Atitudini

Premiul Nobel la români

Un frison jălalnic a electrocutat tagma gonflaţilor iluzionişti

literari de la noi: Herta Müller a obţinut Premiul Nobel pentru
Literatură! Juriul de la Stockholm le-a luat, astfel, jucăria aspiranţilor
români la mult râvnita distincţie. Poate “peste vreo 50-100 de ani” –
da!, să-l primească, după cum susţine Angela Marinescu în “revista
22” (nr. 44 [1025]/ 2009). Aşadar, hăt cine ştie când Academia
Regală Suedeză să se învrednicească a ferici vreun scriitor de limbă
română. Întrucât, chiar dacă Herta Müller n-a luat Nobelul ca
prozatoare română, autoarea romanului Animalul inimii (ediţia a II-a,
în traducerea Norei Iuga, Editura Polirom, 2006) s-a născut, a studiat,
a suferit prigoana securist-comunistă, a fost cenzurată şi i s-a interzis
să mai publice, într-un cuvânt, s-a format şi a scris în spaţiul
românesc al Banatului. Chiar dacă literatura ei este în idiom german,
ceva din prestigiul distincţiei cu care a fost aureolată se răsfrânge şi
asupra României.
Deşi – s-o spunem franc – România n-are niciun merit în
această privinţă. Cum n-a avut nicicând. Se ştie cât de mult contează
sprijinul autorităţilor acordat unui autor pentru a ajunge printre
finaliştii Premiului. Germania – în cazul de faţă – a propus-o
consecvent (timp de un deceniu) pentru Nobel pe şvăboaica noastră,
fugită din România în 1987. Cu toate că, până la ea, alţi nu mai puţin
decât 10 autori de limbă germană intraseră în posesia augustei
distincţii, printre aceştia numărându-se Thomas Mann, Hermann
Hesse, Heinrich Böll, Elias Canetti, Günter Grass. Or, România nu s-
a implicat niciodată în acest demers cultural, care i-ar fi ridicat, fără
nicio îndoială, prestigiul internaţional. Asta pentru că, la noi, n-a
existat şi nu există o politică articulată, coerentă de promovare pe
toate meridianele a valorilor naţionale certe. Nu s-a întreprins niciun
gest oficial, nu s-a făcut nicio breşă în oportunismul forurilor
autohtone de profil, nu s-a pus absolut deloc capăt acestei – cum să-i

Spiritul Critic 3
zicem? – apatii dirijate păguboase. Să mai menţionăm că patriotismul
care se respectă nu e nevroză retorică sau euforie găunoasă, ci
înseamnă discernământ tonic, ordine interioară, viziune integratoare?
Nu s-a înţeles în niciun chip, până în clipa de faţă, că intrarea în lume
se face prin metabolismul firesc al valorilor, iar nu prin demagogie şi
deversări umorale necontrolate. Guvernele se succed cu o rapiditate
sterilă, miniştrii culturii se înşiră, diletant, precum mărgelele pe aţă.
Există însă organisme specifice în promovarea ţării în lume, există
un Institut Cultural Român (care, de obicei, lansează neinspirat
persoane şi manifestări de extracţie dubioasă), avem chiar şi o
Academie Romînă, şi o Uniune a Scriitorilor...
Ce n-avem, însă? N-avem bun-simţ şi respect pentru valorile
autentice; n-avem iniţiative adecvate în domeniu; n-avem idee despre
dimensiunea morală a culturii. Instituţiile oficiale există doar în
organigramele de salarii şi sporuri pentru refugiul în ineficienţă şi
abandon al interesului naţional. Forurile de resort sunt ulcerate de
orgolii, sunt înghesuite ostentativ într-un scrânciob ocazional trucat,
care scârţâie confuz refrenul integrării României în universalitate.
Astfel că nu se găseşte un factor de decizie care – ocolind sau
eludând surescitările patologice, viermuiala de interese personale şi
devălmăşia istorică – să încerce a tăia nodul gordian în această
privinţă. Fiindcă un Premiu Nobel nu echivalează, cum şi-or fi
închipuind unii, cu un loc în Parlament sau în vreo agenţie
guvernamentală. Un Nobel pentru un compatriot înseamnă
cuantificare istorică şi acces la destin universal.
Asta-i problema. Iar de la înfiinţarea Premiului încoace (să nu
uităm), românii au fost urmăriţi de ghinion. Niciunul – având
cetăţenie română, şi nu doar origine – nu l-a luat. Şi au fost câteva
ocazii memorabile, toate lovite, însă, de neşansă. Astfel, în 1923,
Nobelul pentru Fiziologie şi Medicină a fost acordat canadienilor F.
G. Banting şi J.J.R. Maclead pentru descoperirea şi extracţia
insulinei. Numai că aceasta fusese descoperită şi experimentată încă
din 1916 de medicul şi fiziologul Nicolae Paulescu (1869-1931)! El
o numise pancreină şi publicase rezultatele cercetărilor sale privind
izolarea acestui hormon încă în august 1921, într-o revistă de
specialitate din Belgia, „Archives internationales de physiologie”.
Brevetul l-a obţinut în 1922!

4 Spiritul Critic
 Laureat al Premiului Nobel pentru Literatură pe anul 1956
avea să fie spaniolul Juan Ramón Jiménez. Nu mulţi, însă, ştiu că
poetul-filosof Lucian Blaga a trecut cu puţin pe lângă celebra
distincţie. Lucian Blaga fusese propus de un grup de români din exil,
dar efortul lor a fost sabotat de inchiziţia comunistă din ţară. Cum era
ca acest sistem totalitar – care arestase, torturase sau condamnase la
moarte elita societăţii româneşti – să susţină un scriitor „idealist”,
„reacţionar”, scos de la catedra universitară, pus sub obroc şi urmărit
la tot pasul de Securitate, declarat element „antinaţional”? Mai ales
că autorul Nebănuitelor trepte fusese propus de transfugi, ca Mircea
Eliade, ilustrul istoric al religiilor, şi Basil Munteanu, cel care
scrisese în franţuzeşte o istorie a literaturii române, precum şi de
Rosa del Conte, unul dintre cei mai preţuiţi eminescologi din
străinătate.
În 1974, Nobelul pentru Fiziologie şi Medicină revine
belgianului A. Claude şi americanilor Ch. Duve şi George Emil
Palade. E drept, ilustrul cercetător în domeniul citoplasmei şi
organitelor celulare, Palade, s-a născut la Iaşi, în 1912, dar a devenit
cetăţean al Statelor Unite ale Americii. Nici de data aceasta, Premiul
n-a poposit în România. În 1977, acelaşi Premiu pentru Fiziologie şi
Medicină este acordat americanilor Roger Guillemin, Rosaline Jalow
şi A. Schally. Spre stupoarea generală, Rosaline Jalow face
precizarea (probitate sublimă!) că neuroendocrinologia (pentru care
fuseseră premiaţi, ca fondatori) datează cu peste patru decenii în
urmă. Cine era precursorul? Nimeni altul decât medicul anatomist
Grigore T. Popa (1982-1948)!
În 1985, Organizaţia “Medicii lumii pentru prevenirea
războiului nuclear”, constituită la Cambridge, în 1982, a primit
Nobelul pentru Pace. Printre medicii fondatori s-a numărat şi
medicul Ioan Moraru (1927-1989), director al Institutului “Victor
Babeş” din Bucureşti. La festivitatea de premiere, distincţia a fost
recepţionată de Ioan Moraru, dr. Mihail Kizin (URSS) şi dr. Bernard
Lown (SUA). Numai că Premiul a fost acordat unei organizaţii
numeroase, printre membrii căreia s-a numărat şi românul. În ţară s-a
făcut tot posibilul ca să nu se afle nimic. În schimb, regimul
comunist se dădea de ceasul morţii să-l împăuneze pe Nicolae
Ceauşescu cu amintita distincţie.

