UN OM ÎN ISTORIE: INTRUSUL

Se încheie, odată cu acest volum, editarea romanelor lui Marin

Preda în cadrul colecţiei „Biblioteca pentru Toţi". Un proiect de
anvergură, care ne oferă contextul adecvat unei interogaţii mai
ample, nu numai cu privire la semnificaţiile romanului Intrusul,
ci şi ale operei prediste, în ansamblul ei şi în contextul literaturii
române de azi.
Să remarcăm, mai întâi, frecvenţa şi abundenţa ediţiilor din
opera lui Marin Preda, apărute după 1989. Ediţia critică de la Aca­
demie, numeroasele reeditări comerciale, cele şcolare, ca să nu mai
vorbim de ediţiile-pirat (regretabile ca procedeu, dar de neocolit
într-o analiză de sociologie literară), atestau deja actualitatea critică
a operei prediste şi faptul că, deşi elaborată între 1948 şi 1980,
într-o altă epocă istorică, ea a făcut concesii neînsemnate acelei
epoci şi, în consecinţă, poate circula legitim şi azi, într-o perioadă
în care reperele ideologice ale comunismului au fost deja uitate.
Editarea în cadrul „Bibliotecii pentru Toţi" a mai adus, însă, o
certitudine istorico-literară. T irajele uriaşe şi epuizarea lor atestă
că Marin Preda rămâne nu numai un scriitor actual - adică prezent
în dezbaterea critică şi în atenţia cititorilor profesionişti -, ci şi unul
foarte popular. Iar această certitudine o validează din nou, în
contextul literar actual, pe cea formulată încă din 1955 de critica
literară: şi anume, că autorul Moromeţilor este pur şi simplu un
mare scriitor. Căci numai un mare scriitor, cum spunea undeva
Florin Manolescu (comentând mai vechea antologie de
publicistică a lui Preda, Creaţie şi morală, apărută în 1989), ,,nu
e niciodată depăşit" 1• Ceea ce în 1990 - de când datează observaţia
citată - era doar un pariu de critic, bazat pe convingerea că, în

1 Florin Manolescu - Litere în tranziţie, Editura Cartea Românească,

Bucureşti, 1998, p. 57;
16 PREFAŢA

ciuda tuturor contestaţiilor, opera lui Preda va rămâne actuală,

acum a devenit, iată, o realitate certificată de sute de mii de cititori,
într-o perioadă în care, după cum ştim, obiceiul lecturii este pe cale
de dispariţie...
Seria Marin Preda, în colecţia „Biblioteca pentru Toţi", a mai
furnizat o certitudine. Şi anume, aceea că, în ciuda unor opinii
critice mai mult sau mai puţin autorizate, Preda nu este autorul
a numai două cărţi bune: Întâlnirea din Pământuri şi Moromeţii,
volumul I. Colecţia a făcut dreptate, cel puţin la nivelul publicului -
deşi eu nu aş ignora deloc receptarea critică, manifestată prin
prefeţe -, unor romane pe nedrept ignorate sau rău citite, cum
ar fi Risipitorii şi Cel mai iubit dintre pământeni, şi a reafirmat
marea vocaţie eseistică a scriitorului, pe care o dezvăluie Imposibila
întoarcere. De asemenea, editarea tuturor cărţilor relevante a făcut
să transpară limpede şi ceva mai important decât recuperarea
unor romane ignorate: unitatea interioară a operei prediste.
Romanele lui Marin Preda - şi cele deplin realizate estetic, şi cele
în care esteticul este nedesăvârşit - nu sunt rezultatul întâmplării
şi nici produsul unui talent „nativ", spontan, dar neprelucrat de
cultură şi lipsit de conştiinţă artistică. Dimpotrivă. Felul în care
se articulează segmentele creaţiei prediste atestă o conştiinţă
artistică puternică, originală şi o gândire romanescă lucidă. Nu
toate ideile lui Preda sunt, fireşte, revoluţionare şi nici dicţiunea
lor nu este una neapărat teoretizantă, deşi „a avut idei pe care
criticii literari, teoreticienii şi, în general, filosofii i le-ar fi putut
invidia".2 Opera sa este, însă, alcătuită din romane care comunică
subteran, alcătuind „cicluri" şi „teme". Insistenţa unor critici
asupra „primitivismului" şi „insuficienţei" conştiinţei artistice a
scriitorului desfide evidenţa textului.
Pe lângă certitudini, editarea compactă a operelor esenţiale ale
scriitorului ne mai lansează şi o provocare. Aceea de a ne Întreba
dacă profilul lui literar, fixat în urmă cu decenii şi concentrat în
jurul sagăi moromeţene - în raport cu care romane ca Risipitorii,
Intrusul sau Cel mai iubit dintre pământeni par excentrice, oarecum

2
Ibidem, p. 56;
 PREFAŢĂ 17

întâmplătoare-, mai este funcţional în raport cu noua ofertă de

receptare, creată de „Biblioteca pentru Toţi". Sunt multe semne
că nu. Tocmai insistenţa unor critici în a susţine că, în afară de
Moromeţii I, Marin Preda nu a mai scris romane reuşite ne
îndeamnă să recitim cu alţi ochi opera prozatorului. Şi, de ce nu,
să deconstruim această străveche prejudecată a criticii noastre, care
este prejudecata capodoperei. Marele scriitor, în special în proză,
nu este cel care scrie o capodoperă (şi-atât), ci acela capabil să
construiască o operă coerentă ca etos, în măsură să consacre un
univers ficţional şi un stil.

Conservatorismul moral şi spiritul democratic

E cazul să mai sesizăm încă un aspect pe care editarea operei
prediste într-un tiraj de masă îl subliniază cu destulă insistenţă.
Opera lui Marin Preda nu este alcătuită numai dintr-un număr
de romane mai mult sau mai puţin reuşite, mai profund sau mai
superficial legate între ele prin stil ori prin epică şi tipologii. Aceste
romane, eseuri şi povestiri sunt dublate de o viziune despre lume
şi viaţă, una organică, în primul rând, şi de o evidentă originalitate,
cel puţin în spaţiul românesc. De aceea, cred că are dreptate
Dumitru Micu atunci când afirmă că nici romanele şi nuvelele
din afara spaţiului moromeţean nu sunt fâră legătură cu „spiritul
moromeţean"3, cu observaţia că ar fi de-a dreptul deplasat să reducem
acest spirit la spiritul ţărănesc propriu-zis. Condiţia de ţăran este
definitorie pentru Marin Preda în plan moral, desigur. În plan
intelectual, însă, reperele scriitorului sunt cu totul altele, iar
viziunea sa despre lume şi viaţă se constituie atât din contactul cu
istoria tragică a secolului XX, cât şi din dialogul polemic cu viziu­
nile unor mari scriitori (Tolstoi, Balzac, Dostoievski, Kafka, Swift).
Drama ţăranului român- sau, mai exact spus, apogeul şi apoi dis­
pariţia ţăranului, ca paradigmă antropică şi culturală - nu-l preo­
cupă decât în cadrul temei, mult mai ample, a degradării condiţiei
umane în secolul războaielor mondiale, al totalitarismelor şi
3 Dumitru Micu - Istoria literaturii române de la creaţia populară la
postmodernism, Editura Saeculum I.O., Bucureşti, 2000, p. 449;
18 PREFAŢA

