In Conul Leonida fata cu reactiunea, maiestria marelui dramaturg este evidenta atat in

alegerea tipului uman cat si in construirea acestui tip, cu ajutorul mijloacelor scenei si ale
limbii, in perfecta armonie cu intentia comica. Leonida e un pensionar pe jumatate retras
din lume, cu tabieturi din vechi si statornice deprinderi, cu mentalitatea inapoiata si de
formatie intelectuala submediocra. Este casatorit a doua oara si acum o are ca partenera de
viata pe Efimita, nestiutoare, sfioasa, credula si mai ales nevricoasa. Leonida ii povesteste
consoartei evenimentele vietii personale, pataniile sale, singurele despre care poate vorbi
cu competenta, fara riscul dezmintirii din partea raposatei, care ar sti cat ii tine pielea
eroului nostru. Actuala nevasta il admira foarte tare ceea ce il face pe Leonida sa se
indeparteze si mai mult de realitate. Cu multa superioritate ii face tot felul de teorii
Efimitei, despre republica si revulutie, confundand ingrozitor, intr-un amestec inform de
notiuni, toate ideile raspandite prin ziarele burgheze ale vremii, intr-un limbaj lipsit de
sens. Batranul pensionar este de partea puterii si doreste sa fie republica pentru a avea si
pensie si leafa. De asemenea, un alt motiv pentru care este un infocat sustinator al
republicii este legea de muraturi adicatele ca nimini sa nu mai aiba drept sa-si
plateasca datoriile.

Tot comicul piesei consta in nepotrivirea dintre curajul nemaipomenit, afisat de conul
Leonida, dintre teoriile lui savante si groaza cumplita care-l cuprinde la auzul unor focuri
de pistol trase in noaptea de lasata-secului de niste cheflii. Ca peste tot in comedii, faptele
se grupeaza pe o anumita coordonata a ridicolului, care fixeaza pentru mediul social sau
pentru personaje, forma particulara luata de contrastul intre pretentie si esenta. Comicul de
intentie e dominant in piesa si se impleteste cu comicul de limbaj. Micul burghez prezinta
cu suficienta a fi ale sale, idei si purtari de imprumut. Leonida isi copleseste sotia cu
experienta politica de fost luptator de la 11 februarie. Citind Aurora democratica pentru
a vedea cum mai merge tara , afla ca a cazut tirania! Vivat Republica! Zugravind
revolutia de la 11 februarie, Leonida zice: Sa te fereasca Dumnezeu de furia poporului!
Ce sa vezi, domnule? Steaguri, muzici, chiote, tambalau lucru mare, si lume, lume
de-ti venea ameteala, nu altceva. Grija permanenta a lui Leonida e sa nu-i apara
Efimitei ca un fricos dupa cele ce vazuse: Ei cand am vazut stii ca eu nu intru la o idee
cu una cu doua Nici partinitor fata de republica nu vrea sa fie socotit: Ori sa zici nu
stiu ce si n u stiu cum, ca adicatele, acu, unde esti tu republican, tii partea natiunii
Prin replici linistitor admirative, Efimita, fara sa vrea, deschide tot mai larg portile
iluziei si totodata indeamna spre derularea povestii: As! ; Ti-ai gasit ! dumneata nu
esti d-aia. Ehei! Ca dumneata, bobocule, mai rar cineva. Spre surprinderea coanei
Efimita, care crede ca a fost asa un bagadel lucru, care a durat doar pana seara, conul
Leonida, subliniaza senzational: Trei saptamani de zile, domnule.

Nu se putea ca faima unei mari infaptuiri revolutionare, care povestita numai si tot
transmite fiori unei femei nevricoase, sa nu treaca peste hotarele tarii, sa fie exemplu
Evropii si sa starneasca admiratia celor mai mari luptatori ai vremii: Galibardi, de-acolo
de unde este el, a scris atunci o scrisoare catre natiunea romana pentru ca i-a placut lui
cum am dus noi lucrul cu un sul subtire si s-a crezut omul dator, ca un ce de politica,
pentru ca sa ne firitiseasca prin vorbe scurte si profund magulitoare: Bravos natiune!
Halal sa-ti fie tie! Garibaldi gianta latina a bagat in racori pe toti imparatii si pe papa
de la Roma. Papei i-a tras un tighel de-a trebuit sa-si schimbe toata strategia
diplomatica: Ma, nene, asta nu-i gluma; cu asta, cum vaz eu, nu merge ca de cu fitecine;
ia mai bine sa ma iau eu cu politica pe langa el, sa mi-l fac cumatru. Si de colea pana
colea, tura-vura, c-o fi tunsa, c-o fi rasa, l-a pus pe Galibardi de i-a botezat un copil Si-a
cunoscut omul nasul! vorba coanei Efimita care afla uimita ca toate acestea le face
Galibardi doar cu o mie de oameni alesi pe spranceana : care mai de care mai de care,
da cu pusca-n Dumnezeu; volintiri, ma rog: azi aici, maine-n Focsani, ce-am avut si ce-am
pierdut!