Spiritul Critic 5
 În fine, Premiul Nobel pentru Pace pe anul 1988 i-a revenit lui
Elie Wiesel, cetăţean american, născut la Sighetu Marmaţiei, cel cu
“România a ucis, a ucis, a ucis!”, frază vituperantă trântită-n faţă
preşedintelui Ion Iliescu, în biroul său de la Cotroceni, care prezident
– bineînţeles – a replicat printr-o...asurzitoare tăcere, atitudine care i-
a adus oprobriul definitiv al tuturor românilor ofensaţi în acest chip.
Să revenim însă la Herta Müller, care în 2009 a fost proclamată
câştigătoare în dauna – atenţie! – lui Amos Oz, Salman Rushdie şi
Mario Vargas Llosa, finalişti şi ei! Accentuăm, încă o dată:
bănăţeanca a fost nominalizată ca reprezentantă a Germaniei, care a
susţinut-o coerent, iar nu a României. Sigur, nu e lipsită de interes
nici observaţia, deja făcută, cu oarece subtext, că autoarea
fragmentariului autobiografic Regele se-nclină şi ucide, publicat tot
la Polirom, în 2005, a fost aleasă în preajma împlinirii a două decenii
de la căderea Zidului Berlinului. Mai ales că scriitoarea venea din
comunitatea şvăbească, din Banatul românesc, unde s-au consumat o
mulţime de drame şi tragedii în rândul acestei minorităţi: percheziţii,
persecuţii, arestări, deportări în Uniunea Sovietică şi-n Bărăganul
autohton etc. Se poate sesiza, aşadar, în gestul acordării acestui
premiu Hertei Müller, şi anumite determinări ce ţin de contextul
istorico-politic actual. Moment care trimite şi la sintaxa obsesiilor
gulagului comunist, a terorii securiste, a opresiunii individului de
către dictatură. Chiar şi astăzi – susţine ea, într-un articol din “Die
Zeit”, citat de “România liberă” – “România postcomunistă nu a
dezbrăcat toate măştile ororii comuniste, dintre care cea mai perfidă
rămâne aceea a delaţiunii, iar cea mai cruntă aceea a anihilării
intimităţii”.
Admiţând, astfel, cu justificare, că Premiul a fost acordat
Germaniei, trebuie să fim de acord cu faptul că o vagă adiere din
prestigiul acestuia s-a resimţit şi în atmosfera culturală a României.
Măcar şi pentru motivul că, născută şi şcolită fiind în România,
cărţile ei aglutinează subiecte şi tipologii româneşti. La urma urmei,
bulgarii nu-l revendică (măcar sentimental) pe Elias Canetti, laureat
în 1981? Chiar dacă era cetăţean englez, scriind în nemţeşte şi-şi
aflase sfârşitul în Elveţia? Dar Albert Camus? Premiul a revenit,
desigur, Franţei, în 1957, dar nu se născuse el în Algeria? Să nu-l
simtă algerienii, cumva, pe autorul Ciumei şi al Mitului lui Sisif ca
pe unul de-al lor? Până şi iranienii, cât sunt ei de persani, tot mai

6 Spiritul Critic
consideră că Doris Lessing le aparţine (prin naştere), chit că a luat
Premiul pentru Marea Britanie. Să zicem şi noi, mergând pe acest
raţionament, că Saul Bellow (Premiu în 1976, Canada/SUA) – date
fiind biografia sa (soţia româncă) şi cărţile cu subiecte din spaţiul
mioritic – ne aparţine întrucâtva? Ne abţinem de la un răspuns
categoric. Sentimental, poate, da. Oricum, noi, românii, ne
mulţumim că Palade e născut, totuşi, în România...
Ca şi Herta Müller. Despre care afirmam mai înainte că, o dată
cu obţinerea acestui trofeu, spulberă orice altă şansă pentru scriitorii
români de a intra în graţiile juriului suedez – cel puţin pentru mai
multe zeci de ani, atât cât omeneşte se poate prevedea, vorba
mentorului Junimii. Geaba ridicolele sforţări individuale ale unora şi
altora; geaba umflarea cu pompa a unor orgolioşi literaţi de-ai noştri,
asemeni mârţoagelor unor geambaşi pentru vinderea lor, prin
păcălire, la târgurile de vite. Scriitori (auto)propuşi, printre care la
loc fruntaş se află Norman Manea, Nicolae Breban şi Mircea
Cărtărescu, nu mai pot emite de-acum pretenţii. Dar şi – iaca poznă!
– Andrei Codrescu, Gabriela Adameşteanu şi Adrian Păunescu!
Toate opintelile lor, însă, s-au spulberat azi ca pleava-n vânt: una
salus victis – nullam sperare salutem!, ca să ni-l amintim pe Virgiliu.
De aici încolo, copchiii moşului, trebuie găsite alte teme, alte
subiecte, alte isprăvi scriptice. Trebuie alte voci, cu adevărat
puternice. Toată aşa-zisa “rezistenţă prin cultură”, invocată ca
paravan de atâţia autori, cu veleităţi măcar europene, s-a scurs ca apa
de ploaie în deşert. Subiecte cu încărcătură morală extraordinară,
precum ruptura cu sitemul comunist au fost expediate în broşurele
sau cărţoaie ofuscate, tratate în registru minor, tixite de viziuni
lăutăreşti. Nicio carte, cât de cât mai acătării, despre fractura social-
istorică, produsă în 1989 în România, n-a apărut! Literaţii noştri
plătesc tribut refugiului în suficienţă, bârfă, coterii, demagogie şi
voluptate a egolatriei. Herta Müller a simţit acest lucru şi le-a tras
preşul de sub picioare, lăsându-i să dea cu tărtăcuţa în această
(i)realitate: podul de calcar s-a sfărâmat, a venit apa şi l-a luat!
Şi când ne gândim şi la câte eforturi şmechereşti, de
“convertire” la “tematica zilei” , a făcut, bunăoară, un Mircea
Cărtărescu. Dă-i, à la Elie Wiesel, cu poporul român criminal,
înfierează-i pe intelectualii interbelici “fascistoizi”, dă-i şi dă-i cu
holocaustologia şi cu dilemele de natură moartă. A făcut şi pe

Spiritul Critic 7
dracu’n patru ca să ajungă, chipurile, scriitor universal, drept care a
bătut în lung şi-n lat mapamondul, s-a fost dus şi pe la suedezi (ba o
snoavă, ba o pilă, ba o editare), ca să bage acum de seamă că
“motivaţia” e-n altă parte. Aşijderea, Nicolae Breban, şi el bătător de
pârtii prin Suedia. “În ce mă priveşte – declara autorul Franciscăi în
“Ziua” (nr. 4680, an XVI, 2009) – am părăsit oraşul Stockholm în
1976, după ce mi-au apărut cărţi acolo”. Gestul acesta sfidător l-a
făcut în ciuda rugăminţii “insistente” a lui Arthur Lundkvist,
preşedintele Institutului Nobel, de a rămâne în Suedia. De ce a făcut-
o, dacă, în ţară, avusese grijă să-şi destăinuie intenţiile în legătură cu
Nobelul? Răspunsul este paralizant: “Nu sunt sensibil la acest
prestigios premiu literar” ! Atâta sinceritate mai rară la un scriitor în
ale cărui componente morale intră, nu o dată, aroganţa şi cinismul.
Despre alte tentative ale “celui mai mare prozator român
contemporan” de a lua Nobelul nu e cazul să mai vorbim, ele fiind
îndeobşte cunoscute. Mai sus amintita lui declaraţie anulează tot ce
se ştia despre interesele sale. Oricum, n-o fi el “sensibil” la jinduitul
trofeu, dar – până una-alta – Academia Suedeză n-a dat vreun semn
că ar avea cunoştinţă de un nobelizabil pe nume Nicolae Breban.
Curios este că din nas strâmbă şi Norman Manea, despre care
se cunoaşte câtă abnegaţie a pus în fapte şi vorbe pentru a se vedea
printre încununaţii cu un Nobel. În “Obsevator cultural” (nr. 239
[497]/ 2009), el declară că, prin acordarea acestui Premiu Hertei
Müller, s-a creat “o imagine nu tocmai măgulitoare pentru ţară”. De
ce? Păi pentru că “proza ei se focalizează pe România ceauşistă, cu
teroarea, mizeria şi securiştii ei”. Dar scrierile inflamante ale lui
Norman al nostru (de la Întoarcerea huliganului la Anii de ucenicie
ai lui August Prostul) ce imagine dau despre România? Sedus de
câteva teme recurente, precum legionarismul lui Mircea Eliade şi al
generaţiei lui, sau pogromul şi holocaustul la români, Norman Manea
a tot sperat că va putea convinge Academia Suedeză să-l ia în seamă.
Acum, că decizia e cunoscută şi că şansele lui sunt ca şi nule, el
declară că strugurii sunt acri. Fiindcă, desigur, nu-i stau la îndemână.
Ca să-i mai oblojească rănile, reporterul Cătălin Sturza, de la
menţionatul “Observator cultural”, îl întreabă dacă “ar fi avut şanse
să câştige Premiul înaintea Hertei Müller, dacă din Germania el n-ar
fi trecut în America”. La care vânătorul de Nobel răspunde senin,
rezolut, băţos: “Da”, deoarece “laureaţii sunt în majoritate europeni”.

