PREFAŢĂ

Reapare într-o ediţie nouă ultimul roman al lui Marin Preda, Cel mai iubit
dintre pământeni. Ultimul pe care a apucat să-l scrie prozatorul dispărut (la
15 mai 1980) în chipîncă neelucidat, cu câteva luniînainte de aîmplini 55
de ani (n. 5 august 1922). Romanul apăruse laîncepucul lui martie 1980 şi a
avut un succes uriaş. Zeci, sute de mii de oameni l-au citit, l-auîmprumutat,
i-au înţeles mesajul şi, mai ales, au înţeles că „era ticăloşilor" la care se referă
Victor Petrini, personajul central al cărţii, este chiar epoca lor. Un romanîn
trei tomuri, însumând peste 1200 de pagini. E naraţiunea cea mai întinsă
pe care a scris-o Preda, un autor care, aşa cum a mărturisit el însuşi în mai
multe rânduri, nu scria uşor, nu avea darul improvizaţiei, în fine, scrisul era
pentru el un chin lung, nu o bucurie. Bucuria apărea la urmă, când romanul
eraîncheiat. Atunci, da, Preda dădea semne de satisfacţie. Era senin,îi plăcea
să povesteascăîntâmplări auzite de la alţii sau făcea, detaşat, reflecţii morale
despre existenţă sau despre indivizii pe care-iîntâlnise.
Se poate spune, cu o vorbă populară foarte expresivă, că Preda „se cano­
nea". Cuvintele nu-i veneau uşor sub condei când era vorba de scris. În zilele
bune scria două-trei pagini şi era foarte mulţumit. ,,Romanul meu merge,
mon cher - spunea el unui prieten, seara, la masă - azi am scris trei pagini"...
Şi se uita la tine cu ochii măriţi, uşor speriaţi, de după lentilele groase. Faţa
lui era suptă, concentrată, ca după un mare efort... ,,Cum - ziceam eu în
gând - cum, să stai o zi întreagă la masa de lucru de la Mogoşoaia (căci aici
se mutase scriitorul, în celebra cameră nr. 6) - să stai, aşa, nemişcat, să scrii
numai trei pagini? Şi, mai ales, să fii aşa de bucuros de această modestă per­
formanţă?" Nu-lîntrebam, pentru că ştiam răspunsul. Citisem confesiunile
sale şi discutasem cu el de multe ori despre productivitatea prozatorului.
Visul lui Preda era să devină un scriitor profesionist, aşa, ca Balzac: să se
aşeze la masa de scris şi, în zece-douăzeci de zile, să scrie un roman de câteva
sute de pagini... ,,N-am ajuns la această performanţă, mon cher, îmi zicea el
cu o tristeţe sinceră, mă învârt zile întregi în jurul mesei până pot să scriu
o pagină-două. Mă canonesc. Asta înseamnă că încă n-am devenit scriitor
12 PREFAŢA

