cu performantele
obinute, cat si cu atitudinile, eforturile, deciziile, aciunile si comportamentele indivizilor si trebuie sa aib in
vedere satisfacerea necesitailor economice, cognitive si relaionale ale angajailor.
Pentru a fi eficient, un sistem de recompense trebuie sa ndeplineasc patru condiii:
Sistemul de recompensare trebuie sa dea posibilitatea oamenilor sa isi satisfac nevoile de baza (in termenii
folosii de A. Maslow, primele doua niveluri )
Sistemul de recompensare trebuie sa ofere angajailor recompense compatibile cu cele oferite de alte organizaii
Recompensarea trebuie distribuita corect si echitabil in interiorul organizatiei
Sistemul de recompensare trebuie sa tina cont de faptul ca diferii oameni au nevoi diferite si pot alege diferite
cai de realizare a acestor nevoi.
Aplicate corect, recompensele si sanciunile au efect motivaional, stimulnd angajaii sa munceasc mai
mult si mai bine si de asemenea, un impact pozitiv asupra moralului si satisfaciei salariailor. S-a constatat
totodat ca motivarea puternica si constanta a angajailor este urmata de accelerarea dezvoltrii profesionale a
acestora.
1a.Formale materiale:-salariul, prima, participarea la profit, locuin de serviciu;-penalizare la salariu, amend
138
1b. Formale sociale:-titlu onorific, medalie;-mustrare scris
2a. Informale materiale:-cadouri, mas festiv, baci
2b. Informale sociale:-laud, mulumire;-critic, blam, dispre


Recompense si sanciuni

Formale Informale
Materiale-salariul,
prima, participare la
profit, penalizare,
amenda, locuina de
serviciu
Sociale- titlu onorific,
medalie, mustrare
scrisa


Materiale cadouri,
masa festiva, baci


Sociale lauda,
mulumire, critica,
blam, dispre
139
Abordarea unui management bazat pe motivaia oamenilor este specifica firmelor cu tradiie in gestionarea
performanta a resurselor umane. Managerii eficieni au inlocuit de mult timp practica egalitarismului salarial
cu strategii sofisticate de stimulare a performantelor angajailor. Din experienta anilor, ei au invatat ca nu se
pot atinge obiectivele propuse dect daca nevoile acestora sunt analizate si tratate corespunzator.
Pentru ca << stimulentul>> acordat sa aib impactul dorit, managerul trebuie sa cunoasc cat mai bine
cine este beneficiarul, cum este el, si sa stie cum anume << sa-i activeze comportamentul>>. Elementele
unui pachet ( mai mult sau mai puin standardizat) de stimulare-motivare, incluznd beneficii materiale si
non-materiale, vizeaz diferite paliere de trebuine care au, in funcie de un anumit context specific ( vrsta ,
sex, influente educative si culturale, dinamica mediului socio-economic etc.). grade diferite de activare.
Astfel, pentru a fi de acord cu dinamica motivaionala a unei persoane sau a unui grup, facilitatile sau
beneficiile oferite trebuie sa inteasc progresiv categoriile de trebuine ce se cer a fi satisfcute cu prioritate.
Fara ndoiala insa, ne putem da seama de faptul ca atunci cnd managerii ncearc sa formuleze un
pachet eficace de stimulare-motivare pentru angajai nu trebuie sa se raporteze doar la posibilitile firmei si
la ceea ce cred ei ca este optim pentru personalul acesteia, ci este indicat sa aib in vedere faptul ca
obinerea performantelor reprezint o consecina directa a procesului de armonizare a pachetelor de
stimulare-motivare oferite cu dinamica motivaionala a personalului.

COMUNICAREA N RESURSELE UMANE
Elementele structurale ale comunicarii: datele , informatiile si cunostintele
Fenomenele si procesele din natura si societate sunt percepute de oameni ca entitati faptice care ulterior
sunt reflectete neevaluat sub forma de date : acele informatii primare venite prin canalele perceptive, legate
de atribute (exemplu: rosu, cald, dulce, incomod etc.). Sistemul psihic uman proceseaza a aceste date
inregistrate si le transforma in informatii. Acestea reprezinta interpretari ale datelor in raport cu anumite
situatii particulare sau cu intelegerea de catre mintea umana in general.
Evolutia umana demonstreaza acelasi lucru. Copilul, de exemplu, opreaza cu date: ulterior ajunge la
nivelul cauzalitatii simple, raport cauza ---efect, dar nu face conexiuni cu situatii ample. Daca se ramane la
nivelul datelor nu se ajunge la intreg. Prelucrarea datelor urmareste evaluarea, selectarea, ordonarea si
agregarea lor in scopul obtinerii unor informatii care sa reduca incertitudinea intelegerii si cunoastreii.
Se constata ca ca oamenii nu se oresc doar la informatii ci apeleaza si la cunostinte, forme mai complexe.
La cunostinte se ajunge prin formularea unor rationamente ce se concretizeaza in idei, principii, teorii,
sisteme cognitive. Cunostintele sunt enunturi logice formulate si generalizate in urma intelegerii unor relatii.
Din motive de concizie terminologica, cele trei exprimari date, informatii, cunostinte sunt prezentate
sub termenul generic de informatie. Acest lucru este benefic in limbajul comul, dar in limbajul specializat al
psihologiei este necesar sa se faca diferentierea.
Acestea sunt elementele structurale pe care se bazeaza comunicarea in cadrul resurselor umane.
Complexitatea sporita a comunicarii in psihologia resurselor umane are mai multe cauze:
- Cresterea gradului de diversificare a mijloacelor de productie si comercializare
- Ridicarea nivelului cultural si profesional al resurselor umane
- Multiplicarea si intensificarea dinamicii factorilor de mediu care influenteaza operatiile organizatiei
Aceste cauze determina aparitia, la nivelul conducerii organizatiilor, a nevoii de control si de cunoastere
a tuturor informatiilor care circula si exista in organizatie. In cazul in care aceste informatii sunt scapate de
sub control, organizatiile pot suporta efecte negative , de la stari tensionale intre membrii pana la
dezitegrare.
Astfel, a devenit necesar ca informatiile si modul lor de transmitere intr-o organizatie sa fie in
permanenta monitorizate, lucru care revine psihologului si / sau sociologului organizatiei. Acesta trebuie sa
ia cunostinta de toate circuitele informationale existente, dar sa prelucreze in primul rand acele informatii ,,
de calitate ( cu semnificatie). Pentru ca o informatie sa fie de calitate, trebuie sa indeplineasca urmatoarele
patru conditii:
Exactitatea: insusirea informatiei de a contine elemente de cunoastere care sa asigure conturarea unei
imagini reale a procesului sau fenomenului la care se refera acea informatie
Adecvarea: este asigurata de capacitatea informatie de a fi necesara, destinata in mod specific rolului ei,
definit in raport cu emitatorul, cu destinatarul sau cu amandoi.
140
Oportunitatea: reprezinta insusirea informatiei de a ajunge la destinatar in momentul in care este realmente
nevoie de ea.
Eficienta: este data de capacitatea informatiei de a asigura un efect determinat superior efortului depus
pentru obtinerea ei.
Odata identificate, informatiile de calitate trebuie sa conduca la intelegerea si cunoasterea fenomenelor care
se intampla in organizatia respectiva. Informatia ajuta la intelegere, dar nu da si solutia pentru rezolvarea
problemelor ivite. Informatiile sunt caile de ajungere la problema: cu cat aceste cai sunt mai functionale, cu
atat se intalnesc probleme mai putin amplificate.
Comunicarea organizaional
Ne confruntm, la debutul secolului XXI, cu o disput la nivel conceptual n ceea ce privete
comunicarea datorit trecerii de la societatea industrial la societatea informaional. Asta pentru c n
prezent, totul este informaie, totul este comunicare. i nu am grei dac am spune c, n termeni de
eficien, comunicarea nseamn totul pentru o organizaie. Prin urmare, preocupai de eficien, managerii
oricrui tip de organizaie vor acorda maximum de atenie comunicrii.
Pentru management, informaiile reprezint o conditio sine qua non. Acelai lucru poate fi spus despre
procesul de comunicare din interiorul oricrei organizaii, dat fiind c, n acest caz, informaia pentru a nu-
i pierde valoarea - trebuie s ajung la locul potrivit i la momentul necesar.
Comunicarea este esenial pentru un management eficient, cu precdere n organizaiile complexe. n
cadrul organizaiilor, comunicarea este o relaie n care se face un schimb de informaii ntre indivizi, n
scopul de a influena sau chiar schimba comportamentele organizaionale.
Pentru fiina organizaional comunicarea este actul care i poate asigura existena, i poate facilita
expansiunea sau i poate determina stagnarea, iar uneori chiar dispariia. Mai ampl sau mai restrns, n
funcie de dimensiunile activitilor, stereotip sau diversificat, pronunat formal sau nerestricionat de
reguli scrise, facilitnd sau restricionnd relaiile interumane, comunicarea n cadrul organizaiei reprezint
un proces cu multiple semnificaii i implicaii, chiar dac acestea nu sunt ntotdeauna vizibile i
cuantificabile. Comunicarea organizaional nsoete evoluia organizaiei; schimbrile care au loc n cadrul
organizaiei antreneaz automat i nevoia schimbrii comunicrii.
Se poate afirma c, la nivel de organizaie, comunicarea este un proces complex prin care are loc
schimbul de mesaje dintre membrii acesteia, cu ajutorul unui sistem comun de simboluri, semne sau
comportamente, n vederea realizrii anumitor obiective individuale i comune i/sau modificrii unor
comportamente individuale i/sau de grup.
Pentru organizaiile care activeaz n mediul concurenial, cunoaterea procesului comunicaional
prezint un interes i o semnificaie aparte, datorit creterii complexitii managementului i a dezvoltrii
unor mijloace perfecionate de comunicare i decizie.
Termenul de comunicare derivat din latinescul comunis (comun) vizeaz schimbul de mesaje ntre
oameni, ce asigur nelegerea reciproc, mprtirea ideilor i faciliteaz comunitatea de gndire i
aciune.
Dicionarul Larousse definete comunicarea ca fiind aciunea de a transmite, a aduce la cunotin, a
mprti, a fi n raport cu, a fi legat de, a fi n relaie cu.
Aceast definiie conine dou semnificaii aparte: pe de o parte, a comunica nseamn a aciona (a
transmite, a mprti, a da), iar pe de alt parte, comunicarea exprim o stare (a fi n relaie cu, a fi legat
de).
Marea diversitate a definirii comunicrii, regsit n literatura de specialitate, este determinat de natura
uman sau tehnic, mecanic a emitorului i a receptorului.
Comunicare nseamn, pentru cei mai muli autori, punere mpreun de informaii ntr-un mesaj, schimb
de mesaje, activitate de comunicare i rezultatul acesteia.
Comunicarea uman reprezint un proces social complex care se realizeaz n sisteme i limbaje
complexe prin gesturi, expresii afective standardizate, n principal prin simboluri verbale, efectuarea de
aciuni, comportamente atitudinale, precum i prin multiple limbaje artificiale create (logico-matematice,
tiinifice, artistice etc.). Oricare ar fi modalitatea i limbajul n care indivizii comunic, trstura lor
obligatorie i esenial este capacitatea de a asigura schimbul unor semnificaii generalizate (informaii), cu
acele elemente cognitive i generalizatoare pe care le percep i le neleg toi indivizii care comunic ntre ei.
141
Literatura de specialitate susine c orice act de comunicare, deci i cel din context organizaional,
conine urmtoarele elemente:
1. emitorul, adic persoana care iniiaz comunicaia, aflat n cadrul organizaiei n ipostaza de manager
sau executant;
2. mesajul, respectiv forma fizic a informaiei transmise de emitor sau receptor; mesajul mbrac o
ipostaz verbal sau una nonverbal;
3. canalul, care este calea de transmitere a informaiei, aflat n strns legtur cu mesajul;
4. receptorul, adic persoana / grupul de persoane beneficiare ale mesajului informaional, care, n cadrul
organizaiei, poate fi n ipostaza de executant sau manager.
Prin intermediul codificrii i decodificrii emitorul i receptorul apeleaz la anumite simboluri
pentru a facilita nelegerea mesajului, transmiterea i interpretarea informaiei ce face obiectul
comunicaiei; prin codificare emitorul apeleaz la simboluri variate (sunete, cifre, gesturi etc.) pentru a
transmite i a se face neles de ctre receptor, iar acesta, prin decodificare, asigur interpretarea mesajului i
convertirea simbolurilor ntr-o informaie pertinent.
n orice proces de comunicare, elementul esenial pe care l urmrete emitorul este efectul produs
asupra receptorului. De aceea, pentru a obine efectul dorit, este necesar ca, n procesul de comunicare, cel
care transmite mesajul, s respecte cteva principii care se refer la:
1. cunoaterea sistemului de valori adoptate de ctre cei care recepioneaz mesajul;
2. utilizarea unui cod comun de simboluri, semne, comportamente, agreat de ctre toi interlocutorii;
3. stabilirea exact a scopului comunicrii;
4. cunoaterea personalitii receptorilor;
5. formularea simpl i concis a mesajului.
Pe traseul parcurs de informaie, ntre emitor i receptor pot s apar factori perturbatori, obiectivi sau
subiectivi, care pot denatura coninutul i calitatea mesajului. Dac factorii perturbatori obiectivi sunt
determinai de capacitatea redus a canalelor de comunicare i de calitatea deficitar a mijloacelor de
comunicare (zgomot, bruiaj .a.), cei subiectivi au la origine limitele fiziologice, psihologice, nivelul de
pregtire al receptorului, interesele etc.
n ceea ce privete comunicarea organizaional, ne intereseaz n primul rnd s gsim un rspuns la
ntrebarea de ce se comunic ntr-o organizaie?. S-a constatat c practica i teoria comunicaional au
formulat, n mod coerent, unele explicaii unanim acceptate:
- funciile managementului nu pot fi operaionalizate n lipsa comunicrii. Procesele de stabilire a
obiectivelor, de realizare a concordanei cu structura organizatoric i informaional, de armonizare a
aciunilor cu obiectivele iniiale i de eliminare a deficienelor, de antrenare a personalului se bazeaz pe
primirea i transmiterea de mesaje. Comunicarea este deci crucial pentru existena i succesul organizaiei,
prima responsabilitate a fiecrui manager;
- comunicarea stabilete i menine relaiile dintre angajai, oferindu-le informaiile necesare orientrii i
evalurii propriei munci n raport cu a celorlali, cu cerinele organizaiei, n ansamblul su, i a mediului
acesteia;
- prin feedback-ul realizat, comunicarea relev posibilitile de mbuntire a performanelor individuale i
generale ale organizaiei;
- aflat la baza procesului de motivare, comunicarea face posibil identificarea i utilizarea corect a
diferitelor categorii de nevoi i stimulente pentru orientarea comportamentului angajailor spre performan
i satisfacii;
- contribuie la instaurarea relaiilor corecte i eficiente, de nelegere i acceptare reciproc ntre efi i
subordonai, colegi, persoane din interiorul i exteriorul organizaiei.
Dac se ine cont c procesul comunicrii prezint particulariti diferite la nivelul relaiei
interpersonale i de grup, considerm justificat a recurge la abordarea distinct, n cele ce urmeaz, a celor
dou forme ale comunicrii:
1. comunicarea ntre indivizi, numit i comunicare interpersonal;
2. comunicarea ntre diferite subdiviziuni i grupuri ale organizaiei, numit comunicare organizaional.
Aceste dou forme de comunicare sunt interdependente, comunicarea interpersonal fiind aproape
ntotdeauna parte component a comunicrii organizaionale.
142
Comunicarea interpersonal exist atunci cnd un ins transmite o idee, opinie sau informaie unui alt ins
sau unui grup.
n ceea ce privete gradul de eficacitate a comunicrii interpersonale, acesta depinde de msura n care
ideea perceput de receptor este identic (sau se apropie) de cea lansat de emitor. Este cunoscut faptul c
receptorul poate reine mai mult sau mai puin din mesaj, ns niciodat integralitatea mesajului, totul
depinznd de interesul pe care l prezint mesajul pentru acesta, de capacitatea lui de nelegere i de
judecat. De aceea, feedback-ul receptorului joac un rol extrem de important, asigurnd eficacitatea actului
de comunicare interpersonal.
Un alt element important pentru realizarea comunicrii interpersonale este percepia, definit ca
ansamblul proceselor utilizate de oameni pentru a recepiona i interpreta informaiile din mediul exterior.
Percepia presupune cunoaterea, nelegerea, interpretarea, ea nelimitndu-se doar la cercetarea mediului cu
ajutorul celor cinci simuri de baz. Aa cum lesne se poate deduce, percepia are o influen semnificativ
asupra calitii comunicrii, deziderat ce presupune selectare, organizare i interpretare adecvat a
informaiei.
Rolul atitudinilor in comunicare
Ce sunt atitudinile?
Atitudinile, dup unele opinii, sunt evaluri favorabile sau nefavorabile fata de oricare alte aspecte ale
vieii. ( Rita si Richard Atkinson ).
Putem numi atitudine ,, starea mentala si neurofiziologica determinate de experiena si care exercita o
influenta dinamica asupra individului, pregtindu-l sa acioneze intr-un mod specific asupra unui numr de
obiecte si elemente ( Allport )
Daca extragem ideea principala din definiia lui Allport, aceasta ar consta in ipoteza ca : atitudinea este
constituita din ceea ce se afla indaratul comportamentului, adic atitudinile sunt nite predispoziii actionale
sau atitudinea este o cauza relative ascunsa sau incontienta a comportamentului.
Da aici putem concluziona necesitatea de a descoperi si analiza fenomenul atitudinal in majoritatea
situaiilor de interaciune.
Atitudinea joaca un rol esential in sistemul de reprezentare al indivizilor sau grupurilor, de unde rezulta
ca este cheia de bolta a reprezentrii unei situaii de comunicare.
Funciile atitudinilor.
Funcia cognitiva ( corespunde faptului ca atitudinile organizeaz percepiile ). Aceasta caracteristica o
putem ilustra printr-un exemplu, cum ar fi; daca indivizilor li se prezint ansambluri de cuvinte ambigue, se
constata ca cel mai bine recunoscute si percepute sunt cuvintele care corespund valorilor dominante ale
subiectului ( astfel spus, atitudinilor sale ) sau se raporteaz la acestea
Funcia energetica atitudinile determina natura si intensitatea motivaiilor.
Funcia reglatoare atitudinile genereaz si guverneaz coerenta interna a opiniilor si a comportamentelor
unui individ.
Rolul atitudinilor in comunicarea individuala este esential, deoarece:
- atitudinile sunt un aspect determinant al climatului relaional
- ele influeneaz decisive calitatea relaiei care se stabilete intre actori
- atitudinile adoptate de actori influeneaz in mod direct natura relaiei sociale, intervenind in definirea
statutului fiecruia in cadrul relaiei si determinnd calitatea si natura elementelor ce urmeaz a fi exprimate.
Datorita multitudinii de relaii si atitudinii corespunztoare acestora exista o tipologie atitudinilor
interindividuale, astfel incit s-a constatat ca intr-o situaie de comunicare interindividuala, orice individ
poate sa dezvolte cinci tipuri de atitudini. Aceasta tipologie a atitudinilor ne va permite sa intelegem ca orice
atitudine creeaz un anumit tip de relaie precum si ce tip de consecine au acestea asupra comunicrii, ceea
ce ne va oferi posibilitatea sa deducem principiile interaciunii.
Vom putea defini principalele caracteristici ale unei situaii de comunicare optima viznd facilitatea
exprimrii celuilalt.
1. Atitudinea de interpretare
Definiie = atitudinea care consta in a fomula si verbaliza pentru celalalt ratiunile ascunse care se afla la
originea spuselor sau faptelor noastre.
143
Tip de reacie creata = cnd spunem interpretant si interpretat, adic cineva tie ceva si transmite celuilalt
ceea ce acesta nu tie. De aici rezulta ca atitudinea de interpretare creeaz o diferena de statut intre actorii
aciunii, crendu-se o relaie ierarhizata in profitul celui ce interpreteaz. Totodat se creeaz o relaie de
dependenta a interpretatului fata de interpretant. Natura dependentei se ntemeiaz pe relaia fata de
cunoatere, interpretantul se prezint ca detinator al unei presupuse cunoateri.
Consecine asupra exprimrii celuilalt.
Reacia de dependenta poate lua forma unui refuz de a accepta situaia, astfel ca poate apare o reacie de
contradependenta, printre ale crei forme curente se numra si agresivitatea.
O a doua posibila consecina a acestei atitudini este blocarea exprimrii celuilalt. Distingem doua situaii de
interpretare: fie corecta , fie greita. Daca interpretarea este greita este clar ca aceasta poate produce
blocarea comunicrii. Cnd verbalizam o interpretare greita, riscam ca celalalt sa se opreasc din exprimare
ntruct observa ca ceea ce a spus nu a fost ctui de puin interes.
Paradoxal, interpretarea corecta reprezint tipul de interpretare susceptibil de a produce blocajul
maxim. Formularea unei interpretri corecte va declana, in majoritatea cazurilor, mecanisme de aprare cu
att mai importante cu cat interpretarea este mai pertinenta.
Indiferent daca interpretarea este corecta sau greita, utiliznd in cadrul comunicrii atitudinea de
interpretare ne asumam un risc considerabil, de aceea putem concluziona ca daca vrem sa comunicam, nu
trebuie sa interpretam.
Prima consecina posibila a interpretrii este contradependenta , mai exact agresivitatea, deteriorarea
climatului si a comunicrii.
O a doua consecina blocajul, mai exact ntreruperea exprimrii.
A treia consecina este canalizarea discursului celuilalt.
2. Atitudinea de evaluare
Definiie = atitudinea care consta in formularea unei judecai pozitive sau negative in raport cu ceea ce
spune sau face celalalt.
Tipul de reacie creata = evaluarea presupune evaluator si evaluat. Prin urmare, aceasta atitudine se bazeaz
pe o diferena de statut intre locutori sau instituie o astfel de diferena. Atitudinea de evaluare creeaz o
relaie de dependenta de la evaluat la evaluator.
Consecine posibile
O prima consecina poate fi blocarea comunicrii ca urmare a unei evaluri negative. Pentru cel ce se
exprima, evaluarea negative a spuselor sale creeaz un climat nefavorabil, ii reduce motivaia de a se
exprima si l determina sa nu mai verbalizeze informaiile sau sentimentele pentru ca risca sa fie judecat
negativ.
In condiiile unei evaluri pozitive, o consecina nedorita este a orientrii discursului celuilalt, ceea ce
presupune orientarea prin selecie, fapt corespunztor unui aspect care putea fi numit bias de pozitivitate (
procesul prin care un individ ce recepteaz o judecata pozitiva, in majoritatea cazurilor, cuta sa selecteze
dintre opiniile sau informaiile sale, acele elemente care ii permit sa continue sa recepteze elanuri pozitive ).
Un alt risc in momentul in care se instaleaz relaia de dependenta, una din posibilele consecine fiind
relaia de contradependenta, mai exact agresivitatea.
3.Atitudinea de ajutor sau consiliere
Definiie = consta in a-i propune celuilalt soluii sau elemente ale unor soluii, in funcie de ce acesta a
exprimat, fiind prin urmare o atitudine ulterioara de manifestare a interesului pentru celalalt.
Tipul de reacie creata = cnd spunem consiliere spunem consilier si cosiliat, susintor si susinut. Prin
urmare, atitudinea de consiliere se ntemeiaz pe o diferena de statut,adic pe o relaie de dependenta. Cu
cat consiliez mai mult pe cineva, cu att dependenta lui fata de mine creste.
Consecine posibile
Riscul major este de a induce o superficialitate a discursului celuilalt. Aceasta atitudine vizeaz luarea
celuilalt sub tutela, ceea ce-i reduce considerabil posibilitatea de a-si rezolva singur propriile probleme.
O a doua consecina posibila posibila este orientarea comunicrii in sensul soluiilor propuse de consilier.
O a treia consecina posibila este legata de atitudinea linititoare, de genul ,,hai sa nu dramatizam,,,nu-i
chiar att de grav,te vei descurca de buna seama. Aceasta atitudine linititoare este expresia unei
144
neglijri a experienei trite de celalalt sau a unei neascultri reale a spuselor sale. De obicei atitudinea
linititoare evolueaz fie spre agresivitate, fie spre blocajul comunicrii.
4. atitudinea de chestionare sau de ancheta
Definiie = atitudinea care consta in a pune ntrebri pentru a-i permite celuilalt sa se exprime.
Tipul de relaie creata = acest tip de atitudine isi propune sa l ajute pe celalalt sa se exprime. Cu toate
acestea cnd spunem chestionare spunem persoana care chestioneaz si persoana chestionata, adic cel care
pune ntrebrile, le alege si le formuleaz, se bucura de un statut privilegiat, ilustrat deseori prin expresia ,,
aici eu pun ntrebri. La aceasta interpelare apeleaz de obicei indivizii care intenioneaz sa menin
controlul intr-o interaciune. Ca si celelalte atitudini prezentate anterior, si atitudinea de chestionare creaza o
diferena de statut, precum si dependenta celui chestionat de cel care chestioneaz.
Consecine posibile = chestionarea expune comunicarea la riscuri majore, cum ar fi:
superficialitatea persoanei chestionate
canalizarea si manipularea exprimarii celuilalt
Chestionarea este unul dintre instrumentele cele mai eficiente ale manipulrii deliberate sau ale
canalizrii incontiente, deoarece in chestionare pot fi utilizate numeroase surse de inducie, dintre care cele
mai frecvente se grupeaz in urmtoarele trei categorii:
inducia prin selectarea ntrebrilor formularea unei ntrebri rezulta ntotdeauna din alegerea efectuata
dintr-un ansamblu de ntrebri posibile. Desigur, alegerea ntrebrilor permite anchetatorului sa orienteze
discursul celuilalt intr-o anumita direcie sau sa evite abordarea unei teme, adic este ceea ce se numete
manipulare deliberata. Totodat vom avea tendina de a pune ntrebri care concorda cu propria noastr
viziune asupra lucrurilor (proiecie) si de a evita cu grija ntrebrile care ne pun probleme (protecie si
aprare). In acest caz, chestionarea nu este organizata in funcie de ancheta ci in funcie de caracteristicile
anchetatorului.
Inducia prin formularea ntrebrilor aceeai ntrebare formulata diferit are ca rezultat rspunsuri
semnificativ diferite.
Inducia prin ordinea ntrebrilor subiectul care rspunde la ntrebri se strduiete sa se conformeze unei
reguli sociale nescrise, dar foarte influente cum ar fi regula consistentei, regula coerentei cognitive sau
regula ideologica. Aceasta regula ii interzice individului sa formuleze un rspuns in contradicie prea
flagranta cu ceea ce a enunat in prealabil. Cnd rspunde la ntrebarea 2, el va tine cont de ceea ce a rspuns
la ntrebarea 1. In continuare, pentru a rspunde la ntrebarea 3, se va ghida dup rspunsurile pe care le-a
dat la ntrebrile 1 si 2 si aa mai departe. Prin urmare, ordinea in care sa deruleaz chestionarea risca sa-l
nchid pe individ intr-o logica discursiva, care l determina sa spun ,, alb cnd in mod spontan ar fi
rspuns ,, negru. Anumite ntrebri sunt aadar ,, contagioase, determinnd ceea ce se numete in general
efectul de hallo.
5. atitudinea de comprehensiune
Definiie = aceasta atitudine consta in a-i arata celuilalt ca te intereseaz ceea ce ii poate spune si ca asculi
pentru a ncerca sa-l nelegi, nu pentru a-l judeca. Concret, atitudinea de comprehensiune se manifesta prin
reformulare, intreventie ce presupune retransmiterea ctre celalalt a ceea ce acesta tocmai a exprimat, dintr-o
preocupare pentru controlul comprehensiunii si pentru stimularea exprimrii si a aprofundrii.
Tipul de reacie creata = a reformula nseamn a relua spusele celuilalt, ceea ce nseamn o totala
dependenta de cel care se exprima. Atitudinea de comprehensiune creeaz si ea o diferena de statut, dar
aceasta diferena este inversa in raport cu situaia caracteristica celor patru atitudini prezentate anterior si ne
referim la relaia de dependenta a anchetatorului fata de celalalt. Printre atitudinile susceptibile de a aprea
in situaia de comunicare, comprehensiunea este singura care l privilegiaz in mod efectiv pe celalalt.
Consecine posibile = prima consecina este crearea unui climat relaional care faciliteaz exprimarea si care
este marcat de doi factori eseniali. Un asemenea climat este semnul unui interes real pentru celalalt si
creeaz o situaie in care ameninrile pe care acesta le poate resimi atunci cnd se exprima vor fi reduse la
maxim, deoarece nu se va simi nici judecat, nici interpretat, nici ,, interogat. Climatul de comprehensiune
reduce aadar mecanismele de aprare ale celuilalt.
Concluzii (in funcie de definiie, tipul de reacie creata intr-o relaie interindividuala si consecinele posibile
ale reaciilor create) :
1) legat de atitudinile de interpretare putem spune ca :
145
Aceasta atitudine l expune pe utilizatorul sau unui numr mare de riscuri in raport cu obiectivul vizat. In
acest context, putem defini prima componenta a situaiei optime de comunicare viznd exprimarea celuilalt,
prima regula a unui asemenea tip de interaciune.
Regula non-interpretrii poate fi formulate simplu: daca dorim sa-I permitem celuilalt sa se exprime in mod
autentic, trebui sa evitam interpretarea. Cu cat interpretez mai mult, cu att ii permit mai puin celuilalt sa se
exprime in mod real, personal si profund.
2) din punct de vedere al atitudinii de evaluare putem spune ca:
O a doua concluzie in legtura cu situaia optima de comunicare va fi principiul non-evalurii, care susine
urmtoarele : cu cat evaluezi mai mult pe cineva (indiferent daca intr-o maniera pozitiva sau negativa) cu
att ngustezi posibilitatea de a se exprima autentic sau cu cat doresc mai mult ca celalalt sa se exprime, cu
att mai puin trebuie sa-l judec.
3) din punct de vedere al atitudinii de ajutor putem afirma urmtoarele:
Aceasta atitudine presupune o relaie de dependenta, superficialitate a discursului celuilalt precum si
orientarea discursului acestuia. In consecina, daca ceea ce urmrim sete situaia optima de comunicare
viznd facilitarea exprimrii celuilalt, vom formula un al treilea principiu, o a treia regula,,regula non-
ajutorului- cu cat ajui mai mult pe cineva, cu att ii limitezi posibilitile de a se exprima in mod real. Prin
urmare, daca doresc sa permit cuiva sa se exprime in mod real, nu trebuie sa adopt fata de acesta o atitudine
de ajutor sau o atitudine linititoare. Aceasta luare de poziie ridica unele probleme deoarece, pe deoparte,
una din funciile psihologilor este aceea de a ajuta, si pe de alta parte exista indivizi a cror meserie
presupune consilierea si orientarea profesionala, consilierea matrimoniala etc. Evitarea atitudinii de ajutor se
refera la faptul de a ajuta sau a sftui astfel incit partenerul de comunicare sa-si poat exprima si expune in
mod optim problemele si cererile. Atitudinea de ajutor nu poate constitui baza unei comunicri autentice
intre persoane, fiind in realitate rezultatul acesteia. Daca ii vom permite interlocutorului sa se exprime, daca
va putea, gratie atitudinii noastre de ascultare, sa-si exprime sentimentele si punctele de vedere, vom avea la
indemna mai multe elemente pertinente pentru a putea formula sfatul cel mai potrivit.
L-am putea ajuta, dar nu propunndu-i soluii, ci asigurndu-i condiiile pentru dezvoltarea interna si externa
a refleciei si expresiei, fapt care va favoriza asumarea de ctre subiect a propriilor probleme. Cu cat ne vom
apropia mai mult de acest tip de relaie, cu att sfatul va fi mai pertinent, cu att el va fi mai uor de acceptat
si de aplicat.
4) legat de atitudinea de chestionare sau de anchetare putem concluziona astfel:
Chiar daca se definete ca facilitnd exprimarea, chestionarea presupune asumarea unor riscuri importante in
cazul in care dorim sa cunoatem punctual de vedere al celuilalt, cu cat punem mai multe ntrebri, cu att
ansele ca acesta sa poat aprofunda scad, iar posibilitatea sa fie canalizat creste. O comunicare autentica
necesita limitarea la maxim a utilizrii chestionrii. Nu suprimarea ei, ci un control strict. A patra
componenta a situaiei optime de comunicare va putea fi formulata in termenii urmtori: non-chestionarea
sistemica.
Cu cat punem mai multe ntrebri, cu att ii ngustam mai tare celuilalt posibilitatea de a se exprima pe sine
liber si profund. Astfel, dorina de a limita acest risc se va traduce printr-o utilizare minimala a ntrebrilor
si atunci acestea se dovedesc indispensabile, printr-o formulare cat mai deschisa a lor. In concluzie: non-
chestionare sistemica+ntrebri deschise.
5) legat de atitudinea de comprehensiune, rezulta ca:
Analiza mecanismelor utilizate in atitudinea de comprehensiune non-canalizare, climat relaional
favorabil, invitaie la aprofundare ne permite sa conchidem ca comprehensiunea se constituie intr-o a
cincea componenta a situaiei optime de comunicare viznd facilitarea exprimrii celuilalt.