8 Spiritul Critic
Când conştiinţa valorii proprii este atât de inebranlabilă, ce să mai ai
de spus? “Frustrarea naţională se va învenina, poate, din cauza
ambiguităţii acestui Nobel”, adaugă dumnealui. “Frustrat” şi
“înveninat” , cu deversări umorale demolatoare, se dovedeşte însă a
fi chiar el, întrucât se consideră a fi “unul dintre cei mai traduşi
autori de limbă română cu cărţi publicate în peste 20 de limbi”. Ca şi
cum asta ar conta în primul rând. Dan Brown şi Paulo Coelho, par
egzampl, se apropie – tiptil-tiptil – de suta de idiomuri în care sunt
transpuşi. Şi ce-i cu asta? Pune cumva Academia Suedeză potera
după ei să-i aducă în sala de festivităţi pentru discursurile de
recepţie? Probabil d-aia, din pricină de tălmăciri, ziaristul ne
informază misterios că, “în discuţiile despre Nobelul românesc din
cercurile noastre literare, Manea era cotat drept unul dintre scriitorii
cu cele mai mari şanse de a ne reprezenta în galeria acestui Premiu”.
Ei bine, “discuţiile din cercurile noastre literare” (care or fi alea?) nu
au impresionat cu nimic (dar, mă-nţelegi?, cu absolut nimic) juriul de
la Stockholm. Acela are alte principii şi norme decât pălăvrăgeala,
datul în bobi şi cu presupusul, de către cine ştie ce cârcotaşi
autohtoni.
De altminteri, Norman Manea scrie literalmente prost. Aflăm
asta şi din cronica lui Mihai Iovănel la recentul roman al autorului de
“celebritate internaţională”, acela intitulat Vizuina, tipărit la Polirom,
în 2009 (revista “Cultura”, nr. 43 [247]/ 2009). Romanul Vizuina
cuprinde “pagini şi episoade” “stângace”, “ridicole” şi “puerile”,
“greu de dus până la capăt”. Romanul, ne spune pe şleau criticul,
“nu este o carte bună”, Norman Manea dovedindu-se “un romancier
inapt să transporte un personaj din punctul A în punctul B fără să-l
lezeze, chiar dacă distanţa între A şi B este minimă”. Autorul “îşi
disimulează inabilitatea în formulă: joacă la alibiul prozei
moderniste, toată numai elipsă, monolog şi stil indirect liber (şi, din
păcate, şi dialog: dialogurile lui Manea sunt chiar rele, în special în
replicile mai lungi”. Cronicarul se cruceşte în continuare: “Dezolant
este că, în condiţiile în care N. M. e un povestitor absent şi un stilist
deplorabil, autorul nu e atent nici la acele mici detalii, care dau aerul
de realitate unei ficţiuni”.
Dar se aştepta cineva ca, şi în această nouă însăilare prozastică,
să nu apară, fie şi deghizat, Mircea Eliade, calul de bătaie al lui
Norman Manea? Nu, nu se aştepta nimeni, ca să fim drepţi.

Spiritul Critic 9
Romanul, mai observă Mihai Iovănel, “se marketizează în revizitarea
figurii lui Mircea Eliade şi a asasinării lui Ioan Petru Culianu.
Aceştia apar ca personaje, având numele schimbate, dar transferul se
face transparent”. Căci personajele Cosmin Dima şi Mihnea Palade
sunt Eliade şi, respectiv, Culianu, “jucând incognito la alibi”.
Operaţiunea aceasta de transfer i se pare recenzentului ca având “un
sens discutabil etic: ce îl împiedica pe Manea să folosească numele
reale, din moment ce le-a construit cu pozele în faţă?”. Cu toate
aceste “cópii după natură”, de “novelizare a unor personaje şi
întâmplări reale”, Dima şi Palade “nu sunt personaje bune!”.
Norman Manea “vampirizează necreativ nişte modele reale (...).
Respectivele secvenţe pot fi văzute ca o
reîncălzire/revizitare/reşapare a eseului «Felix culpa», scris de
Manea în anii ’90. Novelizarea de acum nu aduce nimic nou – nici
literar, nici intelectual”. Criticul mai sesizează şi o sumedenie de
pagini, care, “luate la bani mărunţi, se destramă iremediabil la
calitatea de doar fraze (...) fără referent”. Vizuina duduie, totodată,
“de pasaje (...) în care există nu doar neconcordanţe, ci şi lucruri
absolut lipsite de sens”, “împiedicări stilistice şi dezarticulări
narative”.
Comiterea unor asemenea rebuturi literare, se vede treaba,
dăunează grav sănătăţii: îl fac pe autor să viseze în delir la Premiul
Nobel.
Din aceste motive, dar şi din altele, Nicolae Manolescu
(“România literară” nr.42/ 2009) comentează cu mâhnire poziţia
revistei “Observator cultural” (nr. 238 [496]/ 2009), care “nu face
nicio deosebire între Herta Müller şi Norman Manea”, acesta din
urmă fiind “recomandat călduros de către publicaţia cu pricina
academicienilor de la Stockholm încă de acum câtăva vreme” !!!
Acta est fabula! Sau, mai pe româneşte, piesa e jucată: Herta
Müller ia potul şi stinge lumina...

Vladimir Udrescu

10 Spiritul Critic
 Gândaci-de-Colorado
Scena publică este ocupată, în prezent, de o sumedenie de
jalnice specimene cu ifose culturale. Nişte personaje dotate urmuzian
cu un creier de brotac de baltă, orăcăind, şi cu o ţâfnoasă atitudine de
violatori ai bunului-simţ şi ai limbii române. Mai toţi aceşti indivizi
se definesc prin prestaţii ţopârlăneşti şi precaritate a bagajului
intelectual, prin tupeu şi stilistică mocofană a comunicării. Nişte
impostori fanfaroni, vătăşei ai cacialmalelor jurnalistice şi ai
vulgarităţii traumatizante.
S-a făcut mare tămbălău în legătură cu recondiţionarea
„pianului la care a cântat Dinu Lipatti”, precum şi a altor astfel de
instrumente (15) de la Conservator, o iniţiativă a postului Realitatea
TV. Ideea consta în sensibilizarea aşa-ziselor „vedete” pentru ca
acestea să-şi doneze oarece „obiecte de suflet” pentru pomenita
licitaţie caritabilă. Fireşte că, într-o asemenea situaţie, orice gest este
de salutat. Mai ales când vine din partea unor „vedete”, de la care ai
aştepta o implicare generoasă, fără năvârlii de bădărani, cu spirit
realmente filotim şi responsabil. Şi, astfel, la sunetul de trâmbiţă al
Realităţii TV, s-au aliniat vreo 30 de „vedete”, d’alea de la noi,
despre care DEX-ul oferă şi definiţia: „persoană care vrea să iasă în
evidenţă, să epateze”, cu referire expresă la actori şi sportivi. În
strânsura de la televiziunea cu pricina, însă, au prevalat „vedetele”
cunoscute îndeosebi prin apariţiile fie excentrice şi vulgare, fie prin
scălâmbăielile de circari neghiobi pe micul ecran. Dar, la urma
urmei, nu asta contează, ci bunele fapte. Ce să facem? Ăştia suntem,
cu ăştia votăm. Buni şi ei la o adică, pentru repararea pianului la care
a cântat Dinu Lipatti. Obolul lor e binevenit câtă vreme Ministerul
Culturii n-are fonduri pentru aşa ceva. Banii de la buget, desigur,
sunt canalizaţi prioritar pentru protocol şi pentru fructuoasele
preumblări prin cele străinătăţi, cică în interes de serviciu naţional!
În aceste condiţii, unica soluţie de salvare a pianului amintit a
rămas la mâna miloasă a „vedetelor” cu care ne mândrim, de la mic
la mare, din obcini şi până-n zare. Vestea că celebrul instrument se

Spiritul Critic 11
află în pericol de degradare a alertat spiritul lor civic şi mămos. Între
primii care au acceptat sublimul sacrificiu a fost Dan Bittman,
actualul consilier al ministrului Finanţelor. Trai nineacă!, nu alta:
adică, ia şi el d-acolo o lefşoară destul de bunicică. Unde mai pui că,
în declaraţia de avere, postată pe site-ul ministerului, el precizează că
mai este şi acţionar la patru firme. Mai face, apoi, „bani frumoşi”
din chiriile pe care le încasează pentru imobilele ce deţine. Din
muzică şi televiziune (vezi şi delabrata emisiune „Dănutz SRL”) –
suntem informaţi, de asemenea – mai câştigă 150 000 euro. Ca tot
omul muncii, posedă şi trei terenuri în Voluntari, Popeşti-Leordeni şi
Bucureşti, plus un apartament tot în îngăduitoarea Cetate a lui Bucur.
Conturile sale sunt, şi ele, relativ puţine: 400 000 euro şi 48 000 lei,
başca 40 000 euro daţi cu împrumut. Din cauza acestei situaţii
materiale precare, ca să nu zicem sărăcii lucii, noul consilier finanţist
guvernamental nu şi-a putut permite decât sacrificiul de a oferi
pentru respectiva licitaţie „un tricou pe care scrie Holograf”.
Valoarea acestui obiect de vestimentaţie a fost apreciată la 10 euro. Îl
înţelegem. În definitiv, nu asta e important, ci gestul sacrificial al
donatorului. Trebuie observat că tricoul este nepreţuit: a fost purtat
de o mare „vedetă” a zilelor noastre! Căci Dan Bittman – dincolo de
zbenguielile paranoice „pe sticlă” – are o grea misie la Ministerul de
Finanţe: trebuie să-i şoptească prompt şi profesionist la ureche
şefului cum să gospodărească mai eficient bugetul ţării. Astfel încât
– ca să dăm un exemplu – salariile şi pensiile să nu îngheţe atât de
cumplit încât salariaţii şi pensionarii să se congeleze. Pentru asta,
desigur, nu-i nevoie să ai studii de specialitate şi nici activitate în
domeniu. E de-ajuns să te hârjoneşti pe platouri cu guristele fără
voce şi fără hăinuţe, precum şi cu bucătarii tremurici şi caraghioşi.
Aşa că, încă o dată: de unde să scoată el, la o asemenea paupertate,
mai mult de 10 euro, cât valorează tricoul său? Ce? Deţine el cumva
vreo aşchie din Cricea lui Iisus ori firul de păr din barba lui
Mahomed de la Topkapî? Sau vreo brăţară a Marlenei Dietrich ori
sabia lui Mihai Bravu?
În grandioasa operaţiune de salvare a pianului s-au implicat şi
alte „vedete”. Văzându-l pe Bittman cât de milostiv se dezbracă de
„ţoalele” muiate-n sudoare prin concerte, au purces la rându-le să-şi
arunce boarfele de prin garderobe. Ăia de la Smiley (cine or fi, şi
câţi?!) au fost mai mărinimoşi decât Bittman: au dat… două tricouri

