89

MOTRICITATEA LA TINERI

Conf. univ. dr. Netolitzchi Mihaela

Universitatea „Politehnica” din Bucureşti

Cuvinte cheie: motricitate, fiziologie, învăţare motrică, capacitate de efort

Abstract
In usual mode,driving development is looking like a teaching gradual process of driving
skill in the first level of life and adolescense.In this way,the expert proceeding to children test at
different ages, looking to these evolution. Today, in acknowledge that general development study
and especially driving development, can not be reduced only to first years of individual life,but
he must include description of driving demeanour transformation that operate in 24-25 years
old. Qualitative and quantitative changes of these period can not be evade because the 24-24
years old represent an important population segment.

Introducere

În mod tradiţional, dezvoltarea motrică este privită ca un proces de învăţare progresivă a

deprinderilor motrice în timpul primelor etape ale vieţii în copilărie şi adolescenţă. Din această
perspectivă, specialistul procedează la testarea copiilor la diferite vârste, monitorizând evoluţia
acestora. Astăzi, însă, se recunoaşte că studiul dezvoltării în general şi al celei motrice în special,
nu poate fi redus doar la primii ani ai vieţii individului, ci el trebuie să cuprindă şi descrierea,
explicarea schimbărilor comportamentului motric ce operează în timpul perioadei tinereţii adulte
şi de senescenţă: schimbările calitative şi cantitative ale acestor perioade nu pot fi eludate
întrucât adulţii vârstnici reprezintă un important segment al populaţiei.

Continut

În timpul copilăriei, deprinderile de bază sunt consolidate şi combinate în secvenţe de

mişcare ce vor conduce la formarea deprinderilor complexe. Adolescenţii şi tinerii continuă acest
proces, îmbunătăţindu-şi capacitatea de a combina deprinderile motrice în funcţie de scopul şi de
condiţiile ambientale.
Lucrările de specialitate descriu diferite perioade de vârstă, separat de o serie de
caracteristici de creştere şi dezvoltare, acestea se contopesc între ele, reflectând natura continuă a
fenomenelor din ontogeneză.

Caracteristici ale etapelor de creştere:

- evoluţia ontogenetică în ansamblu se exprimă prin două curbe, una ascendentă şi
cealaltă descendentă. Viteza cu care se produc transformările în debutul şi la sfârşitul
ontogenezei este remarcabilă (creşterea în primii ani ai vieţii şi involuţia în ultimii);
- caracteristica majoră a primelor stadii este schimbarea calitativă – un stadiu prezent
conţine mai ales elemente noi, neobservate anterior şi mai puţin un volum crescut de
elemente cunoscute deja;
 90

- stadiile motrice subsemnate decurg din cele precedente pe care le încorporează,

caracteristică ce poartă numele de integrare ierarhică;
- stadiile sunt intranzitive, ele decurg unul din altul, ordinea lor nu poate fi modificată,
regresia la stadiul precedent fiind imposibilă;
- trecerea la un stadiu superior este stimulată de un „dezechilibru” între structurile
biopsihice şi condiţiile de mediu. Echilibrarea se manifestă la sfârşitul unui stadiu, în
perioadele de relativă stabilitate, fiind urmată de perioade de instabilitate, în timpul
tranziţiei între stadii (copiii au un comportament motric consistent la sfârşitul unei
perioade, dar afişează unul fluctuant când trec la stadiul superior);
- subiectul poate dobândi un anumit tip de comportament motric fără a-l aplica imediat
în diverse situaţii, această întârziere fiind cunoscută drept decalaj orizontal.

Mecanismele fiziologice ale motricităţii:

a) Motricitatea ca act reflex

• Unul din reflexele importante care asigură poziţia ortostatică, menţinerea tonusului
postural este reflexul miotatic (antigravitaţional) prin componenta sa statică; fisurile
neuromusculare sunt stimulate de forţa gravitaţională prin întinderea lor şi trimit impulsuri
segmentului medular, de unde, prin neuronii alfa, declanşează comenzi care determină o
activitate motorie permanentă a muşchilor extensori. Reflexul de flexie (nociceptiv), ca reacţie
de apărare în faţa unui agent nociv, constă în contracţia simultană a flexorilor întregului membru
afectat.
• La baza reflexelor ritmice stă fenomenul de inducţie succesivă, facilitarea unui
reflex de către un altul care l-a precedat cu puţin timp. Astfel se explică mersul şi alergarea, ce
constau în alternanţa ritmică a reflexului de flexie şi extensie încrucişată. Din categoria acestui
gen de reflexe fac parte şi reflexul de păşire, reflexele de coordonare a mişcării braţelor şi
membrelor inferioare în timpul mersului şi alergării.
• Reflexele statice şi statokinetice intervin în urma schimbărilor accidentale ale
poziţiei corpului, în restabilirea echilibrului. Aceste reflexe complexe au structurile responsabile
în trunchiul cerebral, respective în substanţa reticulară şi nucleul roşu.