Pensionarul e un incorigibil istorisitor si teoretician ce se lasa dus de inchipuire printre tot

soiul de dileme din care cauta sa iasa prin sofisme rudimentare si atitudini comice. Efimita
oscileaza intre obiectiile ei mentale, din care nu lipseste un graunte de bun simt. Abia
riscand cate o intrebare, cand intuieste ca admiratul ei sot a luat-o razna, se lasa iarasi
rapita de felul cum le spune dumnealui si de felul cum ii sugereaza niste perspective
care nu i-ar displace.

Leonida sustine cu tarie cauza republicii: D-apoi bine, frate, pana cand tot rabda azi,
rabda maine? ca nu mai merge, domnule, s-a saturat poporul de tiranie, trebuie
republica! Efimita pune din nou o intrebare atotstiutorului ei sot: Adica, zau, bobocule,
de! eu, cu mintea ca de femeie, pardon sa te-ntreb si eu un lucru: ce procopseala ar fi si cu
republica? De pe soclul pe care l-a urcat inchipuirea sa si admiratia sotiei, Leonida
exclama (minunat de-asa intrebare): Ei! bravos! s-asta-i buna! Cum ce procopseala? Vezi
asta-i vorba: cap ai, minte ce-ti mai trebuie? Prin acest inceput de replica ni se dezvaluie
toata adancimea si puterea convingerilor republicane ale bobocului, pe care il jeneaza si
il face necrutator ignoranta in materie a partenerei sale. Republica este exact ceea ce i-ar
trebui atunci lui Leonida: daca e republica , nu mai plateste nimenea bir ,
fiestecare cetatean ia cate o leafa buna pe luna, toti intr-o egalitate, bineinteles pastrandu-
si drepturile vechi deoarece mai ales cand e republica dreptul e sfant, iar republica este
garantiunea tuturor drepturilor si se face lege de muraturi adicatele ca nimeni sa nu
mai aiba drept sa-si plateasca datoriile. In conditiile unei astfel de republici, conul
Leonida ar scapa de impozite, i s-ar interzice sa-si mai plateasca datoriile si peste pensie,
pe care si-ar pastra-o dupa legea veche, ar mai primi si o leafa buna. Auzind asemenea
fantastice perspective, Efimita il intreaba nedumerita: Daca n-o mai plati niminea bir,
soro, de unde or sa aiba cetatenii leafa?. Leonida o aduce repede pe calea intelegerii:
Treaba statului, domnule, el ce grija are? Pentru ce-l avem pe el?. Doborata de atatea
argumente, Efimita lasa deoparte gandurile izvorate din bun simt: Maica Precista,
Doamne! apoi daca-i asa, de ce nu se face mai curand republica, soro?. Leonida are
raspunsul pregatit: Hei! te lasa reactionarii, domnule? Fireste, nu le vine lor la socoteala
sa nu mai plateasca niminea bir! e aproape de mintea omului: de unde ar mai manca ei
lefurile cu lingura?

Comicul lui Leonida a fost realizat si din punct de vedere al caracterului sau. Ca
majoritatea personajelor caragialeene, Leonida este si el un egoist. Micul functionar,
pensionar, depinzand de stat, nu este doar egoist ci si sarac sufleteste. Leonida este adeptul
republicii pentru ca este convins ca de aici ar avea de castigat. Nu numai leafa si
pensia lui pe care republica le va respecta, nu numai faptul ca el viseaza ca nici
datoriile nu ai voie sa le platesti in republica, dar fiecare cuvant si gest al lui ii arata
caracterul. Mai ales prin firea sa Leonida este un egoist. Rupt de realitate, reduce lumea
intreaga la el insusi.

Frica lui Conu Leonida formeaza hazul partii din urma a comediei.