12 Spiritul Critic
– cu, evident, marca „Smiley” – bătându-l astfel cu scorul de 2-1! În
iureşul donaţiilor s-a prins şi Ioana Băsescu, dând un tricou cu
inscripţia „Tata este cool”, evaluat la 50 de euro. Atât a putut, cu
atât a contribuit. Să fie primit. De altfel nici n-avea de unde să ofere
mai mult. La căsoaia de vreun milion de euro (pacoste care i-a căzut
pe cap) şi cu o suprafaţă de circa 500 mp, ne închipuim cât costă fie
şi numai prestaţia menejarelor care şterg praful.
Frisonul contribuţiilor a acaparat-o şi pe Oana Zăvoranu.
Distinsa şi smucita „vedetă” şi-a smuls de la ea o rochie. Era şi de
aşteptat, deoarece tot n-o purta prin deşuchatele ei emisiuni,
simţindu-se mai bine doar în propria-i piele tatuată. La rându-i, Pepe
al ei, onorabilul consort, şi-a zvârlit la licitaţie pantofii, care, de fapt,
când ţopăia pe la OTV, îl şi cam incomodau de moderni ce erau:
aveau un cioc de 30 cm! La licitaţie a participat şi Paula Seling cu o
rochie nu se ştie cât de „în trend”. A. G. Weinberger şi-a pus la
bătaie o cămaşă, pe care „a purtat-o în numeroase spectacole”,
preţăluită la 50 euro. Numai că, de purtată ce era, juriul s-a angajat în
lungi dispute privind culoarea ei. Rocsana (sic!) Marcu (Cum cine
este?! O „vedetă”!!) n-a prea găsit prin dulapuri nici măcar o
cămăşuţă, car în care n-a avut ce face şi a contribuit cu o poşetuţă. La
capitolul „poşete”, însă, Rocsana a fost întrecută de Amalia Năstase,
fosta soţie a celebrului tenisman Ilie: poşeta acesteia s-a chemat –
ghici? – „Escada” şi s-a dovedit a fi mai scumpă decât a
concurentei.
În momentul în care „vedetele” n-au mai putut dona hăinuţe şi
poşetuţe (toate obiecte „de suflet”), s-au apucat să scotocească prin
sertare. Monica Columbeanu (scuzaţi cacofonia!) s-a despărţit de un
inel; Corina Bud-Ciorbă – de un pandantiv şi o broşă. Oreste
Teodorescu, cel cu figură de posedat lugubru, de la o „Antenă”, s-a
lipsit de un cuţit, adus (susţine el) de la mexicanii cei pălărioşi. Un
anume Vali Crăciunescu, sireacu’, n-a găsit nimic prin casă mai
acătării, dar, având el suflet mare, a dat peste o felicitare de sărbători.
Valoarea – 10 euro. Şi ce era să facă? Să n-o ofere pentru o cauză
atât de măreaţă, deşi nu ştie cine i-a trimis-o?! Nu se putea, Doamne
fereşte! Cu lacrimi în ochi a fost, însă, primită jertfa Lianei
Alexandru: donarea a 12 cărţi, pe care, oricum, n-avusese chef şi nici
vreme să le parcurgă. Ca atare, tot nu-i trebuiau, aşa că le-a pus la

Spiritul Critic 13
bătaie. Dar Valentina Pelinel? A contribuit şi ea cu ce-a putut: un
rucsăcel cam jerpelit.
De la tămbălău nu putea lipsi fotbalul. „Sportul-rege” a fost de
faţă prin omniprezentul fost parlamentar incult cacofonic, Mitică
Dragomir, parte integrantă din nobila stirpe a agramaţilor tip Gigi
Becali („he! he! he!”). Miliardarul cu şapcă şi zâmbet naşparliu s-a
despărţit de două mingi cu autograf (cum s-o fi iscălit?). Cineva –
despre care internetul dă drept caracteristică esenţială faptul că „frige
şorici la 5 dimineaţa”, numită Mihaela Cernea – a contribuit cu un
tablou, reprezentând-o pe (!) Monica Belucci (autorul nu e precizat).
Tot surpriză a fost – pentru oneştii agramaţi cunoscători ai limbii
române contemporane – apariţia la licitaţie a unei scriitoare total
necunoscute avizaţilor: Mirela Voicu. Domnia sa a renunţat eroic la
un manuscris (Citeşte şi taci). Este clar că misterul va rămâne pentru
totdeauna nedezlegat. Cel care şi-o fi adjudecat preţiosul manuscris
nu-l va mai pune niciodată în circulaţie, chiar dacă nu-l „va citi”. El
va trebui „să tacă”, iar noi vom rămâne neconsolaţi în vecii vecilor.
Merituoasă a fost şi dania lui Dan Chişu, cetăţeanul român
vagant, despre care nu se ştie precis cu ce se ocupă. Ai zice că-i de
profesie gurmand, căci, pe la unele emisiuni, apare îmbuibându-se
prin cuhniile celor cinci continente, înghiţind şi râgâind, molfăind,
ghiftuindu-se la nesfârşit, cugetând cu gura plină asupra calităţii
mâncărurilor, scoţând din cavitatea bucală diverse onomatopee în
toate limbile pământului: „ochei!”, „îhî!”, „nkâh!”, „nhmâh!”,
„uach!”, „uau!”, şi aşa mai departe. El a onorat licitaţia cu o
păpuşică, dobândită din îndepărtata Birmanie.
Mult aşteptată a fost donaţia lui Robert Turcescu, morişca
vorbitoare în gol, care răstoarnă prăpăstios vorbele, fie pe calea
undelor radio, fie spărgând ecranul cu spiritul său încruntat,
categoric, justiţiar. Destul de plăpând înzestrat ca gabarit intelectual,
citit pe sponci (vezi situaţiile ridicole în care îl pune, de pildă, Dan
Puric: nu poate bleşti nicio vorbuliţă la avalanşa de susţineri ale
actorului), agresiv şi grandoman, el încearcă să-şi eclipseze insolent
invitaţii la emisiunea „100%”. Ei bine, bilele alea două, albă şi
neagră, cu care punea calificative unora şi altora, le-a înstrăinat! Unii
(ca să vedeţi cum e lumea!), în loc să-l aplaude, l-au compătimit:
măcar bila neagră să şi-o fi păstrat, ca să-şi poată aprecia propriile
prestaţii televitistice. La fel a procedat şi colegul său de platou,

14 Spiritul Critic
distinsul apologet comunist d-altădată, acum la fel de justiţiar şi de
orgolios, Mihai Tatulici, care se răsteşte la invitaţi cu fiecare apariţie.
Neavând, însă, bilele lui Turcescu, el s-a gândit să liciteze tacul de
biliard. Decât nimic…
Trăgând linie şi adunând, recolta achiziţiilor a fost cam
slăbuţă. Şi când te gândeşti câte „vedete” pe cap de locuitor au
românii! Să nu fi ştiut acestea de licitaţia organizată? E posibil,
fiindcă nu-i de crezut, bunăoară, că o Mihaela Rădulescu, cea mai
nouă prospătură scriitoricească, descoperită, publicată şi lansată cu
tam-tam de Gabriel Liiceanu, n-ar fi sărit prompt la semnalul dat de
respectivul post TV, de-acolo din vila ei de la Monte Carlo, unde
chiar ea ne informează că se răsfaţă-n lux. Băgăm mâna-n foc
mintenaş că şi-ar fi scos chiloţii roşii, cu care făcea reclamă
împotriva fumatului, pe mari banere, prin tot Bucureştiul. Ar fi dat,
astfel, o minunată pildă atâtor alte vedete” din ograda televiziunilor
noastre, îndemnându-le să participe fiecare cu ce are şi poate: un
chiloţel doldora de amintiri indelebile, o săndăluţă, o batistuţă, un
ciorăpel… acolo.
Dacă până şi Dan Diaconescu de la OTV s-a putut lipsi de
nişte butoni de câmaşă! E de necrezut. El, care abia se mai târăşte
prin studiourile propriei televiziuni de grija uriaşului imperiu
financiar, creat în postdecembrism. Fiindcă, după cum ne informează
suplimentul „Averea din presa românească” al publicaţiei
„Săptămâna financiară” pe 2007, Diaconescu apare ca deţinător al
unei colosale bogăţii. Spicuim doar câteva bagatele: autoturisme de
lux – Bentlex Flying Spur, Rolls Royce, Infinity, Porsche, Alfa
Romeo, Mercedes SLK etc. Mai are şi un iaht, un avion Cessna cu
două locuri, o casă în valoare de un milion de euro, o vilă în
Primăverii, alte case şi căsuţe de vacanţă în ţară şi străinătate. E
acţionar la multe societăţi comerciale, are conturi consistente în
bânci ş.a.m.d. Aşa că, scotocind prin vastele-i apartamente, n-a dat
decât peste pomeniţii butoni, într-un sertar, folosiţi cândva la o
cămaşă cu manşetele tocite. Proveneau de pe vremea când otevistul
abia descinsese în Bucureşti, pornit din Caracalul natal, încălţat cu
nişte tenişi jegoşi. Marius Tucă, caracaleanul cu care a venit atunci
de mână, pretinde că şi aceia erau rupţi. Nu se ştie dacă şi celălalt
caracalean ajuns, Gabriel Liiceanu, o fi cunoscut această situaţie
deplorabilă, fiindcă domnia sa se stabilise în capitală cu mult înaintea