b) Motricitatea ca activitate voluntară

Execuţia mişcărilor voluntare coordonate este condiţionată de o structură plasată în
derivaţie cu axul cerebrospinal, cerebelul. Acesta cooperează la realizarea unei activităţi motrice
prin:
- funcţia de amortizare. Cerebelul trimite semnale în feed-back necesare corecţiei
mişcării, amortizării acesteia prin muşchii antagonişti, astfel adaptându-se
amplitudinea, durata şi puterea mişcărilor în funcţie de intenţia iniţială, de programul
stabilit;
- funcţia de echilibru se realizează în cooperare cu nucleii vestibulari şi zona
bulboreticulară a trunchiului cerebral, prin care se asigură poziţia verticală,
antigravitaţională a corpului.

Ganglionii bazali intervin în acţiunea reglator-integratoare a tonusului muscular şi a

mişcărilor automate. Nucleii bazali modelează ariile corticale motorii primare, inhibând execuţia
mişcării. Nucleul striat intervine (în starea de repaus) în repartiţia adecvată a impulsurilor
 91

corticale dinamogene, astfel încât postura să se poată menţine, fără apariţia unei mişcări. În stare
de mişcare, nucleul striat repartizează stimuli motoreglatori corticali, optimizând relaţia dintre
muşchii agonişti, antagonişti şi fixatori.
• Tractul piramidal conduce impulsurile motricităţii precise şi fixe (ideokinetică).
• Tractul extrapiramidal, conduce impulsurile motricităţii automate, semivoluntare, ale
mişcărilor nediferenţiate şi posturale. Căile motricităţii automate conduc atât mesajele
mişcărilor înnăscute (masticaţie, mers), cât şi ale celor dobândite (scrisul, cântatul la un
instrument, practicarea unui sport).
Cortexul cerebral integrează sistemul motor şi este centrul reglator al mişcărilor
voluntare.

c) Controlul motricităţii voluntare

Răspunsurile motrice umane se bazează pe integrarea simultană şi cooperarea a
numeroase subsisteme funcţionale (sistemul nervos central, sistemul receptor, sistemul
muscular).
Schmidt descrie două modalităţi diferite de control a mişcării:
● Sistemul în „buclă deschisă”
În foarte multe acţiuni motrice, în special cele rapide, care se desfăşoară în condiţii de
mediu stabile şi cunoscute, se pare că subiectul „derulează” mişcarea fără un control conştient
asupra elementelor sale individuale (numeroasele grupe musculare aflate în contracţie, diferitele
mişcări articulare, diferitele grade de libertate iniţiate şi coordonate).
● Sistemul în „buclă închisă”
Succesul deprinderilor performante depinde deseori de modul în care subiectul
detectează, percepe şi utilizează informaţia senzorială relevantă. Această informare post-factum
(după sau în timpul derulării mişcării) este esenţa controlului în „buclă închisă”.
Surse de informaţie:
- Informaţia exteroceptivă, în speţă cea vizuală, stă la baza anticipării evenimentelor
viitoare. Mişcarea obiectelor în spaţiu, mişcarea propriului corp sunt detectate pe
această cale, se adaugă informaţia auditivă.
- Informaţia proprioceptivă (kinestezică) se referă la forţele dezvoltate de muşchi,
poziţia oaselor în articulaţii, tensiunile musculare, simţul mişcării în general; de
exemplu, semnalul de la nivelul fusului neuromuscular poartă o informaţie difuză
despre poziţia articulaţiei pentru că receptorul implicat poate fi stimulat în acelaşi
timp de diverşi alţi excitanţi fizici (viteză, tensiune, orientare a segmentului în funcţie
de forţa gravitaţională). Din acest motiv S.N.C. utilizează o combinaţie de input-uri
de la aceşti receptori, ca bază a kinesteziei.
Motricitatea în etapa tinereţii
U. Şchiopu împarte etapa adolescenţei în 3 subetape: preadolescenţa (14-16 ani),
adolescenţa propriu-zisă (16-18 ani), adolescenţa prelungită (18-25 ani). Această etapă este
legată de dobândirea statutului de adult şi este caracterizată de intensa dezvoltare a personalităţii,
toate acestea în contextul ieşirii de sub tutela familiei şi a şcolii.
Instruirea rămâne importantă pentru majoritatea tinerilor, dar ea se nuanţează în funcţie
de interesele personale, de curiozitatea individuală. Procesul de intelectualizare se adânceşte pe
fondul aspiraţiei spre independenţa spirituală şi culturală. Maturizarea biologică, intelectuală şi
morală se resimt progresiv în conduita afişată, căutarea de sine fiind subtituită prin afirmarea de
 92