Holocaustului. Sau, cum s-a mai spus, al relaţiei tensionate,

dezechilibrate, a omului cu istoria.
În aceste condiţii, a-i analiza opera fa.când abstracţie de aceste
linii directoare, care o străbat şi o structurează, nu poate duce
decât la erori critice, uşor de identificat până şi de cititorul obişnuit.
A-i analiza nuvelele „realist-socialiste" din deceniul al şaselea,
Desfăşurarea( 1952) sau Îndrăzneala( 1959), în raport cu tezele
dejiste referitoare la colectivizare(?!), fără a le racorda - dincolo
de concesiile minime, strict convenţionale, fa.cute realismului
socialist - la viziunea scriitorului cu privire la destinul istoric al
lumii tradiţionale, nu poate duce decât la concluzii dintre cele
mai bizare cu privire la profilul literar al lui Marin Preda. Între
altele, înseamnă să te faci că nu observi scepticismul congenital al
fostului ţăran şi conservatorismul său, ce-l face să întrevadă, chiar
în Desfăşurarea, finalitatea dezastruoasă a experimentului tragic
numit colectivizare: Ilie Barbu, personajul central, are un moment
de împietrire după ce semnează adeziunea la gospodăria agricolă
colectivă. Contrar reţetelor realist-socialiste, care îl îndemnau pe
scriitor să înfăţişeze (în epocă se spunea „să zugrăvească") actul
adeziunii în culori trandafirii, scriitorul îl pune pe eroul său în
fi
mijlocul unei grave dileme: va mai bine? va mai rău? fi
Dilema nu este semnul adeziunii scriitorului la viziunea despre
colectivizare a lui Gheorghiu-Dej şi nici al lipsei sale de curaj în
a critica procesul colectivizării în sine. Ci este semnul realismului
scriitorului, a cărui cunoaştere în profunzime a lumii ţărăneşti îi
spune că ţăranul obişnuit nu priveşte noutatea colectivizării nici
cu entuziasmul factice al propagandiştilor stalinişti, nici cu opo­
ziţia crâncenă a criticilor de după 1989. Ci cu scepticismul cu
care a privit întotdeauna ispitele pe care viaţa i le-a scos în cale, sub
forma schimbărilor (,,reforme", în democraţie, ,,prefaceri", în
socialism) aduse de o istorie care ba are răbdare, ba nu4•
4 Excelentă observaţia lui Nicolae Manolescu, privind caracterul anrifrastic,
în raport cu evoluţia personajului Ilie Moromete, al propoziţiei inaugurale
din Moromeţii: ,,Timpul avea cu oamenii nesfârşită răbdare." Vezi Istoria
critică a literaturii române, Editura Paralela 45, Piteşti, 2008, p. 957;
 PREFAŢA 19

În numele acestui conservatorism moral, Marin Preda va fi, în

plin delir ceauşist, un spirit democratic şi va medita îndelung- cu
mijloace romaneşti, fireşte - pe tema condiţiei umane sub tăvă­
lugul delirului istoriei. El nu e anticomunist, nu e anticeauşist şi
nici disident: pur şi simplu, profesează o rezervă morală ţărănească,
valabilă în orice epocă şi sub orice regim. Cei care îl acuză că n-a
fost, vorba sa, Tudor Vladimirescu (adică nu a luat atitudine
publică împotriva regimului comunist) se fac vinovaţi de o dublă
cecitate. Nu numai că ignoră deliberat gesturile, deloc puţine şi
cunoscute de toţi, de opoziţie a lui Preda faţă de dezastrul societăţii
comuniste, ci ignoră, înainte de toate, idealul moral al lumii
prediste, care nu este afirmarea, ci conservarea. Ideal clasic, de
esenţă umanistă - îl întâlnim în Principele lui Machiavelli -, a
cărui prăbuşire, odată cu dispariţia ţăranului ca paradigmă antro­
pică şi culturală, declanşează în spiritul scriitorului o profundă revoltă
interioară. Ale cărei consecinţe sunt Imposibila întoarcere, Viaţa
ca o pradă, Delirul şi Cel mai iubit dintre pământeni: opere în care
atât regimurile, cât mai ales mentalitatea totalitară sunt puse sub
lupă şi denunţate cu o fineţe a gândirii remarcabilă.
Preda n-a fost, cum spuneam, un disident, după cum nu a fost
nici un stâlp al regimului comunist. El a căutat ceva mai puţin
spectaculos, dar, într-un anume sens, mai dificil: şi anume, să ră­
mână demn, într-un regim în care omului îi era refuzată demni­
tatea. A reuşit, indiscutabil, puţinele concesii pe care le-a făcut, mai
ales în întunecaţii ani '50, nereuşind să obtureze mesajul său lim­
pede şi, iarăşi, pe deplin înţeles de societate: că Marin Preda nu
consimte şi că doreşte să se ştie că el Marin Preda, nu consimte. Nu
de curaj sau de laşitate trebuie, prin urmare, să vorbim, ci de o
ţărănească mefienţă generală. Preda nu mai crede, dar nu în utopii
şi sisteme: în fapt, el devine, în special după 1970, tot mai sceptic
faţă de resursele omului de a dăinui şi de a se perpetua ca specie.
E cu atât mai remarcabil, aşadar, că, rămas moralmente un ţă­
ran\ scriitorul nu s-a limitat la o înţelegere ţărănească a lumii, ci a
devenit una dintre ipostazele cele mai autorizate ale intelectualului,
5 „Dacă ne gândim bine, cheia înţelegerii lui Marin Preda se află în menta­
litatea sa de ţăran", va spune, pătrunzător, acel.l§i Florin Manolescu, op. cit., p. 57;
20 PREFAŢĂ

în societatea românească a anilor '60-'80. Nu ştiu - căci numai

bunul Dumnezeu poate şti asta - dacă Marin Preda a fost, cum se
spunea atunci, o mare conştiinţă. Dar e cert că aşa l-a considerat
lumea românească 6• Plecarea sa mult prea grăbită la cele veşnice
a constituit un şoc pentru viaţa literară, pentru mediul intelectuaF.
Mulţi consideră că moartea sa a înlăturat o ultimă barieră în calea
marşului triumfal al ideologiei ceauşiste, care după 1980 devine
ideologia dominantă în cultură, tinzând chiar, ca în anii '50, către
exclusivitate.

Intelectualul şi „tema prozatorului"

Tema intelectualului, de fapt, nu este numai o temă constantă
de discurs eseistic (ocupând o bună parte din Imposibila întoarcere),
ci este, înainte de orice, acea mult-căutată „temă a prozatorului".
Intelectualul este tipul uman ales de Preda să ilustreze consecinţele
confruntării dintre om şi istoria nemiloasă, intrată într-o fază de
delir. ,,Despre" asta este romanul Risipitorii, ,,despre" asta şi Delirul,
şi Viaţa ca o pradă, şi Cel mai iubit dintre pământeni. Chiar şi
schimbarea viziunii din Moromeţii II, prin adoptarea unei poziţii
exterioare universului ficţional construit de el însuşi8, se datorează
tot apariţiei reflecţiei de natură intelectuală.
La drept vorbind, însă, scriitorul nu face o obsesie din inte­
lectual şi intelectualitate. Este falsă impresia că, având origini ţără­
neşti şi fond, până la urmă, un autodidact, Preda ar fi avut o marotă
intelectuală, cum avea, se pare, Eugen Barbu. Pe prozator îl inte­
resau - o va mărturisi mai târziu, în Viaţa ca o pradă ( 1977) -
aventurile conştiinţei şi, de asemenea, ravagiile pe care le fac în
istorie ideile netemperate de bun-simţ şi măsură. Era inevitabil

6 „Dar, dincolo de omul chinuit şi chinuitor care era, dincolo chiar de marile
sale pagini, Marin Preda a fost - pe vremea aceea, mai ales, când nu era încă
nimic altceva - nu un scriitor, ci Scriitorul", va spune, splendid, Ana
Blandiana. Vezi „Ca într-un canon", în Timpul n-a mai avut răbdare. Marin
Preda, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1981, p. 95;
7
Fapt mărturisit de mulţi dintre scriitorii care au contribuit la volumul
evocator Timpul n-a mai avut răbdare;
8 Nicolae Manolescu, op. cit., p. 958;
 PREFAŢA 21

ca spaţiul său de observaţie să fie lumea intelectuală, cu atât mai

mult cu cât opoziţia esenţială, în concepţia sa morală, nu era
ţăran-orăşean, ci ţăran-mahalagiu. Scriitorul nu era nicidecum
un păşunist, care detestă oraşul, deşi se bucură de toate binefacerile
civilizaţiei lui, dar nici un snob care, uitându-şi originile, să strâmbe
din nas când păşeşte pe o uliţă de sat. Volumul lui Sorin Preda -
Moromeţii. Ultimul capitol 9 - documentează minuţios, pe baza
amintirilor de familie şi a convorbirilor cu cunoscuţii din Siliş­
tea-Gumeşti, relaţiile prozatorului cu mediul de origine: unele
fireşti, fără efuziuni deplasate, dominate de aceeaşi măsură în
toate, care îi guvernează orizontul moral şi de gândire.
Preda nu idealizează, prin urmare, intelectualul şi nu îi flatează
conştiinţa de sine, nici în eseuri, nici în romanele sale. Doctorul
Munteanu, din Risipitorii, apoi Mihai Spurcaciu, din Delirul,
ilustrează adevărul că ştiinţa de carte nu aduce în mod necesar şi
un progres în ordine morală. Tipologia scriitorului este realmente
interesantă, deoarece de-abia în Victor Petrini aflăm un intelectual
tare, pe care istoria nu-l încovoaie moral, deşi îl aduce de câteva
ori în pragul exterminării fizice sau profesionale. Până la acest
personaj, intelectualul din romanele lui Preda era fie un risipitor
(ca personajele din romanul omonim), fie un buimac (ca Niculae
Moromete, în Marele singuratic, sau ca Ştefan Paul, în Delirul).
Romanul Intrusul reprezintă un capitol aparte în dezvoltarea
temei prozatorului, tocmai datorită tipologiei intelectuale dis­
tincte. Întâi şi-ntâi, personajul-narator, Călin Surupăceanu, nu
este un intelectual propriu-zis, ci doar un aspirant la această
condiţie. Intelectuali pregnanţi, cu un rol decisiv în destinul său,
sunt doamna Sorana şi inginerul Dan. Prima îi deschide porţile
universului intelectual bucureştean şi, totodată, joacă rolul de
intermediar, prezentându-i-! pe inginerul Dan. Acesta din urmă
îl smulge pe Călin din condiţia de mic meseriaş de mahala
bucureşteană, luându-l cu el pe şantierul unui nou oraş. Amândoi
sunt oameni pe care istoria i-a călcat sau urmează să îi calce în
9 Sorin Preda - Moromeţii. Ultimul capitol, Editura Academiei Române,
Bucureşti, 201 O;
22 PREFAŢĂ