profesionist" - încheia el confesiunea. Şi nu părea deloc că se răsfaţă, că se

joacă cu vorbele, cum fac deseori scriitorii. Preda nu se juca, în mod sigur.
Lua lucrurile în serios. ,,Domnule, i-a zis el, îmi amintesc, unui scriitor mai
tânăr care-l plictisea la masă cu fel de fel de comentarii stupide despre talent,
scriitură, viziune asupra lumii, etica scriitorului etc. - Domnule, Dumneata
ştii că eu sunt un om serios?!" Atât. A continuat, apoi, să mănânce, aparent
calm, cu faţa întunecată - semn de enervare -, în timp ce scriitorul vor­
băreţ se uita buimac la acest clasic în viaţă atât de imprevizibil. Unii, mai
răi, ziceau despre el, după asemenea incidente, că este un tip nesociabil, un
tip chiar „scârbos", după vorba rea şi proastă a unui poet din generaţia lui.
Fals! Preda era un om civilizat, un om delicat, pot spune chiar timid, nu
suporta însă să fie agresat de cineva într-un fel sau altul... Nu rămânea dator
nimănui... Ranchiunos? Nu, dar avea convingerea că injustiţia şi mitocănia
trebuie sancţionate. Şi le sancţiona Într-un mod original, după principiul că
răzbunarea este un fel de mâncare ce se serveşte totdeauna rece... La acest
capitol, prozatorul nu se „canonea" prea mult. Ştia să aştepte.
Când priveşti însă o pagină de manuscris, cu scrisul ordonat, cu puţine
ştersături, citeţ, caligrafic, rămâi uimit de disciplina rândurilor şi buna or­
ganizare a discursului epic. Semn că chinul, canonul, se consumă înainte, în
gândirea care precede scriitura ca atare. Alt semn este că propoziţiile lui
Preda au totdeauna un rost, vor să dovedească ceva, nu apar la întâmplare,
nu sunt frumoase decât prin exactitatea lor. Prozatorul detesta pe „făcătorii
de cuvinte" şi a scris prin anii '60, de nu mă înşel, un articol în Contempo­
ranul împotriva lor. S-au supărat toţi, tineri şi bătrâni, şi supărarea a luat
forme, uneori, foarte agresive... Şi a ţinut mult, poate şi astăzi. Nu l-au iubit
mulţi confraţi pe autoru1Moromeţilor. Unii chiar l-au urât cu temeinicie cât
a trăit şi l-au urât cu dezinvoltură şi cu mai mare temei după ce n-a mai fost.
N-aş putea spune că azi, după aproape 30 de ani de la moarte, Preda este
stimat, respectat, apreciat la justa lui valoare. M-am întrebat şi mă întreb
mereu de unde vine această animozitate faţă de un mare scriitor care, după
câte ştiu, n-a dorit cât timp a fose în viaţă să aibă şi nici n-a avut, în fapt, altă
putere decât puterea pe care i-o dădea literatura lui. N-a avut altă funcţie
decât aceea de director al Editurii „Cartea Românească" şi asta, târziu, din
1970 până în 1980. Şi ca director n-a fost un zbir, dimpotrivă, i-a publicat
pe toţi cei care meritau să fie publicaţi, chiar şi pe duşmanii săi. N-a făcut
politică, n-a dat pe nimeni în gât (cum se zice cu o vorbă neacademică), n-a
fost, după câte îmi amintesc, niciodată de partea politrucilor şi nici nu i-a
 PREFAŢA 13

încurajat pe cei care voiau să facă prin literatură carieră politică (şi nu erau
puţini). Şi atunci? De unde vine această ostilitate pe care câţiva scriitori şi
critici o întreţin, de bune decenii, în jurul lui Preda? Îmi dau seama că unii
nu-i iartă lui Preda faptul că vine din rândul ţăranilor şi că nu s-a lepădat
de clasa lui, aşa cum fac mulţi azi. Alţii îi reproşează firea lui închisă, bănui­
toare şi, mai ales, spun despre el că era egoist şi arghirofil. Când a apărut Cel
mai iubit dintre pământeni s-a zvonit că autorul a încasat o sumă uriaşă de
bani. O căruţă de bani... sau un camion de bani, după situaţie. Toată lumea
literară era în fierbere. Avea sentimentul acut că este, pur şi simplu, jefuită.
„Ai auzit cât a luat Preda pe ultima lui carte?" ... ,,E ceva insuportabil, este
o ruşine naţională"... Cum eram perceput ca un simpatizant al prozato­
rului (ceea ce era adevărat şi, mărturisesc, nu mi-am schimbat nici acum
sentimentele), devenisem, eu însumi, suspect. ,,Domnule, mi-a zis într-o zi
un coleg de la revista unde publicam atunci, Preda al Dumitale nu mai are
măsură, a golit toate fondurile Uniunii, e un scandal, toată lumea vorbeşte,
îţi dau un sfat prietenesc: îndepărtează-te de el cât mai ai timp, nu-l mai
apăra, treaba ta, să nu zici că nu ţi-am spus"...
Intrasem şi eu, trebuie să recunosc, la idei..., dar m-am liniştit când, la
moartea scriitorului, s-a găsit asupra lui un cec cu uriaşa sumă de aproxi­
mativ 100.000 de lei, preţul unei maşini Dacia 1300. Asta era toată averea
lui Preda, aceasta era răsplata unui roman în trei volume, scris în trei-patru
ani, cu mare chin. Un roman care, într-un sens sau altul, i-a scurtat viaţa. l-a
scurtat-o, ca să zic aşa, de tot. Ideea despre arghirofilia lui Preda a continuat
să circule şi după dispariţia lui. O mai întâlnesc şi azi prin articolele unor
publicişti care n-au altă grijă decât aceea de a-l toca mărunt, săptămânal, pe
acest scriitor culpabil, după mintea lor mică şi îmbâcsită, pentru că voia să
fie răsplătit cum se cuvine pentru munca lui.
Adevărul este că ceea ce deranjează pe răuvoitorii lui Preda este talen­
tul lui uriaş. Şi sentimentul, recunosc, omenesc că este greu să treci peste
el. Marin Preda a devenit de tânăr (după apariţia Moromeţilor) un punct
de reper estetic. A avut succes şi, cum bine se ştie, literatul român admite
orice în afară de succesul altuia. Se simte ultragiat de izbânda confratelui.
O jignire pe care n-o poate trece cu vederea...
Dar să revin la scriitura lui Preda, adică la chinul şi canonul său. Cu acest
mod de a fi şi de a se apropia de lumea din afară - potrivit unui autor de po­
vestiri şi nuvele, nu unui romancier - s-a apucat Marin Preda să scrie, prin
1976, un roman amplu. Nu ştiu dacă şi-a propus, de la început, să scrie peste
14 PREFAŢA