Spiritul Critic 15
lor. De altminteri, orgoliul de prost gust al acestor „vedete” sare de
la o poştă în ochi. Fiecare şi-a trecut numele pe genericul emisiunii
de la televiziuni: „Dan Diaconescu în direct” şi „Marius Tucă
show”. Cam aşa cum procedează unii indivizi troglodiţi, care se
iscălesc pe coaja copacilor când merg la munte, pe bănci n parcuri
sau pe geamurile autobuzelor, la fel cu mârlanii care-şi pun numele
pe pereţii vespasianelor.
[În ceea ce ne priveşte, regretăm că, pentru respectiva licitaţie,
n-a fost înştiinţat şi scriitorul Dan Petrescu, autorul palpitantei cărţi
Secta gânditorilor de estradă. Carte în care autorul menţionează că
n-a aflat la vreme de o anumită licitaţie din anul 2000. Atunci, între
altele, „Monica Anghel a propus spre vânzare un ursuleţ de plus
favorit”. De-ar fi ştiut, ne spune criticul ieşean, el „ar fi renunţat
atunci la o şosetă mai veche, pe care ar fi oferit-o cu drag”.]
Gîndacii-de-Colorado – ne lămureşte DEX-ul – sunt nişte
insecte coleoptere, grav dăunătoare culturilor de cartofi…

Cornel Avram

16 Spiritul Critic
 Dialoguri nu neapărat Moto: „Secolul al XXI-lea va fi moral
sau nu va sfârşi deloc bine”
în contradictoriu (Citat apocrif)

De la „daimonul” lui Socrate

la „daimonul” lui Virgil Diaconu
„Criticism often has a more and lasting
impact than praise”. (Dr. R. Joseph)

Convorbirea are loc la domiciliul lui Omega Popescu, acesta

avându-l drept partener pe Alfa Popescu, cu care nu se înrudeşte
decât în planul concepţiei despre lume şi viaţă. Neînregimentaţi
politic, aceşti cărturari împătimiţi au totuşi o conştiinţă civică
dezvoltată, dispreţuindu-i bunăoară pe cei care nu se duc să voteze.
La discuţie asistă o terţă persoană, care nu face decât să
înregistreze electronic spusele celor doi.

OMEGA POPESCU (după ce soarbe o înghiţitură din ceaşca

de cafea): Este timpul, scumpe amice, să luăm în discuţie volumul de
eseuri al lui Virgil Diaconu intitulat Destinul poeziei moderne (1).
Şi o putem face ca la… „Cafeneaua literară”, de vreme ce sub
nasurile noastre abureşte această băuturică 100 % Arabica…
ALFA POPESCU (sceptic): Nu prea cred eu că piteştenii din
strada Craiovei nr.2 consumă o zeamă leşinată ca asta din ceştile
noastre, pe care de la o poştă o simt decafeinizată spre 100 %... Dar
n-are importanţă, sper ca minţile noastre să funcţioneze şi fără un
asemenea adjuvant… La urma urmei, ce-am avea de discutat, când
mie, drept să-ţi spun, afirmaţiile cât şi negaţiile d-lui Virgil Diaconu
mi se par indiscutabile… Că doar n-ai vrea să ataci poziţia sa foarte
rezonabilă cu privire la „generaţiile literare”, consideraţiile sale de
bun-simţ despre „capcanele literaturii feminine”, condamnarea
poeziei gen „confesiune vaginală”, a „poeziei pe mâna altora”
confecţionată de un Mircea Cărtărescu, ori ideea, frumos

Spiritul Critic 17
argumentată, că a fost alegerea personală a unora dintre scriitori de a
se vinde regimului instaurat în România după război! Într-adevăr,
nimeni nu le-a pus pistolul la tâmplă pentru ca ei să adopte şi să
practice sârguincios dogmele proletcultului sau pe acelea ale
realismului socialist teoretizat de Maxim Gorki…
O. P. (oprindu-l cu un gest scurt, aproape autoritar): Stop!...
Fireşte că Virgil Diaconu are o mulţime de idei admisibile,
admirabile dacă vrei, inclusiv în ceea ce priveşte condiţia sa de poet
(şi a poetului în genere), sau în privinţa rolului criticii în
determinarea a ceea ce eseistul numeşte – cam abuziv, în opinia mea
– destinul poeziei.
A. P. (adresându-şi parcă sieşi interogaţia): Cam abuziv ? N-aş
prea crede… De fapt nu degeaba califică el critica drept o critică
destinală, analizând în consecinţă elementele care contribuie la
destinul unei opere poetice. (Nestăpânindu-şi un acces de entuziasm).
Virgil Diaconu reuşeşte astfel să discearnă patru mari „situaţii
destinale”, pe care el le socoate legitime în ordinea calităţii diferite a
operelor şi a calităţii diferite a lectorilor (criticilor). Dă-mi voie să-ţi
citez câteva rânduri concludente, din eseul Poezia modernă şi
destinul ei. (Ia de pe biroul lui Omega cartea, o deschide la
paragraful „Critica literară şi destinul poeziei”, găseşte ce caută şi
glăsuieşte): „Astfel, destin este atât confirmarea şi aprecierea
poeziei de valoare, cât şi minimalizarea şi ignorarea acesteia;
destin este atât divulgarea şi dezavuarea poeziei mediocre, cât şi
supradimensionarea şi glorificarea ei. Iată, în linii mari, peripeţiile
în lume ale poeziei, postúrile ei destinale” (2). Am încheiat citatul.
O. P. (sever): Dacă ai fi mers puţintel mai departe, ai fi dat
peste rânduri care admit manipulabilitatea aşa-numitului „destin al
operei”. Cert este că eseistul denaturează ad hoc sensul termenului
destin, care, conform cu anumite credinţe, reprezintă o putere
supranaturală ce fixează în mod irevocabil cursul evenimentelor. Cu
fatalitatea nu poţi însă tranzacţiona, ea situându-se deasupra voinţei
oamenilor. A manipula un destin este o flagrantă contradictio in
terminis, dincolo şi dincoace de care nu mai încape nicio discuţie.
Este evident că dl Virgil Diaconu s-a lăsat ademenit, sans penser-y
sérieusement, de celebrul vers al grămăticului Terentianus Maurus:
Pro captu lectoris habent sua fata libelli. De aici şi-a scos el
întreaga-i teorie, interpretând simplist spusa latinului.

18 Spiritul Critic
 A. P. (dezumflat): Ceea ce nu înseamnă, totuşi, că teoria sa
este suptă din deget şi că nu este de găsit în ea nici o fărâmă de
adevăr…
O. P. (neîndurător): Pe de-a-ntregul suptă din concepţia lui
Socrate este, în schimb, teoria referitoare la daimon, adică la zeul sau
duhul care i-ar locui pe poeţi şi le-ar inspira creaţia. Iată acele
rânduri în care eseistul îşi recunoaşte izvorul propriei fantasmagorii:
„Socrate le spunea discipolilor săi că toată înţelepciunea îi vine de
la un glas pe care îl aude în lăuntrul său, pe care el îl numea
daimon./ În credinţa mitologică grecească, daimonul era o fiinţă
între zeu (divinitate) şi om, uneori bună, alteori rea (demon).
Daimonul socractic este însă altceva decât cel mitologic şi decât
conotaţia malefică a demonului: este glasul propriei gândiri şi, mai
mult decât atât, glasul gândirii ajunse la înţelepciune, deci al
gândirii filosofice, speculative” (p.14). Trec peste urmărirea în
istorie a acestei concepţii mistice, de la Euripide şi până la părintele
Stăniloae, şi notez ideea de daimon aşa cum s-a structurat ea în
mintea lui Virgil Diaconu: un factor interior pe care îl ai sau nu, o
forţă creatoare de natura…Sfântului Duh, a cărui lucrare generează
poezia autentică, poezia de valoare, perenă. Din acest punct de
vedere, un Edgar Allan Poe, lipsit de daimon, cu poezia sa „creată
raţional”, este clasificat la „derapajele” actului poetic: „Poe îi cere
de fapt poetului să îşi abandoneze gândirea poetică şi să creeze
poezia folosindu-se de tipul de gândire raţională… E absurd” (p.28).
Dacă dl Virgil Diaconu şi-ar fi căutat mai cu stăruinţă aliaţi întru
această viziune, aceştia s-ar numi, între alţii, Ioanid Romanescu şi
Ana Blandiana, aceasta din urmă extaziindu-se de repetate ori în faţa
stihiei enigmatice care o cârmuieşte în materie de stihuire.
A. P. (cu o cutezanţă generată parcă de prezenţa în sine a
unui… daimon): E dreptul şi libertatea lor să spună şi chiar să
adeverească ceea ce simt. Eu însumi am câteodată impresia că prin
gura mea vorbeşte un străin de mine, ca şi cum m-ar apuca o toană
inexplicabilă.
O. P. (râzând, şi mai mult de dragul jocului de cuvinte):
Vorbeşte gura fără tine şi-acum. (Revenind la mina serioasă de mai
înainte) După părerea mea, avem în aceste cazuri de-a face cu o
convingere deliroidă, cu o perseverare ideatică, cu o specie aparte de
endohalucinaţie, desigur fără caracter psihotic, a cărei provenienţă

