RĂDĂCINI

(1938)
Hortensia PAPADAT-BENGESCU

Acest roman a fost citit în ședințele

duminicale ale Cercului “Sburatorul”
din anii 1937-1938.
Cuprins
I..............................................................................................................3
II.........................................................................................................234
III.......................................................................................................245
IV.......................................................................................................512
V........................................................................................................731
VI.......................................................................................................745
VII......................................................................................................779
VIII....................................................................................................858
I

În dreptul Pasagiului, Nory se opri. Printre alte apucături

masculine, avea și pe aceea de a-și întrerupe des mersul pentru a
perora. Orice subiect îi convenea, și felul ei de a se exprima era
totdeauna inteligent, vioi; îi trebuia însă un ascultător pasiv, căci nu
suferea contradicție. Bunul-simț o călăuzea în alegerea însoțitorilor,
s-ar putea mai bine zice în culegerea lor, căci în drumurile ei
multiple de la un dispensar la o bancă, de la tribunal la o clinică, o
întâlneai totdeauna întovărășită și în conversație aprinsă — mai
mult un monolog — alături de vreun prieten surâzător sau de vreun
satelit obedient. Cunoștea lume multă și felurită și, chiar celor ce n-
o cunoșteau, figura ei le era familiară; în mintea acelora Nory era un
ins pe care-i știai bine, dar nu-ți mai aminteai numele și
împrejurarea.
În ziua aceea spre amiază, singură din întâmplare, Nory dase
peste o studentă, care era o protejată a ei. Fata arăta rău hrănită,
obrajii, de felul lor croiți rotund, încă plini, erau însă decolorați de
regimul căminului vasluian, regim de mari economii pe timp de
criză.
Fata cunoscuse pe Nory în iarnă, la un dispensar unde fusese
îndreptată pentru a-și îngriji mâinile degerate. În primele zile de
frig, se trezise cu două lăbuțe roșii, înlemnite, apoi cu buricele de-
getelor bobotite și cu mâncărimi. Din neștiință pusese mâinile dea-
supra sobei de fier a dormitorului, care sobă, din fericire, nu era
prea fierbinte și se alesese cu o pereche de gheare deformate și al-
băstrui.
Un extern tocmai îi prescria în grabă o alifie — avea atâți alți
bolnavi mai serioși care-i așteptau — când Nory, în trecere cu tre-
buri de ale ei, îl bătuse pe umăr:
— Ce faci, Panglicuță?
Era porecla ce i-o dase colegii încă din primul an de Medicină.
La un examen, tânărul Donciu răspunsese satisfăcător, dar cu stân-
găcii verbale, chemând tenia “panglică”, iar în cursul dezvoltării
subiectului dezmierdând-o “panglicuță”, spre hazul general.
Profesorul îi dase sfatul să stăruie în viitor asupra termenilor
tehnici, iar colegii stăruise în poreclă.
Panglicuță surâsese plăcut lui Nory și îi arătase cu desperare
cum își pierde vremea cu fata bondoacă:
— O ispravă a căminelor dumitale! glumise.
 — Ale mele? Da’ de unde naiba ale mele?!… O pacoste pe capul
meu!
Crezând că se află în fața unui personagiu feminin care o poate
azvârli din cămin pe drumuri, fata, speriată, făgăduise:
— Nu, doamnă directoare! Defel! Căminul e foarte bun, doamnă
directoare?
— Ce-i prescrii? se interesase Nory, sugând o bomboană de
mentă.
Era curioasă oricând, despre orice.
— O rețetă pe care, probabil, n-o s-o facă! cântărise externul
din ochi pe clienta pirpirie.
— Voi aici n-aveți farmacie? Pune-o la comptul nostru curent.
— Duduie Nory! zisese doctorul, ca pe un elogiu mustrător.
Nory surâsese, surâsul ei deprins încă de la paisprezece ani, de
la prima urmă de cochetărie; cu buzele strânse pe dinții neregulați,
pentru a-i ascunde, și cu o grimasă oblică spre stânga, care făcea ca
surâsul să fie spiritual, ironic și aproape grațios.
Fata din Vaslui întindea spre cei doi ochii, urechea, toate sim-
țurile, ca și cum n-ar mai fi văzut oameni.
— Pa! zisese Nory, cu un semn de salut spre frunte.
Nemaiascultând ce-i spunea doctorul despre alifie, fata cu
mâini degerate pornise după ea, explicându-i ceva — cuvinte mereu
întretăiate de “doamnă directoare”.
 — Nu sunt nici o directoare, țipase Nory din mers, pe când,
împinsă de unii și alții, fata rămăsese în mijlocul sălii. Sta nedume-
rită, când Nory, întoarsă brusc lângă ea: Mănușile dumitale! spu-
sese, făcând haz de zăpăceala ei. Cum mâna vânătă nu se întindea
destul de repede, Nory se răstise și plecase lăsându-i în mâini pere-
chea ei de mănuși capitonate.
— A patra pereche în iarna asta! bombănise.
În adevăr, când nu le pierdea, le dăruia. Strâmbase nasul —
grimasă ironică la adresa ei însăși. Gesturile ei spontane de mila
aproapelui, Nory le corecta pe dată prin autoironizare. Hotărâse că
tot ce face în genul caritabil e “bluff”. Nu se cruța, cum nu cruța nici
pe alții. Bluff deci, mania ei de a face servicii și de a dărui… Liber
schimb, activitatea ei la Asistența publică: “Dau cui n-are… iau de la
cine are!… Muncesc, mi se plătește! Binefacerile suni un capital
plasat pe riscuri… dar la dobândă… Nory rezona despre sine ca
despre alții, era o deprindere a ei să rezoneze și să-și bată joc.
După ce luase licența în Litere, descoperise că nu-i place să fie
profesoară: “Tâmpești pe alții și ei te tâmpesc pe tine”. Studiase
apoi Dreptul: n-avea în vedere să pledeze, dar nu putea suferi s-o
tragă cineva la fit: “Mai bine eu pe ei!” Norocoasa, găsise lesne un
debușeu la amândouă diplomele, în direcția cooperațiilor sociale,
unde spiritul ei de inițiativă și de organizare, talentul ei de” a im-
proviza speech-uri o slujise de minune. Ici conferenția, dincolo in-
specta, îi plăcea să se agite, să-și impună voința, să fie mereu între
oameni mulți, ba să le fie chiar indispensabilă, să schimbe locul, să
vadă, să audă, să fie văzută și ascultată.
În ziua aceea, prima de îngheț, la ieșirea de la dispensar, Nory
găsise pe fată așteptând-o în umbra rece a coridorului. După o miș-
care de plictiseală, o tolerase tocmai fiindcă îi plăcea să ducă pe
câte cineva la remorcă, de preferință pe cine știa să tacă și să as-
culte, dându-i putința a fi ca și singură, dar a vorbi cu gesturi și cu
glas tare.
Fata asta părea prea prostuță. Altfel, era mică de talie, ceea ce
plăcea lui Nory, fiindcă o putea domina… Prea mică însă… Îi ajungea
până la cot. Nory exagera înălțimea ei proprie. Îi plăcea să umfle sau
să dezumfle adevărul ca pe un balon de Moși cu țiuitoare — era un
joc cu care se amuza, când nu amuza pe alții. “Mă uit în creștetul
ei!” gândise, privind bereta de postav bleu-marine, ce fusese des
plouată.
“De ce unele femei mici sunt cizelate ca bijuteriile, și altele, ca
de pildă asta, par greșite?… “
În pragul dispensarului, Nory lăsase însă în drum fata
bondoacă, cotind spre treburile ei. Dezorientată, ca și cum s-ar fi
pierdut de mamă-sa, cu un curaj al desperării, fata strigase :
 — Mă cheamă Pascu Aneta! și Nory se depărtase ridicând din
umeri, dar în urechi cu ecoul unui nume tot așa de banal ca cea care
îl purta.
După vreo zece zile, la ușa aceluiași dispensariu, pe trotuar, sta
înmănușată aceeași fată. Nory o recunoscu laolaltă cu mănușile si o
apostrofă:
— Tot degerată ești, Pascu Aneta? Memoria ei era un registru
excelent de nume și chipuri, grație căruia avea multe câștiguri și cu
care îi plăcea să facă efect.
— Mi-a mai trecut, domnișoară doctor! se grăbi fata.
— Nu sunt doctor, mă-nțelegi?… Mă cheamă Nory Baldovin!
țipă, vrând s-o sperie, așa, numai de haz… Ce cauți aici? Pe
Panglicuță?… E băiat frumos!
Obrajii lăți ai fetei se roșise dând oarecare viață chipului ne-
expresiv.
— Pe dumneavoastră vă caut! — cu vehemență.
— Pe mine? Ei comedie!… Și ce vrei cu mine? “Dumneavoas-
tră” gâdila plăcut urechea lui Nory, îi suna bine. Până la urma urmei,
ia spune, la ce cămin degeri, să pui să vă trimeată ceva lemne.
Răspunsul întârzia, dând lui Nory o bănuială; nu cumva mititica
îi spusese brașoave? Întârzierea venea însă de la mirarea fetei care,
fără cuvinte, deschidea și închidea gura, uimită că ființa pro-
vidențială ce-o întâlnise putea dărui lemne cum putea dărui și me-
dicamente și mănuși.
— Eu sunt în dormitorul de patru, se repezi cu întârziere.
Nory râse cu hohot de teama fetei ca nu cumva lemnele să nu
ajungă la destinație.
— Căminul vasluian pe… completă zorit Pascu Aneta.
— Așadar, căminul urbei Vaslui are mai multe dormitoare, mari
și mici?… Măi! Palat, nu glumă!
— Nu! Avea numai două dormitoare, unul de opt, altul de
patru paturi și mai avea câteva camere mici de două. Ea nu apucase
cameră separată, adică de două paturi.
— Mai bine, dragă! făcu Nory o poantă, așa, din obicinuință
mai mult ca din convingere, deprinsă a glumi liber despre orice rău
și bine, în vrac și cu “derivatele”, cum zicea. Aci poanta ei căzuse,
firește, în baltă; fata era cu totul naivă.
Aneta cerca cu stângăcie să explice splendorile unei camere cu
două, denunțând cu precauțiuni defectele dormitorului în comun
“Domnișoara asta, care putea tot ce vrea, va obține poate… “
— Ei, la revedere! Pesemne tu nu prea ai de lucru!
Aneta rămăsese iarăși zăpăcită; așteptase un ceas pe Nory,
pentru a-i mulțumi de mănuși, și n-avusese timp. Pe de o parte, mai
bine, îi va mulțumi data viitoare. “Ce ocupată era domnișoara!” se
miră cu admirație. Ea pândise pe Nory mai mult din nevoia de a se
apropia de cineva, de a se simți protejată… și o va mai pândi. La
cămin, când fetele se interesară glumeț de originea mănușilor, se
simțise oarecât umilită de darul primit: “O pomană!” De aceea
povestise că le-a cumpărat de ocazie, fiindcă se vedea că au fost
purtate, ba chiar un ochi la degetul mare era scăpat și cârpit Fetele
n-o crezuse, dar o lăsase în pace.
În afară însă de prezența colegelor, Aneta era recunoscătoare
domnișoarei pentru mănuși și fericită că are o cunoștință în capi-
tală; era o revanșă disprețului pe care i-l arătau căministele, o re-
vanșă părăsirei în care o lăsa familia; fugise de-acasă și nu mai
vroiau să știe de ea.
La Vaslui, casa portărelului Niță Pascu era pe strada principală,
mai în susul ei, nu chiar spre centru. Casă veche, scundă, dar casă
proprie, cu ferestrele joase deschise asupra uliței, pe când casele
vecinilor erau așezate în fundul ogrăzei. Geamurile la uliță erau un
motiv de mândrie și de plăcere pentru Aneta ca și pentru mama ei.
Ca și mama ei, Aneta trăia cât mai mult lângă fereastră, pentru că
acolo se vedea mai bine să coși, să citești și, mai ales, să privești.
Mama ei repeta: “Eu nu stau ca altele toată ziua în cuhnie și să
țiu casa în față încuiată”. Era un răspuns probabil adresat
vasluiencelor la vreo critică ce cutezase și poate chiar portărelului
Niță, vasluian și el, de la țară, care își va fi îngăduit o observație.
Nevasta portărelului era de fel din Călărași, unde casele nu sunt în
fundul curții, și noroc că a lor se nimerise la drum. Portărelul, care
luase casa de ocazie, la o licitație prin intermediar, uneori ar fi
preferat să fi fost mai în fundul ogrăzii, nu în vederea oamenilor
buni și răi, răi și buni.
Când fata arătase dorința să meargă la București, tatăl ei o
bătuse și mama ei, cu care credea că se va înțelege nu-i luase par-
tea. Conflictul dura mai demult, de când Aneta refuzase să urmeze
școala profesională și vroise să facă liceul, iar în liceu, sau nu vroise,
sau nu putuse să învețe carte. Se târâse din clasă în clasă rămânând
vecinie corijentă, urnind greu din loc, grație rugăminților
portărelului, care era cunoscut și iubit, și grație indulgenței de care
beneficia pentru că era supusă și plângea lacrimi amare cu prilejul
oricărei note slabe.
“Are voință, dar n-are mijloace!” spuneau de ea. Avea de fapt
voința unică de a pleca la București, cum plecaseră pe rând câteva
colege ale ei, oi cu clopoței, care chemau după ele pe celelalte.
Absolvise târâș liceul și, spre norocul ei, nimerise un an când
bacalaureatul fusese desființat.
Totuși, de câte ori cuteza a vorbi părinților de facultate,
întâlnea refuzul net al tatălui ei, care avea chibzuință și un program
hotărât: “Avem doi copii! Băiatul, la București, să-și facă un drum, și
fata, acasă, la gospodărie.” Dacă nu învățase lucrul, s-o vadă
maestră, cum dorise, cel puțin să se mărite acolo la Vaslui; un băiat
bun avea să-i găsească, căci nu era chiar om sărac.
Într-o bună zi, când erau lipsă la vie, fata plecase, lăsând o scri-
soare: pornea la București, la Universitate. Să nu fie supărați pe ea.
Fusese, firește, ceartă mare. Portărelul nu admitea ca mamă-s
să nu fi știut ori măcar simțit ceva de planul smintitei de fete… Și de
unde bani? Avusese o pușculiță cu lei și cu câteva hârtii, mici
liberalități paterne.