picioare. Doamna Sorana, actriţă, refuzând să joace în piese

realist-socialiste, este îndepărtată de pe scenă, rămânând să oficieze
în salonul ei semiclandestin. Inginerul Dan, la rândul lui, deşi
împărtăşeşte ideea de industrializare socialistă şi pune bazele
şantierului de care vorbeam, va fi arestat, în cadrul epurărilor
staliniste ritualice, şi va sta ani buni în puşcărie. S-ar zice, deci, că
destinul nu este favorabil intelectualilor în acest roman şi în această
epocă ...
În raport cu doamna Sorana şi cu inginerul Dan, Călin Suru­
păceanu este un intrus. Nu numai unul narativ: Călin, să nu uităm,
în timp ce vopsea acoperişul Bisericii Armeneşti, auzind o replică
spusă pe balconul de vizavi de doamna Sorana, se introduce sub
un pretext în apartamentul acesteia şi ajunge, prin ea, să o cunoască
pe Viorica, tânără cu care are o scurtă poveste de dragoste. Conse­
cinţa acestei intruziuni va fi un dublu proces pedagogic: abstract
(în perioada în care Surupăceanu a frecventat salonul doamnei
Sorana) şi concret (în perioada şantierului). Rezultatul procesului
rămâne incert. Personajul abandonează condiţia de mahalagiu,
dar nu reuşeşte să ajungă intelectual: o „şopârlă" strecurată la
dosar de un preşedinte de UTM de pe şantier îi blochează accesul
spre şcoala de maiştri, apoi accidentul îl face să piardă un an,
pentru ca schimbarea legii învăţământului să micşoreze drastic
vârsta la care cineva mai putea fi admis la facultate, scoţându-l
astfel definitiv de pe orbită.
Cred că nu păcătuiesc prin suprainterpretare dacă subliniez,
în destinul lui Călin Surupăceanu, o extraordinară intuiţie a scrii­
torului: aceea că anomia specifică societăţii socialiste a creat con­
tingente de asemenea intruşi sociali. Ea a făcut tabula rasa din
vechea societate românească, bulversând destinele a milioane de
oameni. Nu numai pe cele ale ţăranilor cărora li s-a luat pământul
sau ale intelectualilor trimişi la Canal. Chiar şi cei fără o asemenea
identitate sunt azvârliţi de istorie din paradigma lor şi lăsaţi să
rătăcească brownian, în căutarea alteia. Unii reuşesc - în romanele
lui Preda, mai ales activiştii, care dobândesc identitatea negativă
a funcţiei lor politice -, alţii nu. Intrusul lui Preda este, în fond,
alienatul societăţii socialiste. Un alienat cu atât mai jalnic, cu cât
 PREFAŢĂ 23

finalul său rămâne suspendat, indecis. Refuzat de oraşul pe care îl

construise şi fugind de oraşul în care crescuse, Surupăceanu îl caută
din nou pe inginerul Dan, în încercarea de a o lua de la capăt, pe
alt şantier, într-un alt oraş. În suflet, aceeaşi întrebare ca în sufletul
lui Ilie Barbu, după înscrierea în colectivă: ofi bine? ofi rău?
E indubitabil că Marin Preda, în destinul lui Călin Surupăceanu
a pipăit cu gândul marginile abisului mor-al, care îl pândeşte,
viclean, pe omul înstrăinat de sine şi de ai săi.

Un roman cu o geneză aparte

Intrusul ocupă un loc aparte şi în „biografia" romanelor lui
Marin Preda.
Spre deosebire de oricare alt roman al scriitorului, acesta nu
porneşte de la niciun nucleu textual - schiţă, nuvelă, fragment -
anterior, ci de la o poveste de viaţă, cuprinsă într-o scrisoare primită
de Ion Băieşu la redacţia fostului ziar Scânteia tineretului 10• Preda,
ca orice prozator realist, avea, e drept, obiceiul de a introduce în
naraţiune întâmplări şi personaje reale, mai adânc sau mai
superficial transfigurate literar. Însă cadrul şi viziunea i-au aparţinut
întotdeauna, observaţia realităţii adăugându-le doar culoare şi
dinamică. De data aceasta, însă, faptul de viaţă este cel de la care
a pornit impulsul creator, scriitorul lăsându-se, după propria
mărturisire11, prins de meandrele naraţiunii pe care o scria. Şi pe
care, desigur, a structurat-o şi a transformat-o în roman, fără a-i
altera, însă, povestea de bază.
Şi procesul de elaborare a fost diferit de felul în care scriitorul
şi-a lucrat celelalte romane. Se ştie că Preda lucra ani de zile la un
roman. Se ştie, din mărturiile apropiaţilor, şi că munca la roman
îl epuiza fizic, după încheierea procesului de elaborare scriitorul

10
Ion Băieşu - ,,Cum s-a născut Intrusu!', în Timpul n-a mai avut răbdare.
Marin Preda, ed. cit., pp. 178-180;
11
Marin Preda - Imposibila întoarcere, apud Opere II. Moromeţii I1 Risipitorii.
Intrusul Marele singuratic, ediţie îngrijită de Victor Crăciun, prefaţă de
Eugen Simion, Academia Română, Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi
Artă, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2002, p. 1683;
24 PREFAŢĂ

arătând slăbit, emaciat, ca după o muncă fizică foarte solicitantă 12•

Intrusul a fost scris, dimpotrivă, în trei săptămâni, foarte uşor,
dintr-o singură încercare. Prozatorul însuşi a părut mirat cât de
repede l-a putut termina 13, mai ales după încordarea creatoare, nu
lipsită de dificultăţi şi de contradicţii, necesitată de volumul al Ii-lea
al romanului Moromeţii, încheiat cu numai un an în urmă.
În al treilea rând, contrar obiceiului său, prozatorul nu a mai
revizuit Intrusul, care nu a cunoscut decât două reeditări antume,
ce au reluat, fără modificări, ediţia princeps. Spre comparaţie,
Risipitorii a cunoscut trei variante, cu ample modificări, Moromeţii,
vol. I, a cunoscut şi el mai multe versiuni înainte de a vedea lumina
tiparului (şi a fost discret revizuit la fiecare reeditare), iar Delirul
a fost retipărit, la puţină vreme de la apariţie, într-un al doilea
tiraj, în care unele fragmente erau substanţial revizuite sau
amplificate, fără ca aceste modificări să fi fost semnalate publi­
cului 14• E plauzibilă şi ipoteza că, dacă moartea nu l-ar fi răpit atât
de devreme, Preda ar fi revizuit şi Cel mai iubit dintre pământeni,
eliminând unele ramificaţii şi pasaje prea lungi, care dezechili­
brează ici-colo naraţiunea, tulburând tragica mărturie morală pe
care aceasta o conţine.
În fine, în romanul Intrusul, Marin Preda schimbă formula nara­
tivă. În Risipitorii, exasperat, cumva, de realismul dur din Moromeţii,
el a renunţat la stilul indirect, înlocuindu-l cu stilul epic direct 15•
12
„Nu l-am văzut scriind, era actul lui cel mai de taină, după lucru arăta
hămesit, scăzut, slab, desfigurat. Lua bastonul şi umbla pe sub pământ. Era
efectiv un om care-şi tăiase venele şi, umblând, aduna sânge din arbori, din
aer, din iarbă", va consemna peste ani Fănuş Neagu - ,,În sania regelui...",
în Timpul n-a mai avut răbdare, ed. cit., p. 157;
13
Ibidem;
14 Unii comentatori postrevoluţionari au presupus că modificările la Delirul
au fost operate la presiunea cenzurii, în urma intervenţiei oficiale a sovieticilor
la Nicolae Ceauşescu. Vezi Ion Cristoiu - ,,Notă asupra ediţiei", în Marin
Preda -Delirul, ediţie necenzurată (sic!), îngrijită şi prefaţată de Ion Cristoiu,
Editura Expres, Bucureşti, 1991, p. V. Dovezile în acest sens, însă, lipsesc cu
desăvârşire. Nu se cunosc alte cazuri, în cariera lui Marin Preda, în care
scriitorul să-şi fi modificat vreo scriere la presiuni oficiale ori ale cenzurii.
15
Eugen Simion - Scriitori români de azi, voi. 11, ediţie de autor, Editura
David/Litera, Chişinău, 1998, p. 224;
 PREFAŢĂ 25