Comunicarea resurselor umane
Este rezultatul poziiei agenilor comunicatori n organizaie.
Teoria managerial a comunicrii structureaz, n context organizaional, mai multe moduri de
comunicare, grupate dup diverse criterii, i anume:
1. ascendent, n cadrul creia informaia circul de la baz spre vrful structurii organizaiei. Const n
transmiterea de mesaje de ctre subordonai efilor direci i, succesiv, managerilor superiori, se vehiculeaz
146
cereri, rapoarte etc. Prin acest tip de comunicare se informeaz managementul de nivel superior asupra strii
morale a personalului, asupra disciplinei i a obstacolelor de comunicare.
2. descendent, potrivit creia informaia circul de la vrful structurii organizaiei spre baza acesteia.
Predomin n organizaiile centralizate n care se practic stilul autoritar. Urmeaz relaiilor de tip ierarhic,
derulndu-se de la nivelul managementului de vrf ctre nivelurile de execuie. Coninutul este dat de
decizii, instruciuni, recomandri etc. Unul dintre dezavantajele acestei forme de comunicare se refer la
marea probabilitate ca mesajul s fie filtrat n timp ce este vehiculat de la un nivel ierarhic la altul (deoarece
fiecare persoan acord o interpretare proprie mesajului transmis).
3. orizontal, prin care se asigur circulaia informaiilor ntre compartimentele organizaiei. Este necesar s
accentum importana funcionrii comunicrii orizontale pentru c aceasta descrie n general o organizaie
omogen i constituie o surs de informaii despre nemulumirile oamenilor.
Dup gradul de oficializare, se disting:
1. comunicarea formal, cea care este generat de liniile formale ale structurii de autoritate i care se
desfoar potrivit reglementrilor sau procedurilor scrise din organizaie: structura organizatoric,
regulamentul de organizare i funcionare, fia postului, diagrama de relaii, dispoziii ale conducerii etc. Ea
cuprinde ansamblul mesajelor ascendente i descendente care circul pe canalele relaiilor organizatorice i
se prezint sub forme diferite: vorbit sau scris, direct i indirect, multilateral i bilateral.
2. comunicarea informal, care apare spontan i cuprinde informaii cu caracter interpersonal sau
intergrupal, bazate pe relaii simpatetice. Include zvonurile i brfele. Cauzat de lipsa de informaii (ori
de informaii trunchiate), ea ncearc s elimine nesigurana, anxietatea, curiozitatea unor persoane.
Modul de transmitere a informaiilor difereniaz urmtoarele tipuri de comunicare: scris, oral,
audiovizual i nonverbal.
Comunicarea scris, cuprinznd note interne, rapoarte, decizii, planuri, scrisori etc., prezint avantajul c
poate fi difuzat n mod nelimitat i conserv mesajul care poate fi consultat n orice moment. n schimb, are
caracter formal, nu exist feedback, iar nelegerea depinde de limitele de recepionare i de apreciere ale
receptorului.
Comunicarea oral (interpersonal), care se desfoar fa n fa sau la telefon, permite folosirea
mijloacelor verbale i nonverbale, iar costurile sunt minime. Eficiena comunicrii orale este legat de
capacitatea receptorului de a asculta, fapt pentru care puterea de convingere n cazul conflictelor este slab.
Comunicarea audiovizual. Este potrivit pentru marile organizaii ntruct prezint o serie de avantaje: este
agreat de receptor, este uor de urmrit i reinut, este uor de multiplicat i conservat. n schimb, costurile
de elaborare i implementare sunt foarte mari.
Comunicarea nonverbal. nsoete att comunicarea scris, ct i pe cea interpersonal. Deoarece ntre 60 i
90% din informaii se transmit pe cale nonverbal, mesajul trebuie interpretat numai n context.
Comunicarea eficient presupune ca anumii oameni s primeasc informaia cuvenit, ntr-o form
adecvat, la momentul oportun. Comunicarea eficient este un proces bidirecional de ofert, receptare i
rspuns care se poate derula doar ntr-o cultur organizaional care ncurajeaz ascultarea celorlali,
deschiderea ctre idei noi i disponibilitatea pentru schimbare.
Studiile efectuate n domeniul comunicrii arat c obstacolele mari n calea unei comunicri eficiente n
organizaii sunt generate de o multitudine de factori, care in de emitor, de receptor, dar i de context.
Printre acestea, cele mai importante i mai frecvent ntlnite sunt :
1. Diferene de personalitate i de percepie. Persoane cu pregtire, cunotine, valori, ateptri, experiene i
interese diferite percep acelai mesaj n mod diferit. Pentru a evita nenelegerile, pentru a percepe cu
acuratee mesajul i atitudinea interlocutorului fa de mesajul transmis, se recomand ca emitorul s cear
un feedback ct mai des, dac nu permanent.
2. Diferene de putere. n orice organizaie managerii sunt cei care hotrsc modul n care se iau deciziile.
Prin controlul pe care l exercit, ei ncurajeaz sau limiteaz participarea angajailor, pe diferite trepte
ierarhice, la procesul decizional.
3. Structura organizatoric. Numrul nivelurilor ierarhice dintr-o organizaie poate frna transmiterea
informaiilor ef subordonat i invers. Adesea, angajaii simt c nu pot sri peste anumite niveluri ierarhice
pentru a se adresa celei mai indicate persoane. ntr-o structur centralizat, schimbul de informaii este
restricionat deoarece diferii angajai au acces la diferite tipuri de informaii. De asemenea, n organizaiile
147
mari, sensul iniial al mesajelor poate fi modificat substanial ca urmare a faptului c ele trec prin mai multe
ealoane manageriale care filtreaz informaia i o interpreteaz potrivit sistemului propriu de gndire sau de
interese. Mai mult, n aceste organizaii mari, nu de puine ori informaiile se pierd pe drum sau ajung la
destinatar cu mare ntrziere.
4. Statutul funciei, care se manifest prin atitudine i dispre, prin tendina efilor de a pune prea puin pre
pe subordonaii lor. S-a constatat c oamenii, n general, manifest dorina clar de a comunica mai degrab
cu oameni avnd acelai statut sau cu statut superior. La nivelul salariailor, se manifest o tendin
asemntoare de a pune prea puin pre pe comunicarea cu acei colegi pe care nu i consider de nasul lor
sau care se afl pe poziii inferioare n organizaie.
5. Solicitri conflictuale ale rolului. Rolul de lider le cere efilor s ndeplineasc funcii profesionale i
socio-emoionale, ceea ce presupune ca pe de o parte s coordoneze i s controleze munca subordonailor,
dar n acelai timp s acorde atenie nevoilor sufleteti i dorinelor acestora. Muli efi au dificulti n
echilibrarea celor dou aspecte ale rolului lor.
6. Diferene de limbaj. Aceste diferene pot aprea ca urmare a diviziunii excesive a muncii, specializrii
sarcinilor, dar i diferenelor de statut ntre membrii organizaiei. Formularea necorespunztoare a mesajului
conduce la creterea ambiguitii: termeni sofisticai, prea tehnici, complexitatea enunurilor, forme eliptice
etc. Limbajul este o form abstract de comunicare, exprimnd experiena de via sau experiena
profesional, starea emoional, motivaional sau relaia cu interlocutorul. De aceea, pentru a evita
diferenele de limbaj, sunt foarte importante att adaptarea la nivelul de instruire i de cunoatere al
interlocutorului, ct i evitarea ambiguitilor de exprimare.
7. Reaciile emoionale (de furie, dragoste, fric, ur, frustrare .a.) influeneaz felul n care sunt transmise /
nelese mesajele. Dac se lucreaz ntr-un climat tensionat, de ameninare (pierderea prestigiului), frustrare
angajaii, n funcie de personalitatea lor, vor avea un comportament fie agresiv, fie defensiv.
8. Aglomerarea mesajelor. Mesajele n exces ncarc inutil destinatarul i, de cele mai multe ori, genereaz
efecte adverse celor dorite. Bombardai cu mesaje prea multe, angajaii vor ignora o parte dintre ele sau,
plictisindu-se, nu le vor mai da atenie.
9. Tendina de a evalua / evaluarea anticipat. Este o atitudine specific indivizilor, de a emite judeci de
valoare, de a aproba sau dezaproba afirmaiile unei persoane, de multe ori chiar nainte de a asculta
interlocutorul n tot ceea ce are de spus.
10. Idei preconcepute. De multe ori, mesajul este neles ntr-un anumit fel, deoarece interlocutorul consider
c este imposibil ca acesta s aib i o alt interpretare dect aceea la care el se gndete.
11. Efectul de filtrare, ntlnit att la efi, ct i la subordonai, const n tendina de a evita comunicarea
tirilor proaste celorlali. n general, managerii, ca i subordonaii evit s dea tiri proaste de care sunt
parial responsabili sau care pot genera reacii negative.
12. Diferenele de sex. Brbaii i femeile au stiluri diferite de a comunica. Femeile cer informaii, n timp ce
brbaii evit acest lucru. n timpul comunicrii, femeile ncearc s construiasc relaii de prietenie,
cooperare, n timp ce brbaii nclin s foloseasc stilul raportare, bazat pe evidenierea propriilor
cunotine i aptitudini, concentrndu-se asupra propriei persoane. Femeile se exprim mult mai politicos,
dar i mai ezitant, n timp ce brbaii comunic mai direct i autoritar. Stilul feminin este mai persuasiv,
facilitnd crearea unui climat intim, de colaborare, n timp ce stilul brbtesc este orientat mai mult spre
aciune, este informal i urmrete deinerea controlului.
13. Incapacitatea de a asculta, specific acelora care vd i aud ceea ce doresc. Unii angajai nu neleg n
totalitate ceea ce li se comunic, dar nu au tria sau curajul s recunoasc acest lucru; de aceea este indicat
feedback-ul.
14. Absena feedback-ului poate duce la falsa impresie c mesajul a fost neles.
15. Climatul defensiv din organizaie nu faciliteaz o comunicare eficace.
Optimizarea comunicrii interpersonale
n literatura de specialitate au fost descrise i o serie de reguli pentru optimizarea comunicrii
interpersonale:
1. clarificarea ideilor nainte de a fi comunicate i examinarea scopului vizat la fiecare comunicare;
2. consultarea unor persoane competente cnd se planific procesul de comunicare;
3. ascultarea activ, urmrind:
148
- centrarea pe mesaj;
- confirmarea periodic a coninutului;
- sublinierea sau preluarea unor idei avansate de interlocutor;
4. conducerea discuiei ntr-o ct mai mare concordan cu sfera motivaional a interlocutorului (interese,
aspiraii, convingeri);
5. nceperea discuiilor cu referiri la persoana interlocutorului, fr s se formuleze aseriuni categorice,
ntrebri dificile sau nchise, ntrebri prea simple care ar sugera rspunsul sau s se manifeste dezacordul
fa de unele aspecte abordate;
6. stimularea conversaiei prin formularea de ntrebri deschise alternnd cu ntrebri nchise prin care se
fixeaz coordonatele stabilite deja prin consens;
7. fluena conversaiei:
- prin oferirea de informaii nesolicitate, dar necesare;
- prin interesul fa de opiniile i persoana interlocutorului;
8. manifestarea discret de sentimente pozitive fa de interlocutor i de situaia actual (ncercnd s l
motiveze pentru rezultatele poteniale);
9. folosirea de mesaje complexe (concordan verbal-paraverbal-nonverbal);
10. evocarea ciclic a numelui interlocutorului;
11. evitarea gesturilor asociate cu plictiseala i dezinteresul;
12. centrarea privirii pe interlocutor (fr a-l domina);
13. acordarea unei atenii sporite constrngerilor fizice i fiziologice ale oamenilor implicai n comunicare;
14. evitarea declanrii mecanismelor de aprare prin critici, menionarea de puncte slabe sau afectarea
sentimentului de respect de sine;
15. feedback pentru corectarea permanent a formei i a coninutului mesajului.
n direcia mbuntirii comunicrii organizaionale pot fi menionate toate metodele de optimizare a
comunicrii interpersonale, precum i orice factor care acioneaz n direcia nlturrii barierelor
comunicrii. De asemenea, trebuie s fie evitate anumite proceduri cum sunt:
1. folosirea persoanelor fr credibilitate n transmiterea mesajelor;
2. caracterul confuz sau neinteligibil al mesajului;
3. utilizarea unei singure forme/metode de comunicare;
4. lansarea mesajelor n cazul unor conflicte interpersonale;
5. complicarea coninutului mesajului transmis;
6. filtrarea informaiilor (se transmit doar informaii pozitive, eecurile i problemele nu sunt comunicate);
7. lipsa cererii feedback-ului.
Exist o varietate de mijloace de comunicare ce pot fi utilizate n cadrul unei organizaii. O apreciere a
acestor mijloace n raport cu gradul de consisten al comunicrii este prezentat n figura de mai jos.
Consistena fiecrui mijloc de comunicare se bazeaz pe combinaia a patru criterii: 1) rapiditatea sesizrii
erorilor, prin folosirea conexiunii inverse i corectarea lor; 2) elaborarea mesajelor n funcie de
particularitile specifice destinatarilor; 3) capacitatea de a transmite multe informaii simultan; 4) bogia
limbajului (limbajul verbal n raport cu cel numeric). Comunicaiile ce necesit mult timp pentru analiza
informaiilor sunt caracterizate de un nivel redus al consistenei.
Aa dup cum se vede i n figur, comunicarea interpersonal fa n fa este considerat a fi cea mai
consistent. Prin urmare, ea trebuie ncurajat i utilizat ct mai des n relaiile interpersonale din grupul
profesional. Acest interaciune furnizeaz imediat rspunsul (feedback), astfel nct destinatarii mesajelor
pot verifica dac le-au neles corect i i pot rectifica percepia dac este necesar. n acest caz, se poate
observa simultan la emitor i receptor limbajul utilizat, tonul vocii, expresia feei etc. (observaii ce pot
comunica mai mult dect cuvintele folosite).






149

Gradul de consisten al mijloacelor de comunicare














Comunicarea factor cheie n creterea performanei organizaionale
Comunicarea organizaional nu poate fi privit n afara managementului, ea reprezint o component
major, fundamental a acestuia.
Managementul este, n opinia lui Mary Parker Follet, arta de a realiza obiectivele organizaiei prin
intermediul subordonailor. De aceea, comunicarea constituie parte integrant a exercitrii funciilor
managementului. Nu putem conduce fr a comunica. Nu putem lua decizii corect fundamentate i nu le
putem pune n aplicare fr a comunica.
Comunicarea organizaional apare astfel ca o funcie de o importan deosebit n activitatea de
management, ca instrument de lucru n managementul resurselor umane, n ndeplinirea funciilor i n
realizarea obiectivelor organizaiei.
Obiectivele comunicrii manageriale sunt:
1. receptarea corect a mesajului;
2. nelegerea corect a mesajului;
3. acceptarea mesajului;
4. provocarea unei reacii (o schimbare de comportament sau de atitudine).
Indiferent de sistemul social, ntr-o organizaie, comunicarea ndeplinete opt funcii.
Funciile comunicrii manageriale sunt urmtoarele:
1. informarea (asigurarea accesului la informaii, furnizarea informaiilor necesare desfurrii unei activiti
care s permit realizarea obiectivelor, furnizarea informaiilor necesare implementrii deciziilor);
2. transmiterea deciziilor (comunicarea operativ a deciziilor, crearea unui climat care s stimuleze
asumarea responsabilitii pentru ndeplinirea deciziei);
3. influenarea receptorului (organizarea de dialoguri cu angajaii, asigurndu-se feedback, stimularea
comunicrii dintre angajai, impulsionarea iniiativei i creativitii);
4. instruirea angajailor (transmiterea cunotinelor necesare perfecionrii profesionale, dezvoltrii
spirituale, dobndirea aptitudinilor i competenelor necesare exercitrii profesiei, amplificarea capacitii de
a percepe i interpreta evenimentele, de a aborda i soluiona eficient problemele);
5. crearea de imagine (asigurarea informaiilor necesare crerii de imagine personal i organizaional,
formarea unui sentiment de apartenen la organizaie);
6. motivarea angajailor (furnizarea informaiilor menite s consolideze interesul i participarea angajailor
la realizarea sarcinilor, recunoaterea realizrilor performante, evaluarea corect a angajailor, ntreinerea
unui climat favorabil de munc, stimularea ncrederii n sine, creterea rspunderii personale);
7. promovarea culturii organizaionale (transmiterea elementelor culturii organizaionale sloganuri, norme,
sisteme de valori etc., lrgirea orizontului cultural al angajailor, stimularea imaginaiei i inovaiei,
stimularea nevoilor etice i estetice).
Funcia de baz a comunicrii manageriale este informarea. Conducerea organizaiei primete i
selecteaz informaiile primite de la surse numeroase, pe care le interpreteaz i le transform n decizii sau
Gradul de consisten a
mesajelor

Mijloace de comunicare

Ridicat



Redus

Discuii fa n fa
Conversaii telefonice
Scrisori/memorii
Pota voice (voice-mail)
Pot electronic (e-mail)
Documente scrise
Documente numerice
150
ndrumri i le transmite mai departe. Managerii trebuie s controleze calitatea cilor de comunicare i s
verifice rspunsurile i reaciile la mesajele trimise. Funciile comunicrii manageriale trebuie privite i
nelese n unitatea i intercondiionarea lor, astfel, conform graficului urmtor:
Intercondiionarea funciilor comunicrii manageriale



















Este imposibil de gsit un aspect al muncii managerului care s nu implice comunicarea. Problema real a
comunicrii organizaionale nu este dac managerii se angajeaz sau nu n acest proces, ci dac ei comunic
bine sau nesatisfctor. (Zorlenan T. .a., Managementul organizaiei, Ed. Economic, Bucureti, p.487,
1998).
n mod tradiional, rolul managerului n cadrul unei organizaii este cel de a previziona, organiza, antrena,
coordona, controla i regla activitile subordonailor, n combinaie cu celelalte resurse: materiale i
financiare.
Relativ puin importan se acord relaiilor managerului cu ceilali membri ai organizaiei. Se consider
c managerii nu ar trebui s se preocupe de sentimente i emoii, exprimarea acestora fiind n mod
tradiional evitat i cenzurat n cadrul organizaiilor. ns, tocmai neglijarea factorilor interpersonali, este
cea care conduce de multe ori la reducerea eficacitii grupurilor i indivizilor i la nerealizarea obiectivelor
organizaiei.
Relaia dintre comunicare i procesul de management poate fi descris prin schema urmtoare:
















Comunicare descendent
(flux referitor la obiective, ateptri,
sentimente, atitudini i valori)
Comunicare ascendent
(flux referitor la rezultate, ateptri,
sentimente, atitudini i valori)
MANAGEMENT
(previziune, organizare, antrenare,
coordonare, control - reglare)
C1 Cn
Compartimente ale organizaiei
Performanele organizaiei







Comunicarea organizaional

C 2




MEDIU
Sistemul managerial
Sistemul operaional
1
5
7
1. Informare; 2. Transmiterea deciziilor; 3. Influenarea receptorului; 4. Instruire;
5. Crearea de imagine; 6. Motivare; 7. Promovarea culturii organizaionale.

1 2 3 4 6 7
151



Comunicarea descendent este, n principal, de natur directiv i urmrete s transmit ateptrile
managerului referitoare la performanele subordonailor. Acest tip de comunicare este legat de exercitarea
funciilor de previziune, organizare, coordonare i antrenare.
Comunicarea ascendent constituie un feedback care informeaz managerul n legtur cu rezultatele
obinute efectiv sau orice problem care ar putea apare. Acest tip de feedback este legat n principal de
funcia de control - reglare a managementului, dar este utilizat i pentru culegerea de informaii necesare n
previziune, coordonare i antrenare.
Comunicarea poate fi realizat pe canale formale sau informale, poate fi scris, oral sau nonverbal.
Indiferent de canalul utilizat, comunicarea va fi influenat de atitudinile i valorile participanilor. De aceea
am inclus sentimentele n schema de mai sus.
Chiar dac un manager pare a-i ndeplini funciile n mod adecvat, el poate eua n realizarea
obiectivelor dac nu este competent i n domeniul comunicrii interpersonale. Se pune deci accent pe
nsuirea tehnicilor de comunicare eficient, pe evitarea tuturor barierelor din calea procesului de
comunicare.
Astzi, mai mult ca oricnd, funcionarea organizaiilor este indisociabil legat de calitatea comunicrii
interpersonale. Grupurile multidisciplinare, echipele de proiecte, ntlnirile i dezbaterile nu i pot atinge
obiectivele dac persoanele care le constituie nu posed abiliti de comunicare interpersonal de baz.
Comunicarea care provoac interlocutorului sentimentul de a nu fi ascultat, perceput, neles genereaz
frustrri, tensiuni, demotivare. Prin urmare, calitatea comunicrii (nu cantitatea) reprezint o condiie
fundamental a reuitei sociale, profesionale, instituionale.
Aspectul calitativ al comunicrii este dat de eficien i se bazeaz pe fenomenul de percepie selectiv,
dar i pe capacitatea indivizilor de a analiza informaia cunoscut. Informaiile reprezint cile de ajungere
la probleme i cu ct acestea devin mai funcionale, cu att se ntlnesc probleme mai puin amplificate.
Grupul profesional presupune interaciunea direct sau indirect a unui numr de membri, ca rezultat al unui
interes comun; grupul are ca int ndeplinirea unui scop comun. Exist o serie de variabile care au rol
determinant n structura i performanele grupului profesional: mrimea, normele, statusul, coeziunea
membrilor grupului, comunicarea intragrupal .a. n cazul grupului profesional, se face referire la relaiile
interpersonale ce se bazeaz pe afiniti, alegeri sau respingeri. Atitudinile i valorile mprtite n comun
conduc la crearea unei echipe stabile i durabile n timp. Capacitatea de comunicare (dublat de capacitatea
de influenare difereniat dintre membrii grupului profesional) poate conduce la obinerea unor rezultate
performante n munc.
Toate activitile organizaionale (planificare, organizare, coordonare, control) trec prin filtrul
comunicrii, altfel spus, pot fi consolidate, distorsionate sau optimizate n cadrul acestei logici naturale a
interaciunii.
Comunicarea st la baza funciei de coordonare, facilitnd intervenia managerilor n vederea
sincronizrii i armonizrii aciunilor membrilor organizaiei. n lipsa unei comunicri eficiente, managerii
consider c este extrem de dificil s-i determine colaboratorii s adopte un anumit comportament sau s
realizeze o anumit activitate, dac acetia din urm au puncte de vedere diferite. Prin urmare, comunicarea
este o component important a activitii fiecrui manager. Fr o comunicare eficient, chiar i cele mai
elaborate strategii i cele mai bune planuri de conducere au puine anse de succes.
Literatura de specialitate consider c o organizaie de succes necesit o performan de ordin
comunicativ la cel mai nalt nivel de realizare. Iar principala solicitare la care este supus organizaia este de
a asigura ntr-o msur din ce n ce mai mare un climat organizatoric corespunztor necesitilor membrilor
organizaiei.
Demn de luat n considerare este faptul c ntr-o organizaie funcioneaz indivizi de provenien i
factur diferit; diferite sunt originea social, biografia, opiniile, idealurile sau ideile. Procesul de
comunicare este, din aceast cauz, adesea ori ngreunat ori, mai mult dect att, face loc
pseudocomunicrii.
152
Principalul obstacol al oricrei forme de comunicare este pur i simplu de ordinul diferenei. n acest
sens, ntre angajai i cei cu care vor s comunice exist un clivaj care ine de orizontul de plecare, de
experien i de motivaie. Chiar dac acest clivaj nu poate fi anulat, trebuie mcar s se in seama de el. De
aceast contientizare a diferenei depinde reuita tuturor celorlalte eforturi ulterioare.
Studiul proceselor de comunicare relev un mod defensiv n care indivizii comunic ntre ei, netiind
prea bine ce trebuie fcut cu diferenele de opinie. n general, comunicarea dintre ei pleac de la axioma c
lumea este aa cum o vd eu. Ceea ce reprezint, n fond, o atitudine defensiv care se transform ntr-o
barier de netrecut (barier care, ntr-o organizaie, poate juca un rol nefast).
Organizaiile difer n ceea ce privete climatul pe care l asigur comunicrii. n anii 50, americanul
Gibb semnala dou tipuri de climat: climatul defensiv i climatul deschis. n cadrul primului tip,
ceilali sunt considerai a fi un pericol pentru organizaie, oblignd-o la autoaprare. Singura lume care
exist este propria lume, lume care este mereu ameninat. Din contr, cel de-al doilea tip de climat asigur
comunicarea deschis cu ceilali, aici existnd disponibilitatea de a nva din experiena i opiniile
celuilalt. n urmtorul tabel este prezentat diferenierea tipurilor de climat, pe baza unei ntregi serii de
contraste.

Climat defensiv (I) Climat deschis (II) Contrast (I) versus (II)
1. Evaluativ Descriptiv Comunicare strict bazat pe judeci de
valoare / Comunicare orientat spre
coninut
2. Control Orientare Comunicare cu scopul de a-l influena pe
cellalt / Comunicare cu scopul de a ajunge
la un punct de vedere comun
3. Strategie Spontaneitate Comunicare din raiuni strategice /
Comunicare neimpus
4. Neutralitate Empatie Comunicare n condiii de indiferen
reciproc / Comunicare din ataament
5. Superioritate Egalitate Comunicare ierarhic / Comunicare pe
picior de egalitate
6. Certitudine Provizorat Comunicare n termeni categorici /
Comunicare n termeni provizorii

Din cercetrile efectuate rezult c n relativ multe organizaii domnete un climat defensiv. Un astfel
de climat este un obstacol pentru procesul de dezvoltare. Misiunea managerului este prin urmare foarte
clar: cel cu adevrat eficient impune colaboratorilor si un stil de comunicare optim, ntr-un climat
comunicaional deschis, factor esenial n activitatea de conducere, dar i n creterea performanei
organizaionale n general.
Prin urmare, ntre cele mai eficiente tehnici de comunicare organizaional se numr creterea
ncrederii. Crearea unui climat deschis, de ncredere, depinde strict de manageri. Ei trebuie s discute
deschis cu ceilali i s comunice asertiv i nu agresiv.
Pentru a realiza un climat de ncredere n cadrul organizaiei, este necesar s se urmreasc:
1. folosirea unui discurs descriptiv n locul unuia de evaluare. Managerul trebuie s dea i s cear informaii
(el nu trebuie s roage, s blameze sau s amne decizia);
2. orientarea ctre rezolvarea problemei prin colaborare reciproc i nu prin controlul celuilalt, eventual
blamarea lui;
3. enunarea clar i fr echivoc a scopurilor;
4. adoptarea unei atitudini spontane i oneste;
5. evitarea manipulrii celorlali, luarea n considerare a sentimentelor, problemelor, grijilor celorlali;
6. atitudine egalitar i nu de superioritate fa de ceilali;
7. discutarea, analizarea oricror conflicte, situaii tensionate i adoptarea unei atitudini demne i
respectuoase fa de interlocutor.

153
Stiluri de comunicare
In literatura de specialitate sunt descrise sase stiluri de comunicare intalnite in organizatii. Stilul de
comunicare poate fi definit ca un set specializat de comportamente interpersonale utilizate intr-o situatie
data.
Pentru a ne imbunatatii comportamentele comunicationale trebuie sa fim capabili sa intelegem stilurile
de comunicare si sa le putem compara efectele in diferitele situatii in care actionam. Prectic, nu exista stiluri
de comunicare ,,bune sau ,,gresite, ci stiluri de comunicare adecvate sau nu unei anume situatii.
Prezentam principalele caracteristici ale fiecarui stil de comunicare:
1. Stilul directiv
- comunicarea este unidirectional
- comunicatorii insist ca ideile lor s aib prioritate
- comunicatorii i conving pe ceilali s acioneze aa cum doresc ei
- comunicatorii i folosesc puterea i autoritatea pentru a se face ascultati
- comunicatorii utilizeaz manipularea interlocutorului
2. Stilul egalitarist
- comunicarea e bidirecional
- comunicatorii stimuleaz generarea de idei de ctre ceilali
- comunicarea este deschis i fluid
- comunicarea este prietenoas i cald, bazat pe nelegere reciproc
3. Stilul structurativ
- comunicarea este orientat ctre sistematizarea mediului
- comunicatorii i influeneaz pe ceilali prin citirea procedurilor, reguluilor, standardelor aplicabile situaiei
- comunicarea este orientat spre clarificarea i structurarea problemelor
4. Stilul dinamic
- comunicatorii se exprim scurt i la obiect
- comunicatorii sunt sinceri i direci
- coninutul comunicrii este pragmatic i orientat spre aciune
5. Stilul de abandon
- comunicatorii se supun dorinelor celorlali
- comunicatorii se arat de accord cu punctele de vedere ale celorlali
- comunicatorii sunt receptivi la ideile i contribuiile altor personae
- comunicatorii cedeaz responsabilitatea altor personae, asumndu-i doar un rol suportiv
6. Stilul de evitare
- comunicatorii evit procesul de comunicare
- nu se dorete exercitarea vreunei influene
- deciziile sunt luate independent nu interactive
- comunicatorii evit subiectul aflat n discuie vorbind despre altceva sau atacndu-i interlocutorul

Consideram utile prezentarea in continuare a situatiilor in care abordarea fiecarui stil in parte se recomanda
pentru eficientizarea procesului de comunicare in organizatie.
Stilul directiv - Folosirea stilului directiv este utila si eficace in urmatoarele situatii:
- atunci cand cel care comunica are cunostinte si competente superioare in domeniul aflat in discutie si
interlocutorul ii cunoaste aceasta superioritate;
- cu noii angajeati, lipsindu-le experienta, sunt gata sa accepte instructiunile liderului;
- pentru conducerea persoanelor carora le lipseste motivatia sau care au un grad redus de autonomie, acestea
preferand sa accepte un rol pasiv in comunicare si sa obtina de la un lider dominator si bine informat
siguranta si stimulii pe care nu le au din interior;
- atunci cand apare o situatie de criza in care este preferabila o actiune hotarata si asumarea deciziei de catre
o persoana cu incredere in sine;
- in comunicarea cu grupuri mai mari de 20 de persoane, deoarece in acest caz scopul intalnirilor este acela
de a prezenta informatii sau de a convinge, mai curand decat a schimba idei;
- atunci cand sunt posibile doar interactiuni scurte intre interlocutori, ca in situatiile de criza.
154
Stilul egalitarist este eficace in urmatoarele cazuri:
- atunci cand liderul urmareste sa construiasca spiritul de echipa si sa intareasca intelegerea si apropierea
dintre membrii echipei;
- cand se comunica in grupuri mici, mai ales atunci cand se elaboreaza decizii complexe care necesita
schimburi si generare de idei, precum si discutii prelungite pentru obtinerea consensului;
- in demersul de depasire a rezistentei la schimbarile organizationale.
Stilul structurativ este foarte util in medii complexe. Daca sarcinile sunt foarte flexibile, pot sa apara
dificultati in identificarea si rezolvarea problemelor. Stilul structurstiv ajuta la sistematizarea si ordonarea
acestor situatii complexe. Chiar si dupa elaborarea strategiilor, politicilor, planurilor, procedurilor care
stabilesc structura necesara desfasurarii activitatii, utilizarea stilului structurativ este necesara pentru
clarificarea, interpretarea si transmiterea acestei structuri. Utilizarea stilului structurativ in situatii simple si
medii stabile constituie o pierdere de timp si energie si blocheaza creativitatea. O alta utilizare gresita a
acestui stil o constituie ascunderea in spatele regulilor si regulamentelor in locul infruntarii deschise a
problemelor. Acesta produce frustrare si nemultumire in randul interlocutorilor celui care foloseste un astfel
de comportament.
Stilul dinamic utilizarea sa este adecvata cand sunt indeplinite urmatoarele conditii:
- mediul se caracterizeaza prin schimbari rapide si aparitia de crize;
- este posibil doar un contact scurt intre interlocutori
- managerul este inconjurat de persoane foarte competente
Comunicatorul prezinta pe scurt si cu entuziasm pozitia sa si deleaga subordonatilor autoritatea de a lua
decizii. Daca este utilizat corest, stilul dinamic ii stimuleaza pe subordonati. Daca insa acestia nu se simt
suficient de competenti pentru a realiza sarcina, utilizarea acestui stil poate genera frustrare.
Stilul de abandon acest stil este utilizat :
- in construiorea increderii in sine si a competentei in randul subordonatilor. Increderea este aratata si
dezvoltata prin consultatrea in luarea deciziilor si prin utilizarea delegarii;
- atunci cand intrelocutorul poseda informatii, experienta si o intelegere superioara a situatiei.
Adoptarea acestui stil este posibila numai daca interlocutorul este dornic sa-si asume responsabilitatea.
Utilizarea acestui stil pentru evitarea asumarii raspunderii sau a unei situatii neplacute - ,, scoaterea din foc a
castanelor cu mana altuia va avea ca efect deteriorarea rapida a increderii celorlalti in persoana care
comunica astfel.
Stilul de evitare acest stil este foarte rar eficace in comunicare pentru ca blocheaza interactiunile si intarzie
rezolvarea problemelor. Doar in cazul in care un subiect este atat de periculos incat necesita o reactie
violenta pentru a fi evitata continuarea discutiei, acest stil este utilizabil. De exemplu, in cazul in care se
doreste evitarea furnizarii de informatii secrete sau exprimarea dezaprobarii in legatura cu o animita
propunere considerata imorala, stilul de evitare poate fi solutia potrivita.
In concluzie, putem afirma ca nu exista un stil de comunicare ,, cel mai bun; fiecare stil trebuie
utilizat la la momentul si in situatia adecvata. Utilizarea ,, situationala a stilurilor de comunicare solicita
inteligenta si antrenament din partea managerului, ca si incredere in sine si o buna cunoastere a
subordonatilor.

Craiovan, P. Psihologia muncii i a resurselor umanep. 239-252.

OBOSEALA I MUNCA
In cadrul sistemul psihosociotehnic, pe langa fenomenele de adaptare reciproca intre on si munca, intalnim
si unele forme de neadaptare ale omului la munca, dintre care mai importante prin amploarea si consecintele
lor, individuale si sociale, sunt oboseala si accidentele de munca.

Oboseala n munc este un fenomen psihofiziologic normal, care apare la oricare om sntos, n principal ca
efect al efortului prelungit n munc, si se manifesta printr-un ansamblu de simptome obiective si subiective
si se poate remite prin odihna obisnuita.
155
Prin odihna obisnuita se intelege repausul din timpul a 24 de ore sub forma somnului si a odihnei active
practicate prin intreruperea activitatii de baza (profesionala) si inlocuirea cu unele activitati recreative
(cultural-sportive, hobby-urietc.), cu caracter compensator.
Daca odihna pasiva (somnul) si odihna activa (activitatile compensatorii) nu reusesc sa rafaca capacitatea de
munca diminuata din cauza oboselii, inseamna ca oboseala a fost accentuata, mijloacele de refacere
insuficiente, instalandu-se surmenajul sau in faza mai avansata, chiar astenia nervoasa (indeosebi ca urmare
a efortului psihic prelungit).
Inlaturarea acestor consecinte ale oboselii necesita masuri mai energice, care gradual, pot fi: intreruperea
temporara a activitatii (concediul de odihna sau medical), schimbarea temporara sau definitiva a locului de
munca sau chiar a profesiunii, tratament medica, pensionare de boala. Se poate adopta chiar mai multe
masuri concomitente (intreruperea activitatii si tratament medica) pentru sporirea eficientei lor si scurtarea
perioadei necesare refacerii capacitatii de munca.
Caracterul oboselii este determinat de specificul activitatii de munca, fizica sau intelectuala. In conditiile
muncii moderne, aceasta deosebire este mai greu de facut, pentru ca sunt foarte putine activitatile
profesionale care sa aiba un caracter exclusiv cerebral sau manual. Din aceasta cauza, mai corect este sa
consideram ponderile pe care le au eforturile fizice sau intelectuale intr-o anumita actvitate si, de aici,
proportia in care oboseala este de natura fizica sau intelectuala.
Exista insa profesiuni in care fenomenul de oboseala are un caracter specific (dactilografe, telefoniste,
contabili) iar consecintele sunt comune nevroza astenica.
Nu trebuie neglijate nici implicatiile motivationale in activitatea profesionala, care pot grabi sau intarzia
insatalarea oboselii relativ independent de marimea sau durata efortului depus.
De asemenea scaderea randamentului in munca nu poate fi pusa intotdeauna pe seama diminuarii capacitatii
de munca determinate de fenomenul de oboseala. Organizarea defectuoasa a procesului de nunca, lipsa de
confort, incapacitatea temporara de munca, ambianta fizica sau psihosociala nefavorabila etc. pot avea drept
consecinta scaderea randamentuluifara ca efortul depus sa fi justificat aparitia fenomenului de oboseala.
Numai in situatia in care toate conditiile tehnico-materiale si psihosociale ale procesului de munca sunt
indeplinite la parametrii normali si totusi fenomenul de oboseala se produce se poate considera ca acesta este
consecinta efortului prelungit de munca.
Capacitatea de munca.
Prin capacitate de munca se intelege posibilitatea omului de a efectua o anumita cantitate de munca, intr-o
unitate de timp, fara sa se modifice calitatea acesteia.
Fiecare persoana dispune de o anumita capacitate de munca potentiala care este determinata de sursa de
energie a organismului, de o serie de factori fiziologici si psihologici si de conditiile social-economice si
culturale.
- Factorii fiziologici care concura la realizarea potentialului capacitatii de munca sunt: constitutia
morfofunctionala a organismului, varsta, sexul, starea de sanatate, caracterul alimentatiei si gradul de
antrenament.
- Factorii pihologici sunt: nivelul de dezvoltare a aptitudinilor, motivatia si interesul pentru munca si
componentele atitudinale si volitionale ale caracterului.
- Conditiile socio-economice se refera la procesul de munca (organizarea muncii, regimul pauzelor,
echipamentul tehnic si modul lor de utilizare), factorii mediului social si psihosocial ambiant si conditiile
socio-culturale (nivelul cultural si profesional al oamenilor, modul de organizare si de folosire a timpului
liber si a concediului de odihna).
Din capacitatea de munca potentiala, partea care este cheltuita in activitatea de munca sa numeste capacitate
de munca functionala, iar cea necesara pentru indeplinirea obligatiilor sociale, familiale si pentru
participarea la activitati cultural-sportive si satisfacerea unor hobby-uri consituie capacitatea de munca si
rezerva.
In procesul de munca, fenomenul de oboseala afecteaza capacitatea de munca functionala. Cand capacitatea
de munca functionala solicita impreuna cu capacitatea de munca de rezerva cheltuita depasesc capacitatea de
munca potentiala, apare fenomenul de oboseala.


