Carl Gustav Jung, psihiatru de origine elveţiană, este întemeietorul psihologiei analitice.

Jung a făcut
primii paşi în domeniul psihiatriei în mod independent, fără a fi influenţat de munca lui Freud. Jung s-a
făcut remarcat în scurt timp şi, constatând că unele cercetări ale sale vin în sprijinul teoriilor lui Freud
asupra inconştientului, a avut iniţiativa de a-i trimite acestuia un exemplar din cartea sa "Cercetări
asupra asocierii de cuvinte". Freud a fost încântat de lucrarea lui Jung, astfel că peste puţin timp, în
1907, cei doi s-au întâlnit la Viena. Cu ocazia acestei prime întrevederi directe, cei doi au fost atât de
dornici să-şi împărtăşească ideile, încât au stat de vorbă, în mod neîntrerupt, peste 13 ore.

În continuare, între cei doi s-a legat o prietenie puternică, bazată şi pe colaborarea în domeniul
psihanalizei. Diferenţa de vârstă (Freud s-a născut în 1857, iar Jung în 1875) a condus totuşi la o oarecare
ierarhie: pentru Freud, Jung era ca un fiu şi un continuator al psihanalizei după moartea sa, iar Jung îl
privea pe „maestrul” său ca pe un tată care îi lipsise în copilărie.

Din anul 1912, între Freud şi Jung apare o îndepărtare treptată, având ca origine unele
divergenţe de opinie între cei doi: Jung a intuit unele limitări ale teoriei psihanalizei, pe care Freud,
făcând dovada unei atitudini dogmatice, nici nu le-a luat în considerare. Jung a fost cel care a provocat
ruptura finală dintre cei doi, prin expunerea teoriilor sale, diferite şi în unele puncte în opoziţie cu cele
ale lui Freud, în volumul al II-lea al lucrării "Metamorfoze şi simboluri ale libidoului", precum şi într-o
serie de conferinţe. Într-o scrisoare către Freud, Jung a surprins relaţia sa cu acesta printr-un citat din
Zarathustra: „Îti răsplăteşti rău dascălul daca rămâi un simplu învăţăcel". În continuare, desprins de sub
tutela lui Freud, Jung a trecut la dezvoltarea teoriei proprii, ce va fi ulterior denumită Psihologie analitică
sau Psihologie complexă.

Un moment foarte important şi interesant din viaţa lui Jung a fost perioada cuprinsă între anii
1913 - 1918. Între aceşti ani el a avut o ocazie nemaiîntâlnită, aceea de a studia în mod nemijlocit o
psihoză, chiar propria psihoză. Astfel, între aceşti ani, Jung însuşi a suferit tulburările pe care le tratează
de obicei un psihiatru. El avea perioade de rătăcire, de parţială desprindere de realitate, în care vorbea
cu personaje imaginare, dar de o uimitoare consistentă a realului, având o „personalitate” şi un mod de
a gândi propriu, un aspect fizic bine conturat, şi desigur, un nume. În momentele sale de rătăcire, Jung
„a stat” de vorbă cu un bătrân înţelept, pe nume Elijah, şi cu o tânără foarte frumoasă, pe nume
Salomeea. În momentele de luciditate, Jung se ocupa cu analiza propriilor trăiri, aflate la limita
patologicului, încercând să realizeze astfel o forma de auto-terapie şi să profite de şansa studierii
propriei psihoze. E posibil ca acesta să fi fost unul din factorii care a făcut posibilă revenirea la
normalitate a lui Jung, după aproape cinci ani de rătăcire. Dar trebuie accentuat faptul ca această
perioadă, numită „confruntarea cu inconştientul”, nu a fost considerată de Jung ceva patologic, ci un
proces cvasinormal, care apare la toţi oamenii, dar care a fost mult exagerat, amplificat în cazul lui. De
altfel, se pare că această perioadă a avut efecte benefice, după 1918, Jung fundamentând modelul său
asupra psihicului, şi dând dovada, în continuare de o efervescenţă şi profunzime intelectuală deosebite.

Se cuvine menţionat că Jung nu a considerat modelul său ca fiind perfect, complet, finalizat, sau
măcar ferit de greşeală. El a fost tot timpul deschis unor actualizări, dezvoltări şi corecţii ale teoriei sale.

În cadrul psihologiei analitice, un rol deosebit de important îl are inconştientul, aşa cum am
văzut că stau lucrurile şi în concepţia freudistă. Acesta apare structurat pe mai multe nivele. Nivelul
superior al inconştientului, aflat cel mai aproape de instanţa conştientului, reprezintă inconştientul
personal; acesta cuprinde, în principal, conţinuturi ce au fost cândva conştiente dar care, din diferite
motive, au fost expulzate din conştient. Deoarece conţinutul inconştientului personal provine din
experienţa individuală, fiind, deci, propriu celui căruia îi aparţine, această zonă a fost numită inconştient
interpersonal.