Şase ani mai târziu, după o revenire la universul moromeţean,

prozatorul trece la naraţiunea la persoana întâi şi la roma­
nul-recherche. Funcţia naratorului este preluată de personajul
principal, despre al cărui destin autorul nu ştie mai multe decât
cititorul, romanul constituindu-se tocmai din această căutare,
din această tentativă de sondare a destinului unor personaje (căci
Marin Preda afirmă că, mai mult decât destinul lui Călin Surupă­
ceanu, naratorul-personaj, l-a preocupat un altul: cel al Mariei,
soţia acestuia) 16• Modificarea formulei e departe de a fi întâmplă­
toare - pe de-o parte, el resimte nevoia persoanei întâi, ca urmare
a faptului că, în povestea pe care a imaginat-o, nu mai deţine om­
niscienţa 17, iar, pe de alta, încă de la primul volum din Moromeţii,
scriitorul a conştientizat existenţa unui anumit retard al roma­
nului românesc în raport cu cel universal 1 8 şi, într-un anume sens,
s-a străduit să recupereze, pe cont propriu, întârzierea, încercând
modalităţi tot mai apropiate de actualitate. Intrusul face parte,
prin urmare, din seria de încercări narative începută în Risipitorii
şi continuată în Viaţa ca o pradă şi Cel mai iubit dintre pământeni.
Compoziţia romanului, în care se reflectă toate aceste parti­
cularităţi, care fac din Intrusul o operă aparte în ansamblul creaţiei
lui Preda, ne deschide, în consecinţă, o cale de acces la semni­
ficaţiile lui.

Romanul epocii comuniste, darford comunism (şi chiarford

comunişti)
Cadrul temporal în care scriitorul plasează întâmplările din
Intrusul este cel al sfârşitului deceniului al şaselea şi începutul

16 Marin Preda, op. cit., p. 1684-1685;

17 Ibidem, p. 1685;
18 „O singură dată mi-a spus, cutremurător, o frază: Micimane, suntem, ca
literatură, în întârziere, uite, vezi, Moromeţii ar fi trebuit să-l scrie Rebreanu,
noi să-ncepem după asta ... Şi când colo, ce facem, epuizăm timpul dus.
Scriitorul român să fi făcut bine şi mai ales să facă bine de acum înainte să
vlăguiască de toate înţelesurile şi subiectele timpul care-i stă sub mână ... aşa
au făcut francezii, ruşii, ca să nu mai vorbim de englezi..." Fănuş Neagu,
op. cit., p. 156;
26 PREFAŢA

deceniului al şaptelea. Dacă ar fi să ne ghidăm după unul dintre

evenimentele-cheie ale cărţii, şi anume arestarea inginerului Dan,
am putea cu uşurinţă să deducem că începutul poveştii se plasează
undeva în jurul anilor 1955-1956, iar finalul undeva după
1961-1962, poate chiar mai târziu. Căci ultimul mare val de
arestări din rândul intelectualilor, arestări care au lovit şi intelec­
tuali cu clare adeziuni de stânga (ca inginerul Dan), s-a desfăşurat
între 1958 şi 1959, în timp ce primele eliberări din detenţie încep
prin 1961 şi se încheie cu marea amnistie dejistă din 1964.
Este, aşadar, un roman a cărui acţiune se petrece în plină peri­
oadă comunistă, o însemnată parte din el desfăşurându-se chiar
înainte de micul dezgheţ dejist, ce începe prin 1960-1961. Mai
mult decât atât: povestea are în centru construcţia unui nou oraş,
în jurul unui nou combinat şi al altor fabrici (s-a sugerat şi numele
real al acestui oraş, pe baza mărturiei lui Ion Băieşu, intermediarul
scrisorii ce va declanşa scrierea romanului: Săvineşti). Construcţia
de noi oraşe - gen Victoria, Oneşti - reprezintă un capitol aparte
în cadrul operaţiunii de „industrializare socialistă" a ţării, care
începe tot în jurul lui 1955-1956. Şi prin cadrul temporal, şi prin
topos, şi prin cadrul evenimenţial în care este încadrată povestea
lui Călin Surupăceanu, Intrusulavea toate datele necesare pentru
a deveni un roman „comunist".
Însă, după cum foarte ascuţit observă Marinică Preda (nepotul
de frate al prozatorului), ,,Intrusul[ ... ] nu este doar o capodoperă
pentru epoca respectivă, dar este primul roman comunist, cu
acţiune în prezent, fără ideologie comunistă. Deci, este primul
roman comunist fără comunism." 19 Cu alte cuvinte, un roman
care doar se desfăşoară în cadrele exterioare ale orânduirii comu­
niste, dar fără a reflecta ideologia, valorile sau clişeele artistice ale
acesteia.
Observaţia lui Marinică Preda, ascuţită, cum spuneam, nu este
totuşi exactă. Comunismul există în roman: el decide arbitrar să
se construiască oraşe (răzând însă de pe suprafaţa pământului
satele), arestează oameni nevinovaţi, promovează inşi dubioşi
19 Sorin Preda, op. cit., p. 180;
 PREFAŢĂ 27

doar pe baza fidelităţii partinice, blochează cariere pe bază de

delaţiuni ş.a.m.d. E chiar surprinzător că un asemenea roman, în
care regimul comite atâtea fărădelegi, a putut apărea, dar să nu
uităm că anul apariţiei romanului este 1968, an al maximei
liberalizări şi deschideri a regimului, când şi cenzura era mai puţin
intransigentă.
O absenţă reală sunt, însă, comuniştii. Ei există, fireşte, în
roman, căci au existat şi în realitate, iar Marin Preda, ca scriitor rea­
list, nu i-ar fi putut escamota fără a altera verosimilitatea naraţiunii.
Însă noul oraş nu se construieşte, în Intrusul, sub conducerea
comuniştilor. Nu se citează lozinci, personajelor nu le sunt puse
în gură replici care să evoce formulele propagandistice ale parti­
dului, nu apar nicăieri comunişti ,,luminaţi", care să repare
,,abuzurile" şi nedreptăţile perioadei staliniste. În chip limpede,
Marin Preda evită să cadă în capcana pe care le-o întindea scriito­
rilor ideologia ceauşistă, care le permitea să denunţe deceniul
stalinist, cu condiţia prezentării „luminoase" a epocii de după
1960. Lui Călin Surupăceanu, însă, nu-i face nimeni dreptate, pe
niciun plan. Nici măcar noile organe de conducere ale tineretului
muncitor, care îi explică misterul nepromovării sale la şcoala de
maiştri prin delaţiunea strecurată în dosar de fostul secretar UTM.
Nu apare de nicăieri un comunist „luminat", care să îi ofere un alt
orizont de viaţă. Eroul, după accidentul care îl mutilează şi îl
împiedică să mai fle electrician, îşi reia viaţa cu singura certitudine
a căutării unei certitudini. Planul politic al romanului, atât cât
este, e sumbru, înceţoşat şi, oricum, are un relief complet diferit
de instantaneele intens colorate în roz, prin care propaganda
prezenta procesul de industrializare şi urbanizare forţată a ţării.
Planul social, la rândul lui, e haotic şi defel „însufleţitor". La
mijlocul deceniului al şaselea, o parte din societatea românească
trăia în continuare în afara comandamentelor comuniste: bună­
oară, mahalaua bucureşteană din care provine Surupăceanu. Preda
insistă pe bună dreptate asupra ei, şi nu doar din imperativul moral
şi literar de a o înfăţişa altfel decât o făcuse Eugen Barbu în Groapa
(1957). Scriitorul nu provine, spre deosebire de rivalul său, din
lumea mahalalei şi, cum am mai spus, mahalaua este, pentru el,
28 PREFAŢA