156
Simptomele oboselii

OBIECTIVE 1. economice:
- cantitative:
scderea randamentului;
scderea ritmului de munc;
oscilaii ale performanelor;
accidente de munc;
- calitative:
creterea numrului de erori i a rebuturilor;
scderea capacitii creative;
2. fiziologice:
respiraia accentuat;
creterea tensiunii arteriale i a pulsului;
creterea consumului de oxigen;
modificri n compoziia sngelui i a urinei;
modificri n activitatea glandelor endocrine;
dureri musculare;
ameeli;
SUBIECTIVE Psihologice
- apariia senzaiei de oboseal;
- tonalitate afectiv neplcut;
- somnolen, senzaie de slbiciune;
- stare tensionat, conflictual i de frustrare;
- nemulumiri fa de sine nsui


Simptomele oboselii se constituie n acelai timp i n consecine ale acesteia care nu apar toate deodat. Din
punct de vedere economic (cantitativ i calitativ), trei dintre consecinele acesteia sunt mai importante:
scderea randamentului i a capacitii creatoare n munc i ca una dintre cauzele importante ale
accidentelor de munc.
Consecinele (simptomele) economice ale oboselii sunt vizibile naintea celor fiziologice, dintre care
consumul de oxigen este mai mare n cazul eforturilor intelectuale. Creierul consum de circa patru ori mai
mult oxigen dect alte organe din corpul omului.
Simptomele (consecinele) subiective, psihologice mai importante ale oboselii sunt senzaia de
oboseal i starea tensionat, conflictual i de nemulumire fa de propria persoan care nu mai reuete s
realizeze ce i-a propus, tocmai din cauza fenomenului de oboseal.
Senzaia de oboseal precede toate celelalte simptome, avnd rol de protecie prin aceea c
semnalizeaz atingerea unui prag maxim al consumului energetic, depirea cruia punnd n primejdie
sntatea i uneori chiar viaa persoanei n cauz.
Nesocotirea acestui semnal de alarm nseamn semnarea n alb a unor polie care mai devreme sau
mai trziu, dar n mod sigur, devin scadente prin surmenaj, boal, invaliditate sau deces.

Cauzele oboselii
Sursa fundamental a oboselii este efortul prelungit depus n activitatea de munc. Dac aceasta ar fi
singura cauz, atunci fenomenul de oboseal s-ar instala mai trziu, iar profilaxia acestuia ar fi mai simpl i
cu eficacitate sporit.
n realitate, aproape ntotdeauna, oboseala este determinat de un complex de factori, dintre care
efortul prelungit n munc este doar unul, precipitnd apariia fenomenului de oboseal mai devreme dect s-
ar justifica prin energia cheltuit n procesul de munc.


157
Factorii care se supraadaug efortului prelungit n munc determinnd oboseala precoce sunt:
1. fizici:
- caracteristici ale mediului fizic ambiant care nu sunt la parametrii convenabili particularitilor
psihofiziologice ale muncitorilor;
- condiii specifice practicrii anumitor profesiuni (minerit, siderurgie, explorri petroliere etc.) deosebit de
dure pentru organism;
2. fiziologici:
- starea precar a sntii;
- alimentaie insuficient sau avnd carene ale unor componente nutritive eseniale (proteine, zaharuri);
- nesatisfacerea necesitilor de odihn pasiv (somn) i folosirea insuficient a odihnei active;
- gradul sczut de antrenament n munc etc.;
3. psihologici:
- nivelul sczut al motivaiilor intrinseci i predominarea motivaiilor extrinseci;
- nivel de aspiraii nemobilizator sau inexistent;
- neechilibru emotiv;
4. psihosociali:
- atmosfera tensionat la locul de munc;
- team de sanciuni;
- rspundere profesional i/sau social mare;
- nivel sczut sau neechitabil al recompenselor etc.;
5. organizarea muncii:
- regimul de munc i al pauzelor n timpul produciei necorespunztor;
- ritm de munc impus, superior posibilitilor umane;
- grad mare de risc i de rspundere n munc;
- slaba organizare a muncii;
- specificul produciei mecanizate, n flux (plictiseala i monotonia n cazul muncii la band rulant) etc.

Oboseala i odihna
Oboseala n munc, ncadrndu-se n categoria fenomenelor normale i avnd semnificaia unui
avertismuent, nu se pune problema desfiinrii ei, ci a ameliorrii condiiilor de munc i a creterii
gradului de antrenament pentru ca oamenii s devin mai rezisteni fa de oboseal. Odat oboseala
instalat este necesar s se adopte msuri eficiente de refacere a capacitii de munc.
a. Msuri profilactice generale:
- organizarea raional a muncii, avndu-se n vedere curba randamentului i a oboselii zilnice i
sptmnale. Conform acestor indicatori, la nceputul zilei i al sptmnii de lucru se vor efectua munci
mai uoare pentru a permite organismului s se adapteze la activitatea de munc dup perioada de repaus.
De asemenea, spre sfritul zilei i n ultima zi a sptmnii de lucru se vor planifica activitile mai uoare
(finisri, ntreinere i reparaii etc.);
- ameliorarea condiiilor mediului fizic ambiant i a celor de microclimat;
- mbuntirea ambianei psihosociale att n cadrul grupurilor de munc, ct i al raporturilor ierarhice i
de colaborare intragrupale;
- orientarea, selecia i pregtirea profesional la timp i bine fcut.
Menionm c succesul unor msuri profilactice locale (n cadrul ntreprinderii) privind fenomenul de
oboseal va fi mai mare dac va fi susinut i de msuri generale menite s scad stresul existenial prin
creterea standardului de via, reducerea omajului, micorarea factorilor de risc cotidian huliganismul,
tlharii i hoii, comportamentul ireverenios al personalului din serviciile publice etc.
b. Msuri pentru refacerea capacitii de munc:
- Oboseala n munc nu se remite prin mijloace excitante: tutun, cafea, alcool, barbiturice.
- Mijlocul principal, esenial i eficace pentru refacerea capacitii de munc este odihna sub forma
repausului pasiv (somn) i repausului activ.
Repausul pasiv sub forma unui anumit numr de ore de somn n timpul a 24 de ore este necesar oricrei
persoane. Durata somnului este n funcie de mrimea efortului depus, specificul muncii (fizice sau
158
intelectuale), gradul de antrenament, particularitile temperamentale etc. Somnul poate fi compact (doar n
timpul nopii sau al zilei n cazul muncii n schimbul 3) sau n mai multe reprize (noaptea i dup-amiaz).
Repausul activ se practic n timpul pauzelor din producie, dup ncheierea zilei de munc, la sfritul
sptmnii i n concediul de odihn.
Necesitatea acestei forme de repaus se explic prin legea induciei reciproce a activitii nervoase
superioare, dup care apariia unui focar de excitaie pe scoara cerebral determin inhibiia altor centri
nervoi, permind astfel refacerea capacitii funcionale a acestora. Din punct de vedere acional, repausul
activ nseamn desfurarea unei activiti mai uoare i mai atractive care s aib rol compensator fa de
activitile profesionale de baz, din momentul n care a aprut senzaia de oboseal i nu mai trziu.
Asemenea activiti pot fi cteva micri de relaxare muscular i nervoas n timpul pauzei din
producie, activiti gospodreti i cultural sportive, practicarea unor hobby-uri dup-amiaz i la sfrit de
sptmn, petrecerea concediului de odihn n afara domiciliului i a localitii de reedin pentru
schimbarea mediului ambiant i a contextului relaional etc.
Odihna activ nu poate nlocui odihna pasiv (somnul), ambele forme de repaus trebuind s fie
armonizate, obinndu-se astfel un repaus relaional, profitabil i eficient.
In cursul de fata am prezentat numai problematica generala a oboselii in munca, necesara a fi
cunoscuta de psihologul practician la inceputul activitatii sale in ntreprindere.
Detalii privind felurile oboselii, manifestarile acesteia, metode de masurare si prevenire a oboselii
pot fi gasite in lucrarile de specialitate de psihologia muncii, psihologie inginereasca, ergonomia si fiziologia
muncii.
Termeni utilizati
1. Oboseala in munca, fenomen psihofiziologic normal, care apare la oricare om sanatos, in principal ca
efect al efortului prelungit in munca, se manifesta printr-un ansamblu de simptome obiective si subiective si
se poate remite prin odihna obisnuita (repaus din timpul a 24 de ore sub forma somnului si odihnei active,
realizate prin activitati recreative). Oboseala apare atunci cand capacitatea de munca functionala si
capacitatea de munca de rezerva depasesc capacitatea de munca potentiala.
2. Sumenajul - faza avnsata de oboseala, din cauza unor eforturi prelungite in munca, care nu a putut fi
remisa prin odihna obisnuita. Inlaturarea acestei consecinte a oboselii necesita masuri energice ca:
intreruperea temporara a activitatii prin concediu de odihna sau medical, schimbarea temporara sau
definitiva a locului de munca sau chiar a profesiunii, tratament medical, pensionare de boala.
3. Capacitatea de munca, posibilitatea omului de a efectua o anumita cantitate de munca, intr-o unitate de
timp, fara sa se modifice calitatea acesteia.
4. Capaciteatea de munca potentiala, resursa individuala de a munci determinata de capacitatea energetica a
organismului, de o serie de factori fiziologici si psihologici, de conditiile social-economice si culturale.
5. Capacitatea de munca fuctionala, parte din capacitatea de munca potentiala, consumata in activitatea de
munca.
6. Capacitatea de munca de rezerva, parte din capacitatea de munca potentiala, consumata pentru
indeplinitea obligatiilor sociale, familiale si pentru participarea la activitati cultural sportive, satisfacerea
unor hobby-urietc.
7. Simptomele oboselii, manifestari obiective (economice si fiziologice) si subiective (psihologice) prin care
oboseala se manifesta in activitatea omului si a starii sale de spirit.
8. Repausul (odihna) pasiv, somnul necesar oricarei persoane, pe timp de 24 de ore, a carei durata este
infunctie de capacitatea sa de munca potentiala, de marimea efortului de munca depus si obisnuinta.
9. Repausul (odihna) activ, realizat prin intreruperea activitatii de munca si desfasurarea unor alte activitati
cu caracter compensator in timpul pauzelor din productie, dupa incheierea zilei de munca, la sfarsitul
saptamanii si in concediul de odihna.

ACCIDENTELE DE MUNC
Caracterizare general a accidentelor de munc
Accidentele de munc sunt evenimente neprevzute care survin n timpul desfurrii activitii de
producie i care pot avea consecine duntoare att pentru om, ct i pentru echipamentele tehnice cu care
acesta lucreaz.
159
n aceast definiie nu sunt cuprinse evenimentele care se produc n timpul deplasrii de la domiciliul
salariatului la ntreprinderea la care lucreaz i nici de la ntreprindere acas. Cu toate acestea, legislaia
muncii consider c i evenimentele petrecute n aceste perioade i care se soldeaz cu accidentarea
salariatului sunt tot accidente de munc (accidentele de main, alunecrile pe ghea etc.).
O alt inadverten fa de definiia considerat n mod unanim este includerea n categoria
accidentelor de munc i a evenimentelor care s-au produs prin nclcarea unor reglementri ale desfurrii
procesului de munc fr ca acestea s aib vreo consecin negativ asupra oamenilor sau a mainilor i
utilajelor pe care le foloseau n acel moment.
Accidentele de munc au importan att individual, ct i social. Din punct de vedere individual,
accidentul constituie o traum fizic i psihic prin urmrile pe care le poate avea pentru sntatea i
stabilitatea emoional a persoanei n cauz, la care se adaug pierderile materiale prin timpul irosit i banii
cheltuii pentru tratament, sau datorit invaliditilor temporare sau definitive posibile s se produc.
Din punct de vedere social, accidentele de munc sunt contabilizate ca pierderi economice ale
ntreprinderii, datorit cheltuielilor efectuate pentru plata drepturilor de asigurri sociale, imobilizarea unei
pri a forei de munc i a echipamentelor tehnice, care necesit uneori reparaii costisitoare. Din aceste
motive, problema accidentelor de munc este ncadrat n reglementri foarte stricte i trebuie tratat cu
mult seriozitate att de ctre agenii economici, ct i de fiecare salariat.
Accidentele de munc nu sunt fenomene ntmpltoare, ci sunt determinate de una sau mai multe
cauze. Pe ansamblul cazuisticii, cca 20% dintre accidentele de munc se datoreaz factorilor tehnici i cca
80% factorului uman. Datorit acestui specific, implicaiile psihologiei i ale psihologului practician sunt
foarte necesare, ndeosebi pe linia aciunilor de prevenire a accidentelor de munc.
Datele statisticie i cazuistica accidentelor de munc dovedesc c frecvena acestora se datoreaz
ntotdeauna unor cauze previzibile i doar gravitatea accidentelor munc este supus hazardului.
Cunoscndu-se aceste particulariti, msurile de prevenire sunt necesare i eficace, ducnd la scderea
numrului de accidente de munc.
n ceea ce privete implicarea numai a anumitor persoane n producerea accidentelor de munc,
aceasta este o realitate care, de asemenea, poate fi cunoscut i evitat prin msuri de orientare i selecie
profesional care s opreasc ncadrarea pe locuri de munc periculoase a unor persoane care prin
particularitile lor psihofiziologice sunt contraindicate.
Pentru eficientizarea aciunilor de prevenire a accidentelor de munc este necesar ca acestea s fie
studiate i s fie depistate cauzele tuturor evenimentelor care au produs dereglri i daune, indiferent de
gravitatea acestora, cunoscndu-se c, statistic, la un accident de munc grav corespund cca 30 de accidente
uoare i cca 300 de evenimente fr urmri, dar care, n alte mprejurri s-ar putea s aib consecine
duntoare.
Metode de studiere a accidentelor de munc
Studierea accidentelor de munc se poate face cu ajutorul mai multor metode: monografic, gruprii,
tipografic i psihologic sau a fielor.
a. Metoda monografic: const n analiza detaliat a posturilor de munc care prezint un grad mai
mare de probabilitate la producerea accidentelor de munc. Sunt studiate astfel caracteristicile mainilor i
utilajelor, factorii mediului fizic ambiant, modul de organizare a locului de munc, factorii de risc etc.,
elaborndu-se pe aceast baz o micromonografie care cuprinde toate aceste elemente, precum i normele de
tehnica securitii muncii i recomandrile din atestatele ergonomice ale echipamentelor tehnice.
Aceast monografie a locului de munc i fia cerinelor postului respectiv sunt discutate de ctre
eful direct mpreun cu noul angajat n perioada formrii sale profesionale. De asemenea, micromonografia
locului de munc este util n cazul producerii unui accident de munc, n vederea studierii cauzelor care l-
au determinat, pentru adoptarea unor msuri de prevenire eficente n viitor.
b. Metoda gruprii: const n studierea accidentelor de munc analoage ntr-un anumit interval de
timp, a mprejurrilor, cauzelor i condiiilor specifice, n vederea adoptrii de msuri eficiente de prevenire
n viitor.
c. Metoda topografic: reda n planul seciilor de producie, cu ajutorul unor semne convenionale
caracteristice pentru fiecare tip de accident de munc, locul de munc unde s-au produs acestea.
Acumularea, n anumite posturi de munc, a mai multor semne convenionale identice semnific producerea
160
de accidente de munc similare, ceea ce determin analiza mprejurrilor i a condiiilor specifice pentru
adoptarea de msuri de protecie (din partea mainilor) i prevenire (din partea oamenilor) n viitor.
d. Metoda psihologic a fielor: investigheaz persoanele care au fost autori, au suferit consecinele
unor accidente de munc sau au ntrunit ambele situaii. Intereseaz n aceste cazuri toate datele personale
ale subiecilor care ar fi putut avea legturi cu accidentul produs, de pild, vechimea n profesie i la locul de
munc incriminat, principalele caracteristici psihofiziologice i psihosociale ale persoanelor n cauz,
informaii cu privire la situaia familiar a acestora, distana de la domiciu la ntreprindere, dac au mai fost
angajai n situaii periculoase sau accidentai, atitudinile fa de normele de tehnica securitii muncii,
participarea la instructajele periodice organizate de compartimentul de protecia muncii din ntreprindere etc.
Pe baza tuturor acestor date se completeaz fia (de aici i denumirea metodei) persoanei accidentate,
care constituie documentul primar necesar analizei cauzelor accidentelor de munc datorate factorului uman.
La completarea acestei fie particip cadre tehnice de specialitate, eful direct al postului de munc
respectiv, titularul locului de munc i psihologul ntreprinderii.
Cu ajutor acestor metode se pot studia att cauzele tehnice, ct i cele ce in de neglijena,
nepriceperea sau erorile umane, cu scopul de a elabora metode eficace de prevenire a accidentelor de munc
sau cel puin de scdere a frecvenei acestora.

Cauzele accidentelor de munc
Au fost identificate patru categorii de cauze ale accidentelor de munca: 1. Cauze psihofiziologice - a)
innascute, b) dobandite, c) temporare.; 2. Cauze psihologice; 3. Cauze psihosociale; 4. Deficiente in
organizarea activitatilor de munca.
1.Cauze psihofiziologice
a. Fr ndoial c o cauz major a accidentelor de munc o reprezint o anumit susceptibilate la
accidentare determinat de unele particulariti psihofiziologice nnscute. Din aceast categorie fac parte:
- plasticitatea funcional redus a proceselor nervoase de excitaie sau inhibiie, care creeaz dificulti
adaptatorii rapide la situaii noi;
- insuficienta dezvolare a unor organe de sim, dintre care vzul i auzul au un rol important n activitile
de munc;
- echilibrul precar al proceselor de excitaie i inhibiie n favoarea unei excitabiliti sporite, care conduc
la reacii pripite, dezorganizarea activitii de munc i cauza, uneori, a dereglrilor sau chiar
accidentelor n procesul de producie;
- dezechilibrul n plan emotiv, care favorizeaz pierderea stpnirii de sine, panica etc., care conduc la
mrirea timpului de reacie (din cauza clipei de spaim) la reacii greite sau dezordonate.
Aceste particulariti psihofiziologice nnscute, proprii la cca 10% din muncitorii care devin astfel
responsabili de cca 50% dintre accidentele de munc, nu reprezint o fatalitate care s alimenteze atitudinile
de pasivitate fa de normele de tehnica securitii muncii. Cunoscnd aceast realitate, se poate interveni
prin orientare i selecie profesional, care s exclud persoanele vulnerabile de la locurile de munc
periculoase i prin mbuntiri tehnice la echipamente, care s protejeze persoanele care ocup posturi de
munc n astfel de locuri periculoase.
b. O a doua categorie sunt cauzele psihofiziologice dobndite, din care fac parte vrsta i existena
unor accidente n antecedentele personale.
Vrsta se coreleaz de cele mai multe ori i cu experiena n profesiune i la locul de munc. Din
aceste puncte de vedere ar trebui ca tinerii, deci persoanele cu experien mai redus, s provoace mai multe
accidente dect vrstinicii, persoane care se presupune c ar avea mai mult experien.
n realitate, i tinerii, i persoanele mai n vrst produc accidente n cifre comparabile. Tinerii,
pentru c sunt lipsii de experien, se hazardeaz mai uor n aciunile periculoase, au tendina de a risca i
au mai puine obligaii familiale care s i fac temtori pentru viaa i sntatea lor, iar persoanele n vrst
greesc sau sunt neatente tocmai datorit unei experiena mai ndelungate, lipsite de accidente de munc.
Existena unor accidente de munc n antecedentele personale, mai ales dac acestea au fost de
gravitate mare, fac ca persoanele emotive s fie influenate de ntreaga ambian a locului de munc unde s-
au produs accidentele i, din aceast cauz, s lucreze sub presiune, de teama de a nu se mai produce un nou
accident. Aceast stare poate ea nsi s devin factorul principal al unui nou accidente.
161
Pentru a evita o recidiv se recomand ca persoanele care au provocat sau suportat accidente de
munc deosebite s nu mai lucreze n locurile de munc respective.
c. O a treia categorie de cauze psihofiziologice sunt cele cu caracter temporar, n care se nscriu:
consumul de alcool, starea sntii i oboseala n munc.
- Consumul de alcool determin modificri substaniale ale unor funciuni i procese psihice, care se
rsfrng n mod negativ asupra comportamentului n general i a celui manifestat n activitatea de munc n
mod special. Astfel, modific timpul de reacie, fie micorndu-l, fie mrindu-l, n ambele situaii intrnd n
contratimp cu tempoul obinuit de lucru, acordat cu cel al procesului tehnologic, constituind astfel una dintre
cauzele accidentelor de munc.
De asemenea, slbete capacitatea de concentrare a ateniei, scade capacitatea de coordonare a
micrilor i modific tonalitatea afectiva care, dac devine euforic, ndeamn la acte necugetate,
hazardate, sau, dac devine trist, duce la pasivitate i fatalism.
Dac inem seama de faptul c efectele consumului de alcool cresc n proporie logaritmic fa de
cantitatea ingerat i c efectele dureaz circa 10 ore, atunci msurile prohibitive trebuie luate nu numai n
timpul activitii de munc, ci cu cel puin o jumtate de zi naintea nceperii lucrului i trebuie s fie
necondiionate i totale, indiferent de specificul muncii i al rspunderilor.
- Starea sntii poate influena producerea unor accidente de munc, dat fiind c un om bolnav, care are
febr, acuz diferite dureri etc., este o persoan cu o rezisten redus, mai vulnerabil la factorii mediului
fizic ambiant i la exigeneele procesului de munc.
- Starea de oboseal constituie un factor de risc n producerea accidentelor de munc prin efectele pe care le
produce, i anume: blocaje de scurt durat (cteva secunde) n reaciile de rspuns (acionarea organelor de
comand), regresia deprinderilor de munc sau anularea deprinderilor noi de munc i reactivarea unor
deprinderi care nu mai corespund procesului tehnologic, creterea strilor emoionale.
Menionm c prelungirea timpului de lucru prin ore suplimentare favorizeaz accentuarea strii de
oboseal i mbolnvirile profesionale care devin cauze importante ale accidentelor de munc.
2. Din categoria cauzelor psihologice ale accidentelor de munc reinem nivelul sczut de dezvoltare a
aptitudinilor i deprinderilor profesionale i a motivaiei sczute pentru munc, n general, i pentru meseria
practicat, n mod deosebit.
Nivelul sczut de dezvoltare a aptitudinilor i deprinderilor profesionale este o caren major care se
reflect nu numai n nivelul sczut al performanelor, ceea ce nu prezint un pericol pentru sntatea i viaa
muncitorului, ci i n aciunile greite, care pot constitui cauze ale accidentelor de munc.
Lipsa de motivaie alimenteaz neatenia, atitudinile de indiferen pentru normele de securitate a
muncii, plictiseala i faciliteaz apariia oboselii care, aa cum am menionat deja, poate cauza accidente de
munc.
3. Categoria cauzelor psihosociale ale accidentelor de munc cuprinde ambiana psihosocial tensionat la
locul de munc, relaiile interpersonale ncordate, slaba integrare psiho-socio-profesional, precum i
plictiseala i oboseala, determinate de drumurile lungi (uneori ca navetist) de la domiciul la ntreprindere i
napoi acas.
Efectele negative ale unor asemenea stri de lucruri se constat prin aceea c frecvena accidentelor
de munc este mai mare la nceputul zilei i sptmnii de lucru i crete n perioadele de acutizare a
raporturilor interpersonale sau de intensificare a muncii.
Nu trebuie neglijat nici universul familial, care poate constitui o cauz a accidentelor de munc
datorit greutilor i dificultilor de convieuire a cuplurilor, standardelor materiale i culturale sczute
etc., care preocup i abat atenia oamenilor de la sarcinile de munc, predispunndu-i la accidente.
4. Deficienele n organizarea activitilor de munc, concretizate n defeciuni n funcionarea procesului
tehnologic i a echipamentelor tehnice, dereglri i ncruciri n sistemul transportului intern i al reelelor
de comunicare, carena unor mijloace de protecie a muncii etc., alimenteaz procentul de cca 20% al
cauzelor de ordin tehnic ale accidentelor de munc.
Cunoscnd toate aceste cauze i acionnd prompt i cu fermitate pentru prentmpinarea sau
nlturarea lor, frecvena accidentelor de munc poate scdea n mod simitor. De exemplu, numai prin
activitatea de orientare i selecie profesional care s evite angajarea pe posturi de munc periculoase a
162
unor persoane contraindicate datorit particularitilor lor psihofiziologice nnscute, numrul accidentelor
de munc ar putea scdea cu 50%.
Prevenirea accidentelor de munca
Mijloacele de prevenire a accidentelor de munca de trei categorii: tehnice, medicale si psihologice.
1. Mijloacele tehnice se refera la obligativitatea atestatului ergonomic al echipamentului tehnic, care sa
certifice ca acesta a fost conceput si construit tinandu-se seama si de particularitatile fiziologice ale
utilizatorului si sa cuprinda un minimum de prescriptii de folosire.
De asemenea, echiparea masinilor si utilajelor, precum si dotatrea spatiilor de munca cu mijloace de
tehnica a securitatii muncii.
2. Mijloacele medicale vizeaza profilaxia bolilor profesionale prin ameliorarea conditiilor de munca,
examene medicale periodice, administrarea de antidoturi persoanelor care desfasoara activitatea de munca
cu produse toxice, iritante etc.
3. Mijloacele psihologice de prevenire a accidentelor de munca sunt variate si vizeaza interventia atat in
perioada de pregatire profesionala, cat si in ntreprindere.
Astfel, in scoala, psihologul poate contribui la formarea coresta a deprinderilor de munca si la
dezvoltarea motivatiei profesionale. De asemenea, efectueaza examenul de orientare profesionala pe baza
caruia exercita indrumari vocationale.
In institutele de proiectari si atelierele de proiectare ale intreprinderilor psihologul poate seconda
inginerul in conceperea si elaborarea unor proiecte de masini si utilaje care sa corespunda standardelor
psihofiziologice ale utilizatorilor.
In ntreprindere, psihologul practician este cel care efectueaza examenele de selectie profesionala,
participa la analiza cauzelor accidentelor de munca, studiaza motivele pentru care mijloacele de tehnica
securitatii muncii nu sunt folosite, iar normele si reglementarile de protectia muncii nu sunt respectate,
contribuie la imbunatatirea mijloacelor audio-vizuale folosite in aceste scopuri etc.
Dificultatile activitatilor in domeniul prevenirii accidentelor de munca si de aici importanta contributiei
psihologiei si a psihologului practician constau in accea ca majoritatea oamenilor subestimeaza pericolele de
accidentare sau considera ca sunt importante, dar nu ii privesc pe ei, deoarece nu s-au accidentat niciodata.
De asemenea, in greutatile provacate de mentalitatile invechite privind protectia individuala a muncii si a
modificarii unor deprinderi de munca gresit formate sau depasite de progresul tehnic.























163
Holdevici, I. Elemente de psihoterapie p. 107-132.
PSIHOTERAPIA COGNITIV-COMPORTAMENTALA

Principiile psihoterapiei cognitiv-comportamentale
Hawton, Salkovskis, Kirk si Clark (I989) arata ca abordarea cognitive-comportamentala pune un accent
deosebit pe formularea conceptelor in termeni operationali si pe validarea empirica a rezultatelor
tratamentului.
Ea se poate utiliza atat in psihoterapia individuala cat si in cea de grup.
Adesea se recurge si la indicatori obiectivi pentru a valida eficienta demersului terapeutic.
Rezolvarea de probleme reprezinta o latura importanta a tratamentului. Toate aspectele psihoterapiei sunt
descrise in mod explicit pacientului, acesta colaborand cu terapeutul in planificarea unor strategii de
rezolvare a problemelor care il deranjeaza pe pacient.
Psihoterapia este limitata in timp si are obiective clar definite.
Pentru ca psihoterapia sa reuseasca este absolut necesara formularea precisa a obiectivelor - impreuna cu
pacientul - pe baza unor informatii detaliate in legatura cu factorii care contribuie la mentinerea problemei
simptom.
Principiul de baza al terapiei cognitiv-comportamentale postuleaza ca modurile in care individul se
comporta sunt determinate de situatiile imediate si de felul in care subiectul le interpreteaza.
In cursul psihoterapiei pacientul trebuie sa se simta securizat pentru a putea furniza informatii despre
evenimente stresante. Aceasta se realizeaza prin crearea unei atmosfere calde, pline de incredere, terapeutul
fiind empatic si gata sa-l ajute pe pacient sa depaseasca dificultatile curente .
Obiectivele psihoterapiei cognitiv-comportamentale
Dupa Hawton, Salkovskis, Kirk si Clark (I989) obiectivele psihoterapiei cognitiv-comportamentale sunt
urmatoarele:
Formularea problemelor
Primele sedinte sunt dedicate formularii unei ipoteze preliminare asupra problemei pacientului si
elaborarii unui plan terapeutic. Ipoteza este verificata In cursul sedintelor viitoare sau prin sarcinile trasate
pentru acasa si daca este necesar, este modificatii.
Desi obiectivele terapiei sunt stabilite de la inceput, ele se pot schimba pe parcursul demersului
psihoterapeutic. Unii terapeuti fac greseala de a considera ca daca problema e stabilita (de exemplu: fobie de
locuri inalte), linia de tratament este deja precizata (de pilda, tehnica expunerii progresive).
Dar clinicienii experimentati devin tot mai constienti pe faptul ca stabilirea cu precizie a diagnosticului
da indicatii limitate asupra a ceea ce trebuie sa reprezinte tratamentul, aceasta fiind utila doar in etapele
preliminare, ulterior fiind necesare informatii mai detaliate cu privire la:
ce face persoana in mod deschis sau in mod implicit si ar dori sa nu mai faca;
care sunt factorii precipitatori (situationali, mentali, emotionali) pentru comportamentul problematic;
in ce conditii se manifesta problema;
care sunt consecintele comportamentului problematic;
care sunt variabilele care conduc la mentinerea si perturbarea comportamentului problema;
ce modificari ar putea fi aduse acestor conditii pentru a obtine schimbarea comportamentului problema;
Pacientul trebuie informat ca psihoterapia cognitiv-comportamentala il va ajuta sa se ajute singur, iar
terapeutul il va invata sa achizitioneze abilitati prin care sa rezolve nu numai problema prezenta ci si
eventuale probleme similare ce pot sa apara in viitor. Terapeutul trebuie sa accentueze rolul temelor pentru
acasa, subliniind faptul ca partea cea mai importanta a terapiei are loc in viata de zi cu zi, pacientul trebuind
sa puna in aplicare ce a invatat in cursul sedintei de psihoterapie.
Pacientul este solicitat sa coopereze activ la procesul psihoterapiei prin furnizarea de informatii pentru
terapeut, prin transmiterea de informatii inverse (feed-back) asupra eficientei tehnicilor aplicate si prin
intermediul unor sugestii date terapeutului cu privire la noile strategii ce ar trebui puse in functiune.
Pacientul este informat si cu privire la structura tratamentului: numar de sedinte, durata sedintelor, locul
de desfasurare al acestora etc. De asemenea, pacientul este interogat cu privire la simptomele sale, factorii ce
tin de relatiile interpersonale, cat si despre comportamentul manifest.
164
Interviul preliminar are o insemnatate mare in cadrul demersului psihoterapeutic pentru ca adesea
pacientul se prezinta cu un amalgam nediferentiat de probleme, iar terapeutul este cel care il ajuta sa le
ordoneze, astfel incat dificultatile sunt reduse la dimensiuni rezonabile si in felul acesta pacientul incepe sa
creada ca schimbarea e posibila.
De pilda, daca un pacient se poate adresa terapeutului pentru o serie de probleme cum ar fi: dispozitie
proasta, stari de plans, pierderea interesului si bucuriei de viata, fatigabilitate, tulburari de somn, scaderea
autostimei, lipsa sperantei pentru viitor etc., terapeutul ii explica faptul ca este vorba de o unica problema -
depresia - pentru care sunt modalitati de terapie clar definite.
Poate apare si situatia inversa cand pacientul crede in mod gresit ca este vorba de o singura problema, ca
de pilda, lipsa autocontrolului, cand, de fapt, este vorba de mai multe probleme, cum ar fi: mancat
compulsiv, abuz de alcool, dispozitie proasta, datorii si relatii interpersonale proaste - toate acestea
necesitand strategii separate de abordare.
Psihoterapeutul stabileste scopuri rezonabile ale terapiei. De pilda, pentru un agorafobic este utopic
obiectivul ca nu va mai trai niciodata o stare afectiva negativa, in schimb faptul ca poate merge singur in
oras, fiira probleme, reprezinta un obiectiv rezonabil. Terapeutul trebuie sa manifeste 0 atitudine simpatetica
fata de pacient, fara a-l judeca sau moraliza si acest lucru este important mai ales in cazul pacientilor care se
simt stanjeniti, au sentimente de culpabilitate sau se simt fara speranta.
O problema importanta a interviului preliminar o reprezinta abordarea urgentelor. De pilda, daca
pacientul are idei suicidare, acestea trebuie abordate in mod prioritar.
Functia principala a evoluarii in cadrul acestui demers psihoterapeutic o reprezinta formularea si acordul
dintre pacient si psihoterapeut cu privire la planul de tratament.
Modaltati prin care se realizeaza evaluarea pacientului:
1. Interviu eu privire la comportamentul pacientului;
2. Auto-monitorizarea;
3. Auto-evaluarea prin intermediul:
chestionarelor;
scalelor de evaluare;
obtinerea unor informatii de la alte persoane;
intervievarea unor persoane eu rol "cheie" in viata subiectului.
4. Observarea directa a comportamentului subieetului in situatia c1inica:
jocuri de rol;
teste comportamentale;
analiza activitatii pacientului;
inregistrari psihofiziologice.
Cand se realizeaza evaluarea subiectului este necesar sa se ia in consideratie patru categorii de
raspunsuri: comportamentale, fiziologiee, cognitive si emotionale. De pilda, un pacient poate sa renunte la
comportamentul patologic dar el poate continua sa se simta deprimat sau sa aiba anumite manifestari
fiziologice intr-o situatie anxiogena.
Evaluarile si masurarea modificarilor in cele patru domenii mentionare are o serie de avantaje:
faciliteaza cunoasterea precisa a frecventei si intensitatii comportamentului problematic;
ii permite terapeutuluii sa realizeze modificari in ceea ce priveste strategia terapeutica;
evaluarile au un rol psihoterapeutic prin ele insele pentru ca ofera pacientului informatii exacte cu privire
la progresele obtinute.
In baza autoevalurilor, pacienii pot s observe n ce msur au progresat sau care sunt perioadele n care
starea psihic se nrutete (de ex la unele paciente perioadele premenstruale).
In cadrul interviului preliminar pacientul este invitat ca timp de 15-20 de minute sa-si expuna Iiber
problemele, terapeutul facandu-l pe acesta sa simta atitudinea lui simpatetica si interesul fata de problema-
simptom.
Interviul specific psihoterapiei cognitive-comportamentale urmareste sa clarifice urmatoarele aspecte:
Descrierea problemei n termenii psihoterapiei comportamentale urmareste aspecte: comportamentale,
cognitive, afective ,fiziologice
Prin intrebari precum: Ce anume ? Cnd? Unde? Ct de des ? Cu cine ? Ct de perturbator?
165
Variabile ce in de context. Situaionale, comportamentale, cognitive, affective ,interpersonal
,fiziologice
Factori ce contribuie la meninerea simptomului. Situaionali, comportamentali, cognitive, afectivi,
interpersonali, fiziologici
Comportament de evitare.
Resurse adaptative de a face fa situaiei.
Istoria psihiatric a pacientului : ce tratament a urmat (medicaie); cum a reacionat la acesta ?
Opiniile i credinele pacientului cu privire la problema sa.
Implicare (dorina de a se vindeca).
Dispoziie afectiv.
Atitudini.
Aspecte psihosociale. situaie familial aspect psihosexuale, adaptare la mediu, ocupaie, relaii
sociale, interese / hobby-uri
In urma interviului se poate trece la formularea preliminar a unor ipoteze terapeutice.