o mie de pagini, dar, după trei ani, atâtea au ieşit. Părăsise Delirul (din volu­
mul al doilea au rămas doar un proiect şi câteva fragmente) - un roman al
generaţiei sale - şi a revenit la istoria din „obsedantul deceniu" (cum i-a zis
tot el). Adică la tragediile abominabile ale individului în „era ticăloşilor".
îl frecventam des, în această perioadă, la Mogoşoaia, o vreme am locuit şi
eu câteva luni acolo şi seara, înainte sau după masă, mă invita la o plimbare.
Discuta despre orice, dar nu despre romanul la care lucra. ,,Cum merge ro­
manul, Domnule Preda?", îl ispiteam eu. ,,Nu merge, mon cher - mi-a zis el
odată - nu merge deloc, personajul meu refuză să se mai confeseze. Nu ştiu
ce-i cu el'.' Atât! Apoi a trecut la alt subiect. Am povestit în altă parte urma­
rea acestui dialog. Să spun doar atât privitor la refuzul personajului de a se
confesa: l-am întrebat pe autor dacă îşi aminteşte de Micuţa lui Hasdeu, o
naraţiune de la începutul anilor '60 din secolul al XIX-iea... Şi acolo istoria
personajului este continuată de alt personaj... Marin Preda nu-şi amintea de
epica lui Hasdeu, probabil că n-o citise, dar, peste vreo câteva săptămâni, mă
întreabă, tam-nesam, în timp ce ne plimbam pe marginea lacului Mogoşoaia:
„Mon cher, Dumneata ai citit Micuţa lui Hasdeu?" şi, observând mirarea de
pe faţa mea, continuă: ,,Să vezi ce tehnică epică interesantă foloseşte acest
învăţat filolog"... Şi-mi povesteşte în amănunt scenariul nuvelei... Când a
apărut Cel mai iubit dintre pământeni, am remarcat că prozatorul utilizase
şi el într-un moment al povestirii această tehnică.
Întâmplări de demult, vorba lui l.L. Caragiale: ,,Mai dă dămult". De
acum 30 de ani. Eroul lor este un personaj fascinant, după gustul meu. Un
prozator cu adevărat serios, convins că literatura este o uriaşă responsabili­
tate. Nu credea, ca Jean-Paul Sartre, că sarcina scriitorului este umanitatea,
dar era convins în mod profund că sarcina literaturii este să vorbească despre
condiţia omului. ,,Bate cu degetul într-un gard, spunea el odată, cu senti­
mentul că dincolo de gard este cineva care aşteaptă mesajul tău'.' De aceea,
Preda nu-i preţuia prea mult pe noii romancieri occidentali şi nu dădea ni­
cio şansă metaromanului, adică romanului care vorbeşte nu despre condiţia
existenţială a individului, ci despre el însuşi. Scriitorii mai tineri (de pildă,
optzeciştii, admiratori ai metaromanului) nu-I iubeau şi nu-l iubesc nici azi
pe Preda, între altele, din această pricină. îl consideră un realist depăşit,
un realist care lucrează după modelele romaneşti ale secolului al XIX-iea...
N-au dreptate. Preda este un realist modern, îi citise, adevărat, pe Balzac
şi pe marii ruşi (Tolstoi şi Dostoievski), dar îi citise şi pe marii americani
(Faulkner şi Hemingway), admira pe Camus, citise pe Thomas Mann şi pe
 PREFAŢĂ 15