termenul opus satului. Însă, în primii săi ani de Bucureşti, Preda

stătuse, ca toţi „intruşii", pe la diferite gazde din mahala, unde
putuse să constate că marginile Bucureştilor, oricât de pitoreşti
şi de diferite de centrul strălucitor, nu au înfăţişarea şarjată, bizar
estetizată de Eugen Barbu. Însă, dincolo de acest imperativ al
restaurării imaginii realiste, mahalaua este un spaţiu pe care, în
Intrusul, scriitorul îl vizitează pe îndelete şi fără aprehensiunile
ţăranului bine aşezat în morala tradiţională. De ce, nu e greu de
ghicit: pentru libertatea socială pe care mahalaua şi-a conservat-o
întotdeauna, indiferent de regim. Spaţiu de trecere, ea are o iden­
titate care scapă celor din afară şi, de altfel, îl şi izolează destul de
repede pe cel care nu-i aparţine. Ca şi în Risipitorii (în care o pune
pe Constanţa să străbată mahalaua Colentinei, spre a-i alfabetiza
pe băştinaşi), Marin Preda îl lasă pe Călin să depene amintiri din
mahalaua Pantelimonului şi, ulterior, să revină, după accident şi
eşecul căsniciei din oraşul cel nou, la casa părintească. Mahalaua
lui Marin Preda este un spaţiu al libertăţii sociale, în care lozincile
şi directivele de partid pătrund doar ca un zgomot de fond, difuz,
vătuit, filtrat prin filtrele libertăţii interioare a unor oameni care,
neavând mare lucru de pierdut, nu se grăbesc să se alinieze.
Dar nu numai mahalaua îşi trăieşte, sub lacătele totalitarismului
comunist, libertatea. Salonul doamnei Sorana este un alt spaţiu
al libertăţii. O libertate mai restrânsă decât cea a mahalalei, dar şi
mai conştientă de situaţie. Personajele lui Preda - cu excepţia,
fireşte, a activiştilor sau a antisocialilor gen Ambrozie - îşi creează,
într-un fel sau altul, un cordon sanitar de jur-împrejur, în care
comunismul nu pătrunde defel. Artiştii se refugiază în arta lor,
Sorana în meditaţiile ei teozofice, în timp ce pentru inginerul
Dan comunismul se rezumă la construcţie (e, în paranteză fie spus,
puţin cinism în acest personaj, dincolo de destinul lui tragic: ca
şi loanide, în Scrinul negru, lui Dan îi este oarecum indiferent ce
regim îi procură mijloacele de a construi).
Adoptând perspectiva persoanei I, romancierul evită cu multă
abilitate capcanele romanului social. Astfel încât nu avem de-a
face cu un roman al „construcţiei socialismului", ci cu un roman
al vieţii unuia dintre nenumăraţii oameni care şi-au găsit un loc
 PREFAŢĂ 29

de muncă şi de viaţă pe un şantier. Ceea ce e cu totul şi cu totul

altceva.
Rămâne, aşadar, puţin loc pentru comunism în roman. Iar
atunci când regimul pătrunde în naraţiune, sub forma unui cadru
social şi politic, imaginea acestuia este fără excepţie defavorabilă.
Regimul care pretindea, de pildă, că a adus dreptatea universală,
nu îl poate ţine în frâu pe un Ambrozie oarecare, ,,paznic de noapte
cu perspective de a deveni de zi", care terorizează un sat întreg şi
trăieşte bigam, în văzul autorităţilor comuniste, care altminteri
erau ultra-morale şi trimiteau oameni în puşcărie pentru mult
mai puţin. Acelaşi regim, care îi oferă inginerului Dan mijloacele
de a face să apară pe hartă un nou oraş şi un nou combinat, şterge
de pe hartă un sat, spre a face loc respectivului oraş. În locul satului
ancestral, cu civilizaţia lui cu tot, apare un oraş lipsit de suflet.
Lui Preda nu-i scapă de loc această substituţie, cu efecte dramatice
asupra echilibrului social al naţiunii şi ale cărei consecinţe se văd
şi azi. Nu e vorba de pagini anticomuniste: ar fl fost nelalocul lor,
în confesiunea neprefăcută a unui ins cu studii medii şi cu o viziune
comună despre viaţă, nişte eseuri pe tema distrugerii vechii
civilizaţii româneşti. Totuşi, lui Călin Surupăceanu nu-i scapă
dispariţia satului şi transformarea pitoreştilor lui fli din ţărani
independenţi ( vorba lui Moromete) în muncitori şi orăşeni fără
identitate.
De fapt, Intrusul este, într-un anume sens, chiar un roman al
înfrângerii regimului comunist. Nu de către democraţie sau de
către firava opoziţie internă, ci 1) de către forţele obscure ale
psihe-ei umane şi 2) de către propria sa demagogie. Niciunul dintre
personajele din roman nu se lasă transformat în vreun fel de către
regim: Surupăceanu devine doar electrician, nu şi comunist, Maria
rămâne o femeie pe care discursul oficial despre „familia socalistă"
n-o opreşte să-şi caute fericirea în afara cuplului, directorul
combinatului, deşi se pregăteşte să termine facultatea la seral, nu
se transformă şi în „activistul bun", oferindu-i eroului Surupăceanu,
după accident, doar un derizoriu post de portar etc.
Nu am convingerea că scriitorul şi-ar fi propus, în Intrusul, să
contrazică punct cu punct clişeele propagandistice ale regimului
30 PREFAŢA

cu privire la industrializarea socialistă a ţării. Şi nu din lipsă de

curaj. Marin Preda nu credea, artistic vorbind, în şansele romanului
de a se substitui protestului şi acţiunii politice. Însă nu o dată
literatura scoate la iveală şi ceea ce scriitorul doreşte să oculteze.
Intrusul este, poate cu voia, poate fără voia lui Preda, un adevărat
inventar al eşecurilor politicii socialiste de industrializare a ţării,
contrazicând o mulţime de clişee ale propagandei oficiale.
În primul rând, în roman, construcţia oraşului şi a combinatului
nu se desfăşoară de către un colectiv de oameni „strâns uniţi în
jurul partidului" şi conştienţi de misiunea lor de constructori ai
noii societăţii. Oamenii vin pe şantier din varii motive, fără legătură
cu propaganda oficială. Unii, ca inginerul Dan, vor doar să găsească
mijloacele necesare pentru a-şi face meseria la nivel înalt. Alţii,
precum Călin, pentru că nu mai au un rost în viaţă şi şi-l caută.
Alţii, ca fiii satului, pentru că în sat nu mai e de trăit, iar pe şantier
se poate câştiga un salariu. Preda coboară, deci, ideologia oficială
cu picioarele pe pământ, arătând că dincolo de propagandă există
adevăruri umane, simple şi realiste, fără legătură cu comunismul.
Nu activiştii au autoritate pe şantier, ci „descălecătorii": acei maiştri
şi muncitori care au venit primii şi au desţelenit terenul, punând
bazele viitoarei organizări.
Pe de altă parte, deveniţi, vrând-nevrând, ,,constructori ai
socialismului", oamenii de pe şantier nu se transformă, în roman,
odată cu transformarea uneltelor lor, cum pretindea doctrina lui
Marx. Ei se califică, învaţă să folosească unelte tehnologice tot
mai performante, însă continuă să rămână ignoranţi, beţivi,
delăsători, delatori, invidioşi, laşi, nerecunoscători ş.a.m.d. Nici
vorbă de „idealuri înalte" sau de „omul nou", care este doar
proclamat: Intrusul, în spatele căruia se află conştiinţa morală de
sorginte ţărănească a lui Preda, arată, fără mari eforturi, că omul
nou e o sinistră ficţiune. Confruntat cu o situaţie-limită, cum a fost
accidentul în urma căruia Călin Surupăceanu a fost ars şi
desfigurat, ,,omul nou, constructor al socialismului" se comportă
mizerabil. În loc să fie preţuit pentru gestul său de a salva un om
(chiar beţiv fiind, cum era muncitorul scos din cisternă), Călin este
 PREFAŢA 31