Spiritul Critic 19
este de căutat în informaţia culturală asimilată de poet, prin care
acesta crede a-şi legitima favoritismul divin sau chiar îndumnezeirea.
Oricum am lua lucrurile, este aici o anumită infatuare, dacă nu şi o
doză de megalomanie… Am pomenit adineauri de Ioanid
Romanescu. Ţi-aş citi, din volumul Scrisori de la scriitori, dintr-o
epistolă ce mi-a adresat poetul în iarna anului 1966. (Aduce cartea
amintită şi o deschide unde trebuie) Ia ascultă ce-mi scria autorul
plachetei Singurătatea în doi, în urmă cu peste patru decenii:
„Poate să vi se pară o ciudăţenie, dar de ce să vă ascund? Uneori
presimt că voi scrie, dar nu ştiu ce anume, despre ce; şi stau într-un
fel de tembelism ore în şir – ca la un moment dat în foarte puţinul
timp de care spuneam, să scriu o poezie în care nu se mai poate cu
nimic interveni. Dar numai a doua, a treia zi aflu ce am scris, pentru
că starea aceea mă oboseşte enorm şi cad. Mama, prietenii – o parte
– şi nevasta ştiu asta; deseori m-au cules de sub masă” (5). Este ca
şi cum poetul n-ar fi decât unealta de scris a unui personaj
dinlăuntrul său, misterios, care-l dirijează cu o baghetă magică.
Senzaţia că te afli sub comanda unui astfel de personaj poate fi
stranie, însă fenomenul, după cum ai observat şi tu – pe propria-ţi
piele, aş zice –, există, aşa cum ai şi mărturisit.
A. P. (cuprins de zel): Bag mâna-n foc pentru asta!
O. P. (temperându-l gestual): Bine, bine, pui tu mâna-n foc –
de acord! –, dar cum îţi explici fenomenul?
A. P. (contrariat): Păi n-ai luat aminte că am şi spus că este
ceva inexplicabil?!
O. P.: Nu şi pentru Virgil Diaconu, căci ai văzut că el ne
trimite la Sfântul Duh, acea metonimie a Treimii săvârşitoare de tot
felul de lucruri minunate. Ori, mă rog, ne trimite la daimon, căruia îi
dă, se înţelege, o coloratură christică. Aş vrea să ştiu dacă îţi
însuşeşti conceptul acesta, aşa cum l-a prelucrat Virgil Diaconu…
A. P. (pus în încurcătură): Şi da, şi nu…Nu, pentru că nu l-aş
echivala cu vreun zeu, cu vreun semizeu, şi nici cu Dumnezeu sau cu
metonimia acestuia – Sfântul Duh. Însă, fireşte, nu mă dezic de
fenomenul ca atare.
O. P.: Nu te dezici, dar cum ţi-l explici?
A. P. (iritat de maieutica tizului său): Dacă ai cumva vreo
explicaţie, dă-o şi gata, nu mă mai fierbe atâta!

20 Spiritul Critic
 O. P. (pe un ton oarecum doctoral): S-o luăm ceva mai pe
departe… Ai auzit de Supraeul descris de Freud?
A. P. (cu sentimentul că este ofensat): Te rog să treci peste
astfel de întrebări retorice jignitoare…Şi să n-o luăm chiar atât de pe
departe, fiindcă nu văd absolut nici o legătură între Überich şi
daimon. Scuteşte-mă de asemenea digresiuni şi treci direct la
chestiune.
O. P. (înţelegător): Facă-se voia ta!... Ei bine, scumpe amice,
află că fenomenul „daimon” are explicaţia sa, şi nu una oricare, ci o
explicaţie ştiinţifică, dată de neurologul şi neuropsihologul american
Rhawn Joseph, pe drept cuvânt considerat „one of a handful of
experts on both the brain and the mind”, cum putem citi pe coperta
pliantă a cărţii sale The Right Brain and the Unconscious, în mod
relevant subintitulată Descovering the Stranger Within. Uite-o aici!
(Ia de pe masa de lucru un volum formatul 21,5/ 14 cm, care
însumează peste 400 de pagini, şi i-l arată interlocutorului său de
parcă ar fi vorba de un nepreţuit incunabul). Orice om cu adevărat
cultivat ştie azi că emisferele creierului au un profil funcţional diferit
şi că – în linii mari – cea stângă este sediul gândirii conceptuale, al
raţionamentului logico-matematic, pe când cea dreaptă,
metaforizanta, este axată pe percepţie, pe trăirile emoţionale, pe
imagistică şi creativitate artistică, în muzică, pictură, poezie etc.
Ştiindu-te un bărbat cu adevărat cultivat, nu insist, nu intru în
amănunte (6). Îţi voi spune doar că dr. R. Joseph, în cartea
menţionată, demonstrează în chip magistral faptul că inconştientul
descris de Freud şi de freudieni are „organul” său palpabil, care
include nu numai structuri cortico-subcorticale de felul sistemului
limbic, ci de fapt întreaga emisferă cerebrală dreaptă, în toată
complexitatea ei, aceea care intră în funcţiune „cu toate motoarele”
încă de la naştere, când copilului îi sunt cu totul străine limbajul şi
gândirea logic-abstractă. Aici se depozitează (termenul este
inadecvat!), căci emisfera dreaptă dispune de its own memory, în
structuri mereu active şi mereu variabile, faimoasele Urszene
analizate de Freud, precum şi ansamblul trăirilor tulburi şi
tulburătoare din perioada prelingvistică a fiinţei omeneşti, care
influenţează apoi din umbră existenţa acesteia. Ascultă, rogu-te, un
pasaj din cartea lui Rhawn Joseph, foarte semnificativ în această
privinţă: „Children do not analyse or process their experience in the

Spiritul Critic 21
manner that adult would process similar information. Children do
not have well-developed language skills and are more greatly ruled
by the immediacy of emotion. Hence, a great deal of this early
experience, including children’s initial self-concept and all attendant
joys, triumphs, traumas, and bad feelings, is internalized and stored
away in that portion of the psyche that is not controlled by the
language-dependent conscious mind, that is, the unconscious. This is
why it is so difficult to remember events, be they good or bad, that
occured when we were young./ Infants and children are more
emotional in their psychological orientation. Verbal thinking and the
maturation of the conscious mind (which is heavily dependent on
language and linguistic processing) develop much later. Emotion
and nonconscious mental functioning are present from the very
beginning./ It is within this emotional, nonconscious psychic realm
that our early experiences are stored. It is this same realm that later
gives birth to emotional conflicts, intuitive leaps of the imagination,
creativity, slips of the tongue, «thoughtless» behavior, daydreams,
and even the melodies to which we dance and sing” (7). Şi încă un
pasaj, care îţi va dezvălui stranietatea „tărâmului” inconştient al
creierului, „tărâm” unde capătă formă şi glas structuri
anatomofuncţionale ca Supraeul (interiorizarea cerinţelor „sacre” ale
părinţilor, ale vreunui dascăl din şcoală, ale unui anumit model
uman, pe care copilul sau adolescentul doreşte fierbinte să-i
încarneze în fiinţa sa, prin imitaţie), dar şi figuri mitice extrase din
fondul cultural-religios al umanităţii, care ajung să domine viaţa
interioară a individului, imprimându-i trăsături de caracter şi
„inspirându-i” diverse acte, inclusiv în domeniul creaţiei poetice,
cum este şi cazul lui Virgil Diaconu, care se crede fericita gazdă a
unui daimon sau a Duhului Sfânt. Fii atent la ceea ce spune mai
departe dr. Rhawn Joseph: „When the right brain produces and
communicates ideas, the left brain is sometimes completely
perplexed about where this information originated and what it
means. The reason is that functions mediated by the right brain are
not always easily amenable to lingvistic description or analysis.
Nevertheless, the right brain is responsible for the production of
diverse and highly developed forms of mental activity, such as a flash
of insight, intuition, creative leaps of the imagination, daydreams,
and a variety of images, feelings, and thoughts that seem to envelop