sine (U. Şchiopu). Imaginea corporală situată periferic în copilărie, capătă consistenţă,
polarizând atenţia tânărului care caută constant să-şi îmbunătăţească această imagine.
Răspunsurile motrice devin complexe şi nuanţate pe fondul dezvoltării abilităţilor de a
sesiza elementele semnificative pentru o conduită motrică eficientă.
Pentru unii tineri această perioadă reprezintă debutul activităţii profesionale, care pune
bazele statutului social al acestuia. Se pot identifica o serie de aspecte – capacităţi, abilităţi – al
căror progres se realizează în paralel cu creşterea experienţei profesionale. Această sensibilitate
senzorială contribuie şi la desăvârşirea repertoriului motric al individului; pentru perfomeri (la
multe din ramurile sportive) se obţin rezultate de vârf în competiţiile de anvergură.
În funcţie de gradul de implicare în activităţile motrice se pot identifica:
- tineri sedentari, neinteresaţi de practicarea activităţilor motrice, cu profesorii inactive
din punct de vedere motric, aserviţi obiectivelor strict economice sau de alt tip;
- tineri vag interesaţi de mişcare care practică ocazional diferite activităţi motrice,
indecişi în a adopta o atitudine consecventă în această privinţă;
- tineri activi, care resimt plăcerea mişcării şi au formată obişnuinţa practicării
sistematice a exerciţiilor fizice; vigoarea lor fizică şi spirituală le creează sentimentul
de plinătate, aptitudinile lor motrice fiind deplin utilizabile (direct sau indirect) în
creşterea randamentului profesional. Viaţa de relaţie a acestor tineri este bogată, ci
fiind valorizaţi superior de către semenii lor.
Continuarea educaţiei motrice la această etapă de vârstă conduce la următoarele finalităţi:
- capacităţi senzori-perceptive superioare;
- scheme motorii de bază, perfecţionate;
- bagaj bogat de deprinderi, priceperi motrice;
- capacitate crescută de comunicare gestuală, expresivă, estetică;
- capacitate de practicare independentă a exerciţiilor fizice;
- socializare superioară.
Factorii educaţionali implicaţi (familie, şcoală, universitate, alte forme9 deţin un rol
esenţial în formarea obişnuinţelor manifeste şi, în general, a modelelor de viaţa care
contracarează tendinţele nocive care pot angaja individul – supraalimentaţia, sedentarismul,
fumatul, etc.

Tipuri de învăţare motrică

Pedagogia consideră învăţarea ca proces de asimilare a cunoştinţelor şi formare a
deprinderilor şi priceperilor necesare activităţii viitoare. Învăţarea motrică însoţeşte omul de la
naştere, din stadiul iniţial al dezvoltării sale, ca reacţie motrică naturală înnăscută, activată de
stimuli de mediu.
Învăţarea motrică este clasificată în:
- condiţii noi ce impun precizie mai mare sau fineţe a răspunsului preexistent (desen în
oglindă, ochirea unei ţinte mobile etc.);
- învăţarea motrică (propriu-zisă) constă în structurarea unor acte de comportament în
care reacţiile de stabilizare sunt dependente de componente senzoriale proprioceptive.
Caracteristica sa este înalta automatizare;
- învăţarea inteligent motrică (B. Cratty) este specifică însuşirii deprinderilor motrice
complexe sau sporturilor „euristice” în care adversarii sunt opozivi şi inventivi.
 93

Operaţiile pe care le efectuează un subiect în momentul realizării unei mişcări sunt

următoarele:
- evaluarea sarcinii şi a situaţiei în care trebuie realizată aceasta, precum şi decizia
asupra programului general;
- estimarea condiţiilor iniţiale (distanţa faţă de ţintă, greutatea obiectelor, poziţiile
corpului) şi diferenţa asupra parametrilor specifici pentru programul ce urmează a fi
aplicat;
- declanşarea mişcării pe baza parametrilor selecţionaţi.