Tratamentul prin intremediul psihoterapiei cognitiv-comportamentale a atacurilor de panica si a anxietatii
generalizate (dupa Hawton, Salkovskis, Kirk.si Clark, 1989).
Anxietatea este definita ca fiind o teama nespecifica, fara legatura cu situatiile externe si care nu este
asociata cu comportamentul de evitare sistematica a anumitor stimuli, cum se intampla in cazul fobiilor.
In limba engleza avem un termen ,, free flooting anxitysau teama care pluteste in aer.
Cu toate acestea, interviurile realizate asupra unor pacienti suferind de anxietate au condus la concluzia ca
nu este vorba chiar de o teama fara obiect pentru ca respectivii pacienti percep mediul inconjurator ca fiind
amenintator si anxiogen. Astfel anxietatea respectivilor pacienti devine un raspuns logic la o interpretare
eronata a realitatii.
Aceasta observatie sta la baza abordarii psihoterapeutice cognitiv-comportamentaliste prin intermediul
careia pacientii sunt ajutati sa descopere, sa evalueze si sa modifice modul lor nerealist de apreciere a unor
pericole potentiale.
Cercetarile recente au evidentiat prezenta a doua tipuri de manifestare a anxietatii (Barlow, Blanchard,
Vermilyea, Vermilyea Di Nardo, 1986; Clark s.a., 1988);
a) Atacurile de panica, care apar brusc, neasteptat, indiferent de situatie. Acestea constau in trairea unui
sentiment puternic de pericol iminent, sentiment insotit de o serie de manifestari psihofiziologice mare de
amploare; senzatie de lesin, tremuraturi, trairea sentimentului de irealitate.
Caracterul brusc si neasteptat al manifestarilor respective ii sugereaza pacientului ideea ca ar putea fi
victima unei boli somatice sau psihice grave; infarct, pierderea controlului, instalarea unei stari psihotice (de
nebunie).
In absenta atacurilor de panica pacientii sunt calmi si linistiti, cu toate ca multi dintre ei traiesc o anumita
stare de anxietate anticipatorie cu privire la un posibil atac in viitor.
b) A doua forma sub care se manifesta tulburarea anxioasa o reprezinta evaluarea nerealista si anxioasa a
unor evenimente existentiale. Si in acest caz anxietatea poate fi insotita de o serie de simptome somatice ca
de pilda: supraincordare musculara, tremuraturi, neliniste, fatigabilitate, tulburari respiratorii, palpitatii,
transpiratii excesive, uscaciune a gurii, ameteli, senzatie de greata, diaree, mictiuni frecvente, dificultati de
concentrare a atentiei, senzatie de nod in gat, insomnie, irascibilitate etc.
Cele doua tipuri de anxietate sunt clasificate in D.S.M. III R (1987) sub denumirea de:
tulburare de tip panica
tulburare caracterizata prin anxietate generalizata.
Trebuie mentionat faptul ca un numar mare de pacienti sufera de ambele tipuri de anxietate. Lader si
Marks (1971) afirma ca tulburarile anxioase sunt prezente la aproximativ 8% din pacientii ambulatori care
se adreseaza cabinetelor de psihiatrie si psihoterapie.
Tulburarile fobice afecteaza un numar mult mai redus de pacienti (3%).
Atacurile de panicii debuteaza, de regula, brusc, aproximativ intre 20 si 30 de ani (Rapel, 1985).
Anxietatea generalizata poate avea si ea debut brusc dar cel mai adesea acesta are un caracter insidios.
166
In ambele tipuri de tulburari evenimentele stresante ale existentei joaca un rol important. Multi pacienti
cu tulburari anxioase nu realizeaza de la inceput ca problema lor are la baza anxietatea. De regula, ei se
adreseaza la inceput medicului specialist in medicina generala, pentru acuze somatoforme. Cand in cele din
urma acesti pacienti ajung la psihiatrie, ei mai pastreaza adesea unele dubii cu privire la natura
simptomatologiei lor.
Ideea centrala a abordarii cognitive a tulburarilor emotionale consta in aceea ca nu evenimentul in sine ci
expectatiile individului in legatura cu acesta sunt generatoare de simptome. In cazul anxietatii, de regula,
subiectul supraevalueaza semnificatia pericolului intr-o conjunctura data.
In cadrul modelelor cognitive ale tulburarii emotionale sunt luate in consideratie doua nivele diferite ale
gandirii negative:
a) Gandurile negative (si imaginile negative) ce apar in mod automat atunci cand subiectul traieste starea de
anxietate (de exemplu, un individ anxios in legatura cu impresia pe care o face in societate, poate dezvolta
urmatoarele ganduri care se declanseaza in mod automat: "ei cred ca tot ceea ce spun eu este plictisitor si
neinteresant".).
b) Afirmatiile si regulile cu caracter disfunctional care reprezinta seturi de atitudini si credinte pe care le
impartasesc indivizii in legatura cu ei insisi si cu lumea inconjuratoare si care ii determina sa interpreteze
diverse situatii intr-un mod negativ. Un exemplu de astfel de regula cu caracter disfunctional ar fi: "daca nu
ma agreeaza toata lumea, inseamna ca sunt lipsit de valoare". Un individ care se bazeaza pe o astfel de
afirmatie poate interpreta tacerea celor dinjur ca pe un indiciu ca ceea ce spune el este perceput de ceilalti ca
fiind neinteresant.
Afirmatiile cu caracter disfunctional s-au format in urma unor experiente invatate in copilarie si ele pot
ramane in stare latenta pana cand pot fi activate de anumite evenimente exteme: De pilda, o tanara al carui
tata a decedat brusc si neasteptat la varsta de 40 de ani in urma unor simptome somatice neobisnuite si
eronat diagnosticate, poate dezvolta convingerea ca orice simptom somatic aparut brusc poate duce la
moarte. Aceasta convingere are o influenta neglijabila in viata ei pana cand ea insasi traieste stari de
ameteala si lesin datorita unor probleme hormonale. Aceste stari pot sa-i activeze convingerile mai vechi,
facand-o sa fie excesiv de preocupata de starea ei de sanatate, ea interpretand diversele senzatii corporale
intr-o maniera catastrofica.
In cele ce urmeaza prezentam cateva modele de gandire negativa, generatoare de anxietate; "Daca o
persoana ma critica, inseamna ca nu tine la mine". "Eu nu am nici o valoare daca ceilalti nu ma iubesc". ;'In
viata sunt doar invingatori si invinsi". "Daca fac o greseala sunt pierdut". "Nu pot face fata situatiei X".
"Succesul celorlalti inseamna esecul meu". "Daca un lucru nu este perfect, nu e bun de nimic". "Eu sunt
responsabil de ceea ce vor face copiii mei in viata". "Daca ma voi apropia prea mult de cineva, acea
persoana va pune stapanire pe mine" etc .
Clark (1986; 1988) afirma faptul ca oamenii traiesc atacuri de panica pentru ca ei manifesta tendinta de a
interpreta o serie de simptome corporale intr-un mod catastrofic. Tahicardia, ametelile sau jena in respiratie
pot fi interpretate ca fiind semnele unei boli psihice sau organice grave.
De exemplu, aparitia unei dificultati in respiratie este preceputa ca un indiciu ca respiratia se va opri si va
surveni moartea. Odata ce subiectul a dezvoltat tendinta de a catastrofiza diversele senzatii corporale, exista
doua procese care contribuie la mentinerea tulburarii panice:
1. Din cauza faptului ca se tem de anumite senzatii corporale, pacientii devin hipervigilenti si in mod
frecvent isi exploreaza starile proprii, ceea ce ii face sa remarce senzatii pe care majoritatea oamenilor nici
nu le observa. Aceste senzatii sunt, la randul lor, interpretate ca semne ale unei boli grave.
2. Anumite comportamente de tip evitant nu fac decat sa intareasca interpretarile negative ale pacientilor.
Astfel, de pilda, un pacient care crede ca sufera de tulburari cardiace evita sa faca exercitii fizice sau sa faca
dragoste.
Evitarea intareste convingerea patologica pentru ca el considera reducerea simptomelor ca pe un efect al
evitarii anumitor activitati. Evaluarea trebuie sa ia in consideratie urmatoarele aspecte:
Descrierea sumara a problemei:
1) Descrierea in detaliu a situatiei cand a aparut problema:
a) situatia;
b) reactiile corporale;
167
c) gandurile care au aparut;
d) comportamentul.
2) Lista cu situatiile problematice posibile.
3) Comportament de evitare; situatii si activitati.
4) Factori modelatori: factori care fac ca situatia sa fie mai rea sau mai buna.
5) Atitudinea si comportamentul celorlalti.
6) Credintele pacientului cu privire la cauzele problemei.
7) Experimentari in sfera comportamentului.
8) Efecte.
-Medicatie (prescrisa sau autoadministrata)
-Psihoterapie urmata (modalitati; ce efecte a avut)
-Resurse adaptative personale,
-Situatie sociala si financiara.
Indicatii nosografice
Psihoterapia cognitiv-comportamentala este potrivita pentru majoritatea pacientilor cu tulburari anxioase.
Pentru pacientii cu probleme somatice reale trebuie facute unele modificari in cadrul tehnicilor indicate. De
pilda, metoda hiperventilatiei este contraindicata la pacienti cu tulburari cardiace, emfizem pulmonar,
epilepsie, astm bronsic sau in caz de sarcina.
Cand stare a anxioasa este secundara unei boli psihice majore, este necesar tratamentul psihiatric al
respectivei afectiuni.
In acelasi timp, pacientii toxicomani au nevoie de o perioada de dezintoxicare inainte de a trece la o
abordare cognitiv-comportamentala.
Psihoterapia cognitiv-comportamentala are drept obiectiv reducerea anxietatii prin intermediul invatarii
pacientilor sa identifice, sa evalueze, sa controleze si sa modifice gandurile negative legate de pericole
potentiale cat si comportamentele asociate cu acestea.
Durata psihoterapiei este de 5 pana la 20 de sedinte. Aceste sedinte sunt foarte bine structurate, terapeutul
si pacientul stabilind de comun acord ce anume se va lucra in cursul unei sedinte.

Tehnicile specifice psihoterapiei cognitiv-comportamentale
Identificarea gandurilor negative
Se realizeaza prin intermediul urmatoarelor strategii:
1) Discutarea unei experiente emotionale recente.
Pacientilor li se cere sa-si reaminteasca un eveniment sau la o situatie care a fosta asociat cu o anxietate
putemica. Evenimentul este descris in detaliu si terapeutul intervine cu intrebari de tipul: "Ce ganduri ti-au
venit in minte atunci?". "Ti-a aparut vreo imagine?". "Cand ti-a fost cel mai tare teama, care era lucrul eel
mai ingrozitor care credeai ca s-ar putea intimpla?"
Terapeutul trebuie s-1 ajute pe pacient s sesizeze legtura dintre senzaiile corporale i interpretrile pe
care le acord acestora; acest obiectiv se poate realiza prin intermediul unor liste
2) Utilizarea tehnicii imaginatiei dirijate sau a jocului dramatic pentru a retrai o experienta emotionala. Cand
intrebarile directe nu reusesc sa-l determine pe pacient sa evoce gandurile negative ce se declanseaza
spontan, este util sa se ceara pacientului sa retraiasca evenimentul respectiv pe plan imaginativ sau prin
intermediul unui joc dramatic cand este vorba de o situatie interactionala (relationarea cu o persoana).
3) Utilizarea modificarilor de dispozitie in cursul unei sedinte de psihoterapie. Fluctuatiile de dispozitie din
cursul unei sedinte de psihoterapie pot fi surse utile pentru declansarea automata a gandurilor. Terapeutul,
observand modificarea de dispozitie poate, intreba pacientul: "Ce ti-a trecut prin minte acum?".
4) Determinarea semnificatiei unui eveniment. Uneori declansarea automata a patternurilor de gandire
negativa nu se realizeaza. In astfel de situatii terapeutul trebuie sa caute sa discearna, prin intermediul unor
intrebari specifice, care este semnificatia evenimentului respectiv pentru pacient. De exemplu: "Nu esti
foarte sigur in legatura cu ce anume ti-a trecut prin cap cand te-ai simtit speriat in situatia X. Incercand sa
privesti in urma, ce crezi ca a insemnat situatia respectiva pentru tine?".


168
Modificarea gandurilor negative si a comportamentelor aferente
1) Rationalizarea
Terapeutul trebuie sa-i explice pacientului ratiunile tratamentului prin demonstrarea relatiei dintre gandire,
sentiment si comportament. Astfel, de pilda, Beck (1979) dadea urmatorul exemplu: daca un subiect aude in
toiul noptii un zgomot in camera alaturata el isi poate spune in minte ca a intrat un hot. Atunci apare o stare
de teama si comportamentul se desfasoara in consecinta; subiectul se va ascunde sau va telefona la politie.
Daca, dimpotriva, subiectul isi spune ca a lasat geamul deschis, sentimentele de teama nu vor apare, ci el se
va scula si va inchide geamul.
2) Furnizarea unor informatii eu privire la meeanismele anxietatii
Este necesara descrierea in detaliu a simptomelor legate de anxietate, evolutia lor probabila, cat si faptul ca
trairea anxietatii nu inseamna ca subiectul are o boala psihica grava. In acelasi timp trebuie explicat ca
simptomele produse de anxietate nu sunt periculoase (de exemplu accelerarea batailor inimii nu reprezinta
un semn ca se va produce un atac de cord). Trebuie explicat pacientilor si faptul ca unele simptome ca
insomnia, dificultatea de a lua decizii, fatigabilitatea si chiar vederea ca prin ceata sunt manifestari ale
anxietatii.
3) Distragerea
Este utilizata ca strategie pentru a exercita un control direct si imediat asupra simptomului. Astfel de
metode pot fi:
- concentrarea asupra continutului unei conversatii si nu asupra starii proprii;
- daca subiectul manifesta anxietate in timpul sedintei de psihoterapie, terapeutul ii poate cere sa descrie
mobilierul din cabinet.
4) Programarea activitatilor
In cadrul acestora se cere pacientilor sa noteze, ora de ora, activitatile pe care le desfasoara, evaluandu-le
dupa o scala de la 0 la 100 sub aspectul unor stari afective cum ar fi: anxietatea, oboseala, placerea sau
gradul de control asupra situatiei.
Pentru indivizii care se simt presati de timp este indicata o planificare riguroasa a activitatilor astfel incat
acestia sa nu aiba tentatia sa faca mai multe lucrari de-odata, fapt ce le sporeste tensiunea si supraincordarea.
Multi subiecti anxiosi renunta la activitati de loisir deoarece traiesc permanent ideea ca nu si-au indeplinit
toate datoriile. De pilda, o femeie casnica se trezea la 5,30 dar ramanea in pat pana la ora 8, cand rumina
toate activitatile pe eare le-ar putea face gresit sau nu le-ar putea duce la bun sfarsit, fapt ce-i sporea gradul
de anxietate. in aeeasta situatie terapeutul i-a recomandat sa se scoale din pat imediat ce s-a trezit si sa faca
jogging.
Principiile planifidirii timpului
1. Revizuieste-ti obiectivele.
2. Realizeaza o lista a lucrurilor pe care trebuie sa Ie realizezi si alta a celor pe care vrei sa le faci cu
estimarea timpului necesar.
3. Daca sarcinile si activitatile iti solicita mai mult timp decat ai la dispozitie, stabileste prioritatile:
ce trebuie facut neaparat astazi;
ce poate fi amanat si pentru cat timp;
ce doresc sa fac astazi;
pot trasa sarcina aceasta altcuiva si daca da, cui anume;
ce se intampla daca nu fac actiunea X; daca nu se intampla nimic pot s-o omit.
4. Stabileste o ordine a efectuarii sarcinilor si activitatilor pe care le ai de indeplinit; alege secventa care iti
convine mai mult.
5. Cauta sa faci un singur lucru odata si sa termini ce ai inceput.
6. Nu te repezi la o noua activitate imediat ce ai terminat-o pe cea veche, ci ia o pauza; planifica-ti mici
pauze pentru relaxare.
7. Revizuieste-ti inca o data prioritatile lajumatatea zilei.
8. Analizeaza amanarile si tendinta de a taragana lucrurile; ai amanat ceva pentru ca ti-ai fixat obiective prea
inalte? ai fost nerealist in a aprecia ceea ce poti face cu adevarat? Acum poti realiza acel lucru?
9. La sfarsitul zilei reaminteste-ti ce ai realizat si acorda-ti credit.

169
5) Verificarea veridicitatii gandurilor negative automate
Terapeutul utilizeaza o serie de intrebari pentru a-l ajuta pe pacient sa evalueze gandurile negative si sa le
substituie eu ganduri mai realiste.
In cadrul sedintei de psihoterapie, pacientul si terapeutul colaboreaza pentru a gasi solutii rationale pentru
a inlocui gandurile negative automate.
Intre sedinte pacientii cauta sa puna in practica abilitatile de a se intreba pe care le-au invatat impreuna cu
terapeutul. Pentru ca acest lucm sa se realizeze mai usor este indicata notarea zilnica a gandurilor negative
producatoare de disfunctii.
Iata cateva tipuri de intrebari care au menirea sa verifice realitatea gandurilor negative, disfunctionale;
a) Ce dovada am ca acest gand este adevarat? Nu exista si un alt mod de a privi aceasta situatie? Nu cumva
exista si o alta explicatie ca alternativa a gandului negativ?
b) Cum ar gandi o alta persoana cu privire la situatie?
c) Nu cumva aprecierile tale se bazeaza mai mult pe ceea ce ai simtit decat pe evaluarea modului in care te-
ai comportat? O eroare frecventa a pacientilor cu anxietate generalizata consta in aceea ca ei cred ca nu pot
face fata situatiei pentru ca sunt anxiosi. Cand sunt intrebati cum s-au comportat de fapt, ei constata cu
surpriza faptul ca modul lor de comportare a fost adecvat si deci au facut fata cu bine situatiei.
d) Ai tendinta sa-ti fixezi obiective nerealiste de atins? Multi pacienti isi fixeaza niste obiective imposibil de
atins si devin anxiosi in momentul in care isi dau seama ca nu le pot atinge. Aceste obiective suna in felul
urmator: "Tot ceea ce fac trebuie sa fie perfect". "Trebuie sa fiu calm in orice situatie".
e) Ai tendinta de a omite fapte importante si de a acorda atentie unora lipsite de importanta?
De exemplu, multe persoane par sa uite succesele trecute atunci cand sunt confruntate cu o sarcina dificila
sau cand au comis o greseala. In aceeasi categorie poate fi inclusa si afirmatia "Pentru ca un prieten de
aceeasi varsta a murit de atac de cord, e limpede ca voi face si eu un atac de cord".
f) Gandesti adesea in termenii totul sau nimic? Persoanele anxioase au tendinta de a se autoevalua in culori
extreme; alb-negru (ex.: daca ceilalti nu-si manifesta dragostea fata de el inseamna ca nu-l plac).
In aceste cazuri este indicat ca pacientul sa fie instruit sa plaseze toate cunostintele sale pe o scala care
are la un capat; ma urasc din tot sufletul, in mijloc - nici nu ma urasc, nici nu ma iubesc si la celalalt capat -
iubire putemica. Cu cat se obisnuiesc mai mult cu acest exercitiu, cu atat ei realizeaza ca cei cunoscuti nu se
plaseaza la extreme ci tind sa acopere toata scala.
g) Nu ai cumva tendinta de a supraestima propria responsabilitate in legatura cu modul in care se destasoara
lucrurile?
h) Ce va fi daca evenimentul neplacut se va intampla cu adevarat? Va fi oare chiar atat de rau?
Datorita tendintei de evitare cognitiva, pacientii anxiosi nici nu s-au gandit in detaliu cat de rau va fi daca
s-ar petrece situatia de care se tem. De regula, evenimentul real este mai putin dezastruos decat cel anticipat.
De pilda, un student se poate teme ca va cadea la un examen, fara a se gandi ca in fond il poate trece in
sesiunea urmatoare.
i) Cum vor arata lucrurile peste un anumit timp?
Aceasta intrebare este utila mai ales cand avem de-a face cu o pierdere anticipata pentru ca adesea atunci
cand se gandeste la o posibila pierdere sau la ruperea unei relatii, subiectul are in vedere impactul imediat al
pierderii. Astfel, despartirea de prieten/prietena il poate face sa sufere cateva luni, intensitatea suferintei
reducandu-se odata cu trecerea timpului si odata ce apar contacte"cu alte persoane.
Constientizarea proiectiei posibile in timp poate fi utila nu doar cand o pierdere anticipata este probabila,
ci si atunci cand gandurile in legatura cu despartirea genereaza un comportament care face despartirea mai
probabila (de pilda, o femeie care se teme ca va fi paras ita de iubitul ei devine pisaloaga, geloasa, cu
dispozitie proasta, fapt ce va exercita o presiune asupra partenerului si-l va determina sa rupa relatia).
j) Ai tendinta de a supraestima un eveniment?
Subiectii anxiosi au tendinta de a supraestima un eveniment anxiogen. In acest caz sunt utile discutii cu
privire la probabilitatea obiectiva a producerii evenimentului. Cu toate acestea, unii pacienti raman anxiosi
chiar cand constientizeaza faptul ca probabilitatea obiectiva a producerii evenimentului negativ este mica si
aceasta se produce datorita supraestimarii consecintelor evenimentului. Metoda de abordare terapeutica
pentru astfel de pacienti consta in decatastrofizarea evenimentului, demonstrandu-i pacientului ca va face
fata cu bine respectivei situatii.
170
k) Nu cumva subapreciati propriile posibilitati de a face fata situatiei?
Subiectii anxiosi traiesc cu impresia ca nu au abilitati suficiente de a se descurca in astfel de situatii
anxiogene. Din acest motiv, terapeutul trebuie sa treaca in revista situatii din trecut cand pacientul s-a
descurcat bine in situatii similare, aprecierile pozitive ale celorlalti cu privire la modul in care au facut fata
emenimentelor si sa realizeze impreuna cu pacientul o repetitie in legatura cu modul de a aborda
evenimentele anxiogene. Este util ca pe langa intrebari sa se utilizeze si tehnica imaginatiei dirijate, prin care
se modifica imaginile negative.
De exemplu, o pacienta era asaltata de imagini legate de faptul ca va lesina in public. Discutiile au ajutat-
o sa inteleaga faptul ca cel mult isi va pierde cunostinta pentru cateva secunde si apoi isi va reveni si se va
comporta normal. Vizualizarea modului in care isi revine si se comporta normal au ajutat-o sa-si reduca
anxietatea.
6) Experimentarea in sfera comportamentului
Terapeutul cere pacientului sa verifice in viata reala daca gandurile negative sunt adevarate.
a) Experimentarea in cazul pacientilor cu anxietate generalizata. Un om de afaceri se simtea foarte speriat
cand trebuia sa vorbeasca in public. El credea ca subalternii sai vor observa anxietatea sa si vor inceta sa-i
acorde respectul cuvenit. Fiind evidenta pentru altii, el a afirmat ca e convins ca daca el se simte anxios
ceilalti trebuie sa-si dea seama de asta. Ca test, terapeutul i-a cerut sa tina un mic discurs in timp ce va fi
inregistrat pe video. In timp ce vorbea el s-a simtit anxios, dar spre surprinderea sa, revazand caseta, nu a
observat nici un semn vizibil de anxietate. Aceasta a redus convingerea sa cu privire la faptul ca ceilalti ar
observa cat de anxios este. (La inceput estima ca ceilalti ii observau teama cu un procent de 65, iar in urma
experimentului aprecierea lui s-a redus pana la 30%).
b) Experimentarea (testarea) in sfera comportamentului cu subiecti suferind de atacuri de panica.
Scopul principal al abordarii terapeutice este modificarea interpretarii catastrofizante pe care o au
pacientii in legatura cu senzatiile lor corporale, pe care le traiesc in cursul atacului de panica. In aceste
cazuri se propun pacientilor experimente de hiperventilatie prin intermediul carora se pot reproduce voluntar
simptomele corporale ale starii de panica. (Li se cere sa inspire rapid pe nas si pe gura, timp de doua minute,
golind cat mai mult plamanii la expiratie si nu li se spune precis ce senzatii vor trai. Apoi pacientii sunt
invitati sa aprecieze daca nu cumva senzatiile traite dupa exercitiu seamana cu cele din cursul atacului de
panica. Se analizeaza apoi eventualele asemanari si deosebiri dintre cele doua categorii de senzatii. De pilda,
daca pacientii spun ca senzatiile fizice sunt asemanatoare dar lipse~te anxietatea, pacientul este intrebat cum
s-ar simti daca astfel de senzatii ar aparea brusc si neasteptat, atunci cand el nu s-ar gasi in clinica. In cele
mai multe cazuri pacientii recunosc ca le-ar interpreta in mod catastrofic - "voi face un atac de cord".)
Pornindu-se de la aceste discutii se trece la invatarea pacientului sa realizeze o tehnica de respiratie
controlata, care contribuie la reducerea simptomelor fiziologice de panica. Clark, Salkovskis si Chalkley
(1985) au gasit ca invatarea controlului respiratiei este foarte eficienta cu ajutorul unei benzi de magnetofon,
unde o voce calma pronunta "inspira" timp de doua secunde si "expira" pentru un interval egal de timp
(ritmul respirator este variabil si se alege in functie de subiect), prelungindu-se treptat durata inspirului si
expirului.
Apoi pacientul este instruit sa utilizeze respiratia controlata atunci cand presirnte instalarea unui atac de
panica (de pilda, expiratie prelungita).
In cadrul unui alt experiment, unei paciente care crede ca este grav bolnava de inima pentru ca isi simtea
mai frecvent decat altii bataile inimii, terapeutul ii explica faptul ca acest fenomen reprezinta doar efectul
concentrarii atentiei asupra unor functii ale organismului. Deoarece ea s-a aratat sceptica, terapeutul i-a cerut
sa se concentreze asupra inimii in timpul sedintei timp de 5 minute. Pacienta a constat cu surpriza ca simpla
concentrare asupra cordului o facea sa simta pulsul in zona fruntii, la gat, in piept si chiar in degete. Apoi i s-
a cerut sa descrie mobilierul din cabinet tot timp de 5 minute, timp in care ea nu a mai fost constienta de
bataile inimii sale.
Un alt tip de experiment consta in demonstrarea rolului gandurilor in declansarea unor atacuri de panica
si aceasta se realizeaza prin producerea unui atac de panid prin simpla manipulare verbala. Se poate face:
prin solicitarea pacientului sa citeasca cu voce tare o serie de cuvinte care desemneaza posibile catastrofe
sau senzatii corporale (sufocare, palpitatii, moarte etc.);
171
prin tehnica imaginatiei dirijate in cadrul careia ii se cere sa-si imagineze in detaliu ca au un atac de
panica, sa descrie senzatiile traite si consecintele de care se tem. Daca experimentul reuseste, terapeutul ii
demonstreaza pacientului rolul montajului cognitiv in declansarea starii de panica.

Terapia comportamentelor de evitare
Desi anxiosii nu au comportamente sistematice de evitare ca cei fobici, unii dintre ei evita totusi unele
activitati sau situatii (Butler 1987 a).
In primul rand aproximativ 40% din pacientii cu anxietate generalizata evita situatiile care presupun
evaluarea sociala (a vorbi In public, a manca la restaurant), iar aproximativ 20% dintre ei evita si situatiile
pe care Ie evita agorafobicii (a calatori cu mijloace de transport In comun, a face cumparaturi, a se afla in
aglomeratie).
In al doilea rand ei evita unele activitati care produc senzatii care evoca teama (ca de pilda, exercitiile
fizice).
In al treilea rand utilizeaza strategii de evitare cand se instaleaza simptomele (ex.: se sprijina de obiecte
solide cand apare senzatia de lesin).
Toate cele trei modalitati de evitare tind sa mentina gandurile negative ale pacientilor. Din acest motiv este
bine ca terapeutul sa incurajeze pe pacienti sa intre in situatii sau sa se angajeze in activitatile pe care au
tendinta sa Ie evite pentru a verifica daca lucrurile de care se tern se vor produce intradevar.
Pacientii sunt incurajati sa se expuna gradat la situatiile sau activitatile anxiogene. Mai mult chiar, ei sunt
solicitati sa anticipeze ce se va intampla in timpul exercitiului de expunere si apoi sa evalueze daca ceea ce
se petrece cu adevarat este mai rau sau mai putin rau decat au anticipat (apreciaza pe scale nivelul de
anxietate).
In plus este important sa se modifice si acele modele de comportament pe care pacientii s-au obisnuit sa
Ie puna in actiune odata ce simptomele se declanseaza.
De piIda, un pacient cu atacuri de panica se temea ca isi va pierde mintile In timpul respectivului atac.
Intrebat ce il impiedica totusi sa, nu si Ie piarda, el a raspuns ca incerca sa-si controleze gandurile si ca asta
il salva.
Pentru a-i demonstra faptul ca este vorba de o convingere eronata, terapeutul l-a determinat sa reproduca
in plan imaginativ simptomele si apoi sa nu-si controleze gandurile. Drept urmare el a constatat ca atacul de
partica nu duce la nebunie.
Un pacient care se temea sa nu-i tremure mainile in public verifica mereu acest lucru cu palmele intinse
si degetele departate. Terapeutul i-a demonstrat ca o astfel de pozitie favorizeaza tremuratul mainilor chiar si
la persoane care nu se tern de asa ceva.

Invatarea unor noi modele de comportament si a unor deprinderi de a face fata situatiilor
Pentru multi pacienti, situatiile sociale sunt dificile pentru ca ei nu au deprinderi de conversatie sau
comportament social. In astfel de cazuri este necesara o antrenare a abilitatilor sociale. Odata problema
identificata, respectivele comportamente sunt modelate de catre terapeut in cursul sedintei si apoi practicate
sub forma de role-playing in timpul psihoterapiei si apoi in situatiile de viata.
Tehnica identificarii supozitiilor negative (disfunctionale). Se poate realiza prin:
a) utilizarea unor jurnale zilnice in care se noteaza aceste supozitii disfunctionale;
b) identificarea gandului negativ si gasirea convingerii care se ascunde in spatele lui.
Pacientul se intreaba: "Daca gandul ar fi intr-adevar real ce ar insemna asta pentru mine?"
1. Supozitia disfunctionala
Eu nutresc convingerea ca "nu sunt bun de nimic daca nu reusesc. Toate succesele meIe trecute nu
valoreaza doi bani daca nu reusesc din nou. Nimeni nu ma va iubi daca nu voi reusi." .
2. Raspunsul rational si planificarea schimbiirii
Gandul meu este nerational si el a aparut pentru ca parintii nu m-au laudat niciodata pentru succesele
obtinute ci mi-au sugerat mereu ca este un nou obstacol de trecut.
Aceasta idee a mea nu este adevarata si pentru ca in trecut am obtinut realizari pe care nimeni nu mi Ie
poate lua inapoi. Eu sunt acelasi si atunci cand am note slabe la scoala si nimeni din familie nu s-a purtat cu
mine altfel in aceasta situatie. Ei continua sa ma iubeasca.
172
Mai mult, acest gand este perturbator pentru ca ma face sa ma simt tot timpul anxios.
Pentru ca nutresc acest gand de multa vreme, va trebui sa lupt mult cu mine pentru a-I schimba si
aceasta imi va cere ceva timp. Pot sa fac doua lucruri pentru a facilita schimbarea:
a) sa fac o lista cu convingerile mele;
b) sa-mi petrec o parte din timp mcand ceva ce imi face cu adevarat placere, nu sa fac doar acele lucruri care
trebuie indeplinite.
Tehnica este ilustrata si prin intermediul urmatorului exemplu: anxioasa nutrea gandul ca nu va putea
face tot ce si-a propus sa realizeze. Discufia a pus in evidenta faptul ca la baza ei statea afirmafia eronata:
"Trebuie sa realizez totdeauna lucrurile perfect. "
Notand avantajele si dezavantajele acestei convingeri a aparut ca avantajul (uneori se obtine lucru de
calitate) este depasit de dezavantaj (se produce anxietate care o impiedica sa-si asume riscuri, o facea sa-si
restranga aria de activitafi). Programul terapeutic a constat in a-i propune sa lupte impotriva convingerii
eronate incercand sa faca lucrurile mai pufin perfect in mod deliberat, ceea ce a facut sa gaseasca mai multa
satisfacfie in activitafile cotidiene pentru ca a incetat sa-si evalueze tot timpul performanfele.

Tehnicile de relaxare
Ii ajuta pe pacienti sa-si demonstreze faptul ca tin sub control simptomele lor. Peveler si Johnston (1986) au
demonstrat si faptul ca relaxarea creste gradul de accesibilitate a informatiilor pozitive in memoria
pacientului si faciliteaza gasirea unor alternative la gandurile anxiogene.
Relaxarea se realizeaza prin:
realizarea planificata a unor activitati care ii fac placere subiectului;
pauze planificate in cadrul unor programe incarcate;
practicarea unar tehnici standardizate de relaxare.
Indiferent ce tehnica de relaxare se alege, aceasta trebuie practicata pana cand devine deprindere utilizata
nu doar acasa, in fotoliu, ci si in situatiile de viata.
Majoritatea pacientilor cu anxietate raspund favorabi1 la relaxare. Exista insa un numar limitat de
pacienti care devin anxiosi in timpul practicarii relaxarii (Heide si Borkovec, 1984). Printre acestia se
numara pacientii care se tem de pierderea autocontrolului.
Mai mult, la unii pacienti concentrarea asupra corpului poate evoca producerea unor senzatii pe care
acestia Ie interpreteaza eronat ca fiind semne de boala. Aceste reactii negative pot fi reduse daca se explica
pacientilor ca ei pot trai in timpul relaxarii senzatii neobisnuite. De multe ori aceste situatii pot fi exploatate
in cursul psihoterapiei prin procesul de reatribuire de semnificatii (subiectul poate acorda o altii interpretare
senzatiilor corporale).
Relaxarea trebuie prezentata ca o modalitate de reducere a anxietatii si prin aceea ca in cursul ei se poate
realiza expunerea progresiva, in plan imaginativ, la diverse situatii anxiogene (desensibilizarea sistematica).