Telefonul și telegraful lucrase pe urma Anetei, care nici nu
avusese timp să simtă teama și bucuria evaziunei. La coborârea din
vagonul de clasa 3-a, o descoperise fratele ei, alarmat de cei de-
acasă și, firește, o primise mânios: Ce să facă cu ea?… La el acasă n-
o putea lua, deoarece locuia cu un prieten. O lăsase la otel Bratu pe
o noapte, în grija coanei Mița, nevasta portarului, femeie de în-
credere, pe care o cunoștea de când locuise el acolo. De frig, de fri-
că, fata nu închisese ochii; a doua zi dimineață, Tică o dusese pe
Știrbei, la o cucoană, prietenă a lui, care ocupa mansarda de două
camere într-o casă mare, veche. N-o putea însă lăsa mult timp nici
acolo, de aceea urmase iar schimb de telegrame și scrisori cu cei de-
acasă, care dezbăteau întoarcerea rușinoasă sau exilul vinovatei.
Triumfase ambiția lor față de concetățeni și ca un mare succes se
obținuse pentru Aneta, prin influența unui deputat localnic, un loc
în căminul vasluian, nou creat. În schimb, Aneta nu va primi de-
acasă nici un ajutor, afară de plata căminului: “A vrut să plece, să se
descurce”.
Același deputat dobândise pentru Tică locul de practicant la
tribunal, atunci când venise la studenție. Băiat cu simț practic, oda-
tă licența în Drept luată, rămăsese tot la tribunal ca funcționar,
avansând până la postul de ajutor de grefă. Primea și de-acasă lunar
o sumă modestă, pe care se temea că prezența Anetei o va
împuțina; altfel făcea haz de isprava de care n-ar fi crezut-o în stare.
O înțelegea pe Aneta în ce privea gustul de a veni la București:
șomer, cerșetor, orice… nici el n-ar mai fi vrut să se întoarcă la
Vaslui; totuși nebuna de soră-sa îi încurca socotelile.
În Știrbei, Aneta nici nu apucase bine a se dezmetici lângă cu-
coana mărunțică, cu părul negru stropit cu fire albe, cu o față
proaspătă, tânără, și care se arăta plină de atenție către ea, când
iată venise Tică să o ducă la cămin. Aneta constatase că totul merge
mai bine decât și-ar fi închipuit și pornise spre cămin ca spre un
palat al celor mai înalte aspirații.
Localul în care se înjghebase în pripă căminul vasluian nu era
totuși la stradă, ci pe o stradelă dosnică, sugrumată între alte două.
O poartă de fier, veche, ruinată, sta permanent în lături, și la
intrarea în ograda mare dai peste un depozit de cherestea; un
trotuar îngust, pavat neregulat, ducea de la poartă în fund la o
verandă căreia îi lipseau geamurile. Casă veche boierească, de mult
nelocuită, în proces cu Creditul urban și pe care deputatul de Vaslui,
care era și avocat al Creditului, o obținuse în condiții favorabile, cu
obligația de a se face de către chiriași reparațiile de primă necesi-
tate. Chiriașul, adică comitetul vasluian, în frunte cu primam!, n-
avea deocamdată fonduri disponibile pentru reparații.
Aneta pășise cu evlavie pe podeaua putredă care trosnea subt
picior. Ochii i se umezise o clipă din amintirea căsuței părintești, cu
zugrăveli proaspete și vesele; aci, pereții jupuiți de tapete erau goi
de zugrăveală, văruiți și umezi; se afla însă la București, într-un
cămin studențesc, și orice neajunsuri erau răscumpărate.
În prima zi, în patul de fier cu salteluța noduroasă, cu cear-
ceaful purtat, cu paltonașul ei împăluit într-un prosop drept perină
de căpătâi, ștersese cu batista peretele asudat de igrasie, apoi
întoarsese capul în partea opusă zidului, spre o vecină ursuză, care
o fericea că are loc la perete. Aneta nu mărturisea că o ustură pe
nări un miros ce se infiltra din peretele comun cu un Water defect.
Mânerul de apă, defect și el, prelungea picături fără contenire, ca
un picur de strașini. Era un subiect de discuție între căministe și
intendentă: “A fost stricat gata!” “L-ați stricat voi!”
Totul se liniștea fără remediere, deoarece era de ales între un
cămin vasluian cu lipsuri, mai ales acum la început, sau desființarea
lui.
 Aneta Pascu, deși deprinsă acasă cu miros de var proaspăt și
de terebentină, socotea dormitorul umed și duhnos ca pe un lăcaș
al norocului căzut peste ea din cer; grilajul de fier ruginit, curtea cu
cherestea, casa ruinată, scările, cu trepte roase și cu rampa ruptă
erau popasul îndelung dorit, dobândit anevoie, care zilnic o va duce
la Universitate — căci, dacă învățătura îi era neplăcută, idealul ei
era să fie studentă și anume nu la Iași, ci la București.
“La noi la București!” zicea fără replică mamă-sa, munteancă
convinsă; portărelul era moldovean convins, și lașul era idealul lui.
Om practic, îndrumase însă pe fiul lui spre București; îl îndrumase
grație concetățenilor lui vasluieni și a celor unsprezece voturi ale
familiei laolaltă, neamurile de la țară și cele de la oraș, voturi care
făcuse acum și din Aneta o dezertoare, o vagabondă.
Căminul vasluian deocamdată duhnea, dar ducea la palatul cu
ascensoare al Universității; nu importă că ascensoarele nu func-
ționau sau erau pentru uzul altora, rămâneau scările largi și înalte
ce-ți tăiau răsuflarea, geamurile de biserică la un metru sus deasu-
pra capului tău, plafoanele sculptate și uleiate, profesorii a căror
față, după luni, Aneta încă n-o văzuse, dar al căror nume îi erau
cunoscute dinainte, de la colegele din Vaslui și din rubrica ziarelor,
la “Universitare”, pe care o citea cu aviditate.
Nici pe studenți nu-i cunoștea, dar sta pe culoare amestecată
printre băieți frumoși și printre fete cu gulere mari de blană ieftină
la paltoane, cu beretele lipite pe o porțiune minusculă de creștet,
aplecate tare spre urechea dreaptă. Aneta trăgea și ea spre dreapta
bereta largă de lână verde; iar șalul de gât, tot verde, împletit de
mamă-sa, îl lega acum ca pe un foulard prins cu un ac galben de
siguranță drept broșă. Paltonașul vechi, de un negru-verzui,
neavând nici un pic de blană la guler, hotărâse de nevoie că e gen
sport; până la clarul mănușilor cafenii ținuse mâinile în buzunare;
dealtfel, nu lua nimeni seama la ea.
La Universitate nu se putuse înscrie efectiv, deoarece n-avea
actele trebuitoare și nici bani pentru taxe. În două rânduri făcuse
coadă la secretariat și întrebase aproape fără glas până când se pri-
mesc înscrierile. Secretarul era tânăr și frumos și o măsurase de sus
până jos, zvârlindu-i din treacăt o zi, pe care, din emoție, n-o auzise.
Altă dată cercetase un grup de băieți și fete, ca să afle unde se
ține cursul pentru anul întâi la Litere.
— Ce curs anume? Întrebase unul din treacăt, apoi reluase o
discuție cu gesturi, cu exclamări, din care Aneta nu înțelesese nimic,
fiindcă era vorba de echivalențe, de asimilări, de chestii ce-i erau
necunoscute, dar minunate, deoarece aveau de-a face cu studenția.
La Vaslui, aromită pe băncile externatului, Aneta visase la
studenție, trezită de vocea stridentă a profesoarei care explica o
lecție:
— Prinzi muște, Pascu Aneta?
 Iată că Aneta ajunsese a fi studentă la București, pe când Panu
Maria, premiantă, urma școala superioară de menaj la Iași.
Cu mâinile în buzunarele paltonașului, mânată încet de valul în
perpetuă mișcare, care între 6—8 seara unduia pe trotuarul bu-
levardului Elisabeta, Aneta trecea pe alături de lumina orbitoare a
cinematografelor. Se mulțumea cu zgomotul mulțimei în mers, cu
feeria reclamelor luminoase, cu afișele lor colorate violent și
contemplarea fotografiilor ademenitoare. Nu ambiționa mai mult
oprită sau împinsă după voia blocului de oameni, respira aromele
închipuite ale vitrinelor de birturi și bodegi sau adulmeca mirosul de
castane coapte, mestecându-și saliva; se integra docil la hoinăreala
celorlalți, mergea în pas, în gând cu trecătorii; geamănă în aspirația
ei vagă cu cei ce-o împingeau nepăsători, dar o încălzeau cu
coapsele, o loveau cu coatele, o făceau moleculă a aluatului anonim
dospit de caloria orașului.
Primul timp nu distingea în mulțime pe nimeni, nimeni n-o
băga în seamă, dar aveau la același ceas totul în comun și aceeași
lozincă.
Se întorcea la cămin în grabă, dar întârziată, pierzând mai ade-
sea masa de seară, cu grija să apuce ușa deschisă, să nu-i iasă îna-
inte intendenta. Se întorcea în grabă, dar fără a ceda un minut din
timpul destinat plimbării. O singură dată trecuse cu zece minute
peste ora când ușa mare de la intrare se închidea și îi ieșise înainte
intendenta însăși, care-i spuse cu dispreț:
— Hoinărești, Pascu, și eu trebuie să mă deranjez să-ți deschid!
Ce însemna? Știa oare că vine de pe bulevard? Nu era permis?
… O spionase poate fetele și o pârâse?…
Câteva luni îndurase disprețul intendentei, indiferența cama-
radelor, mizeria dormitorului, fericită numai pe uliță și pe coridoa-
rele Universității. Tovarășele ei de cameră se schimbau mereu, ne-
mulțumite, numai ea nu putea arăta nemulțumire, dar simțea un
gol, o lipsă, o părăsire, și iată că acum totul se va schimba;
dobândise prin ea însăși o cunoștință, o persoană care-i da atenție,
care sta cu ea de vorbă, o domnișoară din lumea cea mai aleasă,
mult mai de seamă ca deputatul Beiu care era din Vaslui, cineva mai
sus decât toate căministele înfumurate și familiile lor.
Fetele n-o luau în seamă sau o jicneau… Nu știa încă numele
domnișoarei; trebuia neapărat să-i afle. Dar cum?… Pândise la
dispensar, la intrare, pe doctorul extern, care însă n-o recunoscuse
— ea credea că o va saluta și nu îndrăznise a-i opri, a-i vorbi. De-
acasă nu primise nici o veste, și fratele ei, Tică, după ce îi făcuse
rostul la cămin, îi spusese: “Descurcă-te!” Nu-i știa nici măcar adre-
sa. Se simțea pretutindeni umilită. Ce făcuse?… Vroise să fie stu-
dentă! O tratau ca pe o hoață, ca pe o criminală!… Tică nu se purta
ca un frate bun, nu făcea destul pentru ea. Își amintea de coborârea
ei la zece seara în Gara-de-Nord: Ce-ar fi făcut atunci fără Tică?! Din
mia de lei conținută de pușculiță îi rămăsese acum numai patru sute
și îi trebuiau ciorapi, chiloți, un jupon, o cămașă de noapte; rufele
puține aduse de-acasă erau de șifon și nu cuteza să se dezbrace în
fața tovarășelor de cameră, trebuia să se scoale mil devreme ca
toate, să se culce înainte sau după ele.
Târguielile i le făcea cucoana din Știrbei, prietena lui Tică, la
care se ducea uneori “în vizită”. Tică, atunci la început, îi spusese că
se cuvine drept mulțumire să facă doamnei Mari un mic cadou și
cumpărase el din banii ei o cutie cu bomboane de ciocolată, dar nu
găsise pe gazdă acasă și se întorsese la cămin cu bomboanele.
Aneta așezase cutia înadins la vedere, dar nimeni nu observa.
Atunci spusese celor două fete nou-venite:
— Am primit bomboane!
— De la băieți? o întrebase. Nu știuse dacă în râs sau în serios.
Cu ele nu știai niciodată… dar ce-i păsa Anetei.
— Nu! Nu de la băieți… De la domnișoara doctor le primise —
Mă miram! replicase una în hazul tuturor.
— Și ce aștepți ca să ne oferi?
Oferise, apoi, câte două pe zi și, încet, mâncase din ele până
la sfârșit. Intendenta, în inspecție prin cameră, cântărise cutia în
mâini:
— Aici au fost bomboane! zisese acru.
 Noroc că nu-i ceruse cutia și își putuse pune în ea ața, acele și
pieptenii. Fetele din cameră fuseseră iarăși mutate și rămăsese un
timp singură; dealtfel, prefera să fie singură.
Pe doamna Mari o găsise acasă în altă zi; luase la ea dulceață
și îi mulțumise pentru cumpărături, pe care i le făcuse cu preț redus
— spunea. Firește, alte bomboane nu cumpărase, nu credea că e
numaidecât nevoie, ceea ce făcea madam Mari era pentru fratele
ei, Aneta observase lucrul ăsta, și, dealtfel, ea însăși ducea destulă
lipsă.
Tică nu mai da semn de viață; crezuse că-l va găsi la madam
Mari, care îi spusese cu un fel de amărăciune că nu-i mai vedea cu
anii. Exagera, firește, dar ce va deveni ea, Aneta, dacă nu va vedea
pe Tică cu lunile. Părinții o părăsise, asta se vedea bine; îi socotea
părinți denaturați, ceea ce nu-i aducea nici un folos; n-avea bani de
înscriere, va pierde deci anul, nu-i părea însă rău de nimic, scopul ei
era atins, locuia în București. Oare mamă-sa nu ofta mereu: “Ah! Să
trăiești la București!” deși, precât știa, nu fusese încă la București
niciodată, lucru pentru care Aneta o plângea acum cu ceva dispreț
și cu ceva ură. Avea la București o fată studentă, ar fi putut veni s-o
vadă pe ea!
Timpul Anetei era liber în întregime, capul ei gol de idei, inima
goală, teama din primele zile îi trecuse, avea un acoperiș și o hrană,
nu începuse încă a suferi alte lipsuri, o încerca numai grija de a
sfârși banii; uita însă totul seara, pe bulevard. Diminețile, mai
adesea pleca în căutarea domnișoarei. Din când în când întâlnea pe
domnișoară, care o culegea și o purta după ea ca pe o umbră. Nory
își putea atunci satisface în voie plăcerea de a monologa, căci fata
tăcea, n-avea nici o replică, cel mult aproba sumar. Aneta, în
schimb, asculta cu atenție încordată și cerca să memoreze.