Priceperile motrice
Priceperile motrice formează baza comportamentului învăţat, caracterizat printr-un grad
superior de adaptabilitate la situaţiile întâlnite de subiect (M. Epuran, 1986). Priceperile sunt
foarte strâns legate de deprinderi.
Omul posedă priceperi elementare, care reprezintă prima fază a învăţării, când se
confundă într-o oarecare măsură cu aptitudinile. Priceperile complexe superioare constau în
valorificarea (aplicarea în condiţii variate) a deprinderilor învăţate.
● Priceperile elementare sunt modalităţi de acţiune în care se organizează un răspuns
motric pe baza cunoştinţelor şi a unor capacităţi motrice, în condiţiile iniţiale ale învăţării (M.
Epuran). Se pot numi şi deprinderi, fază ce se manifestă în toate situaţiile în care avem în faţă o
situaţie problematică creată de efectuarea unei noi mişcări (iniţierea copiilor în diferite sporturi şi
chiar reînvăţarea unor mişcări prin mijloacele kinetoterapiei).
Priceperea se realizează pe trei căi:
- observarea acţiunii altora, după care se încearcă imitarea acestora, ceea ce implică
spiritul de observaţie, atenţie, gândirea, etc.;
- prin explicaţie (expunere verbală);
- încercări practice directe.
La baza priceperilor motrice stau imaginile mentale construite pe baza unor informaţii
despre forma şi conţinutul mişcării (configuraţia spaţială), a secvenţelor acesteia în absenţa
stimulilor vizuali.

Deprinderi motrice
P. Popescu-Neveanu, defineşte deprinderea ca fiind o componentă automatizată a
activităţii, caracterizată prin desfăşurarea în afara sau prin reluarea controlului conştient,
realizare spontană şi facilă.
Deprinderile motrice reprezintă caracteristicile de ordin calitativ ale actelor şi acţiunilor
motrice învăţate. Formarea deprinderilor motrice reprezintă obiectivul fundamental al activităţii
de educaţie fizică şi antrenament sportiv.
Principalele caracteristici ale deprinderilor motrice după diferiţi autori (M. Epuran, A.
Dragnea, A. Bota) sunt:
ƒ Deprinderile motrice fac parte din conduita voluntară a omului, căpătând uşurinţă şi
precizie pe baza efortului voluntar.
ƒ Deprinderile motrice fa parte din diferite „familii de mişcări” şi aparţin unor
comportamente motrice bine definite.
ƒ Deprinderile motrice se integrează în „sisteme de mişcare” ca unităţi mai simple.
ƒ Deprinderile motrice se comportă ca sisteme ce dispun de feed-back corectiv, ori de
câte ori în efectuarea lor intervin inexactităţi.
 94

ƒ Deprinderile motrice implică o capacitate sporită de diferenţiere fină a mişcărilor, pe