Kafka, iar dintre români, simpatia lui merge spre LL. Caragiale, Slavici şi
Rebreanu. Cum am scris odată: Preda nu era doctor docent în litere, dar era
un scriitor care citise marile capodopere ale literaturii şi, mai ales, le citise
în felul său, cu optica unui scriitor.
,,Cel mai iubit dintrepământeni este un roman total", i-am zis eu în cro­
nica pe care am scris-o îndată după apariţia lui. Un roman, altfel spus, cu
mai multe paliere, mai multe teme şi un număr mare de personaje: roman
politic (despre „obsedantul deceniu"), roman de dragoste ( istoria unui tânăr
profesor de filosofie, Victor Petrini, care are credinţa că dacă dragoste nu e,
nimic nu e), un roman moral (mai exact, romanul unui moralist de clasă, în
sferă existenţială, în genul lui Camus), în fine, un roman de moravuri, despre
lumea intelectuală şi, în genere, despre lumea românească în regimul tota­
litar comunist. Un roman puternic, amplu ca un fluviu, romanul, în fine, al
unui moralist care judecă necruţător istoria prin care trece. Cartea lui Preda
începe cu o propoziţie despre moarte (,,moartea e un fenomen simplu în na­
tură, numai oamenii îl fac înspăimântător") şi se încheie cu propoziţia luată
din Sfântul Pavel: ,,dacă dragoste nu e, nimic nu e". O propoziţie deseori
repetată după apariţia romanului. Au preluat-o oamenii tineri care aşteaptă
sau chiar trec prin miracolul iubirii, o amintesc, în conversaţie, oamenii în
vârstă, care, cu semnele neantului în faţă, au ajuns să înţeleagă că iubirea este
un sentiment fundamental. Preda precede această concluzie cu un paragraf
care justifică confesiunea eroului său: ,,Mi-am recitit acest lung manuscris şi
dincolo de ceea ce el conţine, m-a uimit barbaria concretului, pe larg etalat
şi cu plăcere vizibilă, şi pe care nu l-am putut ocoli fiind încredinţat că alt­
fel m-aş fi chinuit îndelung, fară să obţin, spiritualmente, eliberarea totală
a conştiinţei mele de ceea ce am trăit. Am fost ispitit, o clipă, să-l arunc pe
foc. Şi totuşi, mi-am spus, trebuie să-i dau drumul să meargă. Mulţi dintre
semenii mei au gândit poate la fel, au jubilat ca şi mine, au suferit şi au fost
fericiţi în acelaşi fel. Mitul acesta al fericirii, prin iubire, al acestei iubiri
descrise aici, şi nu al iubirii aproapelui, n-a încetat şi nu va înceta să existe
pe pământul nostru, să moară adică şi să renască, perpetuu. Şi atâta timp
cât aceste trepte urcate şi coborâte de mine vor mai fi urcate şi coborâte de
nenumăraţi alţii, această carte va mărturisi oricând: ...dacă dragoste nu e,
nimic nu e !..'.' O confesiune, aşadar, despre confesiune, sfârşitul unui roman
despre mitul fericirii prin iubire. Splendide fraze. Eroul lui Preda, prea puţin
fericitul Victor Petrini, nu şi-a pierdut de tot încrederea în acest mit care,
în cazul lui, s-a însoţit cu o abominabilă tragedie...
16 PREFAŢĂ