Prevenirea recaderilor.
Pentru a creste increderea in sine a pacientului, spre sfarsitul terapiei, cand simptomele au disparut, se
mareste intervalul dintre sedintele de psihoterapie.
Daca terapeutul anticipeaza producerea vreunui eveniment negativ (pierderea serviciului, ruperea unei
legiituri afective), el trebuie sa lucreze cu pacientul strategii de a face fata unor astfel de situatii.
Terapeutii cognitiv-comportamentalisti sunt de parere ca o cauza majora a recaderilor ar fi adunarea unor
argumente insuficiente impotriva gandurilor negative.
Pentru a antrena aceasta capacitate de a descoperi contrargumente la gandurile negative, in cursul unor
sedinte de rolelaying pacientul furnizeaza argumente impotriva ideilor sale negative, iar terapeutul il
provoaca prin contraargumente. Acest procedeu ii ajuta pe pacienti sa descopere punctele slabe din cadrul
luptei lor cu ideile negative. Cand aceste puncte slabe ale argumentarii sunt identificate, pacientul invata sa
gaseasca argumente mai convingatoare.




173
Holdevici, I. Tratat de psihoterapie cognitiv comportamental, p. 9-25.

Abordarea comportamentala in psihoterapie si consilierea psihologica
Terapia comportamentala include o serie de tehnici avand scopul de a-I determina pe oameni sa-si
modifice pomportamentul. Multe dintre tehnicile recente includ si strategii cognitive care au condus la
aparitia orienterii cognitive-comportamentale in consiliere si psihoterapie.
Orientarea comportamentala s-a structurat in perioada anilor 1950-1960 ca o reactie la perspectiva
psihanalitica dominanta pana atunci si a aparut aproape simultan in Statele Unite, Marea Britanie si Africa
de Sud (Corey, 2001, p.256). in ciuda opozitiei si criticilor realizate de psihanalisti, noua orientare
terapeutica a fost capabila sa supravietuiasca, demonstrand eficienta metodelor de conditionare in
modificarea comportamentului si constituind o alternativa la terapia traditionala. Incepand din anul 1960,
Albert Bandura a dezvoltat teoria invatarii care combina tehnicile conditionarii clasice si operante cu
invatarea observationala. Dupa aceasta perioada au aparut o serie de scoli terapeutice cognitiv-
comportamentale dintre care mentionam terapia rational-emotiva a lui Elis, terapia cognitiva a lui Beck,
strategiile de inoculare a stresului si antrenamentului de autoinstruire puse la punct de Meichenbaum.
Incepand cu anii 70 terapia comportamentala a devenit o orientare dominanta in psihologie, cu multiple
aplicatii in domeniul educatiei, psihoteratiei, asistentei sociale, dar si in domeniul industriei si afecerilor.
Desi implica strategii diferite, terapiile comportamentale au cateva caracteristici comune: focalizarea asupra
comportamentului, accentul pus pe tehnicile de invatare si evaluarea riguroasa a rezultatelor (kazdin, 1994).
La ora actuala, in cadrul orientarii comportamentale un loc central il ocupa terapia cognitiv-
comportamentala care pune accent deosebit pe rolul factorilor cognitivi in intelegerea si modificarea
comportamentului subiectilor. Acesti factori, cum ar fi, vorbirea interioara, sunt considerati mediatori ai
schimbarilor in plan comportamental (Bandura, 1969, 1986, Bech, 1976, Bech si Weishaav, 1995, Fishman
si Franks, 1997, Goldfied si Davidson, 1976, Lazarus , 1989, London, 1986, Mahoney, 1977, 1979, 1991,
Mechenbaum, 1977, 1985).
Principiul de baza al orientarii comportamentale in psihoterapie postuleaza faptul ca fiinta umana
este producatorul si produsul mediului sau inconjurator.
Daca teoreticienii comportamentalisti de orientare radicala excludeau posibilitatea autodeterminarii si
libertatii fiintei umane, orientarea moderna actuala incurajeaza tehnicile care confera clientului autocontrol
si autonomie. Modificarile realizate in plan comportamental contribuie la imbogatirea repertoriului
deprinderilor de a face fata problemelor vietii, rezultatul fiind o multitudine de posibilitati de raspuns intr-o
situatie data. Eliminand comportamentele dezadaptive care limiteaza alegerile, oamenii devin liberi sa
realizeze mai multe optiuni care inainte nu le erau accesibile.
Din punct de vedere filosofic, orientarea comportamentala si cea umanista au aparut diametral opuse
initial, dar lucrarile comportamentalistilor contemorani au construit nenumarate punti intre cele doua
orientari care, in cele din urma, ar putea fuziona. Orientarea comportamentalista limitata, bazata pe modelul
stimul-reactie, a fost criticata initial de Bandura(1974, 1977, 1986), parintele teoriei invatarii sociale. Acesta
respinge modelul mecanicist si determinist al comportamentului uman datorita faptului ca se bazeaza
exclusiv pe determinari de matura exterioara (din mediu).
Multi autori care au urmat (Kazdin,1994, Mechenbaum, 1977, Thoresen si Coates, 1980, Watson si
Tharp, 1977) au utilizat tehnici comportamentale pentru a atinge obiective umaniste (evolutia fiintei umane).
Thoresen si Coates (1980) identifica trei mai directii care fac posibila convergenta intre orientarea umanista
si cea comportamentalista in psihoterapie:
1. considerarea terapiei ca fiind un demers orientat spre actiune si nu ca o introspectie, mai curand pasiva,
asupra problemelor care ii framanta pe clienti;
2. preocuparea crescanda a terapeutilor comportamentalisti in legatura cu maniera in care evenimentele
externe sunt mediate de factori subiectivi, de natura cognitiva sau emotionala;
3. accentul crescut pus asupra responsabilitatii personale in raport cu propriul comportament.
Odata inarmati cu tehnici de autoreglare a comportamentului, oamenii devin capabili sa-si amelioreze
semnificativ calitatea vietii.


174
Pricipiile si postulatele terapiei comportamentale.
Spiegler si Guevremont (1980) ne prezinta cateva caracteristici ale terapiei comportamentale:
1. Terapia comportamentala are la baza principii stiintifice derivate din cercetarea experimentala din
domeniul invatarii, principii bazate pe date de observatie si nu pe convingeri personale.
Principiile invatarii se aplica in mod sistematic pentru a-I ajuta pe oameni sa se debaraseze de
comportamentele dazadaptive. Obiectivele tratamentului sunt exprimate in termini concreti si obiectivi care
fac posibila repetarea interventiei terapeutice. In timpul etapiei sunt evaluate comportamentele problematice,
precum si conditiile care contribuie la mentinerea acestora. Eficienta metodelor de evaluare si interventie
este verificata prin intermediul unor metode de cercetare stiintifica. Conceptele care stau la baza demersului
terapeutic si strategiile de interventie sunt exprimate in mod explicit, testate empiric si revizuite permanent.
2. Terapia comportamentala se ocupa de probleme curente ale clientilor si de factorii care influenteaza in,
prezent fara a pune accent pe perspectiva istorica. Tehnicile comportamentale sunt aplicate pentru a
modifica factorii actuali relevanti care influenteaza comportamentul clientilor.
3.Clientii joaca un rol activ in cursul terapiei, angajandu-se in diverse actiuni menite sa-i ajute sa-si rezolve
si nu doar sa vorbeasca despre acestea. Ei isi monitorizeaza comportamentele atat in timpul, cat si in afara
sedintelor de psihoterapie, invata si exerseaza noi modele de comportament si noi strategii de a face fata
problemelor existentei.,
4.Terapia comportamentala se desfasoara pe cat posibil in mediul natural al clientului. Abordarea terapeutica
are la baza principiile invatarii, clientul insusindu-si deprinderile de autoreglare a comportamentului,
deprinderi care vor fi transferate in viata de zi cu zi. Sarcinile si temele pentru acasa reprezinta un element
important al terapiei comportamentale.
5.Terapia comportamentala pune accent pe tehnicile de autocontrol comportamental. Clientii sunt instruiti sa
initieze, sa realizeze si sa evalueze demersul terapeutic, fiind responsabili de propria lor schimbare.
6.Tehnicile terapeutice sunt astfel construite, incat sa se potriveasca fiecarui client in parte.
7.Demersul terapeutic presupune un proces de colaborare intre client si terapeut, acesta din urma informand
permanent clientul cu privire la natura si progresele terapiei.
La aceste caracteristici Corey (2001) mai adauga cateva:
8.Psihoterapia evolueaza de la simplu la complex, de situatii facile la unele dificile si de la unele mai putin
amenintatoare la unele amenintatoare.
9.Demersul terapeutic comportamental este relativ scurt, incluzand mai putine sedinte de psihoterapie si un
interval de timp mai putin extins, comparativ cu alte sisteme terapeutice.
10.Tehnicile terapeutice se combina in anumite pachete de strategii in vederea cresterii eficientei
psihoterapiei.
Obiectivele terapeutice ocupa un loc central in cadrul psihoterapiei comportamentale. Obiectivul central
consta in a crea noi conditii pentru invatare pornindu-se de la supozitia ca procesul de invatare poate
ameliora comportamentul problematic. Clientul este cel care fixeaza obiectivele specifice terapiei sub
directa indrumare a terapeutului sau consilierului. Evaluari realizate pe parcursul terapiei evidentiaza masura
in care obiectivele au fost atinse. Subliniem inca o data faptul ca obiectivele terapeutice trebuie sa fie
precise, concrete, clar formulate, masurabile, intelese si acceptate de client. Acestea rezulta in urma unor
negocieri realizate intre clienti si terapeut si sunt exprimate sub forma unor contracte terapeutice care
ghideaza demersul psihoterapeutic.
Cornier si Cornier (1998, pp.228-231) descriu etapele selectarii si definirii obiectivelor terapeutice:
1. terapeutul ofera clientului motivatia pentru stabilirea unor scopuri, explica necesitatea stabilirii acestora,
precum si rolul lor in cursul terapiei si subliniaza faptul ca pacientul trebuie sa joace un rol activ in cadrul
acestui demers;
2. clientul denumeste modificarile pozitive pe care le asteapta de pe urma terapiei;
3. atentia este focalizata asupra a ceea ce clientul doreste sa realizeze si nu asupra a ceea ce el nu doreste sa
faca;
4. clientul impreuna cu terapeutul stabilesc daca aceste obiective apartin cu adevarat clientului si daca au un
caracter realist;
5. se discuta avantajele si dezavantajele (beneficiile si costurile) demersului de atingere a obiectivelor;
175
6. clientul si terapeutul cad de acord daca vor continua demersul de atingere a obiectivelor stabilite sau le
vor reformula;
7. odata stabilite obiectivele, incepe demersul de definire a acestora.
Vor fi discutate conduitele asociate cu atingerea lor, conditiile necesare pentru schimbarea continutului
obiectivelor intermediare, precum si planurile de actiune menite sa conduca la atingerea obiectivelor.

Rolul terapeutului in in cadrul terapiei comportamentale
Terapeutii comportamentalisti utilizeaza tehnici comune altor abordari cum ar fi : reflectia, clarificarea,
rezumarea, intrebarile deschise, dar si unele specifice. Astfel, dupa Spiegler si Guevremont ( 1998),
terapeutul comportamentalist detine urmatoarele atributii:
1. culege in mod sistematic informatii referitoare la antecedentele cu caracter situational, amploarea si
dimensiunile problemei in plan comportamental, precum si la consecintele acestora;
2. clarifica impreuna cu clientul problemele acestuia;
3. planifica si stabileste comportamentele-tinta;
4. formuleaza impreuna cu clientul obiectivele terapiei;
5. identifica acele conditii care mentin problema;
6. implementeaza planul de schimbare;
7. evalueaza succesele demersului terapeutic;
8. conduce viitoarele demersuri de evaluare.
Sa presupunem, de pilda, ca o pacienta se prezinta la psihoterapie pentru agorafobia care o impiedica sa
iasa din casa. Terapeutul va incepe prin a analiza natura anxietatii care o impiedica pe clienta sa paraseasca
locuinta. Acesta o va interoga in legatura cu modul in care percepe anxietatea, cand a aparut aceasta si ce
anume intreprinde in astfel de situatii. Vor fi obtinute informatii in legatura cu gandurile care ii vin in minte,
trairile afective si consecintele problemei-simptom asupra existentei sale. Vor fi stabilite apoi obiectivele
terapiei si vor fi puse in actiune strategiile menite sa reduca anxietatea pana la un nivel controlabil.
Terapeutul impreuna cu clientul vor evalua pe parcursul psihoterapiei masura in care au fost indeplinite
obiectivele terapeutice stabilite.
Un alt rol important al terapeutului comportamentalist consta in modelarea comportamentului. Bandura
(1969, 1986) era de parere ca achizitiile obtinute in urma invatarii directe pot fi atinse si prin intremediul
observarii comportamentului celorlalti. Datorita acestui fapt, clientul va putea sa-si insuseasca noi modele de
comportament prin intremediul imitatiei, terapeutul reprezentand un model de urmat. Deoarece clientii in
investesc pe terapeut cu autoritate, ei isi vor modela atitudinile, convingerile, si valorile imitandu-l pe acesta.
Asa cum am mai subliniat, demersul terapeutic de tip comportamentalist se caracterizeaza, printre altele,
si prin rolul activ jucat atat de terapeut, cat si de client. Terapeutul va fi cel care il va invata pe client noi
modalitati de comportament prin intermediul jocului de rol, modelarii, repetarilor in plan comportamental,
precum si al feedback-urilor cu privire la progresele inregistrate pe parcurs. Clientul va primi diverse
sarcini pentru acasa (de pilda monitorizarea comportamentului problematic). Clientul trebuie sa fie puternic
motivat sa coopereze atat in timpul sedintelor de psihoterapie, cat si in afara acestora, pentru ca in caz
contrar- progresele terapiei sunt limitate. Pacientul este incurajat sa experimenteze noile deprinderi pentru a
face fata problemelor vietii, pentru a-si largi repertoriul de comportamente cu caracter adaptiv si a transfera
cele invatate in viata cotidiana. Terapia este considerata incheiata doar atunci cand noile deprinderi de
autoreglare psihica au fost generalizate si pot fi utilizate de client in afara terapiei.
Este evident faptul ca demersul terapeutic nu se va reduce la un simplu ,,insight (iluminare) cu privire
la natura problemelor clientului, ci va presupune implementarea unor noi modele de comportament.
Obiectivele terapiei sunt formulate in termeni concreti si masurabili, fapt ce permite atat clientului, cat si
terpeutului sa evalueze progresele terapiei, ambii putand constientiza momentul in care terapia poate sa se
incheie.
In cadrul terapiilor de orientare comportamentala nu se pune un accent deosebit asupra relatiei client-
terapeut, ca in cazul terapiilor psihodinamice sau umaniste; factorii cum ar fi caldura afectiva, empatia,
comunicarea autentica, caracterul permisiv si de acceptare din cadrul relatiei terapeutice fiind considerati
factori necesari, dar nu suficienti pentru ca schimbarea sa aiba loc. studiile clinice au evidentiat insa faptul
ca relatia terapeut-client, chiar si in cazul terapiei comportamentale, poate contribui in mod esential la
176
procesul de schimbare (Granvold si Wodanski, 1994). Astfel, o buna relatie terapeutica va oferii sanse
cresterii receptivitatii clientului la demersul terapeutic. Nu este important numai modul in care clientul
coopereaza la psihoterapie, ci si expectatiile acestuia in legatura cu un final pozitiv, expectatiii care vor
functiona in calitate de autosugestii pozitive. Terapeutul de orientare comportamentala joaca un rol activ,
obiectiv si suportiv in cadrul demersului terapeutic.

Strategiile si tehnicile specifice psihoterapiei comportamentale.
1. Evaluarea
Evaluarea incepe cu evidentierea problemelor si simptomenlor clientului, a antecedentelor legate de
acestea, precum si a consecintelor lor. Clientul va monitoriza frecventa si intensitatea problemelor-simptom,
aceste monitorizari devenind un instrument al psihoterapiei care permite alcatuirea unor planuri terapeutice
si evaluarea efectelor strategiilor aplicate. Instrumentele de evaluare includ inventarele si scalele de
autoevaluare, precum si tehnicile bazate pe observatia directa.
Unul din punctele forte ale terapiei comportamentale conta in aceea ca evaluarile si autoevaluarile realizate
permanent pe parcursul terapiei permit depistarea rapida a oricarei erori cat de mici aparute in cadrul
demersului terapeutic. Schimbarile in sfera comportamentala nu se produc dupa principiul ,,totul sau
nimic, ci gradat, in unele sectoare ale vietii, in timp ca altele pot ramane neschimbate.
Tehnicile terapeutice sunt incluse in cadrul unor planuri de tratament si au caracter eclectic. Lazarus
(1989, 1992b, 1996b, 1977a), este de parere ca pot fi utilizate cu succes diverse metode de terapie, indiferent
de fundamentarea lor teoretica. In viziunea sa, cu cat este mai extinsa aria strategiilor utilizate, cu atat
terapeutul este mai eficient. De asemenea, tehnicile utilizate nu sunt alese la intamplare dintr-un ,,pachet
de strategii, ci sunt special combinate tinand seama de problematica fiecarui subiect in parte, terapeutul dand
dovada de creativitate in realizarea acestor selectii.
2. Tehnicila de relaxare
Relaxarea a devenit o tehnica larg raspandita si foarte mult apreciata care ii ajuta pe subiecti sa faca fata
stresului vietii cotidiene. Relaxarea reprezinta o metoda de autoreglare care presupune destindera musculara
si calmarea psihica.
Exista o multitudine de tehnici de relaxare; in Europa, cea mai cunoscuta este metoda antrenamentului
autogen a lui Schultz(1930), iar in SUA, tehnica relaxarii progresive, propusa de Jacobson(1938). Dupa
invatarea relaxarii este necesar ca aceasta sa fie practicata zilnic da catre pacienti pentru a obtine rezultatele
scontate.
La ora actuala se utilizeaza tehnici de relaxare eclectice combinate adesea cu alte strategii de tip
comportamental cum ar fi desensibilizarea sistematica, antrenamentul asertiv, programe de ,,self-
management, relaxare prin intremediul unor dispozitive bazate pe bio-feedback, meditatie sau imaginatie
dirijata cu autosugestii. Studiile clinice au evidentiat faptul ca hipnoza, considerata de specialisti ca o
relaxare mai profunda, contribuie la obtinerea unor rezultate mai rapide si mai durabile in terapia
comportamentala.
Corey (2001) este de parere ca insusirea unei tehnici simple de relaxare dureaza intre 4 si 8 ore de lucru
sub indrumarea terapeutului. Odata insusita, relaxarea devine o deprindere care, daca este practicata zilnic,
timp de 15-25 de minute, conduce la o odihna economica, la reducerea anxietatiisi a efectelor negative ale
stresului, la echilibrarea in plan psihosomatic si la optimizarea performantelor in activitatea profesionala.
Daca la inceput relaxarea a fost utilizata mai ales ca o parte a desensibilizarii sistematice, alicatiile acesteia
s-au extins treptat la terapia tulburarilor anxioase, fobice, cardiovasculare, respiratorii, a migrenelor si
tulburarilor de somn.
3. Desensibilizarea sistematica
Strategia comportamentala elaborata de Joseph Wolpe (1958) cere clientului sa-si imagineze situatii din
ce in ce mai anxiogene. Clientul isi insuseste o tehnica de relaxare si apoi i se cere ca in aceasta stare sa-si
imagineze situatii progresiv-anxiogene. Treptat, acesta devine tot mai putin sensibil la stimulii care ii
produceau inainte anxietate. Tehnica poate fi considerata o metoda de expunere pentru ca subiectilor li se
cere sa se confrunte in plan mintal cu imagini care produc anxietate. In cursul interviului preliminar
terapeutul va culege informatii referitoare la anxietate si la conditiile in care se manifesta aceasta.

177
Etapele desensibilizarii sistematice sunt urmatoarele (Morris, 1986):
- insusirea unei tehnici de relaxare;
- alcatuirea unei ierarhii care sa cuprinda situatii anxiogene, de la cea mai putin anxiogena pana la cea mai
anxiogena;
- desensibilizarea propriu-zisa.
Antrenamentul de relaxare se realizeaza prin intermediul unei versiuni modificate a tehnicii lui
Jacobson(1938), descrisa in detaliu de Wolpe (1990). Dupa ce si-a insusit relaxarea musculara, clientului i se
cere sa-si imagineze scene agreabile ( de plida, ca se afla la munte intins in iarba, urmarind alunecarea
norilorpe un cer albastru, etc.). i se cere apoi sa practice relaxarea si acasa, timp de 30 de minute. Ulterior, se
va lucra asupra alcatuirii listei cu situatii anxiogene, de intensitate progresiv crescatoare. Astfel, de exemplu,
pentru un client suferind de fobie sociala, cu teama de respingere, situatia cea mai anxiogena poate fi
reprezentata de respingerea de catre partenera de viata, urmatoarea, de respingerea de catre un prieten
apropiat, succedata de cea a unui coleg de serviciu, cel mai putin anxiogena fiind ignorarea subiectului de
catre o persoana necunoscuta intalnita la o petrecere.
Desensibilizarea propriu-zisa incepe dupa cateva sedinte in care clientul si-a insusit tehnica de relaxare si
a alcatuit ierarhizarea stimulilor anxiogeni. La inceput, i se cere clientului sa se relaxeze cu ochii inchisi,
dupa care i se cere sa-si imagineze o scena neutra. Apoi acesta va trebui sa-si imagineze scena cel mai putin
anxiogena din cadrul listei. Terapeutul il poate ghida progresiv cerandu-i sa-si imagineze scene cat mai
anxiogene pana cand clientul semnaleaza ca simte anxietatea, moment in care scena este intrerupta. Se
induce din nou starea de relaxare, dupa care se reiau scenele anxiogene din cadrul ierarhiei. Tratamentul se
considera incheiat atunci cand clientul reuseste sa ramana relaxat in timp ce isi imagineaza scena cea mai
anxioasa.
Pentru ca tehnica sa fie incununata de succes este necesar ca subiectul sa realizeze si anumite teme pentru
acasa care constau in practicarea relaxarii si vizualizarea scenelor asupra carora s-a lucrat in timpul
sedintelor de terapie. Treptat, clientii vor ajunge sa se confrunte si cu situatii reale de viata pentru a-si
controla anxietatea. Metoda s-a dovedit utila si tratamentul anxietatii si fobiilor, obsesiilor, anorexiei
nervoase, dar si al balbismului, tulburarii imaginii corporale si chiar al depresiilor usoare.
Tehnica desensibilizarii sistematice este bine acceptata de clienti, pentru ca acestia sunt expusi gradat si
simbolic la situatii anxiogene. Ei detin controlul demersului terapeutic, putand incheia expunera atunci cand
anxietarea depaseste pragul lor de toleranta.
4. Strategiile de expunere
Spre deodsebire de desensibilizarea sistematica, in cazul acestora expunerea se realizeaza in plan real. Se
cunosc doua variante ale strategiilor de expunere: ,,in vivo si metoda inversiunii.
a. Desensibilizarea ,,in vivo presupune confruntarea cu situatii progresiv tot mai anxiogene in planul vietii
reale. Clientii pot incheia experienta de expunere atunci cand anxietatea devine intolerabila. Expunerea
poate fi realizata impreuna cu terapeutul sau cu o persoana de sprijin, special instruita. Acesta va insoti
clientul in calatorii cu metroul sau il va ajuta sa se confrunte progresiv cu obiectul fobiei sale. In cazul in
care poate fi realizata efectiv, desensibilizarea in plan real este mai eficienta decat cea realizata in plan
imaginar ("in vitro") pentru ca generalizarea la situatiile de viata se produce mai repede, rezultatele fiind mai
stabile in timp.
b. Metoda inversiunii (,,flooding) consta in expunerea prelungita in plan real sau imaginar la stimulii
generatori de anxietate, fara declansarea unor comportamente de reducere a acesteia. Ideea care sta la baza
acestei tehnici consta in aceea ca si in cazul in care clientul traieste o stare de anxietate intensa consecintele
de care acesta se teme nu se produc cu adevarat.
Tehnica imersiunii in plan imaginativ are avantajul ca nu presupune nici un fel de restrictie referitoare la
situatiile anxiogene, la care expunerea in plan real poate fi nu numai imorala, dar adesea chiar imposibila,
cum ar fi expunerea la situatii de incendiu, viol sau catastrofa aeriana. Expunerea imaginara poate sa
reproduca circumstantele in care a avut loc trauma, fara a avea insa consecinte negative concretepentru
client. Astfel, de pilda, supravietuitorii unui accident aviatic pot prezenta o serie de simptome
psihopatologice cum ar fi cosmaruri, reamintiri obsedante ale evenimentului, fobie de a zbura cu avionul,
anxietate sau depresie. In cazul acestora, desensibilizarea prin tehnica imersiunii in plan imaginar i-ar putea
ajuta sa revina la starea normala.
178
Tehnica imersiunii si-a dovedit utilitatea in tratamentul tulburarilor anxioase, agorafobiei, fobiilor
specifice si tulburarilor obsesiv-compulsive de stres. Desi eficienta, metoda este evitata de unii subiecti din
cauza disconfortului generat de expunerea prelungita la situatii anxiogene. Tehnicile de expunere nu sunt
totdeauna suficiente pentru tratamentul anxietatii, in cadrul unor tulburari mai complexe fiind necesara
combinarea acestora cu alte strategii terapeutice.
5. Desensibilizarea si reprocesarea prin miscarile oculare (DRMO)
Tehnica a fost elaborata de Francine Sharpiro (1995) si include o serie de tehnici comportamentale
combinate cu utilizarea miscarilor ritmice ale globilor oculari, tehnici utilizate in tratamentul amintirilor cu
caracter traumatic. Metoda a fost aplicata asupra victimelor abuzurilor sexuale, socurilor produse de
confruntari militare, asupra supravietuitorilor unor agresiuni sau accidente, dar si la clientii suferind de
anxietate, atacuri de panica, depresie, reactii de doliu, fobii sau adictii (Shapiro, 1995). Cercetarile cele mai
complexe au fost realizate in cazul tulburarilor posttraumatice de stres.
Corey (2001,p271) prezinta etapele metodei desensibilizarii si reprocesarii prin metoda miscarii globilor
oculari. Metoda are drept obiectiv restructurarea in plan cognitiv sau reprocesarea informatiilor.
1. In cadrul primei etape se realizeaza interviul clinic prin intermediul caruia se obtin informatii cu privire la
istoria vietii clientului. Se elaboreaza apoi planul de tratament care cuprinde definirea si conceptualizarea
problemelor clientului si stabilirea obiectivelor terapeutice. Se insista asupra amintirilor cu continut negativ
care genereaza simptome psihopatologice, asupra situatiilor prezente care favorizeaza mentinerea
simptomelor, precum si asupra deprinderilor si modelelor de comportament cu caracter adaptiv care ii sunt
necesare clientului pentru o buna functionare in plan individual si social.
2. Etapa de pregatire cuprinde formarea aliantei terapeutice si explicarea modului in care functioneaza
metoda care va fi aplicata. Sunt discutate expectatiile si eventualele ingrijorari ale clientului care va invata o
tehnica de relaxare.
3. Etapa de evaluare isi propune identificarea obiectivelor tinta, a amintirilor traumatice care genereaza
anxietate. Se identifica reactiile emotionale fiziologice, imaginile si cognitiile cu continut negativ asociate
cu evenimentul traumatic precum si gandurile si convingerile realiste care ar putea contribui la reducerea
anxietatii.
4. Etapa de desensibilizare presupune vizualizarea imaginilor cu caracter traumatizant, verbalizarea
gandurilor si convingerilor negative si constientizarea senzatiilor fiziologice. Expunerea este limitata in timp
si nu dureaza mai mult de un minut, dupa care se declanseaza o noua asociatie. In timpul acestui demers,
clientul este instruit sa urmareasca degetul aratator al terapeutului care se misca ritmic si rapid in fata ochilor
clientului de aproximativ 12 pana la 24 de ori. In continuare, clientului i se cere sa blocheze experientele
negative inspirand profund si apoi sa relateze ce anume isi imagineaza, simte sau gandeste.
5. Etapa implementarii si consolidarii cognitiilor pozitive care au fost initial identificate ca inlocuitoare ale
celor negative. De exemplu, victima unui viol poate nutri convingerea negativa:,,Ar fi trebuit sa ma lupt mai
mult sau sa fug, convingere ce poate fi inlocuita cu afirmatii de tipul urmator:Acum deti controlul asupra
situatiei sau ,,In acele conditii am facut ce ear omeneste posibil. Obiectivul demersului terapeutic consta
in realizarea unei asocieri intre evenimentul traumatic si cognitiile cu continut adaptiv in asa fel incat
amintirile traumatizante sa nu mai aiba forta de a produce anxietate si ganduri negative.
6. In etapa finala, dupa implementarea cognitiilor pozitive, clientului i se cere sa vizualizeze din nou
evenimentul traumatic impreuna cu gandurile si convingerile pozitive si apoi sa-si scaneze corpul prin
intermediul atentiei indreptate spre interior si sa identifice tensiunile musculare existente. Tehnica si-a atins
obiectivul cand clientul reuseste sa vizualizeze evenimentul traumatic si, in acelasi timp, sa declansaze
cognitii cu continut pozitiv si sa-si simta corpul relaxat. Clientului i sa va trasa sacina ca, in timpul temelor
pentru acasa, sa vizualizeze evenimantul negativ, respectiv imaginile, emotiile si gandurile care il insotesc.
Acesta va tine un jurnal in care va nota toate aspectele psihologice negative. De asemenea, intre sedintele de
terapie de terapie, acesta va trebui sa practice o tehnica de relaxare, imaginatia dirijata, respiratia controlata
si automonitorizarea propriilor trairi.
Evaluarea rezultatelor trebuie realizata la inceputul fiecarei sedintede psihoterapie, cand se analizeaza
temele pentru acasa sub aspectul progreselor abtinute. Urmeaza redefinirea problemelor clientului, stabilirea
unor noi obiective terapeutice si continuarea practicarii tehnicilor de desensibilizare, restructurare cognitiva
si automonitorizare. Rezultatele terapiei sunt evaluate de client si terapeut in cadrul unui demers de tip
179
colaborativ. In opinia noastra, tehnica desensibilizarii si reprocesarii prin intermediul miscarilor globilor
oculari include elemente de hipnoza clinica, aceste contribuind la sporirea eficientei sale.
6. Antrenamentul asertiv
Acesta reprezinta o tehnica de antrenare a abilitatilor sociale si se adreseaza persoanelor carora le lipsesc
abilitatile sociale sau au dificultati in stabilirea unor relatii interpersonale acasa, la locul de munca, la studii
sau in perioadele de petrecere a timpului liber. Antrenamentul sau psihoterapia asertiva este utila pentru
urmatoarele categorii de subiecti(Corey, 2001):
- cei care nu sunt capabili sa-si exprime iritarea sau mania;
- cei care au dificultati in a spune ,,nu;
- cei excesiv de politicosi care ii lasa pe ceilalti sa profite de pe urma lor;
- cei carora le este le este greu sa-si exprime dragostea sau alte sentimente pozitive;
- cei care considera ca nu au dreptul sa-si exprime gandurile, convigerile sau sentimentele.
Supozitia care sta la baza antrenamentului asertiv este ca oamenii au dreptul, dar nu si obligatia de a se
autoexprima.
Obiectivele antrenamentului asertiv sunt urmatoarele:
- largirea repertoriului de comportamente cu caracter adaptiv care sa permita subiectilor sa decida cand
anume trebuie sa se comporte in mod asertiv;
- invatarea acestora sa se exprime pe ei insisi tinand seama de sentimentele si drepturile celorlalti, pentru ca
asertivitatea nu presupune agresivitate;
Persoanele asertive isi apara drepturile fara a le incalca pe ale celorlalti. Majoritatea programelor de
dezvoltare a asertivitatii au la baza principiile terapiei cognitiv-comportamentale care postuleaza faptul ca
oamenii nu se comporta asrtiv deoarece nutresc ganduri si convingeri negative disfunctionale cu privire la
faptul ca nu au dreptul sa-si exprime sentimentele sau ideile sau ca nu merita un tratament bun din partea
celorlalti. Un astfel de mod de gandire conduce la pasivitate. Tehnicile de antrenament asertiv nu se
multumesc sa inarmeze subiectii doar cu metode de a face fata unor situatii dificile, ci contribuie si la
modificare gandurilor si convingerilor disfunctionale care stau in calea asertivitatii, acestea fiind inlocuite cu
afirmatii mai constructive.
Desi antrenamentul se poate realiza si individual, Alberti si Emnons (1995 a) considera ca acesta este
mai eficient daca se desfasoara in grup. Avantajele lucrului in grup sunt urmatoarele:
- grupul ceeaza conditii pentru experimentarea noilor medele de comportament achizitionate;
- in grup subiectul primeste ghidare, sprijin si feedback-uri nu numai de la terapeut, ci si de la ceilalti
membrii ai grupului;
- deoarece antrenamentul asertiv are ca obiectiv procesarea terapeutica a anxietatii specifice situatiilor
psihosociale, grupul permite subiectilor depasirea acestor dificultati intr-un mediu securizat.
7. Programele de ,,self-management si de comportament autodirijat (Corey, 2001, p.275)
Aceste programe au drept scop sa-i invete pe clienti tehnici de reglare si autoreglare psihica in scopul de a-si
conduce existenta intr-un mod mai eficient. Strategiile de ,,self-management au patruns in domeniul
terapiei si mai ales in cel al consilierii psihologice incepand cu anii 70 si cuprind metode de
automonitorizare, autorecompensare, contracte realizate cu propria persoana si controlul stimulilor. Ideea
care sta la baza acestor programe consta in aceea ca oamenii trebuie sa invete strategii diverse de a rezolva
situatii problematice, acestia asumandu-si responsabilitatea punerii lor in aplicare in viata de zi cu zi.
Clientii care urmeaza cursuri de ,,self-management sunt cei care decid ce comportament ar dori sa
modifice (fumatul, consumul de alcool sau droguri, mancatul excesiv etc.). acestia descopera, de regula,
faptul ca ceea ce ii impiedica sa-si atinga obiectivele este lipsa anumitor deprinderi de viata.
Corey si Cornier (1998) prezinta caracteristicile unui program eficient de ,,self-management:
- o combinatie de metode si tehnici este de cele mai multe ori mai eficienta decat aplicarea unei singure
strategii;
- strategiile de ,,self-management trebuie utilizate cu regularitate o perioada suficient de lunga de timp
pentru a obtine rezultate evidente;
- clientii trebuie sa-si stabileasca obiective realiste si sa evalueze permanent maniera in care acestea sunt
indeplinite;
180
- utilizarea metodei autointaririlor reprezinta un element important in cadrul programelor de ,,self-
management;
- un anumit nivel de suport social este necesar pentru mentinerea schimbarilor care au fost obtinute.
Programele de comportament autodirijat reprezinta o varianta a celor de ,,self-management. Watson si
Tharp (1997) ne propun un astfel de program care cuprinde patru etape:
1. Stabilirea obiectivelor - Terapeutul consilier impreuna cu clientul vor cadea de acord in legatura cu
schimbarile comportamentale dorite. Se va lucra asupra fiecarui obiectiv in parte, acestea fiind abordate pe
rand. Obiectivele trebuie sa fie posibil de atins, masurabile, exprimate pozitiv si semnificative pentru client.
2. Transformarea obiectivelor in comportamente ,,tinta - Pentru a realiza acest lucru, clientul va trebui sa
raspunda la intrebarea: ce tip de comportament as dori sa creasca sau sa scada in frecventa?
3. Automonitorizarea - Clientul va fi instruit sa isi observe si sa-si noteze in mod sistematic si deliberat
comportamentele prin intermediul unor jurnale in care se va nota nu numai frecventa si intensitatea unui
comportament specific, ci si elemente legate de antecedentele, cauzale si consecintele acestuia.
4. Stabilirea unor planuri care sa cuprinda strategii de schimbare - Acest stadiu incepe cu o comparatie intre
datele obtinute in urma automonitorizarii unui comportament si standardele clientului referitoare la
comportamentele dezirabile. Clientii vor realiza apoi o evaluare a modificarilor pe care doresc sa le obtina in
plan comportamental si vor declansa actiuni menite sa conduca la schimbarile respective.
Tehnica autointaririi este utilizata apoi pentru a facilita implementarea noilor metode de comportament in
viata cotidiana. Planul de actiune este revizuit si adaptat in mod continuu, pe masura ce sunt culese
informatii care prezinta aspectele pozitive sau dificultatile aplicarii strategiilor de schimbare.