22 Spiritul Critic
the mind, only to disappear as quickly as they arrive.[Se fac trimiteri
la cercetători ca R. Ornstein şi J. E Bogen] Often, the left brain has
no idea as to where these images and feelings came from, since they
originated in the right half of the cerebrum./ Frequently, the left
brain, and the conscious aspects of the mind that it controls, is a
passive spectator [sublinierea ne aparţine] of these right-
hemispheric events” (op. cit., p.96).
A. P. (pe gânduri): Exact ca în zicala cunoscută: nu ştie stânga
ce face dreapta! (Înviorându-se) Dar, ia spune-mi, cum de poate
„daimonul” ori „dimonul” să-i dicteze bardului poeme, dat fiind
faptul că emisfera dreaptă a creierului nu are acces la limbaj, care
este de resortul celei stângi?!... Întreb şi eu, nu dau cu parul.
O. P. (fără a se tulbura): Nebănuite sunt căile comunicării
interemisferice, începând cu magistrala numită corpus callosum şi
terminând cu trigonul cerebral şi cu tuber cinereum. Emisfera
cerebrală dreaptă, oricât de inefabile i-ar fi procesualităţile, tinde în
mod natural la exprimarea verbală şi, fireşte, nu o poate face decât
prin intermediul suratei sale de la stânga, numită şi majoră, deşi
aceasta intră mai târziu în jocul existenţial. La omul sănătos,
echilibrat, cele două emisfere ajung să conlucreze armonios, dreapta
nereuşind însă niciodată să transfere cuvintelor întreaga bogăţie a
experienţelor sale intime. Dl Virgil Diaconu ar fi înţeles multe din
secretele acestei conlucrări cu mii de feţe dacă ar fi studiat eseul lui
Ion Biberi Poezia, mod de existenţă, care nu acceptă pretinsa
origine „divină” a creaţiei poetice. Pe bună dreptate susţine acest
autor – beneficiar al unei temeinice specializări neurologice şi
psihiatrice, dar şi al iniţierii în filozofie şi literatură – că „poezia este
singurul mijloc de expresie a personalităţii umane considerată în
întregimea ei” (8), aşadar a fiinţei totale a creatorului, sensibilitate şi
raţiune. Cu toate acestea, Ion Biberi distinge două mari „familii de
poeţi”, una dintre acestea continuând „tradiţia inspiraţiei şi delirului
platonician” (op. cit., p.279). Aspect care, cred, îl poate interesa
îndeaproape pe autorul eseului Poezia modernă şi destinul ei,
lămurindu-i poate şi statutul unui Edgar Allan Poe în domeniul
teoretizării creaţiei în arta poetice.
A. P. (înseninat): Pe mine, în schimb, mă interesează la culme
cartea lui Rhawn Joseph… Ai reuşit să mă faci să doresc să o citesc
cât mai grabnic, însă nu cu grabă. Mi-o împrumuţi?

Spiritul Critic 23
 O. P. : Mai încape vorbă? Nu, nu mai încape, dar mai încape
totuşi un scurt citat din The Right Brain and the Unconscious,
care aş fi bucuros să-i atragă în mod special atenţia distinsului
director al revistei „Cafeneaua literară”, şi poet la care emisfera
dreaptă a creierului funcţionează atât de frumos, fie şi în colaborare
cu… Lolita: „Although it can be a most difficult task, men and
women are capable of searching their souls and exploring their own
unknown face so as to discover the stranger within. Throughout our
lives most of us remain capable of learning new strategies for living
and can alter and extinguish repetitive patterns that are self-
destructive and defeating. The tape recording can be turned off, and
a new one can be put in its place; the brain can learn new patterns of
responding and thinking and can reorganize itself in the process.
Change is possible. For some it is just not very easy” (op. cit.,
p.368). Ţine, monşer, cartea!

Vintilă Zada

NOTE
(1) Virgil Diaconu, Destinul poeziei moderne, Editura Brumar, Timişoara,
2008. Unul dintre eseurile incluse în acest volum, a apărut mai întâi în volumul
Lepre şi sfinţi, Editura revistei Convorbiri literare, Iaşi, 2007, pp.67-94.
(2) Op. cit., p.37. (Trimiterile ulterioare la această carte vor fi făcute direct
în cuprinsul dialogului de faţă).
(3) A se vedea şi Platon, Dialoguri, după traducerile lui Cezar
Papacostea, revizuite şi întregite cu două traduceri noi şi cu „VIAŢA LUI PLATON”
de Constantin Noica, Editura pentru Literatură Universală, Bucureşti, 1968, în
special Apărarea lui Socrate, pp.17, 22, 23, 25 şi 35, dialogul Banchetul, pp. 284-
287.
(4) T. S. Eliot, citat cu respect de către dl Virgil Diaconu, nu-i împărtăşeşte
vederile, scriind în eseul său Tradiţie şi talent personal că „procesul de creaţie
poetică este în mare măsură conştient şi deliberat” (Pater, Chesterton, Eliot, Eseuri
literare, Editura pentru Literatură Universală, Bucureşti, 1966, p.229..
(5) Leonard Gavriliu (destinatar), Scrisori de la scriitori, Editura
Moldopress, Paşcani, 2009, p.175.
(6) Pentru detalii, a se vedea Leonard Gavriliu, Dicţionar de
cerebrologie (Creier şi psihic), ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, articolele
Specializare emisferică şi Split brain, Editura Moldopress, Paşcani, 2008.

24 Spiritul Critic
 (7) Dr. R. Joseph, The Right Brain and the Unconscious. Discovering
the Stranger Within, Plenum Press, New York and London, 1993, pp. 6-7.
(Trimiterile ulterioare, în dialog).
(8) Ion Biberi, Poezia, mod de existenţă, Editura pentru Literatură,
Bucureşti, 1968, p. 270.

Spiritul Critic 25
 „A scrie despre literatură este în mod
Lecturi fidele sigur mai uşor decât a o face”.
Witold Gombrowicz

Exerciţiile de admiraţie
ale lui Ion Arieşanu
„Les hommes, ces Narcisses, se mirent
toujours un peu eux-mêmes dans les
admirations qu’ils ont”.
(Barbey d’Aurevilly)

Din galeria celor 77 de „portrete literare” cuprinse în volumul

Printre înţelepţi (1) al lui Ion Arieşanu, peste 40 sunt portrete ale
unor scriitori (poeţi, prozatori, dramaturgi, eseişti, critici şi istorici
literari), restul zugrăvind personalităţi de medici, artişti plastici,
actori, muzicieni, ziarişti etc., acest „etc.” referindu-se şi la o
dactilografă.
Toţi cei portretizaţi sunt (ori au fost) trăitori în Timişoara sau
în alte părţi din perimetrul Banatului, chiar dacă nu cu toţii sunt
bănăţeni de baştină, ca de altfel şi autorul însuşi, care se trage tocmai
de pe la Ocna Mureş, din colţul nord-estic al judeţului Alba. Sunt
figuri memorabile ale unor oameni de frunte, bărbaţi şi femei, care
şi-au intersectat biografiile cu aceea a zugravului lor, uneori până la
o dulce şi durabilă contopire, cum este cazul poetei şi romancierei
Tatiana Flondor Arieşanu (n. 12 august 1946, Baia de Fier, Gorj),
care i-a devenit soţie şi pe care el pur şi simplu o divinizează, văzând
în creaţia ei poetică „mărturia perenităţii şi eternităţii satului
românesc gorjenesc” (2). Iată un segment din icoana literară pe care
el i-o consacră, la timpul trecut, căci în memoria sa afectivă stăruie
Tatiana cea din tinereţe: „O prezenţă feminină ieşită din comun. O
frumuseţe umană aparte, de tip clasic elenistic, în care, fineţea
liniilor şi a desenului pur al feţei erau egalate doar de statura ei
graţioasă şi mândră, de părul superb, legănător, şi de surâsul
inegalabil, ce-i lumina chipul alb, şi voios, şi-i conferea întregii sale

26 Spiritul Critic
făpturi o bunăvoinţă senină şi o robusteţe interioară fără egal”
(p.143).
Faptul că eu însumi am fost, vreme de peste două decenii,
timişorean profund implicat în viaţa literară a locului, îmi dă
posibilitatea de a controla veridicitatea portretelor a 14 dintre cei 48
de scriitori zografisiţi în cartea lui Ion Arieşanu, cu el însuşi lucrând
eu, în anii 1958-1961, cot la cot în redacţia revistei „Scrisul
bănăţean”, condusă de poetul Al. Jebeleanu. Pasionat şi subtil
observator al psihologiilor umane, el notează exact firea discretă a lui
Gheorghe I. Tohăneanu şi „oroarea de fast” a acestuia (p.22),
„charisma” lui Anghel Dumbărăveanu şi capacitatea lui de a se
desprinde „prin visare, de cotidianul tern” (p.71), fabuloasa
duplicitate a lui Damian Ureche, cu ale sale „mici infamii” (p.84),
şăgălnicia lui Laurenţiu Cerneţ, cu „sprintenele” şi „îndrăgitele sale
cuvinte de duh, poantele şi verva lui de oltean isteţ” (p.88), „felul
solar de a fi, ca om”, al lui Al. Jebeleanu, „în ciuda dramelor sale
familiale ascunse” (p.324) (3), „puritatea sa morală şi de caracter,
cavalerismul firii sale mândre” (p.327), la Radu Theodoru (4),
exemplaritatea fiinţei lui Romul Fabian, care „era un om al lui
Dumnezeu, dulce ca pâinea, şi un statornic făcător de bine” (p.350),
„intransigenţa morală” a lui Vladimir Ciocov, „care credea într-un
socialism utopic, benefic, universal” şi avea parte de „eşecuri
continue, lamentabile” (pp.370 şi 371), temperamentul viril al Sofiei
Arcan, „întruchiparea femeii-bărbate”, „barbar de sinceră” (pp.377
şi 379), „veşnicul complex şi ghinion al nerealizării” care îl păşteau
pe Nicolae Ţirioi (p.382), statura de atlet a lui Ilie Măduţa, „în care
hălăduia un suflet candid de copil” (p.387) etc.
Adesea portretele sunt încărcate de nenumărate nuanţe,
portretistul amendând, estompând prin noi tuşe una sau alta dintre
trăsăturile creionate. Când vine însă vorba de scrierile celor evocaţi,
Ion Arieşanu lasă deoparte orice îndoială şi şovăire, asigurându-ne că
avem privilegiul de-a recepta opere excepţionale, de te şi
nedumereşte faptul că abia trei dintre scriitorii portretizaţi (Cornel
Ungureanu, Mircea Mihăieş, Şerban Foarţă) au pătruns în
extravaganta Istorie critică a literaturii române a lui Nicolae
Manolescu.
În general, textele volumului Printre înţelepţi ne propun nişte
generoase exerciţii de admiraţie, admiraţia părând a fi pentru Ion