Tragedia angajează în Cel mai iubit dintre pământeni un număr mare

de destine. E, întâi, destinul unui tânăr intelectual (Petrini) care este închis
pentru o faptă pe care n-o aflăm decât la sfârşit, după ce biografia personaju­
lui este povestită de el însuşi. Un roman, aşadar, de 1200 de pagini, narat la
persoana întâi. Curaj imens din partea lui Marin Preda, stil neobişnuit într-o
operă epică modernă de asemenea proporţii. Curajul are însă acoperire este­
tică, stilul este justificat de calitatea observaţiei şi de inventivitatea intrigii.
Deschidere frecventă în roman şi în film: eroul, aflat într-o situaţie limită, îşi
retrăieşte viaţa şi încearcă să-i înţeleagă erorile. Petrini, ca toate personajele
lui Marin Preda (doctorul Munteanu, Călin Surupăceanu), nu este pregătit
pentru eşec şi n-are apetenţa tragicului. Eşuează însă în mai multe planuri şi
intră, fără să vrea, în inima tragicului, de ce oare? Acesta e, în fond, subiectul
romanului. Totuşi, Marin Preda nu pune în prim-plan tema eşecului şi nu
grupează în jurul ei (cum face în Risipitorii şi în Intrusul) toate forţele epicii;
în Cel mai iubit dintre pământeni sunt mai multe teme ( înstrăinarea de pă­
rinţi, pierderea religiei, familia, ura ca drog, violenţa relaţiilor sociale, subli­
mul şi oroarea în iubire, tragedia fără tragic, omul ca jucărie a soartei etc.),
unele vechi, altele necunoscute până atunci de literatura lui Marin Preda, însă
temele, motivele se pierd şi se regăsesc în râul unei istorii vaste.
Îmbrăţişând asemenea subiecte mai abstracte, romanul lui Marin Preda
îşi defineşte, în fond, adevăratele teme. Cea dintâi este, negreşit, de ordin
sentimental. Petrini o cunoaşte pe Matilda, soţia prietenului Petrică Nico­
lau, femeie voluntară şi dificilă. Căsnicia cuplului Nicolau este un infern.
Poetul are o fire sucită, tenebros de bănuitoare. Căsătorit, este dominat de
tatăl său, autoritar şi absurd. Matilda nu-i o inocentă, umorile ei sunt teri­
bile, inventivitatea ei în rău n-are măsură. Petrică este, în varianta dată de
el însuşi, un martir, iubirea nu e libertatea, ci servitutea lui cea mai înjosi­
toare. Avertizat, Victor Petrini intră în viaţa acestui cuplu în destrămare şi,
trecând peste prietenie, încurajează un sentiment care va fi şi pentru el fatal.
Cronica acestei iubiri nefericite cuprinde o bună parte din roman. Matilda
este primul caracter puternic al cărţii, greu de definit ca tip de sensibilitate
feminină. Nu seamănă cu niciuna dintre femeile din cărţile anterioare ale
lui Marin Preda. Acelea erau buimace şi intransigente, iar lumina era semnul
frumuseţii lor interioare. Matilda este o fiinţă abisală, imprevizibilă, jucăria
unei forţe obscure. Faptul că ea are sânge răsăritean ar justifica, printr-o pre­
judecată literară, complicaţia sufletului, căderile şi înălţările ei. Prozatorul
nu vrea să dea o explicaţie a psihologiei, construieşte numai un caracter şi dă
 PREFAŢA 17