Introducere in psihanaliza freudiana si postfreudiana-Vasile Dem. Zamfirescu
Pag 17---41

Ce este psihanaliza?
Posibilitatea unui curs de psihanaliza in invatamantul superior este o noutate absoluta pentru cultura
romana: nici nainte de 1940, nici dup ncheierea celui de al doilea rzboi mondial, un astfel de curs nu era ,
din motive diferite , de conceput. Voi vorbi mai pe larg despre aceste motive in cursul dedicate trecerii in
revista a celor mai importante momente ale istoriei psihanalizei in Romnia. Studenii Facultii de
psihologie a Universitatii ,,Titu Maiorescu sunt beneficiarii privilegiai ai unor cursuri obligatorii de durata
de un an: prezentul curs de ,,Introducere in psihanaliza din anul al treilea si cursul de,, Psihopatologie
psihanalitica din anul al patrulea.
Avnd in vedere faptul ca timp de aproape o jumtate de secol ideologia comunista a mpiedicat
ptrunderea psihanalizei in spaiul cultural romanesc, ceea ce a condus la absenta informaiilor despre
disciplina ntemeiata de Freud, voi ncerca sa adaptez coninutul cursului la aceasta situaie. mi propun deci
sa va ofer cunotine despre fundamentele psihanalizei, cunotine care sa va permit orientarea in domeniu
si nelegerea oricrei direcii noi a psihanalizei. Pentru a atinge acest scop, atitudinea cursului va fi critica si
nu dogmatica, prezentnd ideea de incontient in evoluia sa istorica. Astfel, concepia lui Freud apare ca o
teorie vie, capabila de remanieri succesive, remanieri impuse nu de puine ori de nnoirile aduse de
principalii disideni : Adler si Jung.
Pentru ca , in timp ce in Romnia accesul psihanalizei era , in perioada comunista, interzis de o adevrata
cortina de fier culturala, in vestul Europei dezvoltarea ideilor lui Freud se derula continuu si organic, voi
prezenta, ori de cate ori va fi posibil, stadiul atins de psihanaliza contemporana.

Psihanaliza sistem de discipline axat pe ideea de inconstient
Disciplinele psihanalitice psihoterapia, psihopatologia, psihologia, metapsihologia si psihanaliza
aplicata se afla n interrelatii cronologice si logice. Din punct de vedere cronologic, prima a fost
psihoterapia psihanalitica. Acest fapt documenteaza factualitatea psihanalizei: ea porneste de la o experienta
clinica absolut noua, ceea ce demonstreaza ca acuzatiile aduse de ideologia comunista, conform carora ideile
lui Freud ar fi derivate din filosofia burgheza a lui Schopenhauer si Nietzsche, nu pot fi sustinute.
Teoretizarea experientei psihoterapeutice a condus la constituirea psihopatologiei psihanalitice, care, la
181
rndul sau, a stat la baza psihologiei psihanalitice. Pe temeiul acesteia s-a cladit metapsihologia si
psihanaliza aplicata.
Structura de rezistenta a acetsei cladiri multietajate o formeaza ideea de inconstient. Psihoterapia
psihanalitica a nregistrat inconfundabil faptul ca n spatele simptomelor nevrotice se afla continuturi
inconstiente. Altfel spus, ca inconstientul poate deveni n anumite circumstante patogen. Psihopatologia a
teoretizat aceasta constatare, iar psihologia afirma ca inconstientul nu este apanajul nevroticilor, ca si
oamenii sanatosi au inconstient. De la psihologie, Freud trece la antropologie si ontologie, avansnd, pe
temeiul ideii de inconstient, idei tot mai generale si mai ndepartate de psihoterapia fondatoare. n sfrsit,
psihanaliza aplicata studiaza produsele culturii majore din perspectiva inconstientului, demonstrnd ca arta,
literatura, religia, filosofia ncorporeaza ntr-o forma ncifrata continuturi inconstiente.

Psihoterapia. Caracteristici generale
Psihanaliza este prima si cea mai importanta forma de psihoterapie cunoscuta de cultura europeana. Ea
este inventata de Freud, care se pregatise cu toata seriozitatea pentru a deveni neurolog si care obtinuse
rezultate notabile n neurologia de laborator, ntr-o perioada cnd psihiatria considera ca orice disfunctie
psihica, inclusiv nevroza, are un substrat organic, de ordin cerebral. La nceput mpreuna cu Joseph Breuer,
prietenul si mentorul sau pentru un timp, apoi singur, Freud a nvatat de la pacientele sale isterice ca prin
mijloace strict psihice se poate actiona asupra simptomelor n sensul vindecarii (disparitia simptomelor). Ca
metoda cathartica, psihanaliza si propune, utiliznd mai nti hipnoza si apoi asociatia libera, sa
dezgroape evenimentul traumatic si sa elibereze afectul blocat mpreuna cu acesta, ceea ce nu de putine ori
conducea la disparitia simptomelor.
Treptat, psihanaliza se desprinde de aceasta optica medicala, centrata pe simptom, transformndu-se dintr-
o hermeneutica a simptomului ntr-o hermeneutica a fundamentelor personalitatii, ceea ce echivaleaza cu o
deplasare a interesului de la terapie la profilaxie. Nu att disparitia simptomelor preocupa psihanaliza
matura, ci conflictele psihice structurale generatoare de diverse simptome punctuale. Daca dizolvarea unui
simptom prin dezvaluirea cauzelor sale inconstiente directe nu exclude aparitia unui alt simptom, analiza
conflictelor de baza ale nevrozei, cum ar fi conflictul oedipian, face putin probabila aparitia altor simptome
de tip nevrotic.
Exemplu: Daca pacienta despre care vorbeste Freud n studiul Predispozitia la nevroza obsesionala ar fi
beneficiat, dupa prima manifestare a nevrozei sale (isterie de angoasa), de un tratament psihanalitic adecvat,
ea nu ar fi schimbat aceasta forma pe o alta mai grava (nevroza obsesionala). Analiza initiala nu s-ar fi
limitat la fixatia oedipiana care a produs nevroza de angoasa, ci ar fi cuprins si fixatia mai veche din faza
pregenitala (sadic-anala) cauzatoare a nevrozei obsesionale.
Psihanaliza este o psihoterapie cauzala, fie ca abordeaza simptomul, ca n faza nceputurilor (Studii asupra
isteriei), fie ca abordeaza fundamentele personalitatii ca n faza matura.
Disparitia simptomelor, care-l preocupa pe Freud la nceput, nu se realiza prin actiunea psihica asupra
simptomelor, ca n cazul abordarii prin sugestie hipnotica, ci prin constientizarea traumei infantile, care se
afla la baza simptomului. Vindecarea ca maturizare psihica, presupunnd interesul pentru conflictele
fundamentale ale personalitatii, caracteristica pentru psihanaliza matura, se realizeaza prin constientizarea si
depasirea respectivelor conflicte, care se manifesta ca disfunctii psihice (trecute, prezente si viitoare).
Ca o consecinta directa a orientarii cauzale a psihanalizei ca psihoterapie, trebuie mentionat caracterul
nondirectiv. Psihanalistul nu urmareste sa modifice comportamentul analizandului sau orientndu-l ntr-o
anumita directie prin sugestie sau recomandari directe, utiliznd ascendentul psihic pe care-l are fata de
acesta. O asemenea modificare de comportament produsa prin influenta psihoterapeutului risca sa fie
pasagera, adica sa dureze doar atta timp ct aceasta influenta se exercita, ceea ce presupune instituirea unei
relatii de dependenta fata de terapeut. Din punct de vedere psihanalitic, un comportament poate fi modificat
durabil doar prin accesul la motivatia sa profunda (inconstienta), prin constientizarea sa, motivatie care se
dovedeste de cele mai multe ori anacronica (neadaptata) personalitatii adulte. Doar extinderea Eului
constient prin includerea motivatiilor inconstiente datnd din perioadele timpurii ale formarii personalitatii
asigura, ntr-o prima faza a psihanalizei, un control mai bun asupra comportamentului, pentru ca n faza
terminala si n cea care urmeaza ncheierii terapiei sa se instaleze modificari durabile ale comportamentului.

182
Psihanaliza este o psihoterapie nondirectiva
Deoarece accesul direct al unui tert la desfasurarea procesului psihanalitic este imposibil, profanul doritor de
informatii are la dispozitie doar surse indirecte, cum ar fi: prezentari de caz realizate de psihanalisti, printre
care si cele cinci cazuri celebre analizate de nsusi ntemeietorul psihanalizei, descrierile literare de tipul
romanului, realizate de pacienti sau de analisti, dintre care, n Romnia, este cunoscut Cuvinte care
elibereaza. Romanul unei psihanalize de Marie Cardinal (Editura Trei), precum si Nu ti-am promis niciodata
o gradina de trandafiri de Hannah Green (Editura Trei), filmele care prezinta prin intermediul imaginilor
secvente din psihanalize fictive. Desi n momentul de fata sunt tari (Germania) n care se practica sistematic,
binenteles cu acordul pacientilor, nregistrarea sonora a dialogului psihanalitic sau filme n care pot fi
vizionate simulari ale unor faze ale psihoterapiei analitice (de exemplu, interviul preliminar), profanul,
situatie n care se afla studentul la psihologie audient al prezentului curs de introducere n psihanaliza,
dispune doar de informatii din prima categorie. Caracterul indirect al acestora poate induce idei false despre
natura psihoterapiei psihanalitice. Printre cele mai raspndite idei de acest tip este aceea ca psihanaliza ca
psihoterapie este un demers exclusiv intelectual n care dialogul dintre terapeut si pacient urmareste
interpretarea materialului furnizat de cel din urma: simptome, vise, acte ratate, asociatii verbale, amintiri etc.
Hermeneutica aceasta de tip intelectual ar conduce la constientizarea motivatiilor inconstiente si, implicit, la
disparitia simptomelor sau a conflictelor profunde. De fapt, asa cum comunica o analizanda, niciodata
nainte de a ncepe analiza nu m-am gndit ca urmeaza sa simt ceva pentru psihanalist factorul afectiv
este foarte important n psihanaliza.

Transferul, fenomenul psihic pe care se bazeaza psihanaliza, este de natura preponderent afectiva.
Descoperit pe parcursul dezvoltarii psihanalizei si teoretizat pentru prima data sistematic n 1912 n
articolul lui Freud Despre dinamica transferului, transferul devine treptat motorul curei psihanalitice, iar
interpretarea transferului, principalul instrument tehnic. Freud a folosit termenul german bertragung
pentru a desemna fenomenul central al psihanalizei, deoarece el descrie foarte bine ceea ce se ntmpla: n
conditiile specifice cadrului psihanalitic, analizandul proiecteaza asupra analistului atitudini, moduri de
relationare si mai ales dorinte si sentimente pe care, n prima sa copilarie, le-a dezvoltat fata de figurile
parentale, precum si fata de alte figuri familiale apropiate. Transferul este n mod esential o repetitie, o
retraire a trecutului n legatura cu persoana analistului. Daca una dintre cele mai vechi, mai puternice si mai
constante dorinte ale umanitatii este miscarea libera n timp, att nspre viitor, ct si nspre trecut, atunci
psihanaliza poate satisface aceasta dorinta cel putin sub aspectul ntoarcerii n trecut. Senzatia de realitate a
trairii transferentiale este suficient de puternica pentru a sustine aceasta afirmatie. De aceea, psihanaliza mai
poate fi definita si ca o retraire prescurtata a vietii.
Interventia psihanalistului n raport cu transferul consta n esenta n a pune n evidenta caracterul
inadecvat al atitudinilor si sentimentelor transferentiale, inadecvare care se manifesta sub trei aspecte
principale: temporal, al persoanei vizate si al Eului analizandului. Motivatia si comportamentul persoanei
presupun, alaturi de aspectele constiente, si aspecte inconstiente, care tin de anii primei copilarii, anacronice
fata de prezent, adresate, n fond, nu analistului, ci parintilor si, prin urmare, egodistone (neacceptabile
pentru partile mature ale Eului). Prin interpretarea transferului, care constientizeaza aceste inadecvari,
analizandul este pus n situatia de a realiza o re-traire corectiva. Modificarea schemelor de gndire, afective
si de comportament, este rezultatul nregistrarii inconfundabile si repetate pe parcursul analizei, a
caracterului inadaptat al acestora, ceea ce deschide posibilitatea depasirii blocajelor de dezvoltare si
adoptarii de modalitati noi, mature (adaptate) de relationare.
Desi transferul este un fenomen care se produce n toate situatiile de viata, cadrul analitic urmareste, prin
particularitatile sale, sa-l favorizeze. Daca n orice situatie de viata, dar n special n relatiile de autoritate
(profesor elev sau student, medic pacient, supraordonat ierarhic subordonat ierarhic), precum si n
relatiile de iubire, trecutul nostru este prezent n proportii diferite, uneori ngrijorator de mari, fara ca aceasta
prezenta sa poata fi controlata, psihanaliza, prin cadrul n care se desfasoara, si propune sa stimuleze
actualizarea trecutului pentru a-l putea controla. Particularitatile cadrului psihanalitic menite a stimula
transferul sunt: constanta si neutralitatea ambiantei. Att constanta, ct si neutralitatea permit realizarea a
ceea ce n etologie se numeste experiment de izolare. Subiectul este ferit de stimulii mediului sau obisnuit,
ntotdeauna personalizati, si pus n situatia de a proiecta continuturile psihicului sau.
183
Din punctul de vedere al neutralitatii, cabinetul ideal ar trebui sa fie o ncapere cu peretii albi, n care sa
nu se afle dect mobilierul strict necesar procesului analitic, adica divanul pentru analizand si fotoliul
analistului, precum si o masa cu doua scaune de cealalta parte a camerei pentru ntrevederile preliminare, asa
cum am vazut la presedintele Societatii Germane de Psihanaliza, domnul Boehleber. n ultimele numere ale
revistei Asociatiei Psihanalitice Internationale sunt prezentate fotografii ale cabinetelor diferitilor
psihanalisti din tarile Europei, ceea ce permite nregistrarea gradelor de abatere de la neutralitatea absoluta.
Astfel, putem vedea pe pereti fie diplome care atesta competentele profesionale ale psihanalistului, fie
tablouri. De asemenea, divanul prezinta diferite grade de austeritate, deci de neutralitate, fapt care
relativizeaza cerinta neutralitatii cadrului.
Mai importanta, poate, dect neutralitatea cadrului, neutralitatea analistului nu se reduce la aspectele
exterioare, cum ar fi vestimentatia (care trebuie sa fie discreta si constanta) sau comportamentul, exprimat
paradigmatic prin zmbetul binevoitor, ci se exprima esential prin dimensiunea interioara: psihanalistul nu
trebuie sa introduca n relatia terapeutica problemele personale, fapt care ar ngreuna sau chiar ar face
imposibila analiza transferului.

Cadrul psihanalitic nu creeaza, ci doar stimuleaza transferul.
Una dintre cele mai sugestive metafore pentru ilustrarea procesului analitic bazat pe dezvoltarea si analiza
transferului este cea cinematografica: analizandul proiecteaza pe ecranul alb pe care-l reprezinta
psihanalistul filmul vietii sale, ceea ce-i permite,datorita interventiilor acestuia, n special a interpretarilor
transferului, sa constientizeze si sa deblocheze punctele de blocaj ale dezvoltarii sale. Dar este si poate fi
psihanalistul ntr-adevar un ecran alb? Istoria mai ndepartata si mai recenta a psihanalizei demonstreaza ca
nu.

Psihanalistul dezvolta reactii afective inconstiente fata de analizand transfer si contratransfer.
Ca orice fiinta umana, psihanalistul manifesta n mod spontan reactii afective inconstiente de tipul
transferului fata de ceilalti oameni, inclusiv fata de analizand. nceputurile psihanalizei, cnd analizele de
formare erau foarte scurte, sunt marcate de cazuri n care psihanalistii nu-si puteau controla reactiile
transferentiale fata de pacienti pentru ca nu se cunosteau suficient la nivel profund. ntr-o astfel de situatie s-
a aflat, de exemplu, celebrul psihanalist maghiar Sandor Ferenczi, care s-a ndragostit de una dintre
pacientele sale, cu care voia sa se casatoreasca (Elma Palos). Interventia lui Freud, cu care face trei transe de
analiza ntre 1914 si 1916, l determina sa renunte la proiectul sau matrimonial. Acest caz si altele
asemanatoare au condus la introducerea analizei personale ca un element obligatoriu al formarii
psihanalitice (1925). n felul acesta se urmarea ca petele albe de pe harta psihica a psihanalistului sa fie ct
mai putine, asa nct reactiile sale transferentiale sa poata fi controlate.
Spre deosebire de transferul analistului, care este reactia spontana la analizand, contratransferul este
reactia inconstienta a psihanalistului la transferul analizandului. Istoria psihanalizei a nregistrat si n aceasta
privinta treceri la act contratransferentiale, cazul cel mai cunoscut fiind, poate, cel al lui Jung, care raspunde
sentimentelor pacientei sale Sabine Spielrein, o alta figura celebra a psihanalizei. Cartea Un triunghi
psihanalitic, Sabine Spielrein ntre Jung si Freud, publicata n 2001 de Editura Trei si Editura Curtea Veche,
contine detaliile tulburatoare ale acestei relatii, care a depasit cadrul terapeutic. Alaturi de analiza personala,
supervizarea este un alt element al formarii psihanalitice al carui scop este de a evita astfel de derapaje.
Candidatul care ncepe sa practice conduce primele doua cazuri sub ndrumarea unui psihanalist
experimentat, numit psihanalist formator si supervizor, unul dintre scopurile principale ale supervizarii fiind
contratransferul candidatului, ceea ce permite constientizarea si controlul acestuia.
Att transferul analizandului, ct si contratransferul psihanalistului au fost privite n moduri diferite, n
momente diferite ale istoriei psihanalizei. Ambele au fost considerate, n momentul descoperirii lor de catre
Freud, drept piedici n desfasurarea curei. Ulterior, Freud si-a reconsiderat pozitia fata de transfer,
considerndu-l motorul curei psihanalitice, aspectul fara a carui prezenta, controlata, psihanaliza nu poate
avea loc. n ce priveste utilizarea constructiva a contratransferului, abia n 1954 se poate vorbi de o cotitura
clara, cnd s-a constatat ca, ntruct contratransferul este indus de analizand prin intermediul identificarii
proiective, el poate deveni un mijloc extrem de important pentru cunoasterea inconstientului pacientului.
184
Relatia dintre psihanalist si analizandul sau nu este doar o relatie fantasmatica, de la inconstient la
inconstient, ci este, n acelasi timp, si o relatie de la Eu la Eu, de la constient la constient, numita n teoria
tehnicii psihanalitice alianta terapeutica. La diferiti autori, acelasi fenomen este denumit si alianta de
lucru, transfer rational (Stone, 1967), termen pe care nu-l recomand pentru ca reprezinta o contradictie n
termeni, transferul fiind n mod esential irational, transfer matur, legatura realista (Kohut).
n sens larg, alianta terapeutica desemneaza totalitatea factorilor care mentin pacientul n tratament si-l fac
capabil sa depaseasca fazele de rezistenta si transfer ostil. n sens restrns, singurul adecvat pentru a distinge
alianta terapeutica de transfer, termenul se refera la o serie de caracteristici ale Eului analizandului: a)
capacitatea de a fi constient de disfunctia sa psihica. Daca aceasta capacitate este diminuata sau chiar
absenta, perspectivele de reusita ale terapiei psihanalitice sunt corespunzator diminuate sau chiar absente; b)
aspectul constient al dorintei de vindecare, care motiveaza, mpreuna cu aspectul inconstient, solicitarea
ajutorului competent al unui terapeut; c) capacitatea de a accepta n mod constient scopurile si mijloacele
terapiei psihanalitice (contractul initial cu psihanalistul); d) capacitatea de autoobservare; e) capacitatea de
a accepta efortul, durerea si conflictul intern.
Alianta terapeutica are o importanta deosebita pentru desfasurarea terapiei psihanalitice si de aceea
detectarea la pacient a capacitatii de a dezvolta alianta terapeutica are valoare de pronostic n ce priveste
posibilitatea sau imposibilitatea angajarii ntr-o psihanaliza reusita.
ntre psihanalist si analizand exista si o relatie de colaborare constienta, care presupune anumite calitati ale
Eului analizandului.

Psihopatologia psihanalitica
Experienta psihoterapeutica, initial cu totul inedita si lipsita de prejudecati teoretice, a fost treptat sintetizata
la nivelul teoriei, ceea ce a dat nastere psihopatologiei si teoriei tehnicii psihanalitice. n esenta, prima este o
teorie a conflictului inconstient. Disfunctiile de tip nevrotic au, dupa Freud, drept miza conflictul dintre
tendintele instinctuale, n special sexuale, tinnd de sexualitatea infantila, asa cum se manifesta n etapa
oedipiana, si cerintele culturale, care le interzic. La baza psihopatologiei psihanalitice a stat la nceput
etiologia sexuala a nevrozelor. Conflictul patogen era, dupa Freud, n exclusivitate un conflict ntre
dimensiunea instinctuala sexuala si normele culturale, ceea ce a dat nastere, n cadrul miscarii psihanalitice,
la numeroase dispute si a condus la separarea ctorva discipoli importanti, cum ar fi Adler si Jung, de
maestru. Adler este primul care sustine despre conflictul nevrotic ca se poate desfasura si ntre continuturi
psihice noninstinctuale (nonsexuale); conflictele patogene cele mai importante se petrec ntre continuturi
care tin de dimensiunea sociala a omului, adica ntre dorinta de autoafirmare, care pentru Adler nu este de
natura biologica, ci strict psihica, si simtul social (normele culturale). Nevroza este expresia esecului de a
socializa dorinta de autoafirmare, de a gasi cai acceptabile social de manifestare pentru dorinta de
autoafirmare. Si la Jung, care defineste nevroza ca pe o dezvoltare unilaterala, dezechilibrata, ca pe o
dificultate a Eului n relatia cu unul sau mai multe complexe, importanta factorului sexual ca generator de
conflicte nevrotice scade considerabil.
Dezvoltarea teoriilor etiologice n psihanaliza a accentuat tendinta de relativizare a factorului sexual.
Astfel, Heinz Hartmann, unul dintre cei mai importanti reprezentanti ai psihologiei Eului, subliniaza
importanta majora a agresivitatii ca factor instinctual nonsexual pentru aparitia nevrozelor. Conflictele
interne se structureaza drept conflicte ntre nevoile instinctuale libidinale si ne-voile instinctuale agresive.
Ulterior au fost puse n evidenta, pe masura ce psihologia psihanalitica a dezvoltarii s-a maturizat, noi surse
de conflict. Astfel, o mare importanta au dobndit conflictele dintre nevoia de dependenta, sprijin, legatura
si nevoia de autonomie, independenta, separare. Psihologia sinelui (Kohut) a introdus n teoria conflictului
factorul narcisic, orientat pe de o parte spre asigurarea valorii proprii si a mentinerii acesteia, iar pe de alta
parte, spre siguranta si buna functionare a organismului. Nevoile narcisice pot intra n conflict att cu
nevoile instinctuale si cu nevoile care tin de dependenta, pe de o parte, ct si cu nevoile de independenta, pe
de alta parte.
Prelucrarea psihica a conflictelor ireconciliabile se realizeaza prin producerea formatiunilor de
compromis. Simptomele nevrotice si trasaturile de caracter nevrotice constituie astfel de formatiuni de
compromis. Caracteristica unor astfel de formatiuni de compromis patologice consta n aceea ca partea de
satisfacere a comportamentelor instinctuale, ca si a dorintelor inconstiente de relationare este mult prea
185
mica, din cauza unor reglementari extrem de restrictive, pentru ca nlaturarea sentimentelor de neplacere
insuportabile sa reuseasca. Rezultatul este aparitia unor fenomene de dezechilibru, de autodistrugere,
precum si perturbarea anumitor functii ale Eului.
Simptomul nevrotic este o formatiune de compromis rezultata din prelucrarea psihica a unui conflict
inconstient.

Psihanaliza ca psihologie a inconstientului
Cnd a constatat, pe baza identitatii structurale ntre simptomul nevrotic, pe de o parte, si vis, act ratat,
cuvnt de spirit, produse culturale, pe de alta parte, ca ntre normalsi patologic exista doar o deosebire
de grad, si nu una de natura, Freud a trecut de la psihopatologie la psihologie.
n calitate de psihologie, psihanaliza este o psihologie a inconstientului, spre deosebire de psihologia
prefreudiana, care este o psihologie a constiintei. Marea majoritate a disciplinelor pe care vi le nsusiti la
Facultatea de psihologie tin de categoria cuprinzatoare a psihologiei constiintei, adica a acelei psihologii
care studiaza fenomenele psihice constiente sau accesibile n mod direct constiintei. Spre deosebire de
aceasta, psihologia inconstientului studiaza acele fenomene psihice care nu sunt accesibile n mod direct
constiintei, ci doar datorita interventiei interpretarii de tip psihanalitic. Psihanaliza inconstientului nu
anuleaza psihologia constiintei, ci o completeaza. Din momentul aparitiei psihanalizei, psihologia nceteaza
sa mai fie doar o psihologie a fenomenelor constiente. De altfel, descoperirea inconstientului psihic va
revolutiona nu numai psihologia, ci si celelalte stiinte ale omului: filosofia, antropologia, sociologia, estetica
etc. Daca ar fi sa formulez n putine cuvinte si ntr-un mod sugestiv esenta psihologiei inconstientului, as
spune ca ea consta n ideea ca si oamenii sanatosi, nu numai nevroticii, au inconstient. Iar inconstientul
oamenilor sanatosi are aceleasi continuturi ca si inconstientul nevroticilor.
Primele continuturi ale inconstientului descoperite de psihanaliza au fost de natura instinctuala (acele
componente ale sexualitatii umane neacceptate de cultura). Cea mai adecvata formulare despre inconstient
datnd din perioada nceputurilor psihanalizei i apartine lui Freud, care afirma ca inconstientul este
preistoria dezvoltarii libidoului. Cu alte cuvinte, ntemeietorul psihanalizei a constatat ca tendintele
sexualitatii cele mai expuse refularii datorate cenzurii culturale apartin sexualitatii infantile, acelei
sexualitati care se manifesta pna la vrsta de sase ani. Desi diferite aspecte ale sexualitatii infantile au fost
dintotdeauna observate, Freud este primul care le teoretizeaza.
Dezvoltarea psihanalizei ca psihologie a inconstientului s-a realizat n mai multe directii. Alaturi de
adncirea descoperirilor lui Freud, noi si noi continente ale inconstientului au fost descoperite. Adler, care
trece drept primul disident, pune n atentie continuturile sociale ale inconstientului. Dorinta de autoafirmare,
care reia nietzscheana vointa de putere si corelativele sentimente de inferioritate, se afla n prim-planul
atentiei lui Adler. Un alt disident important din prima perioada de dezvoltare a psihanalizei, C.G. Jung,
descrie o alta zona a inconstientului, suprapersonala, adica independenta de experientele individuale ale
ontogenezei, si anume inconstientul colectiv. Psihanaliza jungiana demonstreaza ca, alaturi de continuturile
inconstientului personal, exista continuturi ale inconstientului colectiv arhetipurile , care ar proveni din
experientele fundamentale (filogenetice) ale omului ca specie.
Freud nsusi, n cea de a doua parte a operei sale, de dupa 1920, si modifica viziunea asupra
inconstientului, acceptnd alaturi de inconstientul de jos, produs de refulari, si un inconstient de sus, un
inconstient alcatuit din norme culturale interiorizate afectiv n prima copilarie. Aceasta instanta superioara
este numita de Freud Supraeu. n ultima conceptie despre psihic a lui Freud, chiar Eul avea o dimensiune
inconstienta. Expunerile dedicate conceptiei freudiene despre structura psihicului vor dezvolta acest cmp
teoretic.
Procesul de desexualizare a inconstientului si, implicit, a psihanalizei este continuat de teoria relatiei
cu obiectele, initiata de Melanie Klein. Paradigmatica pentru aceasta orientare este conceptia lui Fairbairn
despre refulare. Desi aceasta ramne un proces de aparare important, ea nu mai vizeaza continuturi
instinctuale, ci structuri ale Eului si obiecte interne. Ideea poate fi ilustrata de modul n care functioneaza
refularea n relatia cu mama. Initial copilul scindeaza imaginea mamei n obiect bun si obiect rau cu scopul
de a-i diminua ambivalenta. Apoi, pentru a realiza un control mai bun, interiorizeaza obiectul rau, care este
supus refularii. Cum anumite parti ale Eului ramn legate de obiectul refulat, procesul refularii vizeaza si
anumite parti ale Eului.
186
Indiferent de modul n care este abordat si conceput de diferitele scoli ale psihanalizei, inconstientul este
recunoscut de toate acestea ca un factor dinamic, ceea ce a adus psihanalizei si denumirea de psihologie
dinamica. Caracteristica dinamismului inconstientului se refera la tendinta acestei zone obscure a psihicului
de a se manifesta la nivelul constientului. O astfel de manifestare este rareori nemijlocita: cnd este vorba de
continuturi refulate, manifestarea n planul constiintei va fi deformata, ncifrata, mascata pentru a o face de
nerecunoscut pentru instantele socializate; chiar atunci cnd nu sunt n joc continuturi refulate, cum este
cazul inconstientului colectiv, manifestarea acestuia la nivelul constiintei este una simbolica, prin urmare, tot
indirecta.

Metapsihologia
Sensul n care este utilizat termenul metapsihologie se refera la dimensiunea cea mai generala si mai
ndepartata de experienta a psihologiei inconstientului. Este vorba mai ales de modele conceptuale de tipul
celei de a doua viziuni asupra aparatului psihic, divizat n instante (Se, Eu, Supraeu). Principiile, conceptele
fundamentale, modelele teoretice, precum si perspectiva dinamica, topica si economica dau continut
metapsihologiei. Lucrarile n care sunt expuse ideile metapsihologice ale lui Freud au titluri semnificative:
Proiect de psihologie (1895), Formulari asupra celor doua principii ale functionarii psihice (1911),
Dincolo de principiul placerii (1920), Compendiu de psihanaliza (1940).
Desi nsusi Freud vede n metapsihologie o modalitate de a-si satisface nclinatiile filosofice manifeste
nca din prima tinerete, asa cum reiese dintr-o scrisoare catre prietenul sau Fliess, prezentarile acestei
dimensiuni a psihanalizei neglijeaza acest aspect.
Din punctul meu de vedere, sensul propriu al termenului de metapsihologie, termen construit dupa
modelul termenului metafizica, termen care literal nsemna dupa fizica, adica disciplina care trata
principiile prime ale lumii fizice, naturale, este acela de filosofie prima, de ontologie psihanalitica. Aici se
ncadreaza n mod indiscutabil cea de a doua teorie despre instincte a lui Freud, formulata ncepnd cu 1921.
nsusi ntemeietorul psihanalizei recunoaste ca a dat fru liber vocatiei sale filosofice, speculatia depasind
cu mult materialul faptic (clinic), care-i serveste ca punct de plecare. Cele doua instincte fundamentale
despre care vorbeste Freud acum, Eros si Thanatos, depasesc, n ce priveste semnificatia, cu mult sfera
psihologiei sau biologiei, avnd functia teoretica, asemeni principiilor prime din filosofia elina, de a explica
o regiune a existentei si anume biosfera. Secretul vietii, cum se exprima Freud, ar consta n lupta eterna
dintre Eros si Thanatos, dintre instinctul vietii si instinctul mortii.

Psihanaliza aplicat
Prin termenul de psihanaliz aplicat trebuie nteleas aplicarea cunostintelor obtinute n terapia
psihanalitic la ntelegerea produselor culturii. Mai concret, este vorba de dezvluirea filonului inconstient
din marile opera culturale si a modului n care inconstientul este ncifrat, deghizat, la nivelul textului literar,
filosofic, religios etc. n termeni mai putin tehnici, se poate spune c nu numai oamenii sntosi au
inconstient, asemeni nevroticilor, ci si marii creatori, inconstientul lor mbrcnd forme specifice de
manifestare n produsele spirituale. Trecerea de la psihopatologie la psihanaliza aplicat este mijlocit de
psihologia inconstientului. Precizez c psihanaliza aplicat nu reduce spiritul la suflet (psihic), ci
demonstreaz convingtor prezenta continuturilor psihice inconstiente n marile opere culturale, fr s
conteste specificul acestora, de exemplu, ireductibilitatea valorii estetice. Asta nseamn c nu continutul
psihic (inconstient sau constient) produce valoarea estetic, ci talentul creatorului.
Tendintele oedipiene refulate produc la nevrotic simptome, la omul sntos psihic, disconfort psihic, iar
la creatorul de geniu, opere literare de mare valoare, cum este Hamlet de Shakespeare.
Cele mai frecventate dimensiuni ale psihanalizei aplicate sunt psihanaliza literaturii si psihanaliza artei.
Faptul acesta se explic nu numai prin dorinta lui Freud si a altor psihanalisti de a-si verifica teoriile n
legtur cu dou dintre domeniile cele mai importante ale vietii spirituale, ci si prin ncercarea de a
populariza psihanaliza prin modalitti accesibile profanului.




187
Pag 263-305
Inconstientul si structura psihicului
Descoperirea inconstientului de catre Freud pe baza unei experiente psihoterapeutice a schimbat viziunea
existenta despre psihic, care de acum nainte nu va mai putea fi identificat cu constiinta. Reamintesc faptul
ca n psihologia prefreudiana fenomenele care nu aveau atributele constientei cadeau n afara psihologiei.
ntr-o istorie a decentrarii conceptiei despre om, descoperirea inconstientului poate fi situata alaturi de
teoria coperniciana si de teoria evolutiei din biologie. Asa cum, prin teoria coperniciana, pamntul si
implicit omul pierd privilegiul de a se afla n centrul lumii planetelor, pamntul devenind o planeta printre
altele; asa cum, n conformitate cu teoria evolutiei speciilor, omul pierde privilegiul de a fi ncununarea
creatiei, devenind o specie printre altele, rezultat al mutatiilor si selectiei; tot astfel, n virtutea
descoperirilor psihanalizei, Eul pierde si privilegiul de a fi stapn n propria casa (lumea interioara),
dovedindu-se ca este adesea supus fortei inconstientului, omniprezent n gndurile, actiunile si operele
noastre culturale.
mpreuna cu psihologia, celelalte stiinte ale omului au trebuit sa tina seama de existenta inconstientului.
Filosofia, de exemplu, care are ca obiect de studiu spiritul uman, este pusa n situatia de a renunta la doua
din propozitiile sale fundamentale: la ideea despre puritatea spiritului si la ideea ca spiritul este n mod
necesar constient. Psihanaliza aplicata a documentat convingator impuritatea spiritului (n literatura, religie,
filosofie, morala regasim elemente din sufletul inconstient) si tot psihanaliza, n special cea jungiana, a
descoperit spiritul inconstient (arhetipurile). De asemenea, disciplinele care studiaza comportamentul social
al omului psihologia sociala, sociologia, etica, antropologia culturala vor include n consideratiile lor
inconstientul. Pentru a cita o sursa de autoritate, notiunea de Supraeu constituie pentru sociologul Talcot
Parsons puntea de legatura directa ntre psihanaliza si sociologie prin aceea ca descrie interiorizarea valorilor
si normelor sociale. As mai mentiona aici etnopsihanaliza, care studiaza bolile psihice n corelatie cu
contextele culturale din perspectiva principiilor psihanalizei.
n interiorul psihanalizei freudiene, ale carei principii esentiale vi le prezint acum, au existat doua teorii
despre psihic si structura sa, diferite att ca grad de elaborare, ct si n ce priveste conceptia despre
inconstient si locul sau n viata psihica. n prima teorie, mentinuta pna n 1920, psihicul era mpartit n trei
instante: constient, preconstient, inconstient. ntre cele trei sisteme exista cenzuri care controleaza trecearea
dintr-unul n altul. Spre deosebire de a doua teorie despre psihic, mult mai elaborata, prima teorie, relativ
simpla, pare sa aiba ca obiectiv principal gasirea unui loc inconstientului, care apare ca substantiv (instanta),
n structura psihicului. n al doilea rnd, separarea n instante din prima teorie face inteligibil conflictul
psihic care se desfasoara ntre instante.