În ziua în care Nory dase peste ea la ușa unei bodegi la modă
din Piața Teatrului, o luase înăuntru. Observase iar, prin contrast cu
mutrele prospere ale consumatorilor, obrajii scăzuți și ochii măriți ai
fetei. O silise să ia pateuri calde și țuică; fata cercase a refuza
tocmai pentru că îi era foame, iar Nory insista tocmai pentru că o
bănuia flămândă:
— Aide! Fără mofturi! Pe mine nu mă refuză nimeni! Mie îmi
plac oamenii mâncăcioși! “Ce caută asta aici?” se întreba Nory pe
când, rușinată, Aneta înghițea încet pateul, de teamă a nu se arăta
lacomă Jenata de a mesteca subt privirile străinilor, socotind că va
întârzia de la ora dejunului și că nu-i vor opri nimic, cum o amenin-
țase adesea intendenta, uimită totuși de cucoanele elegante, de
bărbații frumoși, subt amețeala ușoară a țuicei luate pe stomacul
gol, i se părea că trăiește un vis frumos: “Am luat dejunul în oraș!”
se pregătea să spună la cămin.
“Ce caută asta aici?… Miroase a provincie cât de colo! Are
undeva pe lume casă și familie… De carte nu-i arde și moare de
foame pe uliți!… S-a uitat prea mult pe fereastră.” Aneta îi povestise
cum ea și mama ei, la Vaslui, stau tot timpul la geam.
— Uf! ce fumărie!… Și mirosul ăsta de grăsime friptă! Nory
respirase în aerul liber.

Sfârșit de ianuarie cu dezgheț brusc, cu un soare palid, perfid

ca o vampă; în atmosferă se simțea de timpuriu delirul primăvăra-
tec; nămeții se topiseră peste noapte și automobilele împroșcau cu
apa murdară a băltoacelor ciorapii de mătase ai trecătoarelor. Era
ora unu și jumătate și cineva grăbit nu și-ar fi putut tăia drum din
cauza scurgerii neîntrerupte de vehicule și pietoni. Nory privea cu
un suris defileul, căuta zadarnic capul de coloană al procesiunei. Un
defileu al cărui sens era tocmai că nu avea nici unul și care îți da o
impresie de libertate, de trai bun. Nory, care cunoștea la tribunal, la
Asistență, peste tot, atâtea realități triste, se uita cum oamenii ăștia
își pompau iluzia din inima orașului, iluzie pe care o compuneau ei
înșiși, trăind într-o dulce inconștiență. Legănați la anumite ore, pe
anumite uliți, de un confort absent, dau impresia unei vieți ușoare.
Trebuia să le dai mult la cap ca să-i dobori… Și fata asta punea vârf
la tot…
Din obicei, Nory își făcea drum cu coatele, bombănind tot ea
pe cei astfel maltratați, care se întrebau după ce treburi gonește
cucoana asta. La ora aceea Nory, avea, e drept, ea însăși un răgaz,
își amintea de timpul ei de studenție când invada cu băieții o cofe-
tărie mare de pe bulevardul Elisabeta sau o bodegă mică din Pasaj,
consumând fără control și plătind cu rândul, după cum unuia sau al-
tuia îi suna ceva prin buzunare.
Iată, acum Pascu Aneta lua și ea aperitive pe gratis. Stângăcia
fetei o distra pe Nory și o indigna totodată; dresajul era anevoios,
dar încăpățânarea care o făcea să reziste mira pe Nory la fiecare
dată când o întâlnea, atunci când ar fi crezut-o întoarsă acasă, la
adăpost “Rabdă tata… rabdă… dar până când?” se întreba Nory cu
obicinuita ei curiozitate.
Răzbise la puțin larg pe bulevard, unde Nory mergea spre tram-
vai și Aneta spre cămin. Adinioarea, în bodegă, Nory, cu gura plină
de ultima bucătură, explicase Anetei că la Dragomir sunt cele mai
bune pateuri din București. Nory legăna pe degetul mic un pachețel
cu pateuri pentru acasă; Aneta ceruse favoarea de a-i purta ea, și-l
ținea la distanță ca pe un trofeu.
— Ce dracu să le spui diseară la Ateneul Tei? gândea Nory tare.
De la mirosul pateurilor îi venea invitarea spre un subiect de “eco-
nomie domestică”: Fiecare în căminul său să nu consume decât trei
părți (dacă are din ce!) și pe a patra s-o pună deoparte… Vezi
exemple… Ce exemple? Toți cheltuiesc cele patru părți. Eu cea
dintâi!… Ha!… Ha!…
 Aneta avea impresia că asistă la un curs, că se instruiește, că se
vădește rostul ei aici unde se dospea cultura. Cei ce-o împiedicau să
stea la București erau deci ignari și vinovați. Culminau în ea
motivele ce-i justificau fuga de-acasă, culmina și indignarea împo-
triva celor ce-o lăsau în nevoie. Tică, cel puțin el să fi fost mai în-
țelegător!… Probabil fiindcă pe el îl socotea mai deștept! De undeva
dinăuntru, dintr-un locșor în care nu pătrunsese convingerea că e
fericită, o lacrimă se urca totuși în ochii Anetei și cu dosul mâinei
libere cerca să șteargă pleoapa umedă. N-o observa nimeni. Nory,
brusc, avea iar mișcarea de repulsie pe care i-o inspira fata
pripășită, în alternanță cu mila și curiozitatea.
— Ei… ce-ți pasă! Ai timp de pierdut!… ia-o la picior că iar îți
pun lingurile!
O lăsase brusc în drum cum făcea mereu, sătulă la un moment
de ea, scuturându-se ca de un mic gunoi.
Aneta nici n-avusese timp să-i dea înapoi pachetul!… Ce era de
făcut? Acolo, pe șine, pornise tramvaiul în care Nory sărise în grabă.
A doua zi, a treia zi, Aneta fusese foarte ocupată în căutarea lui
Nory. Umbla în desperare purtând cartonul cu pateuri… Ce era de
făcut? A patra zi, când tocmai lăsase cartonul acasă, o întâlnise cu
bucuria scăzută din pricina chestiei cu pateurile. Se scuzase, și, cum
Nory nu înțelegea ce vrea să spună, o repezise:
 — Nu știi nici să vorbești! Apoi, deslușind, începuse a râde în
hohot: Ei da!… Că bine zici… Și mie, când am ajuns acasă, mi s-a
părut lipsă ceva, dar nu mi-am adus aminte ce!… Sper că le-ai
mâncat!
— Nu! Cum s-ar putea!…
— Da’ ce vrei să faci cu ele… pesmeți?… Proastă ești, dragă!…
— Numai unul a rămas! mărturisise cinstit Aneta.
În adevăr, tot desfăcând, tot legând la loc!…
“Ce idioată! Ori le mânca pe toate, ori nici unul!… Nu e adap-
tabilă!” gândea Nory, fără indulgență. “Ce caută asta aici?” un leit-
motiv al ei despre Aneta. Dar de mințit, știa să mintă fata din Vaslui.
Aneta mâncase pateurile, cam uscate, în ascuns de fete: De ce
le-ar fi dat și lor? Ele aveau destul… Te pomenești că spuneau că
sunt vechi și o opreau și pe ea. Aneta avea stomacul încă bun; până
atunci nu fusese pe la pensioane, iar mamă-sa gătea “regește” —
după o expresie a domnului portărel Niță. Tot necazul Anetei era
asupra tatălui ei; pe mama ei avea numai pica ce ai pe un prieten
laș, care ți-a trădat cauza. De la mamă-sa moștenise dragostea de
București; numai că nevasta portărelului Niță nu cunoștea capitala,
pe când Aneta își tradusese aspirația în fapt. După cinci luni nu st
mai putea chema fugă; Aneta avea locuință, se plimba cu lume no-
bilă, privea cu lăcomie, dar și cu teamă, la tot din jur.
 Dacă ar ști, dacă ar ghici că e o provincială! Era îmbrăcată
prost. Zadarnic își peria paltonul și bereta… E drept că nici domni-
șoara nu umbla prea elegant, dar așa era felul dumneaei.
“Intelectuală!” spusese despre Nory, cu respect, una din
căministe. Un respect care se oprea însă strict la persoana
domnișoarei Baldovin. Pe ea, pe Aneta, n-o luau deloc în seamă…
Poate că nici nu credeau că e așa de prietenă cu domnișoara
Baldovin. Mai ieri domnișoara o întrebase:
— Ție îți trimit ceva bani cei de-acasă?
În adevăr, pe Nory, după cele cinci luni trecute, o izbise aspec-
tul încă mai mizer al fetei la lumina primului soare.
— Îmi trimite în ascuns mama o mie de lei de buzunar! mințea.
— Nu zău?… Și căminul?…
— Căminul îl plătește primăria… Tata are multă trecere…
— Bravo, Anicuță!… Stai bine… O mie de buzunar!…
Aneta surâsese numi pe jumătate. Ii era teamă că, lăudându-
se, va pierde pomenile ce-i veneau din când în când de la
domnișoara. 7” Era drept că în cinci luni mama ei îi trimisese în vreo
trei rânduri câte cinci sute de lei, însoțind fiecare mandat cu o
scrisoare de jelanii: Că de pe urma ei are certuri cu tată-său… Că se
uită lumea la ea, de nici nu poate ieși din casă…
Aneta nu putea pricepe ce găsea lumea din Vaslui rău. Nu erau
sute de studente la București venite de prin toate orașele!? În cinci
luni de frig și chiar de foame, Aneta era încă deplin mulțumită de
fapta ei.
Lui Nory îi rămăsese în minte lăudăroșia fetei: “O mie de lei pe
lună!… Minte!… Minte!… “
…De la stația cea mai apropiată, Nori grăbise pasul spre casă…
Casă!… Un ecou obsedant!… Noutate încă proaspătă… Casă Acasă!
Nu despre o cameră dintr-o pensiune, nici despre camera de otel cu
luna, ci despre un cămin adevărat. După ce o viață — Nory împlinise
34 ani — după ce o viață propovăduise avantagiile traiului “sur la
branche”. Cum te bate vântul!… După cum se-ndoaie craca!… Iți iei
geamantanul și pleci! — Fusese profesia ei de credință. Oamenii
legați de un cămin, legați mai ales prin necazuri, o invidiau; alții n-o
pricepeau: nimeni însă n-o plângea, căci Nory nu da nimănui
impresia că i-ar lipsi ceva din lipsa unui cămin: “Când și pe cine
vreau eu să văd! Nu să mă piseze întruna familia!”
Acum iată că mesteca în gând: “Casă… Acasă!” și grăbea pasul.
N-avea răbdare până va povesti Diei noua ispravă a fetei degerate,
isprava cu pateurile. Se încrunta tardiv de lipsa pateurilor de la
dejun în ziua trecută: Aproape regulat aducea din oraș “ceva”, ca să
facă surpriză sorei ei, care gusta cu plăcere un “extra” la dejun. Se
va amuza oare Dia din acel incident? Surâsul Diei, chiar cel mai
palid, era un succes pentru Nory. Dia nu mai știa de mult să
surâdă… De atunci… Un gând pentru cauzele triste, dramatice, care
ștersese surâsul de pe buzele Diei. Făcea acum în minte un fel de
repetiție a formei celei mai hazlii în care va prezentei azi Diei pe
pripășita din Vaslui. Mâine va cumpăra un pachețel de ceai Kiahta,
preferat de sora ei Dia… Acasă!… Sora ei Dia!… Încă mirată… Încă
neuzate surprinderea și plăcerea…
Numai în talpă o jena pantoful drept…

Aneta, după ce se separase de domnișoara, învârtea în capul ei

prostuț, dar iscoditor, întrebarea cum o fi arătând casa domnișoa-
rei… Ce familie are domnișoara. Ar fi vroit să vadă cel puțin pe din
afară casa. N-ar cuteza să întrebe pe domnișoara mai mult despre
familia dumneaei. Domnișoara, desigur, n-avea familie ca a ei…
avea o familie bună și căreia dumneaei îi poruncea.
Pentru Aneta, imaginea lui Nory nu putea fi alta decât a unei
făpturi pe care cei din jur o ascultă cu supunere; o casă și o familie,
dacă neapărat trebuiau să existe, nu puteau fi decât cu totul diferite
de familia și de casa de la Vaslui. Aneta era mai departe și totuși
mai aproape de realitate decât mulți din cunoscuții și intimii lui
Nory Baldovin. Ai fi uimit pe oricare din prietenii ei vechi, pe doc-
torul Caro, de pildă, întrebându-l despre familia ei. Cu Nory, doc-
torul Caro fumase multe țigări de foi la Morgă, pe când își făcea
acolo practica și căuta o nouă metodă de îmbălsămare, care să-i
facă celebru și bogat fără alte osteneli. Nory îi aducea notițe despre
mumiile egiptene, adunate de prin toate bibliotecile și de pe la
anticari, care notițe, în felul lor, adică în felul ei, erau probabil
declarații de dragoste. Odată ajuns doctor plin, Caro se lăsase de
“prostii”, iar Nory se descurcase pe drumul ei.
Familia lui Nory?… Ce întrebare! Și ce importanță… N-avea
nimeni habar de familia ei. Probabil Nory n-avea familie, deoarece
nu se plângea de ea… și cine are familie nu poate decât să se
plângă, credea pe atunci și Caro — sătul de rolul lui de fiu de
văduvă cu încă două surori pe cap, mai târziu mai sătul încă de
familia și mai numeroasă, aceea cu tată “bătrân și bolnav” a
Madonei, nevasta lui. Pentru Caro, Nory era o bună camaradă,
originală în apucături — ceea ce era “șicul” ei — o camaradă care
nu-și masca opinia, nici nu-și mesteca vorbele… Un băiat greșit fată,
sau viceversa, în orice chip o prietenă sigură, cam sucită, deoarece
tipărea și dispărea fără motiv, dar odată revenită reluai cu ea firul.