un număr de situaţii în care caracterul se verifică. Matilda are în interiorul

ei „duşmani bizari [ ... ] care îi chinuiau puternica ei forţă vitală", însă care
sunt aceşti duşmani nici naratorul (eroul, victima) nu ştie. Femeie instruită
(este arhitectă), Matilda cade periodic sub puterea unui rău incontrolabil şi
atunci femeia tandră şi atrăgătoare devine de nerecunoscut: dă un spectacol
lamentabil în faţa familiei reunite cu ocazia unui botez, îşi loveşte soţul şi
sparge, spumegând de furie, nişte frumoase vitralii. ,,Ştiu - justifică ea în sti­
lul eroilor dostoievskieni - eu am în mine şi ceva grosolan", însă căinţa este
scurtă şi, după oarecare timp, violenţa şi grosolănia pun din nou stăpânire
pe ea. Femeia intratabilă iubise însă pe Petrini, doi ani (cât timp durase des­
părţirea de Petrică Nicolau) fusese extraordinară, şi Petrini, bărbatul îndră­
gostit, m1 înţelege ce s-a petrecut cu femeia pc faţa căreia apăruse, atât de
promiţător, lumina simbolică. Matilda are o forţă de mistificare neistovită,
în sufletul ei renaşte, periodic, ,,blestemata chestiune insolubilă", o ură nă­
prasnică încolţeşte contra bărbatului cu care făcuse un copil, încă o dată, de
ce? Romanul adună probele, dar refuză să dea un verdict. Probele formează
un dosar voluminos: istoria unui cuplu care coboară în micul infern. Acela
în care oamenii nu pier de tot, dar se degradează inevitabil. Cronica unei
iubiri în care cuplul are conştiinţa răului, dar n-are puterea să-1 îndepărte­
ze. Marin Preda dă, cu o rară intuiţie a mişcării vieţii interioare, toate fazele
acestei rupturi: căderile, reîntâlnirea într-o sexualitate confuză şi devorantă
şi, din nou, înstrăinarea şi ostilitatea iraţională.
Abia ieşit de sub fascinaţia imprevizibilei Matilda, filosoful intră sub pu­
terea altui sentiment, tânăr şi tandru. Suzy pare a fi o forţă recuperatoare. O
nouă pasiune se naşte sub semnul unei liniştitoare afecţiuni, dar noua pasi­
une îl va duce pe Petrini spre catastrofă. Destinul care îl urmăreşte îi trimite
o floare purtată de mâna unei femei blânde, trecută şi ea prin multe, cu un
caracter (zice naratorul) ,,uimitor inexistent". Suzy reprezintă alt tip de fe­
minitate, opus Matildei, însă nu mai puţin fatal pentru Petrini. Feminitatea
ei se bazează pe o continuă fugă de identitate. Trăieşte mereu în alt registru,
inventează disponibilităţi, stări ce fascinează pe filosof. Nu e trufaşă şi n-are
crize de vanitate, existenţa ei lunecă la suprafaţa evenimentelor, fără mari
traume. A trecut, totuşi, prin situaţii grele (eliminată din facultate, a muncit,
ca zidăriţă, pe un şantier), însă sufletul ei nu s-a înăsprit, fantezia n-a obosit,
îndrăgostită de Petrini, îi mărturiseşte, cu o panică pe jumătate jucată: ,,Te
iubesc! A-oleo..'.' ca şi când o tandră tragedie ar fi atins-o. Suzy ascunde însă
adevăratul ei statut conjugal (e căsătorită cu un inginer dipsoman şi brutal,
18 PREFAŢĂ

Pencea) şi lipsa ei de curaj, explicabilă altfel, provoacă un deznodământ grav.