izolat şi marginalizat de „cea mai dreaptă orânduire din lume",

fiind împins pe marginea prăpastiei morale şi sociale.
Nici „lumea nouă" nu arată mai bine decât „omul nou", în
Intrusul. Se ştie - cel puţin din Imposibila întoarcere - că lui Preda
îi plăcea foarte mult oraşul şi aprecia confortul oferit de o civilizaţie
urbană rafinată. Romancierul nu îl poate opri, deci, pe Surupă­
ceanu să observe că noul oraş e construit alandala, că nu are
trotuare, că blocurile sunt rău aliniate, că apartamentele au instalaţii
sanitare care nu funcţionează, că traseele stradale sunt arbitrare,
iar rezultatul final e o aglomerare urbană fără suflet şi fără
identitate, prin urmare, nicidecum un oraş demn de acest nume.
Fragmentele narative arborescente ce privesc proasta calitate a
blocurilor sau dificultatea de a face să funcţioneze instalaţia de
termoficare a oraşului ar putea părea superflue ori anecdotice,
dacă nu ar fi vorba, în roman, de mărturia morală a unui om
obişnuit, pentru care aceste aspecte sunt mai importante decât
ideile şi decât rigoarea oratorică.
Aceste observaţii legate de neajunsurile cronice ale noului oraş
nu sunt, de altfel, întâmplătoare, ci completează tabloul eşecului
lui Călin Surupăceanu. Chiar dacă accidentul n-ar fi avut loc,
chiar dacă mutilarea fizică nu i-ar fi provocat prăbuşirea profesio­
nală şi domestică, eroul tot nu ar fi fost împlinit în noul oraş, în
care începuse deja să acumuleze ostilităţi de neînţeles ( cazul
inginerei Polihroniade). Înaintea accidentului, se acumulaseră
deja unele semne că oraşul, ,,creaţia" personajului-narator, începea
să se despartă de „creatorul" lui. Surupăceanu rămânea, aşadar,
un intrus şi la sfârşitul ciclului, aşa cum fusese şi la început. Reacţia
inginerei Polihroniade, ostilitatea inexplicabilă pe care prezenţa
lui o declanşează printre colegele soţiei prefaţează negreşit
catastrofa. Şi, totodată, accentuează condiţia generică, de intrus,
a eroului, făcând şi mai dificilă relaţia cu oraşul, după accident.
Lipseşte, din roman, şi entuziasmul care, în concepţia propagan­
diştilor regimului, ar fi trebuit să îi mobilizeze pe oameni şi să le
însoţească toate gesturile de zi cu zi. Oraşul şi combinatul se ridică
repede, însă acesta este doar rezultatul concentrării de oameni şi
de mijloace, nu al „luptei eroice a comuniştilor". Aceeaşi viziune
32 PREFAŢĂ

la persoana I este cea care îi permite prozatorului să evite compro­

misurile morale sau literare (pe care, trebuie să precizăm, le-ar fi
putut face, dacă ar fi vrut). Romanul, citit astăzi, are un caracter
strict istoric, nu ideologic. De aceea este şi actual. Marin Preda a
demitizat un fapt istoric - şi anume, industrializarea, care a făcut
să apară noi oraşe pe harta ţării -, procedând realist şi reducând
povestea la dimensiunile ei umane. Cred că nu i se poate reproşa
scriitorului metoda realistă, după cum nu i se poate reproşa nici
instaurarea comunismului sau impunerea realismului socialist.
Astăzi putem citi Intrusul fără să fim deranjaţi în vreun fel de
prezenţa reperelor unei societăţi revolute. Dimpotrivă, romanul
ne poate ajuta destul de mult să înţelegem viaţa de zi cu zi din
societatea comunistă a anilor '60-'70.

Moartea şi evaziunea
Vecinătatea morţii e apăsătoare în acest roman. De la primele
pagini, în care eroul vopseşte acoperişul Bisericii Armeneşti, coco­
ţat pe turle, ea îi tot dă târcoale lui Călin Surupăceanu (al cărui
nume sugerează transparent, în paranteză fie spus, prăbuşirea).
Moartea îl pândeşte şi pe şantier, când lucrează cu electricitatea
la mii de volţi, şi aproape că îl înşfacă în cisterna în care coboară
să-l salveze pe muncitorul beat. Moartea revine după accident,
când mâinile nu-l mai ajută să manevreze sculele şi e cât pe-aci să
fie lovit în cap de un cleşte uriaş. Umbra ei nu-l părăseşte nici
când revine în Bucureşti şi îl caută pe inginerul Dan, aflat în arest,
de a cărui soartă nici soţia lui nu ştie nimic.
Moartea are şi un mesager difuz în Intrusul: este vorba de frică.
Lumea în care se mişcă Surupăceanu este manevrată, direct sau
indirect, de frică. Personajele parcă aud acei „câini biologici",
obscuri mesageri ai morţii, pe care îi evoca şi scriitorul, în ultimii
săi ani. În prima parte a romanului, Surupăceanu păşeşte peste
acoperişuri, cu spectrul alunecării în gol adânc implantat în
subconştient (de unde şi viziunile sale „onirice" compensatorii).
În cea de-a doua, este stăpânit de spaima necunoscutului şi, mai
ales, a dimensiunilor uriaşe ale locului în care trăia şi muncea:
 PREFAŢA 33

şantierul îi evocă, parcă, unul dintre acele tablouri ale lui

Hieronimus Bosch, în care oamenii sunt prinşi, fiecare în parte,
între resorturile unui angrenaj infernal. Ajuns înapoi în Bucureşti,
după accident şi eşec, Surupăceanu ia act de existenţa fricii politice:
soţia inginerului Dan îl primeşte conspirativ şi îl introduce într-o
atmosferă de suspiciune şi teamă, care îl contrariază pe erou şi-l
aruncă în abisul altor incertitudini. O va putea lua din nou de la
capăt, în condiţiile în care inginerul este în puşcărie, iar el e
cunoscut pe şantier ca un apropiat al acestuia?
Frica acutizează sentimentul de precaritate a condiţiei eroului,
care, chiar şi când pare bine instalat în noul oraş şi la noul
combinat, rămâne, prin multe detalii ale existenţei sale cotidiene,
un intrus. Nu numai un intrus social, căci întregul oraş e, într-un
anume sens, un oraş de intruşi, de oameni care au aneantizat
ordinea ancestrală a fostului sat, instalându-se apoi în locul ei,
fără a fi vreodată cu adevărat asimilaţi de peisaj. Cine a vizitat
asemenea oraşe a putut constata cât de realistă este observaţia lui
Preda: autentice însemne ale unei societăţi impuse cu forţa, ele nu
se lasă nici azi, la zeci de ani de la întemeiere, integrate locului în
care se află. Cele mai multe, de altfel, s-au prăbuşit odată cu siste­
mul care le-a creat şi sunt, astăzi, triste ruine ale procesului de
industrializare forţată.
Frica este combătută prin evaziune. Călin Surupăceanu, deşi nu
este un ins reflexiv, visează totuşi, cocoţat pe acoperişuri, şi vede
lumini tainice arzând peste oraş, numai şi numai pentru el. Salonul
doamnei Sorana, pe de altă parte, evadează din frică pe calea con­
versaţiei intelectuale. Însăşi opţiunea lui Surupăceanu de a pleca
din Bucureşti pe şantier e tot un gest de evaziune, chiar dacă spai­
ma care o provoacă e una strict umană, fără legătură cu politicul:
frica inconştientă de un angajament de viaţă alături de Viorica.
Evaziunea supremă, onirică, apare atunci când personajul este
împins de viaţă la limită. Surupăceanu digeră, evident, foarte greu
eşecul. În special eşecul în căsnicie, care - dincolo de tenebrele
sufletului feminin - rămâne inexplicabil pentru el. Perioada de
„tranziţie", în care părăseşte apartamentul pe care îl ocupase cu
Maria şi cu fetiţa, e dură: fără identitate socială, fără familie, fără
34 PREFAŢA

domiciliu, Surupăceanu se refugiază literalmente în pădure, într-o

teribilă regresie pe scara umanităţii, ca şi cum intrusul care era
şi-ar fi acceptat, într-un final, alteritatea. Aici, în pădure, trăieşte
un nou episod oniric, care anticipează cumva visul unei „noi
religii", pe care îl va nutri şi un alt personaj predist, şi anume
Victor Petrini. El îşi imaginează un nou început de lume, în care
să joace rolul perechii primordiale împreună cu Maria. Idealul
rousseau-ist, al „bunului sălbatic", nepervertit de civilizaţie şi de
viaţa socială, se dovedeşte, însă, la fel de iluzoriu ca şi precedenta
fantasmă, a ridicării unui nou oraş20 •
Mi se pare evidentă aici polemica lui Marin Preda cu Eugen
Barbu, al cărui roman Facerea lumii ( 1964), dincolo de o tipologie
pe alocuri interesantă, flata partidul comunist, echivalând
începuturile regimului (fals înfăţişate şi acelea) cu începuturile
lumii şi, implicit, partidul cu un demiurg. Preda preia, ca scriitor
realist, ideea de „nou început", însă îşi (şi ne) pune întrebarea:
dar omul ce loc ocupă, în această lume nouă? Este el mai fericit
decât înainte? Or, în timp ce Eugen Barbu îi înfăţişează pe oamenii
,,lumii noi" ca învingători, Marin Preda îi lasă să ni se confeseze,
dezvăluindu-ni-se aşa cum sunt: definitiv înfrânţi, eterni intruşi,
a căror singură certitudine este incertitudinea. Nu ştiu dacă putem
vorbi neapărat despre curajul lui Preda, dar e sigur că ne aflăm în
faţa unui gest de deplină libertate a prozatorului faţă de poncifele
ideologiei oficiale. În timp ce Barbu, cu tot talentul său portretistic
şi cu iscusinţa de a strecura „şopârle", se supune comandamentelor
propagandei, ilustrând fidel, prin Facerea lumii, teza dejistă
(asumată şi de Ceauşescu, în cadrul cultului personalităţii sale)
privitoare la erorile începutului, dar care nu pun sub semnul
îndoielii legitimitatea regimului, Marin Preda îşi ia deplina
libertate de a semnala eşecul sistemului. În loc să creeze oameni

20 „Totul e, însă, zadarnic, pentru că în insula utopică unde Călin şi Maria

s-au retras, pentru a pune bazele unei lumi fără tragedii, încolţesc ura şi
îndoiala, violenţa şi complicitatea. Încheierea e că nu ieşim din condiţia
noastră şi o fatală complicitate împinge individul spre zone abisale de
existenţă", scrie Eugen Simion în Scriitori români de azi, ed. cit., p. 234;
 PREFAŢA 35

noi, liberi social şi moral, regimul a creat doar mase uriaşe de

intruşi, vaganţi pe suprafaţa alunecoasă a unei societăţi ipocrite.