Toți cei cu care Nory avusese legături mai mult sau mai puțin
apropiate, bărbați și femei, credeau la fel pentru că le fusese con-
fidentă imparțială. În adevăr, Nory simpatiza “omul” și era sim-
patică. Îi plăcea să primească confidențe, se interesa de întâmplările
tuturor, nu plictisea pe nimeni cu ale ei, ca și cum singurele ei
întâmplări erau ale celorlalți, ceea ce pe atunci era chiar adevărat;
Nory se amesteca în treburile altora, îi punea la punct și nu-și
căpăta din asta necazuri cu ei, ci dimpotrivă. La un moment se des-
prindea, nu știai cum, de loc, uita împrejurările, trecea mai departe,
întâlnea alte “chestii”, iar dacă întâmplarea îi readucea dinainte oa-
meni și daraveri din trecut, reintra în atmosfera lor ca de când
lumea, își amintea de fiecare detaliu cu precizie, cu amuzament, cu
oarecare nepăsare ce varia după om, mereu curioasă, ingenioasă în
a prescrie leacuri sufletești, în care nu credea ea însăși și care se
dovedeau a sluji altora.
Nory era pretutindeni oaspe binevenit… dar familia ei? Nimeni
nu-și punea întrebarea, fiecare sătul de a lui, fericit că a găsit o
ființă de sine stătătoare. Prezența ei le amintea prielnic că nu sunt
“singuri pe lume” — așa cum o socoteau pe ea fericită, își făceau
iluzia că amiciția lor înlocuiește pentru ea familia absentă, că masa
lor de Paște sau Crăciun îi procură toate satisfacțiile tradiției,
familiale și culinare, că le era necesară și îi erau necesari, dar, mai
ales, era Nory Baldovin, prietena Nory, atât, destul!
Informația lor era nulă, credința lor despre ea vagă și totodată
justă. În felul ăsta o adoptase pe vremuri, fără altă cercetare,
Halipii, moșieri bine înstăriți, bine considerați; o adoptase din
pricina prieteniei strânse cu fata lor cea mare, Elena, o socotise ca
fiind de a casei.
“Ca la mine acasă !” zicea Nory însăși despre traiul ei la moșia
Hallipilor, uitând casa și oamenii de la Gârla, cu ușurința ei de a se
pripăși oriunde, cu mobilitatea care o făcea atentă numai la ceea ce
era nou, pe moment.
Nory trecuse prin atâți ani ce nu semănau între ei, prin atâtea
locuri ce se deosebeau, pe lângă atâți oameni; le păruse statornică,
pe când ea se dezlega de ei fără măcar a băga de seamă.
Timpuri! Timpuri! Câți ani de atunci! Câte schimbări de locuin-
ță! Tocmai la vremea când alții se emancipează de familie, iată,
Nory dobândise o casă, mamă și soră. Ce deveniseră Halipii, tutorii
ei benevoli! Trecuse pe acolo divorț, moarte, se schimbase tot.
Erau cinci ani, poate mai mult chiar, de când nu mai văzuse pe
sora ei de cruce, de care odinioară era nedespărțită, pe Elena
Drăgănescu. La început mai schimbau scrisori, telegrame, telefoane,
apoi nimic, tăcere și uitare. O lume care acoperise cincisprezece ani
din trecutul lui Nory se spulberase la cele patru vânturi și nu o
preocupa acum decât casa de pe Izvor, discretă, aproape secretă
din voința Diei. Nory însăși, către viața ei nouă, devenise discretă,
secretă.
O serie de ocupații cunoscute tuturor: dispensariul, ateneele
populare, Primăria de Verde, tribunalul compuneau fișa ei de iden-
titate: cine… Nory Baldovin? Da, cum nu, o cunosc bine, mi-e
prietenă… O întâlneam la moșie, la Hallipi… Mâncam des cu ea la
Walteri… E prietena Linei Rim, doctorița mea… Pe vremuri, era
nelipsită de la curse, cu prințesa Ada Lazu… Se rudesc chiar… Prin
cine?… Da!… Nu!…
Starea ei civilă părea tot atât de cunoscută ca a fiecăruia, mai
statornică încă prin controverse. Dacă te refereai la trecutul mai
îndepărtat, aflai de cel studențesc zgomotos, deoarece Nory luase
parte la întruniri, la greve, la agape. Acum încă o găseai cu oameni
feluriți și cărora în momentul acela le aparținea. O singură schim-
bare, aceea neobservată, căci prietenii intimi se risipise sau își
schimbase ei înșiși traiul — o singură schimbare, cea a exactităței la
ora dejunului. Nory exactă era, desigur, lucru nou: “Plec… o șterg…
e ora dejunului… Mă așteaptă copii acasă!” zicea, lăsând baltă
tovarășii eventuali, tovarăși noi, de ocazie. Din cei deprinși a pune
un tacâm suplimentar pentru Nory, oricând îi abătea ei să vie,
totdeauna întârziată — din aceia nici unii nu mai erau în preajmă,
iar curiozitatea cunoscuților proaspeți era epuizată fără a fi existat.
Nory trăise atâta de mult în public! Unii o știau la căminul
Diaconeselor, alții, locuind o pensiune pe Bălcescu, avusese cameră
cu chirie la Brînceni, după ce un timp trăsese la Otel Metropol.
Locuința ei n-avea importanță, cum nu avea aceea a unui bărbat
singur. Nu obicinuia nimeni a veni la ea, îi plăcea să se ducă la alții,
și altora le plăcea să o găzduiască; vizitele personale le primea pe
stradă, pierzând uneori ora unui randevu, aprinsă în vorbă cu
cineva. Adresa ei ar fi dat-o și acum cui ar fi cerut-o; uneori avea
chiar o dorință de a pronunța numele Diei și a locuinței; n-o întreba
niciodată nimeni, afară de secătura de Aneta, căreia îi răspunsese
cu un fel de grabă, fericită că are prilej a-și repeta ei însăși noua
așezare.
Aneta Pascu era însă ca și nimeni. Totuși, un șoricel care roade
din foamea curiozității era Aneta Pascu.
“Ce-ți bagi nasul?” o repezea Nory când îi observa intenția de
curiozitate, fără însă a-i da importanță.
Pe vremuri, Nory trăise în case zgomotoase până la tumult.
Casă de nebuni era palatul prințesei Ada, la fel locuința somptuoasă
a Walterilor, tot cam pe acolo și traiul complicat al atâtor cunoscuți;
după întâlnirea ei deunăzi cu amicul Caro, părea că menajul lui intră
în aceeași categorie. Casa lor de pe Izvor era în schimb liniștită până
a fi monotonă, deși conținea două mari aventuri: aventura
dramatică a sorei ei Dia și aventura ei proprie de a-și fi descoperit o
familie întrupată în sora ei. Casă unde intra pe vârfuri de pantofi,
călca pe preșuri ușor ca o școlăriță, fel în care nici la școală nu se
purtase. Ca în preajma unei bolnave de mare preț, a cărei boală e și
ea de preț mare, așa ca în palatul de la belle au bois dormant…

În mersul ei legat de al lui Nory, Aneta se cutremurase ca o

vagonetă oprită brusc pe șine când domnișoara se oprise, uitându-
se atent pe celălalt trotuar. Fata privi în aceeași direcție; nu văzu alt
nimic decât scurgerea înceată a mulțimii, cu capul muiat în soare și
picioarele în noroi.
— Unde se duce? murmură Nory.
— Cine? Aneta se sperie de îndrăzneala ei, repetă totuși în-
trebarea dintr-o curiozitate mai tare ca respectul: Cine?…
— Era sora mea, Dia! răspunsese Nory distrat și, fără a mai ține
seama de ea, trecuse cu câțiva pași înainte, înălțând capul,
aplecându-l, pentru a zări pe cineva.
— Sora dumneavoastră?
— Nu te privește!
Intimidată de asprimea vocei lui Nory, fata tăcu. Era un ton pe
care nu-i mai auzise la protectoarea ei… O urma acum ca o umbră,
călcând pe pașii ei, aplecându-se, săltându-se. Mică cum era, nu
vedea nimic: De ce atunci nu treceau pe celălalt trotuar! gândea u
respect, dar și cu ceva gelozie.
— Ea era, Dia!
În spatele lui Nory, care iar se oprise din mers, Aneta încremeni
nedumerită. Împiedicau acum ritmul molcom al scurgerei de
oameni. Aneta se uita avid spre cellalt trotuar, așteptând să
zărească o ființă deosebită, care să poată explica ruperea de
echilibru a plimbărei lor așa de prielnice. De ce avea domnișoara o
soră și de ce era așa de neliniștită din pricina ei? Curiozitatea cădea
în vid.
 — Ea era!
— Cine? nu se putu opri a întreba din nou.
Nory o măsură de sus până jos, mirată că o vede încă acolo Cu
glasul ei obicinuit, abia ceva mai disprețuitor, răspunse:
— Sora mea, doamna Dia Baldovin — numele îl pronunță cu
evlavie.
Aneta se simți umilită, totodată cu un fel de necaz, ca și cum
domnișoara ar fi trebuit să fie singură, fără alte preocupări decât de
a o culege și târî după ea.
Dealtfel, toți cunoscuții și prietenii o socotiseră pe Nory
datoare numai a le sluji de termen complimentar, deci fără alte
atașe.
Mai demult, Aneta făcuse pe domnișoara să râdă, întrebând-
— Unde stați dumneavoastră?
— La Palatul regal, fetițo! azvârlise Nory riposta, ca și cum fata
putea pricepe un “spirit”, ca și cum pentru o secundă ea însăși ar fi
uitat casa retrasă cu un metru de la trotuar, casa de pe Izvor, cu o
verandă de geamuri mate, cu o lanternă mare de fier călit
suspendată în vestibul, casa cuminte cu storuri lăsate ca peste un
mister; în adevăr peste un mister, credea Nory.
Răspunsul de adinioarea, peste câmpi, pornise probabil din
faptul că sora ei dorea o viață cât mai retrasă. Auzi: “Unde stați,
domnișoară?” Ce idioată era fata asta din Vaslui! Nory lăsă pe Aneta
în drum, aproape fără ziua bună, și pomi în sens opus de cel luat de
“doamna Dia Baldovin” — nume pe care Aneta îl repeta cu
solemnitate în gând.
Nory strângea încă subt frunte mirarea de a fi văzut pe sora ei
la ora unu pe Calea Victoriei. Cum Dia nu era acasă, mai avea puțin
timp liber înaintea dejunului; coti pe Academiei, la o anume băcănie
de unde cumpăra de preferință pastele alimentare. Târguielile
gospodărești erau încă pentru Nory un oficiu nou și distractiv; e
drept că aproviziona uneori dispensariile, i se întâmplase, de ase-
meni, să facă unele comisioane pentru prieteni, altceva însă decât
acum când o cheie păstrată cu grijă în poșetă o lega de un cămin.
Risipa zilei avea un punct de reper, dezordinea orelor, un ceas fix.
Prietenii de altădată îi observau poate lipsa și se plângeau
poate că n-o mai văd, că nu știu unde se ascunde. Și-o închipuiau
undeva într-o cameră mobilată sau o bănuiau lipsă din București,
știind-o nomadă; nimeni însă n-ar fi presupus un bărbat în viața ei.
Cu părul tuns scurt, băiețește, cu ochi mici, luminoși, cu nasul lat și
gura așternută pe o porțiune măricică a feței dreptunghiulare, Nory
nu era frumoasă, nu era urâtă. Unii spuneau că are o figură
originală, dar mai ales chipul ei nu preocupa pe nimeni și nici pe ea,
care nu se uita niciodată în oglindă.
Nimeni în schimb nu scapă de examenul ei, la fizic și la moral.
De la prima vedere îți arunca în urechi râsul sarcastic, care totuși
suna plăcut. Spiritul ei tăia în carne vie, dar fără durere. Nu cruța,
nu-și mesteca vorbele: “Ham! Ham! se dă cuțu la cuțu”, făcea haz
despre intrigi și răutăți. La ea nu se da cuțu fiindcă știa să muște.
Singura ființă pe lume care credea că Nory are secrete era Ane-
ta. Exclamația lui Nory: “E ea!”, despre Dia, trezise curiozitatea fetei
care, la Vaslui, privea lacom pe geam sau asculta pe la uși. Existența
unei surori a domnișoarei părea Anetei ciudată. “Poate că nu e soră,
și spune dumneaei așa… Poate că adevărat îi era soră… și de ce *
atunci se miră că o vede pe uliță…”
Deși lăsată în drum de Nory, Aneta se simțea mulțumită că și-a
înmulțit cunoștințele și are un subiect nou de conversație. Una din
căministe consimțea să stea uneori de vorbă cu ea; va avea ce-i
povesti: despre domnișoara și sora ei Dia. Își repeta în gând numele,
ca să nu-i uite… Dar ce anume va spune despre ele?
“Ei și!” îi răspunsese Yolanda Bunescu când Aneta, cu apucături
misterioase, reprodusese incidentul întâlnirei lui Nory cu sora ei!
Aneta era convinsă că faptul are însemnătate, dar așa erau
căministele, vorbeau între ele tot felul de fleacuri, numai ceea ce
spunea ea era totdeauna fără importanță. Când le vedea șoptind
cap la cap, ca și cum conspirau, Aneta le invidia; pe ea o dau
deoparte; singura mare pomană ce-i făcuse orașul era domnișoara,
pe care n-o va lăsa să-i scape. Indiferența fetelor o va învinge mai

*
În textul de bază: deci.
târziu, nu știa încă în ce fel, dar va găsi ceva… un mijloc care
deocamdată depășea închipuirea ei mărginită.
Își adusese brusc aminte de Tică; fratele ei o abandonase,
nu-i mai da nici un semn; îi promisese totuși că va cerca să obție
scutirea de taxe!… A doua zi chiar, întâlni pe Coti în dreptul Do-
meniilor. O luă la socoteală:
— Bați ulițele!… Mă pui în tot felul de situații proaste!… Burbea
face tot pentru mine, dar pentru câteva sute de lei nu-și poate
pierde vremea… Ca dovadă cât de mult ține să mă servească, a
promis că va interveni încă o dată să te aștepte la cămin cu plata
ratelor; e drept, primăria din Vaslui nu prea e solvabilă; ăi de acasă
nu vor să audă de nimic… Eu ce să fac cu tine? puse concluzia.
Aneta, care se pregătea să obție prin Tică carte de studentă,
crezând că pentru el totul e posibil, se făcu mică, văzându-l supărat,
mai ales la gândul că ar fi putut fi re trimisă la Vaslui.
Ultimele cuvinte ale lui Tică fusese:
— După ce că mi-ai picat pe cap!… Vezi, să nu mai aud de tine!