baza unor informaţii sensorial-perceptive.
ƒ Deprinderile motrice au o stabilitate relativă chiar în condiţii variabile de execuţie,
motiv pentru care se impun în conduita motrică. Din acest motiv, este foarte
important ca acestea să se însuşească corect de la început, corectarea fiind foarte
dificilă.
ƒ Deprinderile motrice îmbracă caracteristicile subiecţilor care le execută, fapt care face
posibil să se discute despre „stil”, la anumite niveluri de învăţare şi aplicare.
ƒ Formarea deprinderilor este condiţionată de factori obiectivi şi subiectivi, dintre care
amintim: aptitudinile, atitudinea, motivaţia, ambianţa şi condiţiile educaţionale, etc.
Capacitatea de efort
Capacitatea de efort constă în posibilitatea organismului de a desfăşura o activitate
motrică – lucru mecanic – cu intensităţi şi durate diferite. Capacitatea maximă de efort presupune
posibilitatea de a efectua o activitate motrică cât mai intensă într-un timp cât mai lung.
Capacitatea de efort se poate aprecia prin: durata efortului, lucrul mecanic şi oportunitatea
acestora. Unităţile de exprimare a lucrului mecanic efectuat sunt Joule-ul şi Watt-ul.
În cazul activităţilor motrice bazate pe procesele aerobe ale contracţiei musculare, factorul
limitativ este reprezentat de cantitatea de oxigen consumată de muşchi în unitatea de timp.
Consumul de oxigen este determinat de dimensiunile şi funcţionarea plămânilor, de cantitatea de
hemoglobină, de dimensiunea vaselor, de capacitatea de utilizare a oxigenului la nivelul ţesuturilor.
Evaluarea capacităţii de efort
Pentru evaluarea completă a posibilităţilor energetice ale unui individ trebuie explorate:
- disponibilităţile sau capacitatea de a mobiliza rapid resursele funcţionale pentru a
răspunde unor sarcini brute şi intense;
- rezistenţa, capacitatea de a menţine un timp cât mai lung nivelul înalt de mobilizare a
resurselor funcţionale;
- randamentul, capacitatea de a executa o sarcină cu preţul cheltuielilor funcţionale şi
metabolice minime;
- gradul de realizare, care reprezintă raportul dintre nivelul maxim de mobilizare a
rezervelor funcţionale şi posibilităţile potenţiale extreme de mobilizare.
Evaluarea complexă a sistemelor de eliberare a energiei implică punerea în valoare a
numeroase examene.

Evaluarea capacităţii anaerobe

Capacitatea anaerobă alactacidă şi puterea sunt foarte dificil de măsurat. Cele mai
utilizate teste sunt cele indirecte, bazate pe cantitatea maximă de lucru mecanic efectuat în
perioade scurte de timp (până la 5 sec.).
Capacitatea anaerobă lactacidă este, de asemenea, dificil de măsurat, metodele urmărind
evaluarea datoriei de oxigen, a concentraţiei de lactat şi a cantităţii de lucru mecanic efectuat în
30-60 sec.
Evaluarea capacităţii aerobe
În funcţie de obiectivul urmărit se pot folosi două categorii de teste de teren şi anume:
- teste de capacitate maximă, în cazul adaptării diferitelor organe şi sisteme la eforturi
maxime. În aceste teste se foloseşte metoda triangulară care presupune creşterea
încărcăturii, în ritmul stabilit, la fiecare 2-3 minute. Pentru definirea momentului când
 95

trebuie întrerupt testul, se a urmări când subiectul a ajuns la epuizare şi deci, se va

evalua cantitatea maximă de lucru mecanic realizat;
- teste submaximale sau care stimulează competiţia, în cazul adaptării progresive. În
cazul acestor teste, intensitatea efortului nu este epuizantă pe termen scurt, urmărindu-
se evaluarea adaptării transportului de oxigen şi a difuziunii în ţesuturi, fără
investigarea capacităţii maxime.

Concluzii:

1. Motricitatea umană a ajuns la o înaltă perfecţionare pe baza cooperării unui întreg lanţ
de circuite neuronale aferente şi eferente, interconectate labil în diverse moduri.
2. Perfecţionarea funcţiilor motorii ale sistemului nervos central apare ca o formă
superioară a adaptabilităţii organismului la mediu.
3. Motricitatea, cu toate componentele sale, îmbogăţeşte patrimoniul biologic şi
psihologic al tânărului. Exerciţiul fizic, ca instrument principal, este stimul biologic
care prin cumulare asigură dezvoltarea morfologică-funcţională armonioasă, educarea
echilibrată a calităţilor motrice, precum şi însuşirea deprinderilor şi priceperilor
motrice

Bibliografie:

1. Adrian, N., Ionescu A., Mazilu, V.- Creşterea normală şi dezvoltarea armonioasă a corpului,
Editura CN pentru EFS, 1968
2. Demeter, A.- Fiziologia sportului, Editura Stadion, Bucureşti, 1972
3. Drăgan, A.- Medicina sportivă aplicată, Editura EDITIS, Bucureşti, 1994
4. Levinson, D., şi colaboratorii, The seasons of a Man's Life, New York, Ballantine Books, 1979
5. Şchiopu, U., Verza, E., Psihologia vârstelor, ciclurile vieţii, Editura Didactică şi Pedagogică,
RA, 1995
6. Weineck, J.- Biologia sportului, Editura MTS-CCPS, Bucureşti, 1995