Cea de a doua teorie despre psihic
Principala nnoire adusa de cea de a doua teorie despre psihic o constituie restructurarea viziunii despre
inconstient. Acesta nu mai este o instanta de sine statatoare, desemnata n planul teoriei printr-un substantiv,
ci un atribut al fiecareia dintre cele trei instante care structureaza psihicul (Se, Eu, Supraeu), un adjectiv.
Ceea ce presupune ca inconstientul nu mai este echivalent cu refulatul, cu acele aspecte ale naturii umane
respinse de cultura. Si Eul, care n prima teorie era epuizat de constient, are o dimensiune inconstienta. De
asemenea, Supraeul, instanta care ncorporeaza valorile fundamentale ale vietii culturale, este n mare parte
inconstient. Pentru prima data, Freud va vorbi, dupa 1920, nu numai de un inconstient de jos, de un
inconstient teluric, depozitar al reziduurilor prelucrarii zestrei naturale a omului, ci si de un inconstient de
sus, de un inconstient spiritual.

1. Se-ul instanta pulsionala a psihicului
ncep prin cteva consideratii referitoare la traducerea n limba romna a termenului german utilizat de
Freud das Es. Astfel de consideratii sunt necesare pentru o mai buna ntelegere de catre vorbitorii de
limba romna a gndirii lui Freud. n limba germana, termenul psihanalitic este rezultatul substantivarii
pronumelui impersonal es. n limba de origine prin el se desemneaza un impersonal extrauman, cel al
fortelor naturii, ca n sintagmele: es regnet (ploua), es schneit (ninge), es donnert (tuna) etc.
Impersonalul uman, adica absenta unei persoane determinate ca subiect, este desemnat prin alt pronume
man, ca n expresiile man sagt (se spune), man pflegt (se obisnuieste) etc.
188
n limba romna, prima traducere a lui das Es a fost sinele, traducere realizata mai ales sub influenta
analizei sensurilor profunde ale unor cuvinte din limba romna ntreprinsa de Constantin Noica n Rostirea
filosofica romneasca. Conform acestei analize, sensurile principale ale cuvntului sine trimit la interioritate,
dar si la transcendenta n raport cu subiectul uman, ceea ce m-a autorizat sa-l folosesc pentru a reda
interioritatea si transcendenta lumii instinctelor n raport cu subiectul care o contine. n limba franceza,
prima traducere a lui das Es a fost soi, fapt care de asemenea a influentat prima traducere romneasca.
Principalul inconvenient al amintitei traduceri este ca poate crea confuzii terminologice legate de alte
orientari psihanalitice. n psihanaliza jungiana, unul din termenii centrali este das Selbst, care n limba
romna poate fi tradus doar prin sine. nsa das Selbst si das Es au sensuri deosebite, iar a le traduce n
limba romna prin acelasi termen ar conduce la grave nentelegeri.
Pentru a evita acest inconvenient s-a apelat la redarea lui das Es prin se, care exprima att
impersonalul fenomenelor naturii din sintagma cum ar fi se nsereaza, ct si impersonalul uman din
sintagme cum ar fi se spune, se obisnuieste.
n limba franceza, n ultima generatie de traduceri din opera lui Freud se foloseste pentru a reda
impersonalul termenului german pronumele a, n timp ce traducerile englezesti prefera un echivalent
preluat din limba latina: id. n calitate de instanta a psihicului, Se-ul constituie dimensiunea sa instinctuala
(pulsionala). Continuturile sale sunt reprezentantii psihici ai instinctelor, n cea mai mare parte inconstiente;
caracterul inconstient provine din faptul ca anumite pulsiuni, cum ar fi pulsiunea de moarte, nu au acces la
constiinta, precum si din faptul refularii, ndepartarii din constiinta a anumitor elemente incompatibile cu
cerintele culturii. O parte din tendintele pulsionale pot deveni motive constiente ale comportamentului. n
toate culturile, sexualitatea legata de reproducere, de exemplu, este acceptata. n anumite culturi,
agresivitatea este valorizata pozitiv si deci acceptata.
Din punct de vedere economic (aspectul cantitativ al energiei psihice), Se-ul este rezervorul de energie
al psihicului; din punct de vedere dinamic (aspectul raportului dintre fortele psihice), Se-ul intra n conflict
cu Eul si Supraeul; din punct de vedere genetic, Se-ul constituie materialul din care se formeaza Eul si
Supraeul. Cele doua instincte/pulsiuni fundamentale sunt, pentru ultima teorie despre psihic, instinctul
mortii, caruia i corespunde principiul repetitiei, si instinctul vietii, caruia i corespund principiul placerii si
forma sa modificata principiul realitatii.
Comparnd Se-ul din a doua teorie despre psihic cu inconstientul din prima teorie despre psihic,
constatam ca primul preia continuturile celui de-al doilea, dar nu mai epuizeaza sfera de cuprindere a
inconstientului, pentru ca inconstientul nu se mai suprapune acum cu refulatul. Spre deosebire de prima
teorie despre psihic, care punea accentul pe discontinuitatea dintre instantele psihice, pe de o parte, si pe cea
dintre psihic si biologic, pe de alta parte, a doua teorie despre psihic privilegiaza continuitatea dintre
biologic si psihic, precum si pe cea dintre instantele psihice: Eul se dezvolta din Se. n ceea ce priveste
functionarea, Se-ul preia integral caracteristicile functionarii inconstientului: predominarea proceselor
primare, organizarea complexuala, dualismul fortelor pulsionale si al principiilor care le corespund.

2. Eul* instanta de comandasi control a psihicului
Centrat n jurul constiintei, nglobnd preconstientul si avnd o dimensiune inconstienta, Eul organizeaza
ntreaga activitate psihica. Scopul sau este de a armoniza cerintele realitatii externe cu cerintele Se-ului si
Supraeului.
Cea mai importanta functie a Eului este autoconservarea organismului. Pentru a o ndeplini este
indispensabila cunoasterea realitatii externe si acumularea n memorie a experientelor realizate.
O alta functie esentiala a Eului, legata de prima, o reprezinta testarea realitatii. Pentru adaptare,
distingerea realitatii psihice de realitatea externa este de prima importanta. Sanatatea mentala a individului
depinde de capacitatea de a discerne daca ceea ce este preceput apartine lumii interioare sau exterioare.
Nevrozele si psihozele se caracterizeaza printr-o perturbare mai putin pronuntata sau mai pronuntata a
testarii realitatii.
A treia functie importanta a Eului este modificarea realitatii n functie de scopurile sale. Pentru aceasta,
Eul si utilizeaza cunostintele despre realitate si actioneaza prin intermediul aparatului muscular, al carui
control l detine. Una dintre functiile interne ale Eului este controlul Se-ului, al vietii instinctuale: Eul
permite doar acea cantitate de satisfactie pulsionala care nu pericliteaza conservarea organismului. Pentru a
189
realiza functia de control a cerintelor instinctuale, Eul dispune de un set de mijloace defensive numite n
psihanaliza mecanisme de aparare ale Eului. Termenul, si nu ideea, mi se pare o reminiscenta a influentei
fizicii clasice asupra psihologiei si-i prefer varianta mijloace de aparare ale Eului.
Genetic vorbind, Eul se formeaza din Se si parcurge o succesiune de etape pna la atingerea maturitatii.
La nceput, Eul n formare coincide cu Se-ul si se pune total n slujba realizarii cerintelor acestuia.
Caracteristic pentru primele luni din viata copilului, Eul ideal asa este numita faza de deplina coincidenta
ntre Eu si Se ncepe sa iasa din uz pe masura ce realitatea (familia) se opune tot mai mult satisfacerii
complete a cerintelor copilului.
Maturitatea psihica este atinsa n momentul n care Eul dobndeste autonomie n raport cu celelalte
instante psihice (Se, Supraeu). Asadar, vom vorbi de un Eu matur atunci cnd Eul nu mai este comandat de
Se si tutelat de Supraeu, reusind sa-si ndeplineasca functia de comandasi control a vietii psihice.

3. Supraeul* sau inconstientul de sus
Considerat de Freud ca instanta-cenzor n raport cu Eul, Supraeul, n cea mai mare parte inconstient, are
functii pe care le putem numi fara rezerve drept spirituale: de constiinta morala, de autoobservare, de
formare a idealurilor.
Ca si descoperirea refulatului sau a inconstientului de jos, cum mai este numit, descoperirea Supraeului
se bazeaza pe experienta psihoterapeutica a lui Freud. Adesea, rezistenta pe care o opune pacientul de
psihanaliza constientizarii refulatului este inconstienta si este rezultatul actiunii Supraeului.
Descoperirea si tematizarea inconstientului de sus este poate tot att de importanta ca si descoperirea
inconstientului rezultat din refulare. n felul acesta, att viziunea despre inconstient a psihanalizei, ct si
viziunea sa despre om devin complete. Conceptul de Supraeu este important nu numai pentru psihologie si
antropologie, ci si pentru filosofie, unde deschide un nou capitol, si anume cel dedicat spiritului inconstient.
Desi este indubitabil un termen apartinnd celei de a doua teorii despre psihic, Supraeul nu este lipsit de
antecedente teoretice n prima teorie despre psihic, unde i corespunde, de exemplu, termenul de cenzura a
visului.
Din punctul de vedere al psihanalizei freudiene, formarea Supraeului este legata de declinul complexului
Oedip, care statistic vorbind are loc n jurul vrstei de 5-6 ani. n esenta, este vorba de renuntarea la
dorintele oedipiene (iubire pentru parintele de sex opus si ostilitate fata de parintele de acelasi sex perceput
ca rival) si interiorizarea interdictiilor reprezentate de parinti n urma unui proces de identificare. La nucleul
Supraeului format din interzicerea dorintelor incestuoase si agresive (distructive) care au ca obiect parintii se
adauga pe parcursul perioadei de latenta elemente adiacente de ordin etic si estetic preluate de la educatori,
nvatatori, profesori.
Si n privinta Supraeului, psihanalistii postfreudieni au adus modificari importante conceptiei freudiene.
Astfel, Melanie Klein a afirmat existenta unui Supraeu precoce pornind de la constatarea unei surprinzatoare
angoase si culpabilitati la copilul foarte mic (sfrsitul primului an de viata). Acestea ar rezulta din
interiorizarea obiectului primar care asigura instantaneu functiile Supraeului. n al doilea rnd, spre
deosebire de Freud care considera functia idealului ca una dintre functiile Supraeului si considera Supraeul
si Idealul Eului ca sinonime, unii psihanalisti contemporani, cum ar fi Daniel Lagache si Janine Chasseguet-
Smirgel. vad n Idealul Eului o structura aparte si nu doar o functie a Supraeului. Prin aceasta cei doi
ntlnesc pozitia mai veche a lui Hermann Nunberg, pentru care Idealul Eului ar fi predominant matern si ar
ncepe sa se dezvolte nca din perioada pregenitala, n timp ce Supraeul ar fi predominant patern si s-ar
forma pe parcursul fazei falice. Primul, bazat pe iubirea pentru mama, ar fi stimulativ, n timp ce al doilea,
constituit pe baza fricii de pedeapsa, ar fi constrngator.

3.1. Morala inconstienta si morala constienta
Importanta teoretica si practica a descoperirii si teoretizarii moralei inconstiente ma determina sa insist,
dintre functiile Supraeului, asupra functiei morale.
Ca tip de moralitate, morala inconstienta face parte dintre moralele eteronome. Comandamentele morale
sunt interiorizate fara asimilare n Eu. Formarea Supraeului marcheaza doar interiorizarea relatiei dintre
parinte si copil, asa nct, pentru morala inconstienta, binele si raul echivaleaza cu ceea ce obtine aprobarea
sau dezaprobarea parintelui interiorizat, iar virtutea suprema o reprezinta supunerea. Si din alta perspectiva,
190
cea a psihologiei genetice, prima forma de morala din viata copilului este de tip eteronom, ceea ce provine
din respectul unilateral al copilului fata de parinte, considera J. Piaget.
n ce priveste natura interiorizarii, aceasta este exclusiv afectiva, fara participarea reflexiei, a alegerii
constiente. Prghiile interiorizarii sunt sentimentele pozitive fata de parinti, precum si cele negative, n
special frica.
Natura elementelor constitutive ale Supraeului determina caracterul permanent sau tranzitoriu al functiilor
sale: a) datorita nucleului (interdictia tendintelor sexuale incestuoase si agresive, asa cum se manifesta n
special n perioada oedipiana), Supraeul exercita functia permanenta a asigurarii integrarii individului n
cultura. Dupa cum se stie, una dintre particularitatile esentiale ale omului ca fiinta culturala o constituie
interzicerea incestului; b) n virtutea elementelor adiacente (totalitatea valorilor si normelor preluate, de
asemenea afectiv, ulterior cristalizarii Supraeului), morala inconstienta joaca temporar rolul de instanta
morala suprema. Reevaluarile morale care se produc pe parcursul vietii vizeaza tocmai aceasta dimensiune a
Supraeului.
Din natura moralei inconstiente deriva modul sau de functionare care este mai bine pus n evidenta de
compararea cu functionarea moralei constiente. Trei vor fi punctele de raportare ale comparatiei: datoria,
culpabilitatea si mijloacele de actiune.
Din punctul de vedere al datoriei, se poate spune ca imperativele care emana de la Supraeu sunt
categorice, fiind resimtite de subiect ca o constrngere interioara imediata. Morala inconstienta este o morala
a datoriei neconditionate. Pe buna dreptate, Ch. Odier subliniaza caracterul inconstient al conflictului dintre
tendinta imorala si instanta morala, faptul ca este vorba despre un conflict exterior Eului, ceea ce exclude
alegerea libera si judecata de valoare.
n planul moralei constiente, datoria este conditionata de alegerea ntre fortele conflictului care se
desfasoara constient. Cele mai frecvente conflicte morale se produc ntre placere si datorie, iubire si ura,
interesul personal si interesul suprapersonal. Judecata de valoare constienta ntemeiaza sentimentul
obligatiei.
Eficienta oricarei morale este asigurata de sentimentul de culpabilitate. Ca instanta inconstienta,
Supraeul produce un sentiment de culpabilitate inconstient. Particularitatea sa este independenta fata de
realizarea raului. Cu alte cuvinte, dorintele sau tendintele refulate trezesc, nainte de orice actiune, reactia
culpabilizanta a Supraeului. Uneori, presiunea sentimentelor de vinovatie este att de puternica, nct
genereaza fenomenul paradoxal al raufacatorilor din sentiment de culpabilitate. Pentru a controla tensiunea
interioara provocata de conflictul dintre Supraeu si refulat, copiii, dar si adultii cu o structura psihica fragila
realizeaza actiuni condamnabile sau chiar antisociale care, prin pedeapsa pe care o atrag, micsoreaza
culpabilitatea inconstienta. Consecintele n plan moral ale acestei situatii sunt considerabile: faptul ca raul
nu ajunge la constiinta face cu neputinta aparitia remuscarii si a actiunilor reparatorii derivate din aceasta,
conducnd n schimb la actiuni de autopedepsire necontrolata (esec, automutilari si chiar autodistrugere prin
sinucideri mascate).
n planul moralei constiente, culpabilitatea este produsa de realizarea raului. Fiind vorba de un sentiment
de culpabilitate constienta, ceea ce deriva de aici intra n categoria pedepsei, reparatiei, expierii, si nu n cea
a actiunilor irationale de autopedepsire. Confruntarea cu raul, posibila att naintea, ct si dupa actiunea
imorala, transforma culpabilitatea ntr-o stare pasagera.
Diferentele importante dintre morala inconstienta si morala constienta trecute n revista pna acum
provin din natura diferita a mijloacelor de lupta (actiune) la care apeleaza fiecare n confruntarea cu raul.
Pentru Supraeu este caracteristic apelul la refulare, care nu permite patrunderea n constient a tendintelor
interzise cultural, ceea ce elimina n acelasi timp confruntarea dintre bine si rau. Cea mai grava pierdere
morala este n acest caz absenta simtului responsabilitatii. Caracterul automat al refularii mpiedica, att
naintea, ct si ulterior actului, mobilizarea simtului responsabilitatii.
Activitatea moralei constiente se bazeaza pe apelul la reprimare, mijloc de aparare al Eului care permite
patrunderea n constiinta a tendintei interzise, ceea ce da nastere unui conflict constient, urmat de o decizie
asumata n mod reflectat. n acest caz, doar actul poate fi inhibat. Apelul la reprimare confera moralei
constiente o nalta calitate, care ntruneste caracterul personal al demersului, sinceritatea fata de sine nsusi,
precum si responsabilitatea.
191
Maturitatea morala, ca aspect al maturitatii psihice, presupune prevalenta moralei constiente n raport cu
morala inconstienta, a Eului fata de Supraeu, depasirea sistemului nchis al moralei datoriei neconditionate
bazat pe refulare, nlocuirea acestuia prin sistemul deschis al moralei binelui, n cadrul caruia conflictul si
deliberarea constienta preceda actul. Atingerea maturitatii morale este n acelasi timp o garantie a prezervarii
sanatatii psihice. Conflictele constiente, orict de grave, genereaza nefericire, dar nu alienare.

Mijloacele de aparare ale Eului
Teoria psihanalitica despre mijloacele de aparare ale Eului are multiple semnificatii. Cea mai generala
dintre ele consta n descrierea unei dimensiuni putin cercetate a homeostaziei psihice. Pna la aparitia
psihanalizei, aceasta dimensiune a ramas, datorita caracterului sau inconstient, inaccesibila psihologiei.
Definitie: Apararea se refera la un proces prin intermediul caruia constiinta este ferita de excitantii interni
periculosi, conflictuali (pulsiuni, dorinte, sentimente), precum si de excitantii externi foarte puternici,
posibile surse de traumatisme, scrie psihanalistul german Wohlfram Ehlers. Cu alte cuvinte, influentele
interne sau externe care ameninta integritatea si stabilitatea echilibrului bio-psiho-social al individului sunt
supuse unui proces intern de modificare, ngradire sau reprimare.
Asemeni altor concepte ale psihanalizei, mijloacele de aparare se bazeaza pe o experienta
psihoterapeutica. n terapia psihanalitica, apararea se manifesta ca rezistenta, ca neputinta de a realiza
asocierea libera (comunicarea). Desi adesea cei doi termeni sunt utilizati unul n locul celuilalt, apararea si
rezistenta nu pot fi confundate, deoarece prima tine de psihologia persoanei, n timp ce a doua, de psihologia
relatiei dintre persoane, a relatiei dintre psihanalist si analizand. n masura n care mijloacele de aparare ale
Eului sunt inconstiente, unul dintre obiectivele principale ale metodei psihanalitice l constituie
constientizarea si modificarea actiunii lor.
Pe parcursul dezvoltarii psihanalizei, teoria asupra mijloacelor de aparare ale Eului a cunoscut mai multe
restructurari. La nceput, cnd psihanaliza era, n viziunea lui Freud, o teorie a conflictului psihic ntre natura
si cultura, functia exclusiva a mijloacelor de aparare consta n controlul tendintelor pulsionale. Mai specific,
tendintele instinctuale combatute tineau de dorintele oedipiene. Ulterior, o data cu desexualizarea
inconstientului, ma gndesc n primul rnd la Alfred Adler, continuturile psihice prelucrate de mijloacele de
aparare nu mai sunt pulsionale, ci sociale (dorinta de autoafirmare, sentimentele de inferioritate etc.). Pe de
alta parte, Adler introduce noi mijloace de aparare, cum ar fi protestul viril, adecvate continuturilor psihice
de ordin social asupra carora se concentreaza psihanaliza sa.
n perioada clasica, momentul cel mai important pentru teoria psihanalitica referitoare la mijloacele de
aparare l constituie aparitia lucrarii Eul si mecanismele de aparare (1936) scrise de Anna Freud, fiica
ntemeietorului psihanalizei. Aceasta prima ncercare de sinteza se distinge prin cteva idei importante:
a) Sublinierea faptului ca mijloacele de aparare nu sunt n sine patologice, chiar daca disfunctiile psihice de
tip nevrotic sau psihotic sunt caracterizate de actiunea anumitor mijloace de aparare.
b) Stabilirea unei liste de treisprezece mijloace de aparare nsotite de definitii precise (refularea, regresia,
formatiunea reactionala, izolarea, anularea, proiectia, introiectia, ntoarcerea mpotriva propriei persoane,
transformarea n contrariu, sublimarea, identificarea cu agresorul, participarea altruista, intelectualizarea).
c) Introducerea printre obiectivele apararii a prelucrarii stimulilor care vin din realitatea externa. Astfel,
identificarea cu agresorul neutralizeaza frica provocata subiectului de obiecte din lumea exterioara.
Reamintesc ca n psihanaliza prin obiect se desemneaza persoane.
d) Asocierea predominantei actiunii anumitor mijloace de aparare cu anumite etape ale dezvoltarii. Astfel,
proiectia si introiectia presupun distinctia ntre sine si obiect. Regresia, transformarea n contrariu si
ntoarcerea mpotriva propriei persoane presupun perceperea conflictului ntre tendintele pulsionale si
necesitatea inhibarii lor. Sublimarea presupune recunoasterea de catre Eu a importantei valorilor sociale
superioare.
Dezvoltarea ulterioara a psihanalizei a adus cu sine o noua extindere a continuturilor care fac obiectul
actiunii mijloacelor de aparare. Reprezentantele sinelui si reprezentantele obiectului intra si ele n sfera de
actiune a mijloacelor de aparare. Nu numai conflictul, ca la Freud si psihanaliza freudiana, ci si deficitul are
propriile mijloace de aparare (psihologia sinelui a lui Kohut). Doua noi mijloace de aparare fac cariera n
psihanaliza contemporana: identificarea proiectiva si forcluderea. Primul, teoretizat de Melanie Klein si
reformulat de Bion, descrie plasarea de parti ale sinelui n obiect si controlul acestuia, scopul fiind
192
dominarea impulsurilor agresiv-distructive. Identificarea proiectiva a capatat o deosebita importanta n
terapia psihanalitica. Pacientii plaseaza n analist aspecte insuportabile sinelui si le traiesc n exterior. Spre
deosebire de relatia cu parintii, care, nereusind sa contina dorintele si sentimentele copilului, le resping, n
relatia psihanalitica, terapeutul le retine n sine si le ofera, n forma modificata, pacientului pentru a fi
reintroiectate.
Lacan a preluat de la Freud, din studiul fetisismului, mecanismul de aparare numit de acesta
Verwerfung (respingere), care a devenit n limba franceza forclusion, transformndu-l ntr-o cheie a
ntelegerii aparitiei disfunctiei psihotice. Forcluderea consta n eliminarea din psihic nu numai a afectelor
sau reprezentarilor, ci si a unor structuri fundamentale ale ordinii simbolice, cum ar fi numele tatalui.

1. Utilizarea mijloacelor de aparare mpotriva pulsiunilor
Pentru cei care se initiaza n psihanaliza, cea mai clara situatie pentru ilustrarea actiunii mijloacelor de
aparare o constituie lupta mpotriva instinctelor. Aceasta nu numai pentru ca psihanaliza a studiat mai
ndelung si mai profund respectivul capitol, dar si pentru ca oricine are experienta luptei constiente cu
pulsiunile, ceea ce poate constitui o premisa pentru ntelegerea aceleiasi lupte purtate n plan inconstient.
Dupa Anna Freud, motivele care determina apararea mpotriva pulsiunilor sunt urmatoarele: Din punct
de vedere cronologic, primul motiv de aparare este exterior nu numai Eului, ci si persoanei: Eul copilului se
teme de parintii care formuleaza anumite interdictii pulsionale. Cea mai cunoscuta frica a copilariei
caracterizeaza perioada oedipiana si este numita n psihanaliza frica de castrare. Dorintele afective si
erotice fata de parinti se lovesc de opozitie si chiar de amenintarile si pedepsele acestora. Din punct de
vedere practic, s-a considerat ca educatia permisiva, care ar elimina asemenea amenintari si pedepse, ar
putea prentmpina att nevroza infantila, ct si reeditarile ei la adult.
Un al doilea motiv al apararii l constituie teama pe care o inspira Supraeul si este foarte bine cunoscut pe
baza studierii nevrozei adultului. Si n acest caz, motivul apararii este exterior Eului, dar nu persoanei: Eul,
care ar fi dispus sa satisfaca tendinta pulsionala, se teme de Supraeu, ca altadata copilul de parinte. Eul se
apara de instincte (sexualitate si agresivitate) din frica de Supraeu. n astfel de situatii, terapia vizeaza
slabirea Supraeului sau restructurarea sa.
Celelalte doua motive de aparare descrise de Anna Freud apartin Eului. Unul dintre ele este frica de
intensitatea pulsiunilor, care devin extrem de puternice n anumite momente ale vietii, cum ar fi pubertatea
sau climacteriumul. La pubertate reactia fata de forta n crestere a pulsiunilor poate mbraca forma
ascetismului, care se opune nu numai satisfacerii pulsiunilor, ci si oricarei satisfaceri, mergnd pna la limita
autoconservarii (refuzul de a purta haine groase n anotimpul rece, reducerea hranei, amnarea urinarii si
defecatiei). O alta forma de aparare fata de pulsiuni caracteristica pubertatii este intelectualizarea. n loc de a
evita pulsiunile, ca n cazul ascetismului, intelectualizarea le abordeaza ntr-o forma abstracta, teoretica.
Interesele intelectuale si discutiile pe teme abstracte de tip filosofic, att de frecvente la pubertate, nu
urmaresc rezolvarea unor probleme impuse de realitate, subliniaza Anna Freud, ci mai curnd exprima
tensiunea conflictului pulsional, pe care-l traduce n termeni abstracti cu scopul de a-l controla.
Un alt motiv de aparare inerent Eului este nevoia de coerenta. Eul matur are nevoie de echilibru ntre
tendintele contradictorii: masculin-feminin, activitate-pasivitate, heterosexualitate-homosexualitate.
Rezultatul prelucrarii psihice a unor astfel de contrarii depinde, dupa Anna Freud, n primul rnd de gradul
de investire al fiecaruia.

2. Cteva mijloace de aparare
Din motive de accesibilitate ncep prezentarea ctorva dintre cele mai cunoscute mijloace de aparare ale
Eului cu rationalizarea, si nu cu refularea, care a fost primul mijloc de aparare studiat de Freud si care,
pentru un timp, a fost echivalat cu apararea n genere. Rationalizarea este accesibila n egala masura
autoobservatiei si observatiei nespecialistului.

2.1. Rationalizarea
Deoarece rationalizarea este un termen care poate fi ntlnit n diferite limbaje, inclusiv n limbajul curent,
precizarea sensului propriu-zis psihanalitic este indispensabila. Dupa Laplanche si Pontalis (Vocabularul
psihanalizei), termenul introdus de Ernest Jones n cmpul psihanalizei are urmatoarea acceptie: Procedeu
193
prin care subiectul ncearca sa dea o explicatie coerenta din punct de vedere logic sau acceptabila din punct
de vedere moral unor atitudini, idei, sentimente ale caror adevarate motive nu sunt percepute. Se vorbeste n
special de rationalizarea unui simptom, a unei compulsii defensive, a unei formatiuni reactionale. n delir
intervine pentru a-l sistematiza. n acest caz, actiunea sa este asemanatoare cu a elaborarii secundare.
Anumite lucrari de psihanaliza nu includ rationalizarea printre mijloacele de aparare ale Eului, deoarece
nu este ndreptata direct mpotriva tendintelor pulsionale, ci camufleaza n mod secundar diferite aspecte ale
conflictului. Astfel, aspecte ale comportamentului nevrotic_ tendintele autodistructive ale omului cu
sobolani_ pot fi rationalizate prin teorii estetice sau teorii referitoare la dieta, dupa cum comportamentele
neacceptate cultural (de tip homosexual masculin) pot fi rationalizate invocndu-se superioritatea
intelectualasi estetica a barbatului.
Un exemplu dintr-o psihanaliza contemporana
n sedinta a 140-a, A. comunica terapeutului emotia provocata de gnduri erotice de neconceput pentru ea:
s-a gndit cu dorinta la B., prietenul sotului, despre care a aflat ca este supradotat sexual. Se nvinovateste de
imoralitate pentru astfel de gnduri, deoarece sotia trebuie sa fie fidela sotului nu numai cu fapta, ci si cu
gndul. Pna la sfrsitul orei se dovedeste ca de fapt considerentele morale sunt folosite ca rationalizare
pentru sentimentele de inferioritate provocate de obezitatea ei. O femeie care arata ca mine nu poate avea
aventuri. Pentru imaginea de sine este mult mai avantajos sa se considere o fiinta morala, dect sa
recunoasca faptul ca, din cauza nfatisarii, nu are succes.

2.2. Refularea
Nu este doar primul mijloc de aparare al Eului studiat de Freud, att de important nct a fost asimilat,
pentru un timp, apararii, ci si unul dintre termenii centrali ai psihanalizei, corelativ termenului de
inconstient. Pna n 1915, Freud a considerat ca inconstientul este echivalent cu refulatul, cu istoria infantila
a libidoului. Chiar daca ideea de refulare, precum si termenul respectiv circulau n filosofia si psihologia
epocii (Schopenhauer, Nietzsche, Herbart), n psihanaliza a fost introdus pe baza experientei
psihoterapeutice a lui Freud legata de isterie. n masura n care inconstientul este prezent si n alte tulburari
psihice, se poate afirma ca refularea participa la procesul defensiv caracteristic fiecareia. Mai mult, deoarece
fiecare om are inconstient, este legitim sa consideram refularea ca fiind un proces psihic universal. n
acceptia freudiana, refularea este un mijloc de aparare ndreptat mpotriva reprezentantilor pulsiunii
(gnduri, imagini, amintiri).
Dupa . Roudinesco si M. Plon, prin refulare trebuie sa ntelegem procesul care vizeaza mentinerea n
inconstient a tuturor ideilor si reprezentarilor legate de pulsiuni si a caror realizare, producatoare de placere,
ar afecta echilibrul functionarii psihice a individului, devenind sursa de neplacere.
n studiul din 1915, intitulat Refularea, Freud descrie trei timpi ai refularii. Primul dintre ele,
refularea originara, este un moment ipotetic, postulat pornindu-se de la efectele sale (Laplanche,
Pontalis). Majoritatea refularilor se produc prin actiunea conjugata a instantei interdictive (Supraeu) si a
atractiei exercitate de alte continuturi inconstiente. Cum exista si continuturi inconstiente care nu s-au
format prin atractia altor formatiuni inconstiente, Freud a presupus actiunea unei refulari originare sau
primare, care intervine foarte de timpuriu ca reactie la intensitatea extrema a stimulilor care strapung filtrul
de excitatii.
Refularea secundara sau refularea propriu-zisa ndreptata mpotriva reprezentantilor pulsiunii este
momentul cel mai bine studiat n psihanaliza freudiana. n sfrsit, ntoarcerea refulatului, cel de-al treilea
timp, descrie revenirea n constient ca simptom, vis, act ratat, opera de arta etc. a continuturilor refulate.

2.3. Regresia
Ca si refularea, regresia este unul dintre termenii cei mai importanti ai psihanalizei, desemnnd att
procese normale, ct si patologice. Asa cum refularea este considerata, n freudism, mijlocul de aparare
mpotriva tendintelor oedipiene specific isteriei, regresiei i se atribuie acelasi rol n nevroza obsesionala.
n general, prin regresie se desemneaza procesul psihic prin intermediul caruia un subiect individual sau
colectiv se ntoarce la un nivel anterior al dezvoltarii psihice, fie ca este vorba de gndire, sentiment,
comportament. Regresia este prezenta nu doar n viata cotidiana (ntotdeauna exista posibilitatea si tentatia
de a ne ntoarce la copilul din noi) sau n procesele patologice (n conceptia clasica asupra nevrozei
194
reprezentata de O. Fenichel, din procesul patogen face parte regresia spre punctele de fixatie din dezvoltarea
libidoului n fata dificultatilor vietii actuale), ci si n terapia psihanalitica, atunci cnd transferul pacientului
exprima fantasmele sale inconstiente care tin de copilaria sa.
Regresia poate fi globala, cnd cuprinde ntreaga personalitate, sau partiala, cnd vizeaza doar un aspect
al Eului sau al dezvoltarii libidinale. De asemenea, ea poate fi stabila sau fluctuanta, maligna sau benefica,
n serviciul Eului (M. Balint). n viata cotidiana sau n creatia artistica, regresia temporara poate fi salutara
pentru depasirea impasurilor existentiale sau estetice.
Dupa Freud, regresia este topica atunci cnd parcurge n sens invers sistemele psihice orientate ntr-o
directie determinata. Visul este terenul cel mai propice pentru manifestarea acestui tip de regresie: daca n
starea de veghe excitatiile evolueaza dinspre perceptie spre motilitate, n vis, gndurile regreseaza spre
sistemul de perceptie, exprimndu-se n special sub forma imaginilor senzoriale. Regresia mai poate fi
temporala, cnd subiectul revine la etape depasite ale dezvoltarii (libidinale sau ale Eului). n sfrsit, Freud
vorbeste si de o regresie formala, cnd subiectul se ntoarce la niveluri inferioare din punctul de vedere al
complexitatii, structurarii si diferentierii (Laplanche, Pontalis). n opinia mea, ar fi necesara o mai atenta
diferentiere a ultimelor tipuri de regresie, deoarece, la prima vedere, regresia temporala presupune, cel putin
n anumite cazuri, regresia formala.