…
Plecase furios traversând Piața Brătianu în plină circulație, gata
să fie lovit de un tramvai. Conductorul se răstise la el, el înjurase pe
conductor; la ideea că ar fi putut pierde pe unicul ei frate, Aneta, cu
ochii în lacrămi, nu auzi claxonul desperat a unui automobil înaintea
căruia părea a se fi așezat cu voința culpabilă a sinuciderei, cât și
pentru a face șoferului “daraveri”… Când observă. Aneta țipă, dând
când la dreapta, când la stânga, în fața motorului care zvâcnea
amenințător, până când cineva o trase în lături. Totul pricinui o
mică vâlvă în timpul căreia Tică dispăru, regăsindu-și optimismul de
băiat bun și frumos.
Aneta își petrecuse zilele următoare în căutarea fratelui ei; nu
mai atinse calea domnișoarei, curiozitatea despre doamna Dia
venea pe planul al doilea.
Unde dispăruse Tică… Cât era de supărat pe ea?… I se
întâmplase oare ceva, nu mai avea acum pe nimeni pe lume?
…Deunăzi, domnișoara o lăsase în drum fără măcar ziua bună…
Va căuta pe Tică să se asigure dacă după incidentul cu șoferul e în
viață și în libertate.
Întâi însă trebuia să descopere Palatul de Justiție; află numărul
tramvaiului care ducea până acolo, tramvaiul era, firește, o
cheltuială supranumerară, pe care totuși o făcu. Cerea mereu taxa-
torului informații întrebând de zece ori dacă a ajuns; călătorii se
uitau la ea cu plictiseală, numai taxatorul, milostiv, avu grijă s-o
coboare, dându-i un supliment de explicații.
Sta acum în fața halelor, zăpăcită și decepționată de hărmălaie;
piața din Vaslui, mare abia cât o ogradă, era pavată, avea gherete
noi și o hală nouă de cărămidă aparentă. În dragostea ei pentru
capitală reproșa ceva cuiva, nu știa ce, nici cui, ceva cu privire la
înfrumusețarea orașului, în raport cu prezența ei acolo, cu decepția
și admirația ei, cu necazurile pătimite pentru oraș.
Palatul de Justiție, zărit de la distanța unui pod numai de tre-
cut, o consolă; era frumos și da importanța cuvenită lui Tică, care
lucra acolo, deci era un factor important. Negreșit, un om așa de
ocupat ca fratele ei, cu treburi așa de înalte, într-o clădire așa de
frumoasă, avea dreptul să-și certe sora.
Două zile în șir, Aneta se mulțumi a privi de pe cellalt ma]
edificiul — cum îl chema respectuos. Ceasornicul îndeosebi o im-
presiona. Creierul ei se trudea spre gânduri magnifice, atribuindu-i
o valoare neprecisă, ceva care în mintea ei se confunda cu balanța
simbolică a dreptății. Trecu podul și se plimbă pe trotuarul de subt
ceasornicul mare, pe care-i consulta neobosit, ca și cum ora avea
pentru ea o importanță precisă. Urcă apoi scara și o coborî; abia
într-a patra zi de hoinăreală, pătrunse pe sălile Palatului de Justiție,
luând pas grăbit pe urma unui grup de bărbați și femei ce dau din
mâini ca și cum ar fi vrut să se bată. De la un loc se pierdu de ei și se
alipi altora, dar și pe aceia îi rătăci; coti pe un coridor mai întunecos,
mai pustiu. Un gardist o opri spunând că trecerea e interzisă. Nu
mai avea acum un scop precis, nu mai intenționa a căuta pe Coti,
explora la întâmplare, când, iată, fratele ei… Trăia! Era sănătos!
Neputându-l ocoli, se lipi de un perete uitându-se în podea cu
nădejdea că n-o va vedea. Coti însă se oprise, îi puse o mână grea
pe umăr și o întrebă, cu oarecare grijă, ce s-a întâmplat.
— Nimic!…
— Atunci?… Împingând-o mereu de umărul pe care nu-i slăbise
din mână, o duse până la ușa de ieșire. Să nu te mai ții după mine? Îi
spuse cu un glas neutru, străin.
Se trezi în uliță, nu însă aceeași pe unde venise; se învârti, când
în susul străzei, când în jos, pentru a regăsi hala; sfârși prin a
îndrăzni să întrebe pe un birjar ce staționa căscând; birjarul arătă cu
mâna încotrova. Aneta porni într-acolo și, în adevăr, nimeri un pod,
un altul însă, pe marginile căruia stau întinse scoarțe. Nu-i plăcu:
Scoarțe… ceva vulgar… N-ar fi trebuit permis… Scoarțe erau destule
la Vaslui, ba chiar la ei acasă, și mama ei cumpărase de curând un
covoraș de târg ca pe ceva de preț!…
Aneta nu se mai putea orienta și o dureau tare picioarele, mai
ales că avea o gaură în talpa pantofilor, care gaură răzbea până la
ciorapi. Nu se descuraja totuși: “Mai bine ultima aici!… “ îi dase însă
lacrămi: Ce rece fusese cu ea Tică!… Nu-i va mai cere nimic!… Ce va
deveni, cui va cere, nu știa… Recunoscu numărul tramvaiului ce
ducea spre cămin… Nu-I putea lua, acum când nu mai spera bani de
la fratele ei… Va merge încet pe linia tramvaiului, deși nu era distins
să întrebi.
 Cădea de durere de picioare, și iată că un domn o lovise așa de
tare în coaste… un domn simpatic, care, în loc să se scuze, se uitase
la ea cu o strâmbătură; asta nu ți se putea întâmpla pe Calea
Victoriei. Va lua totuși tramvaiul! Se opri subt acoperișul unei stații
și se așeză pe banca de așteptare. Frumoase pavilioane de
așteptare! Când tramvaiul sosi, îl lăsă să treacă; odihnită, își va
urma drumul tot pe jos, mai ales că recunoștea piața largă din care
începea Calea Victoriei. Nu era însă dispusă să admire; lupta din
greu cu drumul, o dureau picioarele ca o bubă, mai simțea încă în
coastă lovitura, pe când umărul drept păstra umilința mâinii lui Coti.
Ca atunci când îi venea să plângă, Aneta simțea că o strânge
ceva în gâtlej; își aminti de tatăl ei, care nu putea suferi s-o vadă
miorlăind. Ideea că acum nu mai are cine s-o mustre o satisfăcu, i se
bătea totuși ceva în piept, care era lupta dintre suferințele îndurate
și dintr-o victorie repurtată… Se opri din mers în apropie rea străzii
care cotea spre cămin… Era obosită, umilită, și la cămin o aștepta
intendenta, care din nou îi va cere bani, amenințând că o va da
afară… Dacă ar simula o sinucidere, poate că fratele ei sau cei de
acasă i-ar trimite parale!… Dar ce fel de sinucidere?. Firește, nu vrea
nimic care să o doară… Se gândi la Dâmbovița. Va lăsa o scrisoare
domnișoarei… Va sta câteva zile la spital… spitalul mare pe lângă
care trecuse adinioarea, când rătăcise drumul la ieșirea de la
tribunal, nu spitalul Colțea, pe lângă care cotea zilnic; acolo n-ar fi
vrut să zacă nici un ceas, era prea aproape de cămin, îl avea prea
deslușit în ochi… În lipsa ei te pomenești că îi va lua alta locul la
cămin; erau destule candidate! Mai bine să atârne de pat o sfoară,
cea de la geamantan, ca și cum ar fi avut intenția să se spânzure.
Dar fetele erau în stare să-și bată joc de ea, să n-o creadă, să n-o
plângă!…
Adormise îmbrăcată, zvârlise numai pantofii din picioarele
usturoase. O deșteptă sosirea unui comisionar; Tică îi trimetea o
hârtie de cinci sute, cu sfatul de a lua trenul spre Vaslui, ca fiind ce
avea mai bun de făcut. Aneta scrise pe plic, “primit”, adăogă “cu
mulțumire”. Comisionarul încă aștepta: Bacșiș?… Nu… Nu va da, n-
avea mărunt… Nu!… nu va pleca la Vaslui… Își va cumpăra pantofi
sau va plăti ceva la cămin. Avea acum un sentiment de confort și de
revanșă… Nu se va sinucide.
Se dusese la tribunal înadins să se plângă lui Tică de cei de ia
primărie, care nu plăteau regulat pensiunea, dar el nu-i îngăduise
măcar un cuvânt. Va dispune de bani după placul ei!… Învinse totuși
grija de a nu fi dată afară, trimisă acasă; dete intendentei trei sute
din cinci, nu-i ascultă recriminările, nici socotelile. Mai mult ca atât
nu putea face pentru cămin! “Domnul Burbea, deputatul!… “ repeta
la întâmplare întâmpinărilor intendentei.
 Chitanța iscălita de secretară, care o asigură că va putea locui
mai departe la București, o strânse în cutia de bomboane, alături de
câteva batiste subțiri, rechiziționate de la fete.
…Va putea locui la cămin, dar până când? Mamă-sa părea a o fi
uitat, era a doua lună de când nu mai primise nimic. Sau poate
mandatul sosise în lipsa ei și fusese încasat de intendentă sau de
secretară?… Era persecutată de toți: părinți, frate, colege… de
domnișoară! Avea pe toți necaz, socotindu-i datori s-o ajute; numai
orașul rămânea darnic, frumos, și locuitorii lui, cei pe care nu-i cu-
noștea, trecătorii, lumea din bodegi… Profesorii, studenții, pe aceia
îi așeza într-o categorie aparte, încă nefixată; deocamdată ei erau
pretextul și trambulina ambiției ei. Va căuta iar pe domnișoara;
poate va cunoaște și pe sora dumneaei. Dacă cumva domnișoara
lipsea din București?… Prostie… Nu putea lipsi, ar fi fost ceva “care
nu se face”. Să lipsești din București?!… Firește, Nory dase cândva
Anetei o pereche de mănuși și o târa după ea, cum deci ar fi putut
lipsi? Dacă Aneta s-ar fi spânzurat, înecat, Nory ar fi trebuit să aibă
remușcări! Situația Anetei nu se limpezea; raporturile cu domni-
șoara erau tot fugare, întâmplătoare… Domnișoara nu era doctorița
cum crezuse, nici directoare, avea însă două licențe, care înlocuiau
pe cele pe care Aneta nu le va lua niciodată!… Nu se mustra de
lenea ei, părea numai că aude mustrarea meritată a celorlalți; avea
atunci o mișcare înapoi a corpului ei stângaci, capul afundat între
umeri ca să se facă nevăzută. Domnișoara însăși spusese odată
despre diplome că erau hârțoage trebuitoare numai ca să te des-
curci… Aneta se va descurca fără hârțoage; era o victimă căreia
jumătate din oameni îi datorau protecție împotriva celeilalte ju-
mătăți.
Firește, pentru Aneta, Nory era încă “providența”. Vroia s-o
întâlnească cu o nădejde care lupta cu ceva teamă… La cămin totul
mergea pe dos; abia plătise cu sacrificiu cei trei sute și iată că în
ajun Yolanda Bunescu intrase supărată în cameră, își adunase
lucrurile și era gata să plece fără un cuvânt, dacă n-ar fi întrebat-o
unde se duce și de ce.
— De ce?… Ca să scap de o proastă care pe deasupra mai e și
intrigantă.
— Cum?… Ce fel?… Nu-i adevărat! Ea spusese numai atât, că
Yolanda e “protejată”… nu cu intenție rea; era gata să ceară scuze,
să spună la cancelarie că a glumit…
— Ceea ce ai mai bun de făcut e să taci! Nu meriți nici o atenție
Iți luam partea, dar acum poți rămâne cu ilustrele tale cunoștințe…
Parcă nu știu că tot ce spui e minciună… Cine își poate pierde timpul
cu tine?…
Aneta rămăsese singură în odăița umedă. Va fi acum încă mai
persecutată. Se credea în primejdie, totuși nu ceda, se azvârlea
înspre cei ce-o puteau ajuta. O idee îi veni, îi trăsni. Domnișoara
avea o soră… Se va duce la ea, o va ruga în secret… Va fi, desigur,
mai darnică ca domnișoara, o va ajuta… Îi era totuși teamă și nici nu
știa bine unde șade domnișoara; o însoțise uneori până aproape,
niciodată însă până acasă și telefon n-avea, nu vroia sora dumneaei.
Totuși nu cuteza; existența unei surori a domnișoarei îi era
încă problematică. Va mai cerca o dată să facă apel la Tică, care era
dator să se ocupe de ea; îi va spune că fetele căministe o persecută,
sunt rele și obraznice, că s-au legat de familia lor… Nu era adevărat,
dar ar fi putut fi.
Fetele, dimpotrivă, se arătase cu ea la început
compătimitoare, dar, dacă interesul ei cerea să le critice, puțin îi
păsa de adevăr.
Mai bine ar fi fost să vadă pe Tică la el acasă; de la întâlnirea
de atunci pe coridoarele tribunalului îi rămăsese o impresie de în-
gheț, de înstrăinare… Nu-i știa adresa, căci Tică nu i-o dase, deși i-o
ceruse în mai multe rânduri:
— N-ai ce căta la mine! hotărâse Tică.
Va merge deci tot la tribunal, îl va face de râs, va spune la toți
că domnul Coti Pascu cel grozav își lasă sora pe drumuri după ce…
după ce a învățat-o să fugă de-acasă… Așa va spune și nu era nimeni
stăpân pe vorba ei, dacă vrea să mintă… Totuși Tică povestise odată
unde locuiește… Pe aproape de tribunal… Îi interzisese însă să-i
viziteze. Pe aproape de tribunal?… Nu era destul… La Vaslui ai fi
găsit numaidecât pe cineva care să-ți spună cine locuiește în fiecare
casă. Făcea constatarea cu dispreț pentru târgul natal, cu admirație
pentru București…
Cercetând ceasul la ornicul Palatului de Justiție, Aneta iarăși
avu o impresie, ceva ca “orologiul bate”… Se ducea acum la tribunal
cu scopul nu de a vedea pe Tică, ci de a cere cuiva acolo adresa lui
domiciliară.
Cu privire la situația ei de la cămin, teama i se potolise, păs-
trase demersul pentru aflarea adresei lui Tică numai ca pe “ceva de
făcut”, un interes personal, o chestie de familie. Urcase treptele
curajos, ca una ce era acum deprinsă, mai ales că intrau mai mulți
cu ea deodată. Ca și deunăzi, era trasă înainte, înapoi, pe coridoa-
rele cu aer închis; erau două curente în mers și ea nu se integra nici
unuia, nedecisă încă deplin a da cu ochii de Tică sau a-i evita. La
vreo încrucișare de coridoare se oprea, provocând înghesuială și
protestări, sau se trezea turtită în vreun perete lingă vreo ușă
numerotată; acolo, valul în mers se izbea de un conglomerat de
ființe ce se îmbulzeau, în nădejdea de a pătrunde prin ușa fabu-
loasă.