O tipologiefeminină absolut originală

După mărturisirea autorului, citată anterior2 1, motorul inte­
resului său pentru roman l-a constituit nu atât personajul Surupă­
ceanu, cât soţia acestuia, Maria. Personajul reprezintă o contribuţie
notabilă a prozatorului la îmbogăţirea tipologiei feminine a
romanului românesc, tipologie cam săracă, în general. Încă de la
începutul secolului trecut, într-un studiu cam superficial receptat22,
E. Lovinescu sesiza precaritatea tipologiei feminine în proza
noastră, tipologie dominată atunci de modelul Doamnei Chiajna,
al femeii masculinizate, autoritare, brutale şi, până la urmă, lipsite
de feminitate. Chiar dacă, între timp, situaţia s-a schimbat, femini­
tatea rămâne, probabil, ,,călcâiul lui Ahile" al romanului românesc.
Marin Preda sparge însă toate tiparele, cu acest personaj. Maria
nu are, ca Otilia din romanul călinescian, niciun mister. Ea e pur
şi· simplu insondabilă. După ce acceptă supusă brutalitatea
bigamului Ambrozie (,,paznic de noapte, cu speranţe de a ajunge
de zi", cum îl defineşte prozatorul), ea pare a uita complet fosta
ei existenţă cvasi-maritală atunci când Călin o smulge din condiţia
ei umilitoare şi o Fepune pe un circuit moral şi social firesc. Însă
speranţele cititorului de a o vedea evoluând liniar, previzibil, sunt
contrazise: Maria reacţionează execrabil, confruntată cu conse­
cinţele accidentului căruia îi cade victimă soţul ei. Ea se solidari­
zează cu „oraşul" (care ajunsese să îi reproşeze, culmea ipocriziei!,
actul de eroism), nu cu soţul cu care avea un copil şi căruia îi
datora totul. Maria se dovedeşte nu numai slabă, influenţabilă -
laboratorul de la combinat acţionând perfid împotriva soţului -,
ci, până la urmă, imorală şi aberantă. Ea ajunge chiar să îi reproşeze
lui Călin... egoismul: în momentul în care acesta a intrat în cisternă,
ca să-l salveze pe muncitorul ameţit de gaze, în sufletul lui a
21
Vezi nota 16;
22
E. Lovinescu - Psihologiafeminină în literatura dramatică, În Scrieri, voi. I,
ediţie şi studiu introductiv de Eugen Simion, Editura pentru Literatură,
Bucureşti, 1969, pp. 76-87;
36 PREFAŢA

prevalat - spune, aberant, soţia - vedetismul, dorinţa sa de a fi în

frunte, nu dragostea pentru ea şi pentru copil.
Fireşte, acest instinct matern, în numele căruia Maria îi cere
soţului să fie laş, e fals. În realitate, e vorba mai degrabă de un
sentiment îndelung reprimat, de ură iraţională a femeii lipsite de
personalitate faţă de cel capabil să îşi schimbe condiţia, schim­
bând-o şi pe a ei. Chiar şi neputinţa ei de a suporta mutilarea
fizică a soţului e o scuză slabă: pe lângă faptul că trădează o labi­
litate morală deplorabilă, ea nu se bazează nici măcar pe un adevăr.
Căci Călin nu e atât de mutilat pe cât i se pare soţiei şi, în ciuda
faptului că i se refuză posibilitatea unui tratament recuperator în
Occident, speranţele de recuperare, în viitor, rămân destul de
mari. Maria preferă însă să plece, punând sub semnul îndoielii nu
numai prezentul, ci şi trecutul sentimentului. Adică însuşi adevărul
cuplului.
Văzută din perspectiva lui Călin Surupăceanu, Maria rămâne,
prin urmare, inexplicabilă, deşi e lipsită de orice mister.
Şi alte femei din roman sunt memorabile. Mai întâi, doamna
Sorana, personaj în care prozatorul a transfigurat-o artistic pe
actriţa Sorana Ţopa, al cărei rol în şlefuirea culturală a tânărului
Preda rămâne încă neelucidat de critica literară. Actriţa are preo­
cupări spiritualiste şi o abordare pe jumătate dramatică, pe jumătate
filosofică a existenţei. Ea crede în semne, în destin, în existenţa
camuflată a sacrului. Întreţine un salon şi îşi trăieşte cu demnitate
drama îndepărtării, pe motive politice, din teatru. Rolul ei este
decisiv în destinul lui Călin 23: ea îi face cunoştinţă cu Viorica,
prima „iubire" a tânărului, apoi cu inginerul Dan, şi tot ea îl face
să înţeleagă, după eşecul experienţei în noul oraş, că o poate lua
de la capăt cu Viorica, de care îl lega, pe lângă amintiri, şi un copil
de care personajul nu avea cunoştinţă.
Viorica însăşi este un personaj interesant. Dintr-un anume punct
de vedere, ea e o Maria pe dos. Ea e cea părăsită, şi de bărbatul de
23 Ceea ce o va mira, ulterior, pe Sorana Ţopa. Vezi textul ei „Scrisoare
deschisă lui... Marin Preda", în Timpul n-a mai avut răbdare, ed. cit.,
pp. 168- I 77, în special pp. 172-173;
 PREFAŢA 37

dinainte de Călin, şi de Călin, şi tot ea e cea care aşteaptă şi speră

că o poate lua de la capăt. De altfel, prozatorul e foarte scrupulos
în a nota că, la reîntâlnirea cu Călin, Viorica e „neschimbată" din
toate punctele de vedere. Să fie acesta un semn că prozatorul a
cedat „inimii calde" şi, după ce i-a luat eroului posibilitatea
renaşterii într-o altă existenţă, prăbuşindu-i utopia onirică, i-o
oferă din nou, chiar în această existenţă mundană? Tot ce se poate.
Oricum, femeile cu care se întâlneşte în viaţă Călin Surupăceanu
rămân, cumva, inaccesibile cunoaşterii sale. Eroul lasă impresia,
ca şi Victor Petrini, mai târziu, că sufletul feminin este de nepă­
truns, iar bărbatul nu are decât puterea independenţei sale, în faţa
ravagiilor pe care le poate produce mişcarea tectonică secretă a
acestuia. Surupăceanu, ca şi Niculae Moromete în Marele singu­
ratic, ca şi Victor Petrini, ne apare ca un intrus în vieţile femeilor
pe care le întâlneşte. Atât cele care se îndrăgostesc spontan de el
(Viorica, Maria), cât şi cele care îl detestă la fel de spontan (inginera
Polihroniade) o fac într-un chip care eroului îi rămâne inexplicabil.
De unde stângăcia acestuia şi permanentul defazaj sufletesc dintre
partenerii cuplului.
Hotărât lucru, Preda nu crede că fericirea în dragoste durează.
Tipologia sa feminină explică, într-o anume măsură, acest eşec.

De la Surupdceanu la Petrini: un imn al libertăţii interioare

Într-un interviu pe care i l-a smuls Mihai Ungheanu, Marin
Preda îşi recunoştea intenţia de a-şi ordona romanele într-o
structură care să aibă în centru saga moromeţeană, alcătuită din
Moromeţii I, Delirul I, Delirul II şi Moromeţii II, faţă de care
Marele singuratic să funcţioneze ca un apendice liber24•
Multă vreme, această proiecţie a fost luată drept literă de lege
de către critica literară, mai ales că ea confirma şi stăruitoarea
prejudecată a adversarilor scriitorului, conform căreia acesta este
un „rural" care, în afară de Moromeţii I, a eşuat în toate celelalte
romane, şi mai ales în cele cu tematică urbană.