Dupa atatea teorii, cei doi soti uimiti de repeziciunea trecerii vremii, isi iau in primire
culcusurile. Conul Leonida adoarme, coana Efimita atipeste si ea. S-ar parea ca bobocul
si-a golit sacul. Dar inca nu. Spaimele Efimitei ii dau prilej sa-si etaleze cunostintele de
psiholog si neurolog. O sensibilitate prea mare fata de cele auzite in acea seara (unde am
vorbit toata seara de politica) si dormitul cu fata in sus sunt suficiente pentru a provoca la
cineva o ipohondrie trecatoare: Omul bunioara, de par egzamplu, dintr-un nu-stiu-ce ori
ceva, cum e nevricos, de curiozitate, intra la o idee; a intrat la o idee? fandacsia e gata; ei!
si dupa aia din fandacsie cade in ipohondrie. Pe urma fireste si nimica misca. La acest
convingator diagnostic se mai adauga si argumentul competentei: Ei! domnule, cate d-
astea n-am citit eu, n-am par in cap!. Si pe urma ce fel de revolutie fara invoirea politiei:
Bine, chiar revulutie sa fi fost, sa zicem nu stii dumneata ca n-are nimini voie sa
descarce focuri in oras? e ordin de la politie

Coanei Efimita, dupa atata vorba, i s-a infipt in cap obsesia primejdiei care ar putea veni
din vreo dezlantuire revolutionara. In consecinta cum e nevricoasa, asa interpreteaza
zgomotele si pistoalele de la o petrecere. Alarmata, dupa repetarea zgomotelor, il trezeste
pe Leonida, sugerandu-i ideea unei revolutii in oras. In zgomotele celei de-a treia rafale,
cand petrecaretii se retrageau de la bacanul din colt pe langa casa lui Leonida, acesta nu
mai poate gandi decat ca e revolutie in oras. Cu infrigurare cauta in ziar si afla de la
Ultimele stiri ca este contrarevolutie:

Leonida: [ ]; da nu e, nu se poate sa fie revulutie Cata vreme

sunt ai nostri la putere, cine sa stea sa faca revulutie?

Efimita: De! intreaba-ma sa te-ntreb (zgomot mare.) Auzi?

Leonida: Unde mi-este gazeta? (nervos) ca daca o fi sa fie revulutie,

trebuie sa spuie la Ultimele stiri. Unde mi-e gazeta?
(Merge la masa, ia gazeta, isi arunca ochii pe pagina a treia
si da un tipat.) A!

Efimita: Ei!

Leonida (pierdut): Nu e revulutie, domnule, e reactiune; asculta! (Citeste

tremurand:) Reactiunea a prins iar la limba. Ca un strigoi
in intuneric, ea sta la panda ascutindu-si ghearele si
asteptand momentul oportun pentru poftele ei antinationale
Natiune, fii desteapta!(Cu dezolare): Si noi dormim,
domnule!

Simtindu-se un autentic revolutionar, Leonida isi inchipuie ca il ameninta o primejdie de

moarte:
 Leonida (prapadit): Si pe mine ma stiu toti reactionarii ca sunt republican,
ca sunt pentru natiune.

Efimita (tremurand si incepand sa planga): Ce-i de facut, soro?

Leonida (stapanandu-se, ca sa-i faca curaj): Nu te speria Mitule, nu te speria

Calitatea de revolutionar cunoscut, de republican cu trup si suflet, titlu de mandrie al unei

vieti, a devenit incomoda. Ea ii alimenteaza frica, ii deregleaza gandurile si actele si-l face
orb in fata adevarului. Zgomotele de la petrecere au avut puterea de a pune la incercare
convingerile republicane ale lui Leonida.

Salvele si chiotele se apropie, iar perechea de batrani traieste un moment de tensiune

maxima: Amandoi trag cearsafurile din paturi in mijlocul casei, golesc dulapul, scrinul, si
fac doua legaturi mari; apoi baricadeaza usa cu paturile si cu mobilele. Leonida isi face
un plan de fuga: Mergem la gara pan dosul Cismegiului si plecam pana-n ziua cu trenul la
Ploiesti Acolo nu mai mi-e frica: sunt intre ai mei! republicani toti, saracii! Leonida,
care pana acum cateva momente era in stare singur sa lupte pentru republica, nu e prea
hotarat sa se bata cu zavragiii. De aceea considera ca e mai usor sa sara pe fereastra si sa
mearga pe furis la gara si s-o stearga la Ploiesti. Acolo ar fi in siguranta langa republicani.
Posibilitatea prezentei zavragiilor in strada le anuleaza planul:

Efimita (ingrijorata oprindu-se din lucru si ascultand): Soro! soro! auzi

dumneata? Zavragiii vin incoace!