Atacat în timpul unei excursii la munte de voinicul, bestialul dipsoman,
Petrini este nevoit să se apere şi, în încăierarea ce urmează (bătaia are loc la
cabina unui teleferic), îl împinge pe Pencea în prăpastie. O crimă involunta­
ră, a doua (Petrini omorâse, în detenţie, un torţionar care îşi pusese în gând
să-1 extermine) în viaţa filosofului. Romanul tinde, aici, spre senzaţional (o
situaţie asemănătoare întâlnim în Intrusu{), însă senzaţionalul este scurt şi,
ca în literatura lui Dostoievski, n-are alt rol decât să radicalizeze psihicul.
Pctrini ajunge la închisoare şi, în aşteptarea procesului, scrie romanul vieţii
lui, cu sentimentul că o carte este un fenomen tot atât de miraculos şi fa­
tal ca şi celelalte fenomene mari ale existenţei: naşterea, iubirea, moartea ...
Înfrânt în viaţa socială, înfrânt de mai multe ori în iubire, filosoful, care nu
încetează să se gândească la gnoza şi la noua lui religie, află în scriitură ( iată
o metaforă neaşteptată Ia realistul Marin Preda) o bucurie recuperatoare.
Realizarea în spirit, sugerează naratorul, poate fi şansa noastră. Despărţirea
de Suzy este fatală, chiar atunci când Petrini, după doi ani de detenţie, o re­
găseşte şi-i află adevărata identitate. Aflându-şi identitatea, femeia îşi pierde
însă fascinaţia. Sinceră, fixată într-o structură determinabilă, Suzy devine o
femeie comună. Fără fantezie, feminitatea ei este mediocră. Filosoful o pă­
răseşte şi se dedică, de aici înainte, micii zeităţi ocrotitoare, Silvia, fiica lui,
şi a imprevizibilei Matilda.
Acesta este, pc scurt, romanul sentimental: roman complex, profund, cu
treceri fine de la analiza profunzimilor vieţii anterioare la speculaţia morală
şi la epicul senzaţional (discutabil în câteva puncte ale romanului). El impu­
ne un număr de caractere şi câteva tipuri inedite de sensibilitate. Un roman
coerent, pasionant, ridicat mereu la puterea speculaţiei, tras spre filosofia
existenţei, nutrit de un epic bogat în surprize. Un roman, în fine, care evi­
tă să claseze sufletele şi să sancţioneze pasiunile (Preda se desparte, aici, de
maniera clasică). Pasiunile se nasc şi devastează, uneori, viaţa interioară a
indivizilor, fără să ştim totdeauna din ce cauză.
Lângă romanul sentimental există însă, avertizam de la început, un ex­
traordinar roman politic sau, mai bine zis, romanul unei existenţe asumate
în totalitate. Pecrini, eroul, se consideră el însuşi un individ făcut să trăias­
că până la capăt o situaţie, un sentiment, o idee. ,,Sunt omul care îşi asumă
totul", strigă el Matildei, într-un acces de furie. Are o fire tare, incapabilă
de compromis, şi din această pricină este nefericit. Caracterul inflexibil al
filosofului ar fi o explicaţie pentru tragediile prin care trece. Nu este însă
 PREFAŢA 19

singura. Mai intervine absurdul, intervine şi imperfecţiunea unui sistem

social (acţiunea se petrece, cu precădere, în obsedantul deceniu al VI-lea!)
în care individul este sacrificat nu o dată în favoarea unei false raţiuni istori­
ce. Marin Preda descrie mecanismul acestei raţiuni şi face, cu gravitatea pe
care faptele o cer, procesul fanatismului politic mistificator (totalitarismul
de tip bolşevic). O suspiciune absurdă (ambiguitatea cuvântului ordonanţă
din scrisoarea unui fost prieten, fugit în străinătate) provoacă arestarea lui
Petrini şi, apoi, detenţia la canal şi într-o mină de plumb timp de trei ani.
Descrierea este vie şi, artisticeşte, profundă. Scena pedepsirii lui Petrini de
către torţionarul din mină este memorabilă. Memorabilă, simbolică este şi
scena din celulă, în care un intelectual evreu îngrijeşte cu devotament, din
considerente umanitare, un deţinut în agonie, părăsit de medicul închiso­
rii. Deţinutul, fost legionar, pronunţă, când îşi recapătă forţele, o imundă
injurie la adresa binefăcătorului său evreu. O ură implacabilă, inumană iese
la suprafaţă. Marin Preda este neîntrecut în a construi asemenea momente
epice. Ele sunt mai sugestive, mai profunde decât orice spumegos pamflet
împotriva înjosirii naturii umane. Ancheta politică, înfăţişată şi altădată
în literatură, apare, aici, ca un mecanism complex de intimidare şi deper­
sonalizare a individului. Sunt pagini revelatoare în roman, de o mare forţă
realistă, scrise fără mânie, încet şi convingător, dezvăluind modul în care
individul este instalat în culpabilitate şi sfârşeşte prin a se socoti, el însuşi,
culpabil şi fără ieşire.
Marin Preda a scris, în fond, un roman pe care n-aş putea să-l numesc
altfel decât romanul unei mari conştiinţe. Conştiinţa, întâi, a unui mare
prozator care judecă fără părtinire, fără mistificaţie (nici măcar aceea ce se
bizuie pe un tiranic sentiment al justiţiei!), o istorie în care forţele se con­
fruntă în chip dramatic; conştiinţa, apoi, a unui erou care crede în puterea
spiritului şi în mitul fericirii prin dragoste. Destinul îl loveşte de mai multe
ori, însă înfrângerile nu-i împing sufletul spre negaţia valorilor şi nu-l sălbă­
ticesc. Victor Petrini atinge, într-o lume confuză, condiţia tragicului, pen­
tru că nu se îndoieşte de puterea spiritului de a rămâne demn şi necruţător
în suferinţă. Iubirile şi întâmplările absurde îl aruncă în braţele deznădejdii
şi ale ororii, spiritul îi dă însă forţa să treacă prin ele, nu netulburat (mit al
omului clasic), ci neliniştit şi lucid, luciditatea fiind forma demnităţii sale.
I s-a reproşat romanului, la apariţie, că are multe „burţi", nu are, adică,
o mare fluiditate şi o bună organizare interioară, în fine, că profesorul de
filosofie Victor Petrini nu se poartă în viaţă ca un filosofşi că meditaţiile sale
20 PREFAŢA