24 „Toate fiinţele umane existente pe pământ fac istorie", interviu realizat de

Mihai Ungheanu, în Timpul n-a mai avut răbdare, ed. cit., p. 538;
38 PREFAŢA

Totuşi, dacă decodificăm contextul în care prozatorul a făcut

aceste afirmaţii, constatăm că, în mare parte, proiecţia asupra
propriei opere nu îi aparţine. Cel care îl intervievează, Mihai
Ungheanu, este autorul unei monografii Marin Preda, cu subtitlul
Vocaţie şi aspiraţie 25, în care, cu tezismul care l-a caracterizat
dintotdeauna, face o teorie cam păşunistă a vocaţiei ţărăneşti-a
scriitorului. În interviul citat, Preda chiar spune, înainte de a lansa
proiecţia asupra operei, menţionată anterior: ,,Teza dumneavoastră
[s.m.] cu privire la vocaţie şi aspiraţie se .vede confirmată. Moromeţii
este romanul vocaţiei, dar ceea ce vroiam eu să fac în continuare,
pornind de la el, reprezintă aspiraţia." 26
Cât adevăr este, prin urmare, în această proiecţie şi câtă curtoa­
zie a prozatorului faţă de criticul de casă al rivalului Eugen Barbu,
critic care îi sugera discret să recunoască validitatea tezei sale?
În realitate, antinomia rural/urban este secundară în ansamblul
creaţiei lui Marin Preda. Felul în care se raportează scriitorul la cele
două universuri este acelaşi. Teza „vocaţiei" ţărăneşti a scriitorului
este doar o teză, şi încă una vinovată, căci raţiunea ei este aceea de
a-l lega pe cel mai important prozator al perioadei postbelice de
ideologia neo-sămănătoristă a protocronismului. În realitate, Preda
este un scriitor modern, conştient de faptul că îi urmează lui Liviu
Rebreanu, cel care scosese pentru totdeauna tema ţărănească de sub
zodia idilismului şi a deformărilor politizante. Preda este realist
şi când scrie despre Cocoşilă, şi când înscenează conversaţii literare
pe teme de actualitate între Victor Petrini şi Ion Micu. Prejudecata
că scriitorul stăpâneşte doar lumea rurală, eşuând în cea urbană,
e doar atât: o prejudecată. Stupidă, ca toate prejudecăţile.
În realitate, Delirul este mult mai strâns legat de Intrusul, Marele
singuratic şi Cel mai iubit dintrepământeni 27 decât de Moromeţii.

25
Mihai Ungheanu - Marin Preda. Vocaţie şi aspiraţie, Editura Eminescu,
Bucureşti, 1973; ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Editura Amarcord,
Timişoara, 2003;
26 „Toate fiinţele ...", ed. cit., p. 538;
27
Nu are dreptate Nicolae Manolescu atunci când susţine că „Titlul
romanului [Marele singuratic - n.m.] e bombastic" (Istoria critică a literaturii
române, ed. cit., p. 959). Ticlui, ca şi Intrusul, Delirul sau Cel mai iubit dintre
pământeni, e antifrastic, în maniera lui Swift, unul dintre scriitorii preferaţi
ai lui Preda. Nu e cazul să-i refuzăm prozatorului realist şarja şi autoironia;
 PREFAŢA 39

Şi Niculae Moromete, şi Ştefan Paul, şi Petrini sunt, analizaţi

îndeaproape, nişte intruşi: primul, în partidul care face praf lumea
tatălui, cel de-al doilea, într-o istorie bezmetică, iar cel de-al treilea,
în „era ticăloşilor". Şi confesiunea lui Surupăceanu, şi cea a lui
Petrini sunt nişte mărturii morale despre omul aflat mereu „sub
vremi", mereu strivit de condiţia sa precară şi mereu aspirând să
răzbească, într-un fel sau altul, la lumină, asemeni personajului din
Iona lui Marin Sorescu. Faptul că doi dintre protagonişti au origine
rurală, unul provine din mahala, iar cel de-al patrulea, dintr-un
aşezat burg transilvan, nu are semnificaţii decât pentru cei dispuşi
să-l citească pe Preda prin ochelari sociologici. Ceea ce contează,
însă, este nu originea, ci dezrădăcinarea lor socială, rezultat al
convulsiilor istoriei, căreia ei îi rezistă, după puteri, cu energiile lor
morale şi spirituale. Toate cele patru romane sunt, metaforic
vorbind, nişte imnuri aduse libertăţii, condiţie necesară şi suficientă
pentru ca omul să reziste moral istoriei, chiar când trupul său sau
existenţa sa socială sunt călcate în picioare.
Apropierile de Camus şi de Malraux28 nu pot fi acceptate, câtă
vreme eroii lui Preda nu îşi pot asuma destinul, ci sunt, ca să zic
aşa, asumaţi de un destin care, trimiţându-i pe treptele cele mai
de jos ale existenţei, seamănă mai mult cu un subdestin ... În timp
ce eroii existenţialişti se sprijină pe certitudinea cauzei asumate,
cei ai lui Preda nu se pot sprijini decât pe ei înşişi şi pe eşecul lor.
Înfrângerea omului, care se salvează numai în plan ideal, prin
libertatea lui interioară, leagă această serie de patru romane de
Moromeţii I şi II, căci şi din întreaga zbatere de-o viaţă a ţăranului
ilie Moromete rămâne doar memorabila replică finală: ,,Domnule,
[ ... ] eu totdeauna am dus o viaţă independentă!"29 O spune, de
altfel, limpede şi Eugen Simion: ,,Tema centrală în Moromeţii ar
fi, din acest punct de vedere, libertatea morală în luptă cufatalităţile
istoriei
· · · [ ] "30
s. m ..
28 Propuse de Eugen Simion, în substanţialul capitol „Marin Preda. Realismul
psihologic" din Scriitori români de azi, ed. cit., pp. 181-269, în special
pp. 232-235;
29 Marin Preda -Moromeţii, voi. II, în Opere IL, ed. cit., pp. 562-563;
30 Eugen Simion, op. cit., p. 194.
40 PREFAŢA

În chip de concluzie
Marin Preda nu a fost, desigur, un filosof şi nici un moralist
de profesie, ca Emil Cioran. Înainte de toate, el a fost un scriitor,
ce reflectează la teme filosofice sau morale, dar le abordează cu
mijloace romaneşti, construind ficţiuni menite să pună în faţa
ochilor cititorilor conflicte morale. Aceste mijloace romaneşti
sunt cele care îl legitimează, nu reflecţiile moral-filosofice, orice
încercare de a face din Marin Preda un guru fiind la fel de ridicolă
ca încercarea de a-i nega capacitatea de reflecţie sau cultura
generală. Nu morala este tema operei prediste, ci omul ca fiinţă
complexă, în a cărui alcătuire morala joacă rolul ei.
Preda nici nu este, sub aspect moral, un exaltat. Nu moralizează
în opera sa, nici nu face caz de moralitatea proprie ori de cea a
eroilor săi. În interviurile şi confesiunile sale, cuvântul morală şi
derivatele sale apar extrem de rar. Asta, pentru că scriitorul nu
este deloc convins de măreţia omului, ridicată în slăvi de Faulkner,
iar umanitatea sa este una de învinşi, pe care îi salvează doar
demnitatea de a mai sta în picioare, după ce peste ei a trecut bul­
dozerul totalitar. Împrejurarea că întotdeauna omul predist se
confruntă cu spiritul totalitar ţine, desigur, de interesul particular
acordat de scriitor sângerosului secol trecut.
Natura democratică a spiritului lui Marin Preda este evidentă
chiar din căutarea înţelesurilor umane, în convulsiile unor epoci
istorice - guvernarea antonesciană, regimul comunist - pe care
propaganda s-a străduit din răsputeri să le coloreze în culorile
cele mai atrăgătoare. Scepticismul moral este arma cu care proza­
torul se apără de tentaţia sentimentală de a compune ode omului,
aşa cum un gust literar sigur îl opreşte să abordeze lumea ţărănească
prin lentilele idilismului, de care proza noastră nu s-a despărţit
decât târziu, odată cu generaţia '60.
Paradoxul întregii sale opere este acela că învingători sunt numai
învinşii, căci numai ei au puterea de a se ridica şi de a o lua de la
capăt. Condiţia tragică a omului, în viziunea lui Preda, rezidă în
contradicţia dintre imposibilitatea reîntoarcerii şi evidenţa încă­
păţânatei reîntoarceri a fiinţei strivite de istorie.

Răzvan VONCU