Leonida (asemenea): Auz (Tremura.) Si cum sunt eu deocheat, drept

aicea vin, sa ne darame casa.

Efimita (indoindu-se de genunchi si inecandu-se): Nu-mi spune soro, ca

mor!

Leonida: Fa iute, iute!

(Zgomotul si mai aproape; Leonida cade-n genunchi.)

Efimita: Soro, mor! a intrat in ulita noastra

Leonida: Stinge lampa!

Deznodamantul e adus de intrarea Saftei, slujnica, si de explicatiile ei, care fac sa revina
eroului increderea in sine. Coana Efimita s-a lamurit ce-i cu bobocul ei, cat este de
invatat si, mai ales, cat e de viteaz, cand e de aparat republica cu fapta nu cu vorba. Pentru
a-l scoate din spaimele lui ii striga: A fost lasata, secule! Secul insa nu iese cu
prestigiul stirbit. Desi amandoi batranii constata ca s-au inselat, luand o petrecere de
lasata-secului, la care Ipingescu chiuia si tragea la pistoale, drept miscare de strada, nici
unul nu-si modifica atitudinea, Leonida pozand mai departe in atoatestiutor, iar Efimita
admirand mai departe priceperea lui:
 Leonida (imbarbatat): Ei vezi? (Plin de triumful teoriei:) Tot vorba mea,
domnule! Omul, bunioara, de par egzamplu, dintr-un nu-
stiu-ce ori ceva, cum e nevricos, de curiozitate, intra la o
idee; a intrat la o idee? fandacsia e gata; ei! si dupa aia, din
fandacsie cade in ipohondrie. (Catre cocoana:) Vazusi?

Efimita (cu chef): Ei! soro! parca ziceai ca nu e voie de la politie sa se dea
cu pistoale in oras?

Leonida (sigur): Apoi bine, nu vezi dumneata ca aici a fost chiar politia
in persoana

Efimita: Ei, bobocule, apai cum le stii dumneata toate, mai rar
cineva!

Limbajul lui conu Leonida tine de formele vorbirii curente. Cu toate acestea, personajul
este comic prin limbaj mai ales. Dialogul, de o mare bogatie tematica, a fost conceput in
raport de imprejurari si de reactiile personajului. Notiunile politice si diplomatice, ca si
cele stiintifice, sunt exprimate in termenii comunicarii obisnuite. Unele incearca o
terminologie mai evoluata, cuvintele apar deformate (fandacsie, de par egzamplu). O
caracteristica este introducerea citatelor. Conu Leonida citeaza din ziare, din memorie sau
lecturand, se citeaza pe sine, pune pe seama papei vorbe nerostite de papa niciodata,
reproduce scrisoarea lui Garibaldi. Leonida integreaza in vorbire expresii proverbiale si
ziceri tipice: am adus [] lucrul cu un sul subtire, a bagat [] in racori, i-a tras un
tighel, si de colea pana colea, tura-vura, c-o fi tunsa, c-o fi rasa, azi aici, maine-n
Focsani, ce-am avut si ce-am pierdut!, da o sa-mi zici ca cu incetul se face otetul, ori
ca mai rabda, ca n-a intrat zilele-n sac, vezi asta-i vorba! cap ai, minte ce-ti mai
trebuie? Efimita ii da replica prin: si-a cunoscut omul nasul!, Doamne fereste!,
Maica Precista, doamne!, eu, cu mintea ca de femeie, batalie la toarta.

Luandu-se cu vorba, cei doi uita de timp: Vezi dumneata cum trece
vremea cu vorba , pentru ca imediat dupa aceea sa se trezeasca la
realitate sub pocnetele pistoalelor chefliilor. Intr-un asemenea context,
limbajul suporta si ticuri: conu Leonida si coana Efimita se trateaza cu
domnule si soro, domnule fiind coana Efimita, si soro fiind conu
Leonida. Explicatiile cauzale intregesc evocarea comica si pledeaza si ele in
favoarea oralitatii: Or sa zici nu stiu ce si nu stiu cum, ca adicatele, acu,
unde esti tu republican, tii parte natiunii ; Ei, cat gandesti c-a tinut toiul
revolutiei; Ce gandesti dumneata, ca a fost asa un bagadel lucru?; Se-
ntampla (cu tonul unei teorii sigure) ca fiindca de ce? o sa ma-ntrebi
etc.