Noutatea modelului lui Jung este dată de inconştientul colectiv, acesta cuprinzând nivelele
abisale, de mare profunzime ale psihicului. După cum o indică şi numele, acest nivel nu mai este
personal, ci este comun tuturor membrilor unei specii. Ce vrea să însemne acesta? Ei bine, în opinia lui
Jung, toţi oamenii au acelaşi inconştient colectiv sau, altfel spus, acesta (inconştientul colectiv) are unul
şi acelaşi conţinut la toţi oamenii. Inconştientul colectiv a suferit transformări, s-a structurat şi s-a
dezvoltat în paralel cu evoluţia filogenetică umană. Inconştientul colectiv conţine un model al omului, un
program perfect, un om generic, complet si ideal. Acest model, care are menirea de a ne arăta tot timpul
ce este sau cum este cu adevărat Omul, este numit Sine.

Gândirea jungiană este organizată în jurul conceptului de arhetip, inconştientul colectiv fiind
alcătuit din arhetipuri. Un element semnificativ pentru specie (important pentru toţi membrii speciei şi
în toate timpurile) se va sedimenta şi va forma un arhetip. De reţinut că acest arhetip nu poate să fie
elementul care l-a generat, în sine (şi care se poate manifesta concret într-o multitudine de forme), ci va
conţine structura, ideea, esenţa acelui element semnificativ; însă arhetipurile sunt nişte structuri golite
de substanţă. Pentru o mai bună înţelegere a noţiunii de arhetip, să dăm un exemplu: pentru toţi
oamenii, din toate timpurile, un element de o importanţă vitală a fost (şi îl va constitui) mama. Mama
este cea care oferă protecţie şi hrană din primele momente ale vieţii, adică ei îi datorăm însăşi şansa de
a supravieţui, şi, de bună seamă că rolul ei nu se limitează la aceasta. Prin urmare, la toţi oamenii există
arhetipul Mamei. Dar este oare acest arhetip imaginea vreunei mame anume? Cu siguranţă, nu; în
specia umană există foarte multe mame, toate diferite. Cu toate acestea, arhetipul mamei va conţine
elemente esenţiale ale oricărei mame; va fi structura care înseamnă mama, dar golită de substanţa ce ar
reprezenta o mamă reală (a ta, a mea, a lui/ei/lor etc.).

Elementele provenite din exterior se vor structura mental în matca oferită de arhetipuri;
imaginile şi conţinuturile psihice vor avea tendinţa de a se ataşa la diverse arhetipuri, de a se organiza
conform structurii definite de acestea. În acest mod iau naştere complexele, care reprezintă
conţinuturile psihice asociate unui arhetip. De reţinut că, la Jung, noţiunea de complex nu este
caracterizată de vreo conotaţie negativă, ci este forma fundamentală de organizare a conţinuturilor
psihice, un soi de celulă ce alcătuieşte psihicul. Complexele sunt prezente la orice persoană. De altfel,
orice complex are asociat un arhetip şi, de asemenea, orice arhetip va genera un complex. Deoarece toţi
posedăm aceleaşi arhetipuri, un anumit complex se va manifesta la fiecare din noi, având chiar aceeaşi
structură (dată de arhetipul comun), dar diferind de la o persoana la alta în privinţa materialului concret
din care este format.

Un complex cu un rol aparte este complexul eu-lui, numit şi ego sau complex al identităţii. În
concepţia lui Jung, eu-l reprezintă imaginea cu care noi ne identificăm, felul în care noi ne vedem pe noi
înşine. Eu-l are asociat un sentiment de relativă constanţă, fapt corelat cu senzaţia că noi suntem, pe
parcursul existenţei individuale, aceeaşi persoană. Locul deosebit al complexului eu-lui este dat de
poziţia lui centrală în cadrul conştiinţei. De altfel, conştientul este format în principal din complexul eu-
lui, precum şi din relaţiile pe care acesta le stabileşte cu alte complexe.

Sintetizând, să spunem că pentru Jung, inconştientul nu este, aşadar, un topos psihic, aşa cum
este pentru Freud, ci un adjectiv ce desemnează o mulţime de „complexe” sau grupuri de reprezentări
cu tonalitate afectivă foarte ridicată, pe care eu-l o poate sau nu controla. La inconştient se ajunge prin
abordări metaforice sau imagini, cum sunt anima, care reprezintă partea feminină în cadrul
masculinului, respectiv prin animus, care reprezintă partea masculină în cadrul femininului. Putem
vedea anima ca pe o reflectare în oglinda a eu-lui, dar o oglindă ciudată, ce transformă orice în
complementul său. Astfel, acele elemente care, din diverse motive, nu-şi găsesc locul în egoul
subiectului, de obicei se refugiază în anima acestuia. Ceea ce descrie Jung prin conceptul denumit
„umbra” reprezintă partea negativă, obscură, inferioară a personalităţii şi pe care subiectul este tentat a
o ascunde, iar persona sau masca este ceea ce eu-l adoptă în relaţiile sale sociale, cu care ajunge să se
identifice, atunci când nu mai este sigur de sine. Umbra este personalitatea ascunsă şi refulată, partea
aproape animalică, persona este sistemul de contact, de adaptare la lume.