Zgomotul asurzit al glasurilor învălmășite îi da amețeală. Din
când în când Aneta pronunța cuvinte care cerșeau o îndrumare;
atunci vreun galonat îi zvârlea din treacăt o îndrumare:
— Al treilea coridor, dreapta, fund.
 Purtată mereu de turmă, ajunse iar în fața ușei biroului de
grefă secția doua, nu însă dincolo de acea ușă; și nici nu vrea. Ca și
cum era un făcut, zări totuși pe Tică încorporat unui trotuar rulant
de oameni zoriți. Porni spre un loc necunoscut, cu dosare sub-
suoară, cu hârtii timbrate în cealaltă mână. Tică purta ochelari verzi,
care-i deghizau parcă înadins… Totuși era Tică, și existența lui o
liniștea. I se părea că scopul pentru care venise era atins. Tică trăia
mereu în acel haos, căci Anetei locul îi făcea impresia unui sabat și
găsea acum o scuză ingratitudinii fratelui ei: rotirea frenetică în
jurul unui punct, și acela mobil, năvala colectivă spre o ușă
misterios încuiată, glasurile voit stinse, care laolaltă compuneau un
vaiet astupat, din care părea că nu va ieși niciodată vreo înțelegere,
dau Anetei o nimicnicie pe care n-o lua nimeni în seamă în nici un
fel, și nimeni n-ar fi putut să-i fie de nici un ajutor.
Uneori una din uși se deschidea neașteptat și, pe un minut,
lăsa să se întrevadă vreo sală mare, adâncă, cu geamuri nalte, mai
nalte ca cele de la Universitate, o sală în fundul căreia sta o catedră
uriașă, la care urcau trepte acoperite cu un covor roșu plușat, o sală
mută prin contrast cu coridoarele pline de muget, o încăpere vastă
ferecată în tăcere, de unde venea spre ea o boare curată de aer.
Prin cadrul un minut deschis al ușei, sala, cu tronul ei din fund,
părea a se destinde, lunecând, depărtându-se, prelungindu-se la
infinit… apoi ușă se închisese drept în fața ei, în așa fel încât părea a
nu se mai putea deschide. Galonatul îngâmfat, surd, mut, pe care
adinioarea îi păruse a-i vedea înafara ușei, se scufundase acum ca o
părere dinapoia ei.
Acolo înăuntru, Aneta știa că sunt judecători și se dă judecată;
deocamdată rămăseseră invizibili. La Vaslui, pe stradă, tatăl ei îi
arătase vreun domn spunându-i că e judecătorul; îi mai spusese că
același căruia tatăl ei îi purta o teamă respectuoasă îmbrăca la
tribunal o robă și o tocă, așa cum se putea vedea pe o fotografie
reprezentând un grup de magistrați, fotografie de care tatăl ei era
foarte mândru.
Aci însă toate dimensiunile erau schimbate, înzecite, însutite și,
în proporție, judecătorii, pe care și-i închipuia în halatele lor negre,
cu tocele pe cap, judecătorii invizibili deveneau supraoameni, în
puterea acelora era fratele ei, care trecuse aproape de ea ca un
necunoscut, misterios, cu ochelarii verzi, așa ca într-o fascicolă de
roman polițist.
Intimidată, Aneta totodată era exaltată de vanitatea de a se
afla în orașul mare, în chiar Palatul de Justiție din București. Se
adresa în gând nu căministelor, ci colegelor ei de la externat; le
spunea cum ea intră liber în acel palat unde fratele ei judecă pe
criminali. Era versiunea unei conversații destinate unui timp nede-
terminat, timpul probabil al vreunei întoarceri scurte și glorioase în
târgul ei natal, când, înconjurată de stima publică, va trebui să facă
față.
Acum însă ce va face? Își amintea că dincolo de coridoare era
ieșirea, și dincolo de ieșire o aștepta strada și lipsurile. Se îndreptă
la întâmplare și prin surprindere se văzu într-un hali mare, rece,
care îi ridică vălul de beție pe care i-l dase haosul fierbinte din
interiorul clădirii.
În jurul acelui hall erau ghișeuri multe ca la poștă, ca la gară, și,
într-o urcare a curajului, a lucidității, Aneta se apropie de unul din
ghișeuri, înapoia căruia un domn chel, cu ochelari și el, sta alături de
o cafea neagră și de nenumărate coli timbrate.
“De ce oare poartă toți ochelari?” se întrebă și rugă să fie
îndrumată spre domnul Coti Pascu, uitându-se în jos ca și cum Tică
o putea auzi. Scundă cum era, o adăpostea spatele lat al unuia care
cerea timbre anumite. Deși întrebase fără multă nădejde, domnul
cu ochelari, fără măcar să ridice ochii spre ea, o informase mai lesne
și mai complect decât spera, dându-i de-a dreptul adresa la do-
miciliu a fratelui ei.
Dacă cel puțin funcționarul ar fi ridicat privirea, dar n-o ridică,
și ochii lui plecați erau un obstacol, o ușă închisă între ea și Tică.
Tică îi interzisese să vină la el acasă! Nu se va duce și nici aci în
palat, pe coridoarele pe care Tică trecea grăbit purtând ochelari.
Înstrăinat, nici aici n-o să mai vie după el!
 Ce lesne îi dase domnul de la ghișeu adresa!… Ca unul ce-ar fi
fost deprins! Anetei îi veni în minte că orice domnișoară putea deci
afla adresa lui Coti. Era un gând cutezător, un gând de
bucureșteancă, deși, chiar acasă, mamă-sa îi spunea adesea: “La
prostii te pricepi!”
Aneta ghicise bine; în adevăr, fete felurite la chip și îndelet-
nicire veneau să întrebe de domnul jude supleant Coti Pascu… Unul
cu ochi mari.
Flirturi întreprinse pe stradă, pe platforma de tramvaie, și față
de care Coti își îngăduia o avansare în grad. Nu era o mare crimă,
deoarece tocmai trecuse examenul și credea sigur că va fi admis, ba
încă mențintul la București de Burbea, de aceea chiar socotea
inoportun să plictisească mereu pe Burbea cu chestiile Anetei.
Cel de la ghișeul cu timbre, omul cu ochii plecați, gelos, acrit, îi
făcea însă farsa de a i le trimete pe toate acasă, lucru de care Coti
era disperat.
Aneta era acum speriată că, fără de voia lui, știe adresa lui
Coti. Căuta motive și scuze. Dacă i se întâmplă ceva, sau dacă e ar
avea cumva nevoie de ea! — lucru mai puțin probabil… Dacă s-ar fi
sinucis?… Nu mai avea acum dorința să moară. Cu sau fără de voia
ei și a lui, știa acum adresa fratelui ei. Sfios, tiptil, cu perfidia gâzelor
mici, Aneta se întreba despre traiul lui Coti, cerca să pătrundă în
domeniul interzis; tot așa cum se întrebase deunăzi despre doamna
Dia Baldovin, sora domnișoarei: domnișoara avea deci o soră, și ea
nu știuse. De ce să fi știut?
Dacă era sora dumneaei de ce nu se dusese spre ea, ci o urmă-
rise de departe?… Domnișoara se ascundea… pândea… De ce?
Fără să aprindă chibritul unei curiozități mărturisite, Aneta
dibuia în întunericul secretului presupus al binefăcătoarei… Tot așa
și despre fratele ei acum când un nume de stradă și un număr, pe
care le ținea minte perfect, îi dezvăluia că Tică are și o altă existență
afară de cea de a o întâlni din când în când, de a o mustra, de a-i da
uneori puțini bani, de a o amenința că o gonește din București.
Adresa lui Coti îi părea o armă, defensivă deocamdată.
La Vaslui, când veneau vecinele la mama ei să pălăvrească,
Aneta își astupa urechile ca să nu audă vorbe vulgare despre găini și
curcani, conserve și cozonaci, sau nașteri de copii de ambele sexe,
botezuri și nunți. Dacă însă vreuna mai de soi, din cele ce mergeau
o dată pe an la București, clevetea, Aneta asculta după uși. Iată,
acum era la București și putea afla lucruri secrete.
Trecuse peste pod, medita ce stradă putea fi aceea pe care, în
apropierea Palatului de Justiție, stă Coti, și cu ochii pe cadranul
ornicului mare făcea socoteala distanței pe jos până la cămin. Iarăși
pierduse dejunul, iarăși rămăsese flămândă; cumpărase doar de la
un ambulant, chiar la ușa mare a Palatului, o chiflă și un corn cu
brânză.
 Despărțindu-se deunăzi de Aneta, Nory gândise: “Mare gâscă!
… “ Auzi, să se mire ca de un lucru imposibil că are o soră… O gâscă,
dar o ureche supusă, umeri milogi, încovoiați dinainte. Când aveai
pofta să-i tragi o palmă, părea că a și primit-o; singură era de vină,
care se trezise vorbind de Dia unei proaste ca Aneta. Dia era o ființă
superioară, care trăise într-o lume aleasă, și acum dorea să stea
deoparte, să nu se ocupe nimeni de ea. Aneta cu ochii ei căscați
întrebase: “Aveți o soră?” Și, în loc s-o trimeată să se plimbe, îi
răspunse.
Iritată, Nory simțea totodată mulțumirea de a fi pronunțat nu-
mele Diei în fața cuiva, împărtășind un eveniment ce rămânea me-
reu nou pentru ea însăși. Aneta era ca și nimeni, dar știa să asculte,
să se mire… “Proastă și curioasă!” își schimbase iar Nory dispoziția
către fată… O va trimite să se plimbe acasă la Vaslui… Era, dealtfel,
ce-ar fi avut mai bun de făcut; batea ulițele, nu învăța, n-avea bani.
Te pomenești că într-o zi îi cere parale.
Nory era totodată darnică și econoamă. Ajuta discret sau in-
discret, după toane, alteori însă socotea că banul e scump, cheltuie-
lile mari, și fiecare pentru el…
N-ar fi vrut să ajute pe Aneta cu bani. Nu-i plăceau lenea,
fumurile și prostia fetei miloage, iar de lingușirea ei îi era uneori
scârbă; în alt fel supușenia o măgulea, fata îi părea ridicolă, dar îi
gâdila vanitatea: “Oameni suntem!”
 Ii convenea să târască după ea pe Aneta, pentru a-și satisface
mâncărimea de vorbă; nu putea însă suferi să se agațe de ea atunci
când n-avea gust; se scutura, dealtfel, de inoportuni fără mult”
forme. De obicei răbdarea, perseverența Anetei o făceau a fi indul-
gentă; nu puteai goni pe cineva care te slăvește… Să stea însă la
locul ei… să nu cerceteze despre Dia!
Nory era de mult deprinsă cu simpatia tuturor; fata asta o cre-
dea însă mai presus de toată lumea din București, și Nory avea o
dorință ascunsă de a fi cotată sus, pentru a fi demnă de sora ei.
O lume întreagă o chema cu familiaritate “Nory”; pripășita din
Vaslui pronunța însă cu evlavie “domnișoară”. “Firește, o proastă, o
vițelușă la poartă nouă!” — își reluă Nory scepticismul, apoi se
mlădia. După atâtea luni, Aneta vedea încă totul cu spaimă și ad-
mirație. Escapada ei o socotea a fi o cruciadă, Bucureștiul, un pa-
radis, locuitorii lui, făpturi miraculoase, pe ea o asemuia cu pro-
vidența… Totuși nu trebuia încurajată, o simțea candidată la șomaj,
la naufragiu… “Epavă!” — exagera. Ii era însă milă s-o gonească, să-i
spună: “la-ți, fată, catrafusele și te cară la părinți până te mai
primesc și până nu te deochi p-aici!” Totodată era curioasă să vadă
ce-o să iasă cu fata pripășită. La mulți și multe Nory le spusese: “Ia
seama!… “ Nu ascultaseră, se aplecaseră peste margine și buf
înăuntru!… Lui Nory îi plăceau “jocurile hazardului”, cum glumea; îi
plăceau cursele… Cine ajunge la potou și cine nu! Ar fi vrut să asiste
la un naufragiu din aeroplan, spusese Diei, ca s-o amuze, și
dobândise o privire lungă, scrutătoare. Ce gândise Dia de ea sau pe
care asociație de idei i-o adusese în minte imaginea unui naufragiu:
erau și naufragii ale iubirii, ale fericirii…
Nory își repeta acum abia întrebarea: “Ce căuta Dia la ora unu
pe Calea Victoriei?” O auzise adesea criticând deprinderea orientală
a unor oameni fără lucru, rentieri ai banului, mai ales ai lenei… pe
când în Elveția… Elveția era pentru Dia termenul de comparație, era
măsura supremă.
Dia, pentru cursele ei, lua un taxi și évita Calea Victoriei; sau
lua un tramvai, un simplu tramvai din care cobora pe bulevardul
Lascar Catargiu, pentru o plimbare spre Șosea de o oră.
Adinioarea Nory crezuse că face o confuzie, atâta îi păruse de
ciudat. Era totuși Dia pe Calea Victoriei și părea atentă la ceva, la
cineva Cu ochii ei ageri, Nory observase că sora ei urmărea pe o
trecătoare anume, părea a se interesa de ea… O străină, deoarece
nu se apropia, nu-i vorbea… Urmărire discretă, căci Dia încetinea
pasul și privea aiurea când cealaltă părea a se opri sau a se uita
înapoi. Urmărirea însă reîncepea; ba, la un moment, Dia trecuse
înainte cu un pas, privind-o atent, din față. Lucruri de necrezut!
Pe femeie, pe trecătoare, Nory, deși era nespus de curioasă, n-
o putuse vedea bine. Nu-și putea explica atitudinea Diei prin nimic
logic și se făcea în ea travaliul absurd pe care ni-l provoacă ceea ce
nu reușim a ne explica. Până la urmă, poate un gest accidental… O
asemuire… O asemuire, dar cu cine? se întreba obsedată ca pentru
o enigmă.