Spiritul Critic 27
Arieşanu l’état de grâce qu’il cherche obstinément. Altmintrelea,
autorul ni se confesează sincer: „E nemaipomenit să trăieşti
admirând” (p.138). Este la el o admiraţie constitutivă, lesne de
declanşat, şi care nu se împiedică de nicio exigenţă notabilă în
apreciere, eşuând de obicei în apologii entuziaste, ca bunăoară aceea
dedicată lui Vasile Versavia: „…Atât cât a scris, el a fost un şlefuitor
aproape maniac al expresiei, al imaginii, dar, mai ales, al gândului
care să acopere o idee dragă lui. Poezia sa este de o lapidaritate
extremă, însă, în limpezimea ei de cristal, se vădesc idei puternice şi
originale. Care preamăresc dramatismul existenţial al fiinţei în lume
şi dovedesc un rafinament al cugetării filosofico-poetice, greu de
atins” (p.92). Şerban Foarţă este şi el „un poet de stirpe barbian-
mallarmeană, depăşindu-şi adesea magistrul” (p.115). Virgil Birou i
se pare un adevărat virtuoz al romanului, un „neîntrecut zugrav”,
scriitorul adeverindu-i-se portretistului „drept unic şi original, în
descripţia universului proletar-ţărănesc, de la cumpăna veacului”
(p.403). Tot aşa, obstetricianului şi ginecologului Ioan Munteanu i se
atribuie „izbucnirea (…), în eprubetă, a primului embrion uman”
(p.28), pe când „genialul” medic timişorean nu a făcut decât să
aplice, primul în România, procedeul fecundării in vitro, practicat de
mult în ţări mai civilizate, din Occident (5).
Dincolo de faptul că personalităţile evocate constituie în mod
fatal pentru portretist elemente ale propriei vieţi, omul neînsemnând
nimic în afara relaţiilor cu semenii, şi dincolo de faptul că în unele
portrete autorul strecoară episoade de biografie personală, un dureros
paralelism de destin (concept-cheie la dânsul) îşi descoperă Ion
Arieşanu în persoana lui Ion Marin Almăjan, a cărui carieră s-a
„frânt” în 1989. Motiv pentru „memorialist” (aşa îşi zice el în
Cuvânt înainte, şi nu numai o dată) de a se retrage din tumultul
existenţial în arena publică şi de a rumina în singurătate reflecţii din
cele mai amare: „Eu, ca om şi scriitor, aparţinusem timpului doar
până în ’89, chiar dacă idealurile de libertate, de adevăr, mustiseră
şi în mine, ca şi în majoritatea intelectualilor români, cu ardoare şi
suferinţă. Dar generaţia mea nu mai putea nici continua ceva vechi,
nici crea ceva nou. Ea putea doar să rămână, solitară,
netrebuincioasă, sau să-şi scrie adevărurile şi tragica ei situare în
destin” (pp.126-127). Mai departe scriitorul se autoprogramează
pentru o defensivă totală, deplorabilă, care dă pe faţă o depresie

28 Spiritul Critic
cronică, anchilozantă, într-un orizont teribil de îngustat, cotropit de o
blazare profundă, care numai de bun augur nu poate să fie: „În ceea
ce mă priveşte, după mai bine de 30 de ani de hărţuială politică,
gazetărească, livrescă şi de alte cele, tras şi împins de puterea
oarbă, înclin să cred şi să afirm cu tărie: scriitorul e bine să rămână
un solitar. Să rămână numai al său. Cum au fost câteva exemple
fericite prin lume. Scriitorul să aparţină numai cugetului său. Legat
numai de ceea ce îi domină spiritul (…). Scriitorul să rămână lângă
vedeniile sale. Lângă sentimentele sale de început, cele mai pure.
(…). Scriitorul să fie şi să rămână aşa cum a fost cândva pruncul din
el” (p.129). Este aici o atitudine vădit capitulardă, una eminamente
absurdă, pe care o putem eventual înţelege, dar pe care nu o putem
admira.
Încolo, cartea se parcurge cu o netăgăduită plăcere. Şi regret că
nu am putut citi în ea şi pagini despre Aurel Martin Bologa, Grigore
Bugarin, Dorian Grozdan, Grigore Popiţi, Ion Stoia-Udrea, George
Bulic, Nicolae Ivan, Ion Frumosu, Paul Târbăţiu, Traian Liviu
Birăescu, I.F.Bociort, Victor Iancu, Maria Nicoară, Simion Dima,
Franyó Zoltán, Anavi Adam, Karl Feld şi mulţi alţii, cu siguranţă
bine cunoscuţi lui Ion Arieşanu şi pe care aş fi fost bucuros să-i văd
„imortalizaţi” de pana iscusită a autorului galeriei de portrete literare
intitulată Printre înţelepţi, fie şi cu riscul de a aborda şi figuri mai
puţin înţelepte, cum a şi făcut-o în cazul unor sinucigaşi, ori în cazul
acelui coleric „care murea în fiecare seară”.

Leonard Gavriliu

NOTE
(1) Ion Arieşanu, Printre înţelepţi (Portrete literare), Editura Eubeea,
Timişoara, 2008.
(2) Op. cit., p.246. (Trimiterile ulterioare la această carte vor fi făcute chiar
în cuprinsul textului de faţă).
(3) În mod greşit i se atribuie lui Al. Jebeleanu descoperirea şi
promovarea criticului şi istoricului literar Nicolae Ciobanu; a se vedea, în această
privinţă, Leonard Gavriliu, Aventuri pe Bega, pe Dâmboviţa şi pe Mureş. Pagini
de jurnal (1956-1960), Editura Moldopress, Paşcani, 2009, pp.146 şi următoarele.
(4) Radu Theodoru nu este născut la Timişoara, cum crede Ion Arieşanu,
ci la Ineul de pe Crişul alb, judeţul Arad. Pe de altă parte, este de precizat că nu la

Spiritul Critic 29
Comana (p.326), ci la Grădiştea s-a „autoexilat voluntar” (sic!) acelaşi Radu
Theodoru.
(5) Expresii precum „naşterea Copilului in vitro” (p.28) sau „născut în
Eprubetă” (p.29), şi altele similare, sunt profund eronate atâta vreme cât nici vorbă
nu este de ivirea pe lume a vreunui copil pe la gura eprubetei, fecundarea iin vitro
constând din fecundarea artificială a unui ovul cu un spermatozoid dat, zigotul (=
oul) rezultat fiind apoi repede (după puţine diviziuni) implantat în uterul care va
asigura dezvoltarea în continuare a embrionului. Avem prin urmare de-a face nu cu
naşterea copilului in vitro, ci doar cu conceperea acestuia în atari condiţii. [Deşi nu-i
locul aici, să spunem că numele arhicunoscutului economist şi filosof englez
fondator al economiei politice ca ştiinţă se grafiază corect Adam Smith şi nu Adam
Smits, cum este de două ori pomenit la p.176, în amplul portret făcut „economistului
de vârf” Nicolae Ţăran, nostalgicul „după eternele valori ale Spiritului” (p.182)].

30 Spiritul Critic
 Valeriu Stancu – poeme de rupt
gura târgului chiar şi la Bruxelles

„…nous sommes/ Plus exhibitionnistes

que les chiens”
(Valeriu Stancu) (1)

Triunghiuri cu pupila albastră este titlul unui recent volum de

poeme de Valeriu Stancu (2), sugestiv ornat cu ilustraţiile lui Florin
Buciuleac. În realitate, pupila globului ocular ne apare sub o singură
culoare, cea neagră, numai irisul fiind acela care capătă genetic o
anumită coloraţie din spectrul cunoscut al luminii, permiţându-ne să
vorbim despre ochi negri („culoare” inexistentă însă în spectru),
căprui (o corcitură cromatică), albaştri sau verzi. Cum, însă, avem
de-a face cu pupila unor triunghiuri, în măsura în care este posibil ca
aceste figuri geometrice să aibă pupilă, în aceeaşi măsură se poate şi
ca micul cerc cu diametru variabil să fie albastru. Deşi fantezia
poetică nu se discută, să observăm că dezinteresul faţă de
autenticitatea anatomiei pupilei este unul grăitor, recomandându-ne
din start un adversar al contemplării fără ochi a tărâmului ideilor
pure, platoniene. Nu spune Mircea Eliade că pupila dispare ori de
câte ori se iese din lumea umbrelor proiectate pe fundul peşterii? (3)
Colorată sau nu în albastru, pupila triunghiurilor lui Valeriu Stancu
este de fapt superfluă în cazul extaticilor, însă perfect funcţională în
cazul celor neatinşi de cecitatea proprie stărilor mistice. Să intrăm
aşadar în relaţie c

Spiritul Critic 31