2.4. Formatiunea reactionala
Descoperita de Freud prin studiul nevrozei obsesionale, formatiunea reactionala este definita de
Laplanche si Pontalis ca atitudine sau comportament opus ca sens unei dorinte pulsionale refulate si
constituit ca reactie la aceasta. Ca exemplu paradigmatic, cei doi psihanalisti francezi, autori ai celebrului
Vocabular al psihanalizei, se refera la pudoarea care se formeaza ca reactie la tendintele exhibitioniste.
Formatiunea reactionala nu este apanajul nevrozei obsesionale sau al personalitatii obsesionale; o putem
ntlni frecvent att n isterie, ct si n viata cotidiana normala, unde are doar un caracter punctual, fara a
atinge generalitatea si constanta din primul caz. n isterie, de exemplu, formatiunea reactionala vizeaza doar
anumite situatii: tandretea excesiva a mamei fata de copii pe care de fapt i uraste.
n cazul nevrozei obsesionale si al personalitatii obsesionale, tendintele instinctuale combatute tin de
stadiul sadic-anal al dezvoltarii libidinale. Ordinea, curatenia, mila nlocuiesc dezordinea, murdaria,
cruzimea. n viata cotidiana, trasaturile de caracter care au la baza formatiuni reactionale sunt usor de
recunoscut datorita exagerarii care defineste calitatea morala respectiva, iar n functie de natura acestei
calitati se poate deduce natura pulsiunii combatute. Astfel, daca veti ntlni o persoana extrem de politicoasa
si prevenitoare sau, cum se mai zice, extrem de urbana, excesul atitudinii sale va poate autoriza sa
presupuneti ca este vorba de o formatiune reactionala care este menita sa combata agresivitatea, ostilitatea.

2.5. Identificarea cu agresorul
Ca si n cazul rationalizarii sau refularii, identificarea este un termen care apartine mai multor limbaje.
Acceptia psihanalitica subliniaza aspectul inconstient al fenomenului. n sens freudian este vorba de
procesul inconstient trait de Eu n momentul n care, urmarind un scop defensiv, se transforma ntr-un aspect
al obiectului. Faptul ca fiul reproduce comportamentul tatalui sau disparut nu constituie un exemplu de
identificare n situatia respectiva. Daca nsa acelasi fiu cade prada unui lesin cu caracter isteric, faptul
constituie un indiciu al identificarii cu reprezentarea inconstienta a tatalui mort, de care ncearca sa se apere,
scrie psihanalistul francez Nasio.
Teoria psihanalitica distinge mai multe tipuri de identificare: primara, secundara, totala, partiala. n
identificarea primara, caracteristica nceputului vietii si de aceea ipotetica, subiectul, care percepe
obiectul prin intermediul gurii, ochilor, urechilor, pielii, devine una cu acesta atunci cnd el dispare din
cmpul perceptiei. Identificarile secundare sunt asociate acelor etape de dezvoltare care presupun
diferentierea ntre interior si exterior, ntre subiect si obiect. Scopul lor este de a face suportabila o pierdere
sau o tendinta agresiva orientata mpotriva obiectului.
Daca primul criteriu de clasificare era temporal, al doilea se refera la amploarea identificarii. n cazul
identificarii totale sau narcisice, iubirea de obiect este nlocuita prin preluarea integrala a obiectului n sine.
Mi se pare concludent un exemplu oferit tot de psihanalistul Nasio: un baietel care se atasase puternic de o
pisica afla ntr-o zi ca tovarasul sau preferat de joc a murit ntr-un accident de masina. O saptamna mai
195
trziu, copilul adopta un comportament de pisica: miauna, se deplaseaza asemeni unei pisici. Imaginea
obiectului iubit, pierdut si recuperat prin identificare, ar fi de fapt propria sa imagine, pe care a proiectat-o si
investit-o afectiv asupra unui obiect. De aici denumirea de identificare narcisica.
Specificul identificarii partiale este dat, asa cum arata denumirea, de faptul ca preluarea vizeaza doar un
aspect al obiectului. Astfel, Dora, celebra pacienta a lui Freud, se identifica cu doamna K., amanta tatalui ei,
doar n calitate de fiinta dezirabila sexual. Identificarea partiala poate avea ca obiect nu numai un aspect al
persoanei celuilalt, ci si o emotie presupusa a-i apartine. Aceeasi Dora se identifica cu emotia orgasmului pe
care o fantasmeaza a se produce n relatia sexuala dintre doamna K. si tatal ei.
Functia defensiva a identificarii, orientata aici spre un obiect exterior, este deosebit de evidenta n cazul
formei cunoscute sub numele de identificare cu agresorul. Cteva exemple mprumutate de la Anna Freud,
toate tinnd de psihanaliza copilului, pun ntr-o lumina clara aspectul amintit.
a) Un elev este ndrumat catre psihanalist datorita grimaselor pe care le facea cnd era certat de profesorul
sau, ceea ce producea ilaritate n clasa. Analiza a ajuns la concluzia ca grimasele tnarului nu erau altceva
dect imaginea deformata a trasaturilor modificate de mnie ale profesorului. Tnarul si domina frica
inspirata de profesor prin imitarea involuntara a agresorului.
b) O fetita care nu avea curaj sa parcurga holul ntunecat al locuintei descopera spontan solutia, pe care i-o
comunica entuziasmata fratelui mai mic: pentru a trece fara frica prin hol este suficient sa te comporti
asemenea stafiilor presupuse a bntui locul. Transformarea Eului propriu n obiectul temut duce la nlocuirea
fricii prin siguranta placuta.
c) Functia defensiva este asigurata nu numai de identificarea, de obicei partiala, cu obiectul care inspira
frica. Acelasi efect l are si identificarea cu actul agresiv. Este cazul unui baietel care se identifica, dupa un
tratament stomatologic dureros, cu actiunea cauzatoare de suferinta a medicului. Ajuns la psihanalista,
baietelul ncepe sa distruga obiectele din cabinet: mai nti o guma pe care o taie cu cutitul, apoi o rola cu
sfoara, precum si creioanele pe care le ascute, pentru a le rupe vrfurile. Datorita naturii sale, identificarea
cu agresorul joaca un rol important n situatia oedipiana ca mijloc de aparare mpotriva fricii de castrare.
Contributia sa la cristalizarea Supraeului este importanta.

2.5.1. Identificarea cu agresorul n situatii-limita*
n situatii-limita, identificarea cu agresorul poate produce fenomene irationale, de nenteles fara aplicarea
perspectivei psihanalitice, apta sa deconstruiasca edificiile inconstientului. Modificarile psihice produse de
experimentul Pitesti, prin care s-a urmarit reeducarea tinerilor anticomunisti ntemnitati la sfrsitul
anilor 40 la nchisoarea din Pitesti, alcatuiesc mpreuna un astfel de produs bizar, pe deplin tragic din punct
de vedere moral. Trebuie sa va spun de la nceput ca spalarea de creier realizata la Pitesti nu a urmarit doar
obtinerea unei adeziuni superficiale la comunism din partea ctorva dintre oponentii sai cei mai tineri, ci
producerea unei adevarate metamorfoze, a unei convertiri sau mutatii, cum o numeste Marcel Petrisor,
unul dintre detinutii supravietuitori. Din nefericire pentru conditia umana, experimentul Pitesti a avut un
succes deplin: toti cei care au trecut pe la Pitesti s-au transformat din opozanti n sustinatori convinsi ai
comunismului.
Cea mai spectaculoasa, dar si cea mai dureroasa expresie a mutatiei profunde si durabile realizate n
nchisoarea de la Pitesti consta n transformarea victimelor n calai. Astfel, fostul student la medicina Pop
Cornel este ntlnit n nchisoarea de la Gherla de D. Bacu, autorul uneia dintre cele mai tulburatoare
descrieri a ororilor de la Pitesti (Pitesi, Editura Atlantida, 1991). Pe Bacu l impresioneaza nu numai urmele
fizice ale metodelor reeducarii, ci si cele morale, mult mai grave. La Gherla trecea drept delatorul cel mai
periculos,pentru ca peste ctiva ani sa sfrseasca n fata plutonului de executie, condamnat de tribunalul
comunist care a judecat atrocitatile de la Pitesti.
Dupa acelasi D. Bacu, toti cei care au fost supusi reeducarii au cedat si au devenit la rndul lor
tortionari. Doar cei care au murit n timpul schingiuirilor sau cei care, profitnd de neatentia tortionarilor, au
reusit sa se sinucida au scapat nentinati. Rezistenta individuala sau colectiva a fost nu numai inutila, ci si
daunatoare, profunzimea si durabilitatea convertirii fiind direct proportionala cu intensitatea rezistentei.
Fostul student anticomunist Pop Cornel, transformat ulterior n tortionar feroce, s-a numarat printre cei care
s-au mpotrivit energic si timp ndelungat reeducarii.
196
Mutatia urmarita si obtinuta de experimentul Pitesti a avut nu numai un aspect comportamental
(transformarea vicitmei n calau), ci si unul spiritual adeziunea intima la ideologia comunista. Unul dintre
personajele din Fortul 13 (Editura Meridiane, 1991), carte scrisa de Marcel Petrisor, si reaminteste ca
devenise, n urma detentiei si metodelor folosite, un adept intim al comunismului si ca burghezia i aparea
atunci drept cel mai monstruos lucru de pe lume. D. Bacu l ntlneste n 1951 pe studentul Cucole
Gheorghe, care fusese reeducat la Pitesti n iarna lui 1949/1950, si este frapat nu att de schimbarea
fizicasi psihica a fostului sau cunoscut (echilibrul interior zdruncinat si bolnav de stomac), ci de
metamorfoza sa spirituala: facea apologia comunismului, n contradictie cu convingerile sale anterioare.
De asemenea, valorile morale la care aderasera cei supusi experimentului Pitesti au fost combatute cu
succes. Cel mai dramatic efect al reeducarii n acest plan a fost, poate, distrugerea sentimentului filial si a
afectiunii care leaga rudele ntre ele. La Canal, un produs al reeducarii comuniste si ntmpina mama,
venita sa-l viziteze, cu urmatoarele cuvinte: Pleaca de aici curva, din cauza educatiei pe care mi-ai dat-o
acasa am ajuns la Canal. Nu vreau sa te mai vad. Eu nu am mama. (D. Bacu, Pitesti)
Faptul ca modificarile de personalitate produse de reeducarea de la Pitesti s-au mentinut, n universul
concentrationar, si dincolo de momentele de maxima represiune, precum si n sfera vietii penitenciare, cnd
supravietuirea nu mai depindea de respectarea comandamentelor interiorizate n nchisoare, demonstreaza
ct se poate de concludent ca reeducarea a condus la modificari pe ct de profunde, pe att de durabile.
Cnd delatiunea devine gratuita, adevarat scop n sine, iar tradarea rasplateste ncrederea, putem spune ca
dezumanizarea a devenit o a doua natura.
Cum spuneam la nceput, mutatia, metamorfoza sau convertirea au fost produse, n primul rnd,
datorita actiunii identificarii cu agresorul, la care s-a adaugat actiunea regresiei si a refularii, alte doua
importante mijloace de aparare ale Eului. Aceasta sumare a efectelor celor trei mijloace de aparare a fost
posibila si necesara pentru a supravietui psihic n conditiile-limita impuse de experimentul Pitesti. n
continuare voi ncerca sa evidentiez legatura dintre metodele reeducarii si afectul lor psihic.
Spaima indescriptibila, cum o numeste Marcel Petrisor, pare sa fie starea dominanta n perioada
reeducarii si n acelasi timp factorul care a impus apelul la identificarea cu agresorul. Pe fondul unei
subalimentatii extreme, detinutii treceau prin cele patru etape ale reeducarii (demascarea externa,
demascarea interna, demascarea morala public asi activitatea de tortionar) prin intermediul torturii. n
Fenomenul Pitesti (Humanitas, 1990), Virgil Ierunca arata ca tortura nentrerupta era cheia
experimentului. n fiecare etapa, marturisirile erau ntrerupte de torturi. Nici chiar cei care devenisera
tortionari nu erau scutiti de ele. Dar nu bataia care culmina cu doborrea pe ciment si calcarea victimei n
picioare (Fortul 13) si alte forme clasice de schingiuire, cum ar fi arderea cu tigara a diferitelor parti ale
corpului, smulgerea unghiilor etc. au singularizat torturile de la Pitesti, ci inovatiile n materie aduse de
sinistrul Turcanu. Printre ele, tortura permanenta pare a fi o premiera absoluta n universul concentrationar
comunist. Ziua si noaptea, anchetatorul si victima sa traiau n aceeasi celula pe ntreaga perioada a
reeducarii. Noaptea puteai dormi, e drept, dar numai pe spate, complet gol, cu minile ntinse deasupra
paturii. Iar daca, prin somn, faceai o miscare sau ncercari sa te ntorci erai lovit direct n cap cu bta de un
reeducator care facea de planton, scrie Virgil Ierunca n Fenomenul Pitesti. La crearea unei stari de frica
maxima si permanenta a contribuit mbinarea torturii fizice cu distrugerea morala. Credinta n Dumnezeu a
constituit una dintre tintele preferate ale distrugerii morale. Dupa D. Bacu, prigoana mpotriva crestinismului
din nchisoarea Pitesti a depasit-o n intensitate pe cea din perioada nceputurilor vietii crestine. Nu numai
sentimentele care leaga rudele ntre ele erau subminate, ci mai ales prietenia. Se cerea denigrarea celui mai
bun prieten, dar si lovirea sa. Uneori lepadarea de prietenie a mbracat forme cu adevarat dementiale. D.
Bacau descrie n cartea Pitesti o scena incredibila: Studentul Oprisan Costache a fost luat din salonul
bolnavilor de oftica si adus ntr-o celula de la temnita grea pentru a palmui si a fi palmuit la rndul sau de cel
mai bun prieten al lui.
Nu este de mirare ca, lipsiti de orice posibilitate de rezistenta fizica sau morala n fata agresiunii
tortionarilor, studentii ntemnitati la Pitesti au cedat, uneori dupa o rezistenta de cteva luni, presiunilor
externe. Doar identificndu-se cu agresorul au putut ndeparta frica pe care le-a inspirat-o reeducarea
comunista o adevarata scoala a groazei.
Apelul la acest mecanism de aparare a fost favorizat de starea de regresie psihica indusa de aceleasi
conditii de detentie ireal de inumane de la penitenciarul din Pitesti. Alaturi de tortura fizica si morala,
197
combinate cu imposibilitatea sinuciderii, umilinta extrema a participat cu siguranta la inducerea unei regresii
maxime, la crearea unui sentiment de neputinta absoluta caracteristic primei etape a copilariei. Ce poate
simti un adult caruia nu i se lasa dect 30-60 de secunde pentru satisfacerea nevoilor excretorii, iar daca
depaseste timpul prescris este brutalizat, asa cum s-a ntmplat n faza demascarii? Cei care nu reuseau sa
termine n timpul prevazut erau trasi afara de guler, batuti si dusi la celula, unde trebuiau sa astepte fie
pna seara, fie pna a doua zi dimineata, aflam de la D. Bacu. Si, n sfrsit, ce poate simti un adult care e
silit sa-si spele n gura lenjeria intima murdara de fecale sau sa-si scufunde capul n hrdaul cu urina, fara sa
se poata refugia n moarte?
Actiunea identificarii cu agresorul si a regresiei a fost facilitata de colaborarea unui alt mecanism
inconstient de aparare al Eului refularea. Dar nu n acceptia psihanalizei clasice, pentru care refularea
vizeaza exclusiv tendintele instinctuale, n special cele legate de sexualitatea infantila, ci ntr-o acceptie
largita, conform careia refularea poate viza orice continut, n orice moment al vietii, daca produce conflicte.
n cazul experimentului Pitesti a fost vorba de refularea valorilor pozitive, care n conditiile date devenisera
sursa de conflicte majore. n special demnitatea a fost, dupa D. Bacu, vizata de refulare.
Asemenea oricarei refulari, refularea valorilor pozitive este amenintata de ntoarcerea refulatului. Toti
studentii de la Pitesti au trait avertismentul tulburator, care venea din adncul fiintei lor, ca ceva nu este la
locul lui, cum scrie D. Bacu, n noua ordine a constiintei, iar cnd circumstantele vietii lor au permis-o,
valorile alungate n inconstient au revenit n multe cazuri, desi nu n toate, la suprafata.
Celui care s-ar apara n fata fragilitatii conditiei umane (toti cei supusi reeducarii s-au transformat mai
devreme sau mai trziu n tortionari) invocnd semnificatia limitata a mutatiilor obtinute la Pitesti (universul
unei nchisori politice de la nceputul anilor 40) i-as pune ntrebarea daca nu cumva experimentul social
comunist a creat si el un univers concentrationar extins la nivelul unei tari sau al unui grup de tari (lagarul
socialist) care a apelat la metode sociale coercitive sau represive generatoare de frica n proportii de masa
(frica de restructurare, frica de securitate, frica de delatiune). n asemenea conditii, adeziunea la organizarea
sociala de tip comunist reprezinta o forma de identificare cu agresorul, favorizata de infantilizarea indusa de
totalitarism prin dependenta economica absoluta de statul parinte, monopartidism si controlul vietii
spirituale, precum si de refulare a valorilor noncomuniste, alungate n egala masura din constiinta colectivasi
cea individuala.

2.6. Proiectia
Si proiectia este un termen care poate fi ntlnit n mai multe limbaje. Sensul psihanalitic este excelent
exprimat de Laplanche si Pontalis n al lor Vocabular al psihanalizei. Aici, prin proiectie trebuie se ntelege
procesul psihic prin care subiectul expulzeaza din sine si localizeaza n afara sa, n persoane sau lucruri,
calitati, dorinte, sentimente care i apartin, dar pe care nu le cunoaste sau refuza sa le accepte.
Freud si psihanalistii care i-au dezvoltat ideile considera proiectia ca fiind un mijloc de aparare arhaic
care actioneaza n paranoia, dar si n fobie, putnd fi ntlnit si n modurile de gndire normala, precum si n
acelea care produc religiile primitive (animismul) si superstitiile. n general vorbind, construirea unei
realitati suprasensibile este rezultatul proiectiei. Tocmai de aceea lumea suprasensibila poate fi reconvertita
ntr-o psihologie a inconstientului. n esenta, att Freud, ct si Jung mpartasesc acelasi punct de vedere n
privinta rolului jucat de proiectie n producerea religiilor, diferenta constnd n modul de concepere al
continuturilor psihice proiectate: la primul este vorba despre continuturi ale inconstientului personal, n timp
ce la Jung, de continuturi ale inconstientului colectiv (arhetipuri).
n ceea ce priveste rolul defensiv al proiectiei exista importante asemanari cu refularea: ambele si
limiteaza actiunea la a mpiedica perceperea tendintei pulsionale generatoare de neplacere, spre deosebire de
transformarea n contrariu (a pasivitatii n activitate), de exemplu, care intervine n procesul pulsional,
modificndu-l. Spre deosebire de refulare, n cazul careia pulsiunea este trimisa napoi n Se, n proiectie ea
este trimisa n lumea externa (Anna Freud). Dupa anumiti psihanalisti, proiectia ar precede, n dezvoltarea
ontogenetica, refulararii n legatura cu impulsurile agresive.
Exemple:
a) n viata cotidiana, proiectia este omniprezenta n relatiile interumane. De multe ori, ea joaca un rol
negativ, tensionndu-le, ca n cazurile n care unul dintre partenerii cuplului proiecteaza asupra celuilalt
tendintele sale inconstiente de infidelitate. Alteori, rolul proiectiei poate fi pozitiv, din punct de vedere
198
social, nu si din punctul de vedere al individului, ca n cazul participarii altruiste. Destinul uneia dintre
pacientele Annei Freud poate ilustra excelent acest tip de proiectie benefica social. Tnara profesoara care a
devenit pacienta Annei Freud era dominata n anii copilariei de doua dorinte puternice: sa aiba haine
frumoase si copii multi, cnd va fi mare. n anii maturitatii, cnd a intrat n analiza, era nsa necasatorita,
fara copii si mbracata saracacios. Nu manifesta ambitie si nici invidie. Ca adult, s-a dezvoltat ntr-un sens
opus dorintelor din copilarie.
Pe de alta parte, saracia propriei vieti sexuale n-o mpiedica sa urmareasca cu interes viata amoroasa a
prietenelor si colegelor. Lipsa de interes pentru propria vestimentatie nu o mpiedica sa participe activ la
proiectele vestimentare ale altora. Lipsa propriilor copii era dublata de interes si participare la viata si
educatia copiilor altor oameni. Alegerea profesiei (reamintesc ca era profesoara) a fost determinata tocmai
de modul ei de a fi.
Analiza relatiilor infantile ale pacientei cu parintii explica metamorfoza sa de la vrsta matura. Formarea
unui Supraeu foarte puternic i-a interzis satisfacerea dorintelor de copil, dorinte care nu au fost nsa refulate,
ci realizate prin delegatie n lumea exterioara. Anna Freud nu ofera o explicatie multumitoare a preferintei
acordate proiectiei de psihicul pacientei. Ati putea dumneavoastra avansa o ipoteza? n exemplul urmator o
asemenea explicatie este posibila.
Piesa Cyrano de Bergerac de Edmond Rostand reprezinta cel mai concludent exemplu literar pentru
participarea altruista datorata proiectiei. Va reamintesc ca personajul principal este un nobil francez, bine
cunoscut datorita inteligentei si curajului sau, poet si ofiter, care considera ca nu are acces la iubirea
femeilor din cauza unui nas extrem de urt. Prin urmare, nu o interdictie morala (Supraeu sever), ci un
defect fizic l face sa renunte la satisfacerea directa a dorintelor sale. ndragostindu-se de frumoasa sa
verisoara Roxana, si va trai iubirea prin delegatie, proiectndu-si aspiratiile asupra unui tnar si frumos
coleg pe nume Cristian. Renuntarea la satisfacerea propriilor dorinte si trairea lor prin intermediar apar n
modul cel mai sugestiv n scena nocturna de sub balconul Roxanei, femeia iubita de cei doi barbati. Cyrano
i sopteste lui Cristian cuvintele menite sa-i asigure succesul iar uneori, profitnd de ntuneric, i se substituie.
n razboi, Cyrano l protejeaza pe Cristian, n loc de a-si apara propria viata. Cnd Cristian este ucis, Cyrano
renunta la iubirea sa pentru Roxana, pe care n-o putea trai dect prin delegatie.
b) Din universul psihopatologiei, exemplul paradigmatic l constituie cazul presedintelui de tribunal
Schreber, unul din cele cinci cazuri celebre ale lui Freud. Scris n 1911, pe baza cartii autobiografice a
pacientului intitulata Memoriile unui bolnav de nervi (1903), textul lui Freud exista n momentul de fata si n
limba romna, n seria operelor publicate de Editura Trei (vol. 7). Patologia este grava, diagnosticata de
Freud ca paranoia.
Cum reiese din relatarile pacientului, prima faza a bolii a durat aproximativ un an si s-a ncheiat cu o
remisie completa, considerata de Schreber vindecare. Psihiatrul care l-a tratat, Flechsig, a diagnosticat
maladia drept ipohondrie grava. n momentul primei crize, pacientul era casatorit, sotia pacientului fiindu-i
recunoscatoare psihiatrului pentru reusita tratamentului. Pe parcursul primului puseu nu s-a manifestat nici
un element delirant mistic.
ntre prima si a doua decompensare psihotica s-au scurs opt ani fericiti. Singura umbra a vietii sotilor
Schreber a fost faptul ca nu aveau copii. n acest interval a visat de mai multe ori ca este din nou bolnav, iar
ntr-o dimineata, aflndu-se ntre somn si veghe, i-a trecut prin minte ideea ca ar fi minunat sa fie o femeie
n timpul actului sexual.
A doua faza a bolii, care a debutat cu o insomnie grava, l-a adus din nou pe Schreber n clinica
profesorului Flechsig. De data aceasta starea i s-a agravat. Curnd au aparut ideile delirante de persecutie,
caracteristice pentru paranoia, care treptat au luat o forma mistica. Fusese persecutat de diferite persoane
printre care se afla si psihiatrul Flechsig, numit de pacient asasin de suflete. Apoi se considera a fi n
relatii directe cu Dumnezeu, iar diavolul si batea joc de el. Vedea aparitii miraculoase, auzea o muzica
sfnta.
La un an de la debutul celei de a doua faze, boala a luat forma definitiva. Schreber a elaborat un sistem
delirant de nuanta religioasa. Era chemat sa devina mntuitorul lumii si sa-i redea fericirea pierduta.
Misiunea sa putea fi realizata doar dupa ce s-ar fi transformat n femeie. Aceasta metamorfoza nu depindea
de vointa sa, ci corespundea unei necesitati a ordinii universale. El urma sa fie obiectul exclusiv al
miracolelor divine, omul cel mai deosebit care a trait vreodata pe pamnt.
199
n acest moment al dezvoltarilor sale, Freud ntrerupe cursul consideratiilor referitoare la pacient, pentru
a evidentia deosebirea dintre psihiatrii vremii si psihanalist, deosebire care, n anumite cazuri, si mai
pastreaza si astazi actualitatea. Oricum, n societatea contemporana occidentala, dar si n cea romneasca,
unde exista psihiatri care sunt n acelasi timp si psihanalisti, valabilitatea ideilor lui Freud este mult
restrnsa. Interesul psihiatrului se epuizeaza, sustine ntemeietorul psihanalizei, la un nivel descriptiv, cnd
a constatat efectele delirului si a evaluat influenta sa asupra comportamentului. Psihanalistul este preocupat
de ntelegerea fenomenelor: el va ncerca sa cunoasca mobilurile si modalitatile acestei transformari.
Dar daca psihanalistul este preocupat de ntelegerea patologiei psihotice, nu numai nevrotice, care este
ipoteza avansata de Freud pentru delirul lui Schreber si paranoia n general?
Prima operatie realizata de ntemeietorul psihanalizei este de a reorganiza materialul psihiatric. Dintre
cele doua elemente ale delirului rolul de mntuitor si transformarea n femeie , cel de-al doilea este
esential. Emascularea constituie delirul primar. La nceput ea a fost resimtita ca o persecutie si insulta grava
si abia n ultima faza a fost pusa n relatie cu tema mntuirii. Nu este lipsit de importanta sa subliniez,
mpreuna cu Freud, ca la nceput persecutorul a fost profesorul Flechsig, abia apoi Dumnezeu lundu-i locul.
(Dumnezeu a fost complice sau chiar instigatorul asasinarii sufletului presedintelui Schreber, abandonarii
corpului sau prostitutiei.)
Momentul acceptarii emascularii prin punerea sa n legatura cu un scop al ordinii universale marcheaza
reconcilierea cu ideea deliranta esentiala. O alta dovada despre importanta acestei idei este faptul ca dupa a
doua remitere, care s-a produs la alti sase ani de la a doua criza, ideea emascularii este singura care si-a
pastrat eficienta asupra comportamentului: n anumite momente, presedintele Schreber se complacea n a se
contempla n oglinda cu torsul gol, mpodobit cu coliere, panglici etc. nca o dovada n favoarea aceleiasi
idei este, dupa Freud, ca nici un aspect al bolii nu este descris de pacient cu attea amanunte ca
transformarea n femeie: nervii corpului sau sunt nervi ai voluptatii feminine, corpul sau are conturul unui
corp de femeie.
Interpretare:
ntelegerea delirului presedintelui Schreber este continuta n interpretarea data de Freud, interpretare n
care proiectiei i revine un rol central. Problema psihica pentru care Schreber gaseste o solutie psihotica este
un puseu al libidoului homosexual pasiv, care l-a avut ca obiect pe medicul curant (psihiatrul Flechsig).
Fantasma de a fi femeie, care apare la un moment dat pe deplin constient, trezeste n Schreber o puternica
rezistenta si este refulata, respinsa n inconstient. Urmatoarea operatie defensiva a fost de a o transforma n
contrariul sau: dorinta homosexuala pasiva s-a transformat n frica de a nu se abuza sexual de el, iar
psihiatrul Flechsig a devenit, din obiect al iubirii, persecutor. A urmat a treia operatie defensiva: proiectia n
exterior a continuturilor inconstiente, datorita careia o perceptie interna reprimata ajunge la constiinta ca o
perceptie a lumii externe. Am putea presupune ca proiectia a devenit necesara datorita dificultatilor pe care
le-a avut pacientul de a mentine refularea. Datorita tuturor acestor operatii, ncununate de transformarea
emascularii ntr-un imperativ cosmic, pacientul reuseste sa atinga o stare de echilibru satisfacatoare cea
de a doua remitere.
Cercetarile psihanalitice ulterioare asupra paranoiei efectuate de Jung si Ferenczi au condus la concluzia
ca, indiferent de rasa si sex, cauza bolii a fost esecul de a controla homosexualitatea inconstienta ntarita
dintr-un motiv conjunctural.

2.7. Un exemplu integrator
n dictionarul de psihanaliza coordonat de Wolfgang Mertens si Bruno Waldvogel (Handbuch
psychanalitischer Grundbegriffe) exista un exemplu clinic ipotetic (creat de autori) folosit pentru a ilustra
actiunea diferitelor mijloace de aparare, de la cele mai primitive la cele mai evoluate, urmnd ierarhia
stabilita de Vaillant (1992). Deoarece mi s-a parut o ilustrare convingatoare, l reproduc ntr-o forma
rezumativa.
Pacienta imaginara este o femeie de 37 de ani care a fost parasita de sotul ei dupa ce timp de 7 ani a
facut eforturi considerabile, dar infructuoase de a ramne nsarcinata. Imediat dupa aceasta, s-a mbolnavit
de astm bronsic, ceea ce a necesitat o perioada de spitalizare. Psihoterapeutului care a tratat-o n spital i-a
comunicat sentimentul de inferioritate pe care l-a avut ntotdeauna fata de sora sa mai mica, ntre timp mama
a trei copii. nainte de a o parasi, sotul pacientei si-a exprimat nca o data dorinta de a avea copii.
200
Aparare psihotica (proiectie paranoica):
n primele zile de internare, nainte de a vorbi cu psihoterapeutul, pacienta a sunat-o pe o prietena care lucra
la politie pentru a reclama o asistenta din spital care ar fi avut intentia de a-i administra medicamente care
sa-i permita sa-i controleze gndurile. Respectiva asistenta a fost cu siguranta platita de sotul ei. n perioada
respectiva a refuzat ntr-adevar medicamentele pentru astm, desi crizele o nspaimntau. Prin aceasta
aparare, pacienta si proiecteaza agresivitatea inconstienta asupra obiectului (sotului) si este pe deplin
convinsa ca pericolul vine de la acesta.
Aparari imature:
a) ntoarcerea mpotriva propriei persoane: dupa ce un tnar medic a dovedit o anumita nendemnare n a-i
pune o perfuzie, pacienta i-a comunicat asistentei de noapte ca i pare deosebit de rau ca i creeaza probleme
tnarului medic. A fost foarte impresionata cnd asistenta l-a ironizat pe medic, nemaindraznind apoi s-o
cheme pe asistenta, desi lichidul din recipient se epuizase, pna cnd frica a devenit insuportabila.
Justificarea a fost ca nu mai vrea sa creeze probleme celorlalti. n acest caz, pacienta ntoarce agresivitatea
masiva mpotriva propriei persoane, n loc sa exprime o parte din ea la adresa personalului medical.
b) Refuzul realitatii exterioare: n spital, pacienta povesteste vecinei de camera ca are un sot minunat, care a
preluat toate grijile casei n perioada bolii. Sotul i telefoneaza foarte des pentru a o asigura ca fiului lor i
merge foarte bine, asa nct nu trebuie sa-si faca nici o grija. Pacienta se apara de situatia exterioara (si
interioara) n care se afla, negnd realitatea si nlocuind-o cu o realitate imaginara.
Aparari nevrotice:
a) Refulare: dupa externare, a solicitat ajutorul unui alt psihoterapeut, recomandat de psihoterapeuta din
clinica. Cnd noul psihoterapeut o roaga sa-i aminteasca numele primei psihoterapeute, i este imposibil sa
si-l aminteasca. i sta pe limba, dar nu reuseste. Este important de precizat ca despartirea de prima
psihoterapeuta a fost extrem de dureroasa. Pacienta ndeparteaza automat din constiinta gnduri, afecte si
impulsuri legate de prima psihoterapeuta, ceea ce face cu neputinta reamintirea numelui.
b) Formatiune reactionala: cnd sora ei a antrenat-o ntr-o discutie despre sotul care a parasit-o, i-a spus ca
de fapt i este recunoscatoare pentru ca n felul acesta nu se mai simte obligata sa aiba copii. n aceeasi
discutie, scoate n evidenta avantajele situatiei de a nu avea obligatii familiale. Pacienta manifesta fata de
sotul ei sentimente opuse sentimentelor reale pe care acesta i le inspira.
c) Izolare: cnd noul terapeut avanseaza cu prudenta ipoteza ca citirea scrisorii de adio lasate de sotul ei a
suparat-o, pacienta mai nti neaga sentimentul respectiv, pentru ca apoi sa afirme ca sotul ei trebuie sa fi
avut motivele lui care l-au facut s-o paraseasca. ntrebata de terapeut care crede ca au fost aceste motive,
vorbeste cu detasare, pe deplin rational despre ele. Pacienta separa sentimentele de continutul cognitiv
pentru a evita contactul cu sentimentele ostile pe care le are fata de sotul ei.
Aparari mature:
a) Sublimare: cnd pacienta a primit n spital vederi de la copiii surorii ei, s-a hotart sa tina un jurnal
imaginar n care descria aventurile unei matusi necasatorite cu copiii vecinei. Dupa terminarea psihoterapiei
din afara spitalului, a propus jurnalul sau unui ziar care i-a oferit spre publicare o rubrica speciala. n aceasta
varianta, pacienta are capacitatea de a exprima conflictele psihice, precum si impulsurile si afectele care
rezulta de aici ntr-o forma artistica avantajoasa pentru ea si pentru ceilalti.
b) Reprimare: n spital a preferat lecturi filosofice si psihologice despre depasirea suferintei, dar a refuzat o
revista despre ngrijirea sugarilor. Pacienta este capabila sa mentina n planul constiintei toate componentele
conflictului si n acelasi timp sa controleze impulsurile si afectele generate de conflict.










201
Subiecte de anii trecuti:


Subiecte Caracteristicile psihicului uman:
1. Demonstrati caracterul dinamic-evolutiv al sistemului psihic uman
2. Demonstrati natura informationala a psihicului
3. Relatia constient inconstient
4. Psihicul uman ca sistem
5. Evaluati critic principalele modalitati de definire a constiintei in psihologie

Subiecte Personalitatea:
1. Definirea si caracterizarea persoanei din perspectiva psihosociala
2. Definirea si caracterizarea personajului
3. Definirea si caracterizarea personalitatii
4. Definirea si caracterizarea persoanei
5. Definitia si caracterizarea imaginii de sine

Subiecte Organizatiile din perspectiva psihosociala
1. Definirea si caracterizarea psihosociala a organizatiilor
2. Clasificarea organizatiilor si scurta prezentare a fiecarei categorii
3. Functiile psihosociale ale organizatiilor
4. Clasificarea organizatiilor si scurta prezentare a fiecarei categorii
5. Caracteristicile structurale ale organizatiilor

Subiecte Specificul psihologiei resurselor umane
1. Sursele subiective din procesul de motivare al resurselor
2. Analizati comunicarea ascendenta si descendenta care se realizeaza intre resursele umane
3. Stilul directiv si structurativ din comunicarea resurselor umane
4. Functiile comunicarii manageriale din domeniul resurselor umane
5. Factorii performantei individuale in activitatea de munca

Subiecte Psihoterapie cognitiv-comportamentala
1. Principiile si postulatele terapiei cognitiv comportamentale
2. Rolul terapeutului in cadrul terapiei cognitiv comportamentale
3. Strategiile si tehnicile specifice psihoterapiei comportamentale
4. Tehnicile specifice terapiei cognitiv comportamentale
5. Modificarea gandurilor negative si comportamentele aferente

Subiecte Psihanaliza
1. Psihanaliza ca psihologie a inconstientului
2. Psihanaliza ca psihoterapie
3. Mijloace de aparare ale Eului in conceptia lui Freud. Ilustrare: rationalizare
4. Conceptia freudiana despre Se ( a doua teorie despre psihic )
5. Conceptia freudiana despre Supraeu ( a doua teorie despre psihic )