despre gnoză, despre praxiologie, despre relaţia dintre putere şi spirit etc.
nu au profunzime filosofică. Am replicat şi eu, şi alţii, şi, recitind romanul,
nu mi-am schimbat ideile despre el: Cel mai iubit dintre pământeni nu are,
adevărat, stilul Moromeţilor, adică liniştea, armonia, fluiditatea, privirea de
sus, pe scurt, nu are acea viziune stabilizatoare pe care o aflăm acolo. Oglin­
da romanului (celebra oglindă de care vorbeşte Stendhal) stă foarte aproape
de barbaria concretă a istoriei şi prozatorul este implicat adânc în tragedi­
ile istoriei... Preda a scris relativ repede această carte şi, dacă ar fi trăit, ar fi
revăzut în mod sigur structura şi stilul naraţiunii. Era modul lui de a lucra.
Moromeţii I are, de nu mă înşel, opt sau nouă variante. RomanulRisipitorii a
fost rescris de trei sau patru ori, fără ca prozatorul să fie, la urmă, mulţumit.
Era un experiment (trecerea de la epica rurală la epica urbană şi de la roma­
nul istoriei la romanul individului) pe care prozatorul nu voia să-l rateze.
Cel mai iubit dintre pământeni este un experiment cu mult mai ambiţios,
făcut la altă vârstă şi, evident, cu altă gândire epică. S-au găsit printre hârti­
ile lui Preda cam treizeci de pagini dintr-un jurnal de atelier în legătură cu
această scriere. Sunt reflecţii despre natura umană, despre comportamen­
tul personajelor, cum ar fi trecerea de la ura abisală a Matildei la tandreţea
învăluitoare, sunt scene de viaţă... Unele au intrat în roman, altele au rămas
în aceste ciorne (publicate ulterior în]urnalul intim al lui Preda, Editura
Ziua, 2004), dovadă că Preda era un spirit organizat şi încerca să dibuiască
raţiunea actelor umane. Chiar şi raţiunea actelor iraţionale...
I se reproşează, azi, că a rămas în toată literatura lui un scriitor cu o con­
cepţie realist-socialistă. Mi se pare o glumă nereuşită. Când citeşti acest
roman (cel mai curajos ce s-a scris, probabil, despre totalitarismul răsări­
tean!), te poţi gândi la orice, numai la realismul socialist nu. De altfel, se
ştie că Marin Preda a repudiat în chipul cel mai energic această falsă metodă
(unică) de creaţie. Cedase o dată, de două ori (înAnaRoşculeţşi, parţial, în
Desfăşurarea) şi, de atunci, se ferea ca de foc de ea. Când Ceauşescu a vrut
s-o reintroducă în literatură, prin anii '70, prozatorul, împins din spate de
un coleg mai tânăr, s-a prezentat în cabinetul primului secretar şi i-a spus:
„Dacă reintroduceţi realismul socialist, eu, Marin Preda, mă sinucid". Cine
vrea să verifice veridicitatea acestei scene poate să citească relatarea făcută de
Adrian Păunescu şi publicată, în 1981, la un an de la moartea scriitorului, în
volumul omagial Timpul n-a mai avut răbdare (Ed. Cartea Românească).
Acad. Eugen Simion