Dia, care era limpede, sinceră, fără complicații și fără a le ad-
mite la alții, ar fi fost uimită dacă ar fi știut că Nory o consideră
enigmatică, sfinx… Pentru Nory sora ei era însă și fusese o enigmă,
cu tot prestigiul și farmecul enigmelor. Legendă era logodna fără
date precise a Diei cu Deleanu… mister, moartea mirelui fabulos…
enigmă, ciudatul fel al Diei de a suporta durerea și doliul.
Îndoliată iremediabil, cu viitorul distrus iremediabil, de ce Dia
nu lăsa să se vadă nimic din .sentimentele ce erau firești? Subt o
bonomie aparentă, Dia era deci o ființă complicată și fiece gest ce-
rea o interpretare, fiece vorbă avea un sens ascuns, fiece mișcare
ascundea ceva neobicinuit. Dia nu putuse condescinde a urmări pe
cineva pe stradă decât dacă acea ființă îi reamintea drama ei; era
prea iubitoare de etichetă pentru a nu fi fost atrasă magnetic, în
afară de voință.
Pe un alt plan, iată că Nory simțea aceeași curiozitate și nevoie
de fabulă a Anetei Pascu din Vaslui. Atâta de curioasă, încât nu se
controlase și, abia ajunsă acasă, intră oarecum pripit la Dia și-i
spuse:
— Te-am văzut pe Calea Victoriei!… deși în drum decisese că
era mai indicat să nu pomenească nimic.
 — M-ai văzut!…
Felul de a se exprima al lui Nory, cit și gestul de curiozitate pe
care-i conțineau cuvintele, nemulțumise pe Dia în buna-creștere pe
care o socotea elementară și o cerea neapărat oricând, de la
oricine.
— Da… a… a!
Nory șovăia, nu-și schimbase însă într-atât firea, încât să dea
înapoi de la o greșeală comisă.
— Da!… Erai cu o altă doamnă, mi se pare.
— Nu! Urmăream pe o doamnă cam grasă, cu mustăcioară
neagră, interesantă…
Dia avea tonul pe care Nory învățase a-i cunoaște, tonul de a
lua în râs ceva, pe cineva, de a satiriza o împrejurare sau un om, de
a pedepsi totodată. Tonul i se adresa deocamdată ei pentru prima
oară.
— Urmăream o trecătoare… Nu puteam fi cu ea deoarece n-r
cunosc, persevera Dia.
Nory își regreta indiscreția, își făcea reproșuri : “Rău crescute! “
se complimenta cu regret și cu umilință. Nu numai că n-ar fi trebuit
să vorbească Diei, n-ar fi trebuit nici s-o fi urmărit cu privirea, s-o fi
spionat cu gândul… Credea că a deschis robinetul unor suferințe
amorțite. Iubirea e totdeauna un lucru misterios… iubirea postumă,
aceea era încă mai delicată. Nory se mișca cu stângăcie în cadrul
problemelor subtile de amor, către care în trecut arăta ironie și
brutalitate. Tăcu, tăcere și ea stângace.
Dia, schimbând tonul, spuse cu simplicitate:
— Doamna cu mustăți era, e drept, cam suspectă, ceea ce, de-
sigur, nu scuză indiscreția mea; mărturisesc însă că nu m-am putut
opri. Purta subt jacheta de la tailleur o bluză brodată cu un desen
superb, pe care vream să-i observ mai de aproape. Sunt în stare să
reproduc un model din memorie. La Lausanne, Madó și cu mine am
cercat să copiem din memorie o broderie expusă într-o vitrină și am
reușit.
Avea acum un glas străin și definitiv ca de câte ori vorbea de
Madó. Nory își rumega decepția dublă, triplă: decepția de sine pen-
tru indiscreția comisă, decepția pe care i-o da totdeauna prezența
ocultă a lui Madó și decepția pe care i-o făcuse Dia urmărind pe
Calea Victoriei o străină dintr-un motiv atât de mic…
Dia n-o putea însă decepționa… Nu acela fusese motivul ade-
vărat. Nory mesteca acum amărăciune din faptul că Dia inventase
ceva “așa de cusut cu ață albă”, pentru a-și explica atitudinea. Nu
pretindea de la sora ei confidențe, deși ar fi putut avea încredere în
ea; ar fi putut simți chiar nevoia să se împărtășească cuiva care îi
arăta înțelegere; nu pretindea să-i spună secretul cel mare, pe care,
dealtfel, credea că-l cunoaște, ci un amănunt: “Am văzut azi pe
cineva care mi-a amintit ceva!” Atât să-i spună. În orice caz merita
de la sora ei mai mult ca o minciună… Cuvântul “minciună”, vulgar,
nepotrivit, al gândului rău nărăvit căuta acum a-i alunga… Da! Ar fi
meritat de la Dia mai mult ca un pretext oarecare, absurd.
— Mâncăm? Întrebase Dia, întrerupând tăcerea amărâtă a lui
Nory.
Gândurile triste și problemele aveau darul a urâți figura lui
Nory; chipul ei vioi căpăta atunci ceva prostesc, o buză trecea peste
alta strâmbând desenul gurei și așa neregulată; buzele le avea
pârlite, fără sânge, fără fard, ușor violete. Ochii se strângeau mici,
își ascundeau licuricii; semăna atunci cu un cățeluș zburlit, așezat pe
un prag șubred. Făcută pentru agresiunea bravadă, incursie, când,
rareori, era dezarmată, Nory făcea, “triste figure”. Era chiar părerea
Diei în momentul acela.
Trecuseră în sufrageria unde Cornelia, desperată de întârzierea
amândorura, le aștepta fără a se putea plânge.
— Mâncăm azi? se adresă Dia Corneliei, exprimându-și astfel
nemulțumirea globală.
Azi?… Adică în casa asta, acum când locuia cu ființele de acolo,
cu ea anume. “Rău crescut-o”, se pălmui iarăși Nory.
“Prost crescuto!” se pedepsea Nory la cel dintâi blam primit de
la sora ei susceptibilă; trebuise numai un pretext pentru a-i turbura
fericirea. Dia își avea capriciile admisibile din pricina atâtor
împrejurări; avea și caracterul ei, pe care, până atunci, Nory îl cu-
prinsese în devoțiunea totală ce-i acorda; caracterul Diei era
oarecât arbitrar și destul de sarcastic, două atribute pentru care
Nory o admira. Iată că acum intransigența și sarcasmul Diei se
exercitau în paguba lui Nory, care însă se recunoștea vinovată: Cum
de putuse fi așa de rău crescută!… “Crescută la țară!” — se tachina.
“Aveți moșii?” țipase Aneta, când Nory, de la cine știe ce necaz
cu procese, pronunțase cuvântul moșie, depreciat pretutindeni,
afara de mintea incontă a fetei vasluieni.
Da! Dia avusese moșii, una de mult vândută, acolo, undeva în
Dolj, pe care Nory o știa numai din nume: Mărlești, moșie rămasă
Diei de la mama ei, grevată în timpul tutelei boierului Dinu Baldovin
de două ori valoarea… și Gârlei Baldovinești, la câteva ceasuri de
București, acolo unde Nory se născuse și crescuse. Moșii avute,
moșii pierdute! Lui Nory firea i-ar fi îngăduit să cânte în batjocură
moșiile pierdute; era însă la mijloc sora ei Dia. Dia, e drept, suporta
pagubele curajos, ba cu un fel de nepăsare, pe care Nory și-o
explica prin alte pagube mai de preț. Dia pierduse mai mult ca mo-
șiile; pierzând pe Deleanu, își pierduse tot viitorul; te puteai uimi
cum de suportă o astfel de durere. Sceptică de obicei pe tema sen-
timentală, Nory se exalta, devenea romantică în ce privea Dia.
Silindu-se să ajute, să ocrotească pe sora ei, poate că uneori o
plictisea cu solicitudinea; până acum Dia nu o făcuse niciodată să
simtă… Adiniaorea, pentru întâi oară… Din vina ei, Nory recunoștea
că a fost rău crescută… mahalagioaică… Moșii! Lui Nory i se evocau
întâi procesele, duelul cu avocații adversari, vânzările, ipotecile…
Într-o zi de harță cu Justiția, se bucurase pentru întâia oară că a
învățat Dreptul cu șurubăriile lui; abia atunci îi putuse folosi cu
adevărat.
Retrasă în durerea ei, Dia refuza să se ocupe; îi da ei sarcina,
avea încredere în ea. Gârla-de-Jos ar fi putut fi salvată, totuși se
duse aproape în întregime după Mărlești, după casele din Lucaci,
după o vie prin Mușcel. Acum, în urmă, plecase și casa de familie de
pe Plantelor; așa fusese dorința Diei, să lichideze. Nory ar fi vrut să
întârzie, ba chiar să tragă puțin pe sfoară datornicii. Baldovin fusese
doar înșelat de atâți! Se lovise de voința fermă a sorei ei: ai fi zis că
Dia simte o plăcere să vadă totul distrus în jur. “Din pricina morții lui
Jan Deleanu !” își explică Nory refuzul Diei de a-și salva averea.
Rămăsese Gârla-de-Sus, mai mult pădurice, Baldovineștii, o
fermă, grajdurile, conacu, moara, cimitirul. Ciudat! Moșia
Baldovinești încă o dată, în trecut, mai fusese ipotecată, și numai
căsătoria lui Dinu Baldovin cu fata creditorului o readusese
proprietarului. Fidelă amorului pentru frumosul Dinu, nevasta lui, la
moartea ei prematură, făcuse din Baldovinești un legat special
bărbatului ei. Dia, din tot prăpădul, salvase acum tot Baldovineștii.
Conacu doi și casa de pe Izvor, acela din viață însă fusese dă-
ruite Corneliei; aveau deci să rămână lui Nory, care în conștiința ei
refuza darul, ba avea de gând a-i refuza efectiv; se temea numai de
nemulțumirea Diei față de un gest atât de ostentativ.
Ea n-avea nevoie de nimeni, de nimic. Cornelia însă, fără de
generozitatea Diei, ar fi fost pe drumuri; amândouă constatările,
cea a independenței ei, a dependenței Corneliei, mulțumeau pe
Nory. Dia strălucea deasupra a tot…
…Mai era casa Trânilor, în sat, locuită de noul administrator:
aparținea legal Corneliei. Nory însă o socotea a ei, sufletește și prin
dreptul bunului plac. Conacu doi… pe acela nu-i revendica. Aceluia
Nory i-ar fi dat foc și ar fi asistat să admire cum arde, ca pe un
spectacol foarte comic… Era chiar una din glumele ei bune sau
proaste, atunci când Cornelia se făcea vinovată cu ceva, s-o sperie
că a ars conacu doi. Nory nu-și da seama de ce natură îi era
resentimentul, iar Cornelia tremura, credulă în genere, mai ales că
era vorba de locul iubirei cu Dinu al ei…
Conacu mare boieresc, acela era acum pustiu, păzit de un turc,
pândar vechi pe locuri. Noii proprietari, o bancă, se dezinteresau.
Făcând bilanțul averii pierdute, al averii rămase, mintea lui
Nory luneca nesimțit înspre un loc vag, un timp vag al copilăriei unei
fetițe pe care o chema Norica.
Niciodată încă copila Norica nu se amestecase în gândurile Iui
Nory Baldovin, înainte de a se fi așezat aci pe Izvor cu sora ei Dia
Baldovin. Nu era încă bine lămurită asupra faptului de a conviețui
cu sora ei; erau noțiuni iscate de moartea boierului Dinu Baldovin…
Moartea lui Dinu Baldovin lăsase și o altă moștenire decât procesele
pentru o avere compromisă; lăsase trei femei, și una din ele era
Nory.
În jurul lui, la moarte, cele trei se întâlnise: Dia Baldovin, fiica
lui unică întoarsă din Elveția, Cornelia, tovarășa mult timp nelegi-
timă, acum spre sfârșit legitimată… și Nory, fata independentă până
atunci, pe care, acum, fire subțiri de la rădăcini o prindeau în plasa
lor de paienjeni. Nory mișca, vorbea și, în același timp, pe un ecran
aburit se proiectau umbre de demult.
Conacu mare! O casă joasă, lată, jur în jur înconjurată de o
verandă cu geamuri de toate culorile; se săltau pe scripete, spre
mirarea ei copilărească… De când învățase să umble, hoinărise în
jurul conacului mare, deși îi era interzis să se apropie de el. Bunicii îi
ațâțase curiozitatea, oprind-o cu severitate să meargă cumva într-
acolo.
Mai adesea nu era nimeni la conacu mare, și de ce atunci să-i
fie oprit să se plimbe pe un loc frumos lăsat de Dumnezeu! De ce
până ici voie, iar dincolo te loveai de o barieră ce nu se vedea.
Cuvântul “nu e voie”, mai ales fără de explicări, nu era pe placul
fetiței războinice. Gonea cât o țineau picioarele mici până în mar-
ginea curței care nu era împrejmuită decât de un gard mărunt de
liliac; gonea fără să întoarcă capul, pentru a nu vedea vreun urmă-
ritor. Ajunsă la frontiera temută, se oprea și punea întâi un pas
apăsat dincolo, apoi altul, tot apăsat. Avea saboți, care atârnau greu
de picioarele subțiri ca fusele și se înfigeau adânc. Sta acolo la
pândă, gata la vreun pericol să tragă piciorul înapoi pe răzorul de
frontieră, să rămână în zonă neutră.
Deși cei ce nu dau voie erau Trânii și argații, fetiței îi era teamă
de coniță și de necunoscuți, cărora credea că le aparține casa
singuratecă; pentru că, chiar atunci când o credeai pustie, casa da
uneori semne primejdioase de a fi locuită — nu de stafii. Norica n-
avea zbateri decât cu misterul oamenilor.
Dacă nu venea după ea nimeni, Norica trecea pe tărâmul neîn-
găduit cu pași largi, întinși, ușori ca de pisică, deoarece scosese
bocancii greoi. Rămânea însă cu prudență în apropierea frontiere-
lor, pe un loc oprit, dar la adăpostul boschetelor… De acolo, privea
îndelung conacul cel mare, cu geamuri colorate și ferecate*.
Când geamurile cumva erau deschise, fugea ca un iepure până
își pierdea răsuflarea, gonită dinapoi ca un vânat de-o umbră; îi era
însă frică de oameni, nu de umbre.
În zilele de liniște, simțea numai după soare că a întârziat și
grăbea spre masă, dar cu nepăsare. Ii suna în urechi cicăleala
Trânei:

*
În textul de bază: ferestre.
 — Unde-i copila asta care-mi scoate sufletul? . Mare blestem
pe capul nostru!
— Ba poate pe-al tău… Mie îmi e bucurie ia bătrânețe și la
necaz!… — glasul Trânului.
— Sâc! Sâc ! Sâc! triumfa Norica.
— Măcar să nu umble așa razna!
— Firește că nu trebuie… Mai ales… Într-acolo!…
Numai vorbele Trânului o făceau să se întoarcă grăbit, cât o ți-
neau picioarele și bocancele… Erau pline de bunătate vorbele
Trânului, și fetiței îi era milă de el… Pline de bunătate, dar și de
mister…
Mai adesea însă n-o întrebau unde a fost, parcă tocmai de frica
locului interzis… Sau Trânu cuteza:
— Nu cumva? nu cumva adică fusese la conacu mare.
— Nu! mințea Norica cu nerușinare… Dar ce?… Mai bine să
mintă decât să-i supere pe Trânu!
Întrebase slugile de ce nu e voie, și-i răspunse:
— Copiii nu trebuie să știe prea multe! — un răspuns care o
revolta. “Copiii!… Care copii?” Ea se credea mare, înălța umerii
slabi, ascuțiți, trupul uscățiv, deșirat, crescut mai mult ca vârsta: Da,
era destul de mare!… Își cerceta umbra. Nimeni nu-i vorbea de
stafii, de strigoi, de babe vrăjitoare, și nici nu i-ar fi păsat… Ceea ce
însă “nu trebuie să știe copiii” o lăsa pe gânduri. Apoi iar zburda
nepăsătoare.
— Pipărușule? Îi spunea Trânul cu dragoste. El singur o iubea,
cerca s-o alinte. Pipărușul îi scăpa din mâini, nu primea dezmierdări.
— Păcat că n-a fost băiat! regreta administratorul despre ape
caturile băiețești ale copilei și despre rolul mai însemnat pe care l-ar
fi avut un vlăstar al fie-si cu boierul, dacă era băiat . Poate că o lua,
spăla rușinea! O amărăciune fără revoltă îi erau bătrânului necazul
și nădejdea.
Norica se bosumfla; nu admitea să fie socotită tocmai de Trâni
inferioară unui băiat:
— Ce-i aia băiat?… Ei și! La prima ocazie, ștrengărește, ca un
băiat, fugea iarăși, se pitula după stufișul de liliac… De acolo privise
uneori un spectacol care pentru ea înlocuia basmele: o femeie albă
la chip, cu tâmple aurii, cu părul puțin creț și un coc mare prins la
ceafă ca o fundă, semăna cu conița, dar nu era ea.
…Cum putea conița semăna cu ceastălaltă, cu Corne lia, și ce-ar
fi putut căta pe veranda cu sticle văpsite de ia conacu mare?… Un
boier, la fel cu boier Dinu, dar cu altfel de haine… tot boierești,
arăta femeii un trandafir, unul care-i plăcea mult Noricăi, dar nu
cuteza să-i atingă, abia să-i privească… Poate că tocmai din pricina
trandafirului aceluia n-aveai voie să te apropii de conacu mare?…
 Chipul bărbatului nu se vedea bine; numai părul lui sur și mina
lui albă, ca de femeie, care învârtea șnurul unui ochelar cu o singură
sticlă, pe când ochelarii Trânului aveau două… Norica auzea vocea
subțiratecă, alintată, a femeii, voce care semăna și nu semăna cu a
coniței… Un braț al bărbatului era trecut pe după umerii femeii, și
vocea lui sosea astupată la urechile fetiței, voalată, credea, fiindcă
totul era basm acolo; voalată și de auzul Noricăi, de emoția ei
atunci când privea oamenii misterioși din conacul interzis.
Vocea repeta: “Sigur, draga mea!… Cum vrei tu, draga mea!”,
și Norica pleca capul pe umeri, se silea să imite mișcarea lor dublă,
murmurând aceleași vorbe…
Vedea, auzea prin spaima de a face ceva nepermis, cu atât mai
nepermis cu cât în conac erau oameni adevărați, nu stafii; de ce însă
se ascundeau? Frica îi punea pe ochi pânza care o făcea să nu-i re-
cunoască bine, totodată îi travestea, din dorința nelămurită de a nu-
i recunoaște. Vrea să descopere în conacul mare oameni noi, fru-
moși. Închidea dinadins ochii, micșora auzul, crezând că astfel vina
de a se fi apropiat de locul neîngăduit se micșora.
…Erau imagini ce se formau acum undeva departe în amintire,
fără permisiunea lui Nory, care nu se întorcea spre ele, nu le
comenta; o întrebare singură se urca clar, îngăduită: “Ce vârstă să fi
avut copila care hoinărea în preajma unui conac misterios?”
 …Șase-șapte ani… ? Ideea unui copil de șapte ani, care ar fi fost
ea, stânjenea pe Nory: “Să-nu fii deplin conștient de tine?… Să nu fii
stăpân pe gând, pe faptă… Și, mai târziu, pe memoria lor?… Să fie
numai o umbră care mișcă în creier, un sunet mut, care pronunță
vorbe absurde, pe care, deși nu le recunoști deplin, le primești a fi
ale tale?…
Nory nu simțea nimic din gingășia pe care o dă altora ideea că
au fost copii mici. Nimic din alintarea de sine. Dimpotrivă, nu se
acceptă decât în forma ei de acum… Căci, deși acum trăia tot o fază
nouă, străină, nu-și da seama, ci se identifica cu minutul prezent.
Totodată, aci pe Izvor, alături de sora ei, fără de voie, ceva o trăgea
înspre trecut… Trecutul unui copil care era și nu era ea.
Pe trecerea timpului, scena cu trandafirii își schimbase decorul,
căpăta în amintirea copilei, deci și în memoria lui Nory, mari
preciziuni.
În adevăr, ambiția fetei administratorului Vasile năzuise la ace-
iași trandafiri pentru conacu doi, ca cei de la conacul boieresc.
Deoarece prindeau și prosperau anevoie, trandafirii trebuiau
reînnoiți. Soseau lăzi mari cât cosciuge, din care erau scoși cu rădă-
cina și coroană și boboci, spre minunarea Noricăi.
Conița sta ore întregi pe verandă, supraveghind, dând ordine
cu glas ce se ascuțea, apoi scădea, subt îngrijorarea de cel absent, și
iar se năsprea.
 Noricăi îi plăcea să privească, dar conița nervoasă o izgonea cu
glas acru, cu un: “Marș dincolo!… “ în spatele ei, fata scotea limba,
(da cu tifla, spre mulțumirea slugilor. Dincolo — adică la Trânii… fi
plăcea dincolo, dar i se ura, pe când aici, la conacul doi, fata se
distra din însuși duelul ei cu conița…
Alteori, de după un pom, privea cum conița și boier Dinu ad-
mirau cuviincios, de pe cerdac, trandafirii în sezonul când înfloreau
clopotele galbene, grele, parfumate, ale rozelor Niel. Ea, conița, ca
o gazdă, el, ca un musafir. Norica nu-i asemuia nici chiar atunci cu
amorezații misterioși care apăreau și dispăreau de pe veranda co-
nacului mare; pentru jocul ei îi trebuiau amândouă perechile.
Aci, în grădina cu ronduri din fața conacului doi, trandafirii se
anemiau repede. Norica credea că e din cauza stăpânei lor, că
trandafirilor le e conița urâtă ca și ei. Plantația era reînnoită, scena
se repeta: lăzile, pomișorii, scoaterea lor precaută…
Totul da Noricăi o impresie premergătoare de înmormântare,
căci nu văzuse încă nici una. Când apoi Norica asistase la prima în-
gropăciune, aceea a Trânei, o cotropise în chip absurd, în loc de altă
impresie, amintirea scenei cu trandafirii.
Așadar, pentru a evita ceremonia acasă la administrator, cu
grămada țăranilor la un loc, conița și boier Dinu așteptase apropie-
rea convoiului pe cerdac. Norica, pe care Trânul o îndepărtase din
casa mortuară, hoinărea prin jur; îi venise să râdă de perechea în
negru, ca de niște ciori înfipte pe balcon… Cosciugul Trânei îi păruse
la fel cu lăzile trandafirilor Niel, care stau legați în buchetul de
clopote galbene parfumate, depus de Cornelia pe sicriul mamei ei.
Cornelia plângea, dar puțin, cu grija de a nu-și roși ochii. Noricăi îi
părea rău după Trâna, dar se gândea că ar fi fost mult mai trist dacă
murea Trânul. Câțiva ani legase moartea bunicei ei de anotimpul
când înfloresc trandafirii Maréchal Niel. Transplantarea încăpă-
țânată a trandafirilor… pompa îngropăciune de clasa I-a la țară, la
care cei doi asistau de pe același balcon, perenitatea florilor
galbene și noțiunea vagă a omului pieritor, o asociere, o disociere,
salturi de paiață a spiritului vioi al fetei…
Totodată, spectacolul o nemulțumise și o mirase: transportul
pe brațe al cutiei de lemn, ce se legăna în călătoria problematică,
prohodul pe nas al popilor, decorul familiar și totuși schimbat. Ea și
cu Trânul, pe jos, după coșciug. Țăranii, la distanță, pe poteci la-
terale, totul la un loc, în mintea zburdalnică a fetei, presăra peste
griul colivei grăuntele de sare al unei batjocore… La un moment
râsese chiar, râsese amarnic și se ștersese cu mănuși noi, negre,
peste ochii umezi.
Trânul se uitase spre ea fără mustrare, prea trist, prea
indulgent.
…Trânul, pe care îl iubea și care o iubea mult, plecase cândva
de pe lume în lipsa ei și îi găsise numai golul în casă și groapa subt
verdeață, sus în deal, la păsări și la trandafirul roș. Scene ilustrate
pe un album vechi, niciodată încă răsfoit de Nory până acum.
…Deunăzi, doi ani totuși trecuți ca o zi, la moartea boierului
Dinu, tatăl ei, Nory avusese aceeași impresie. Înăbușită de un crep
scurt, pe care-i sălta din când în când ca să respire, Nory asistase la
ceremonia de înmormântare a boierului Dinu, pe același rând cu
Cornelia, rândul al doilea, pe care cele două îl alese instinctiv, ceea
ce le alăturase. Erau totuși soția și fiica mortului. “De contrabandă!
“ gândise Nory, fără protocol. Formalitățile îndeplinite ale cununiei
și adopțiunei nu contau pentru ea nimic, nu corectau nimic. Nory
susținea totdeauna că formele n-au nici o însemnătate, în înțelesul
tocmai al libertăței fiecăruia de a trăi cum îi place Totuși nu
îngăduia Corneliei a fi trăit cum avea plăcere, a fi făcut din ea un
copil nelegitim.
…Înapoia îndoliaților “de prim rang”, Nory se uita cu dispreț la
silueta plăpândă, acoperită stângaci cu voaluri prea lungi, o plictisea
distonarea Corneliei în asistența “selectă”.
Conița isteață de pe veranda conacului doi nu mai exista.
Mută, stângace, acum când, întins în lada raclei, acoperit cu jerbe
de roze de Niel, boierul cu tâmple sure n-o mai putea ține pe după
umeri. Cornelia se supunea unui destin de roabă. Un spiriduș iscat
lui Nory de mintea de atunci din copilărie făcuse în necaz coniții: “Ai
pățit-o!.” Pe Nory, cea de acum, o supăra vecinătatea Corneliei și
parfumul prea tare al trandafirilor galbeni. Un junghi mic o tăiase
prin creier: Ce vor fi căutat aceiași trandafiri!… Ce înseamnă tradiția,
repetirea gesturilor?
Înrudirea ei cu mortul, pe aceea n-o simțea, n-o putuse pricepe
niciodată decât ca pe un act de stare civilă prea proaspăt, prea tar-
div ca să nu-i pară improvizat. Rudenia cu conița o refuzase tot-
deauna toată ființa ei, și acum o groapă proaspătă mărea prăpastia
dintre ele: “Martorul principal a murit!” părea Nory că anunța într-
un proces pe “onoratul tribunal”, într-o chestie de tutelă.
Fără de prezența doamnei Dia, cu care pe atunci nu era încă
familiarizată, Nory, cu siguranță, nici n-ar fi asistat la ceremonie; nu
putea suferi înmormântările, și pe deasupra sta alături de o ființă
care o enerva din motive ascunse departe în conștiință. Numai
dorința, voința Diei o adusese acolo; început al sclaviei către sora ei
Spectatoare, Nory uneori își uita plictiseala, privind în jur.
“0 ființă admirabilă!” gândea de silueta sobră, statuară, a Die
Alături de ea, Cornelia, strâmtorată de prezența boierimei, nu-și
putea plânge lacrămile, nu nimerea să-și strecoare pe subt crepuri
mâna ce ținea o batistă cu bordură neagră, pentru a-și usca nasul
umezit.
Slujba era lungă, preoții, sobor. “Ce caut eu aici?” se întreba
Nory, sprijinindu-se când pe un picior, când pe altul. Un val de par-
fum Niel, mestecat cu esența smirnei, îi amintea iar de îngropăciu-
nea Trânei; nu băga de seamă că însăși evocarea trecutului explica
prezența ei acolo. Pentru a suporta spectacolul prezent, evoca altul:
îngropăciunea Trânei i se înfățișa aci, în umbra umedă a bisericei, ca
o zi plină de soare…
Amintirea de copilărie se suprapunea. Se transportaseră, urca-
seră, de la un loc, în trăsuri, ceea ce era o bucurie pentru fetița No-
rica. Îngropau pe Trâna la cimitirul ei favorit, din Gârla-de-Jos, și
fata credea că și Trâna se bucură de plimbare. După o apariție pe
balcon, boierul Dinu se retrăsese, socotindu-și obligațiile suficient
împlinite. În trăsura mare cu caii suri, sta Norica, la stânga coniței,
dreaptă, fudulă, potrivindu-și funda neagră a rochiței, gândindu-se
că Trânei i-ar fi plăcut alaiul — “ea care era ambițioasă”.
În cimitir, soarele ardea prea tare și pietrele străluceau parcă
înmulțite, pentru a face dovada că în țintirim la Gârla-de-Jos sunt
“monumente” — cum repeta Trâna adesea. Popa Niculae avea
odăjdiile cele mari, și țăranii haine de duminecă. Norica găsea că
cimitirul în ziua aceea arăta bine, mai ales că o vrabie se întrecea cu
isonul popei, lucru de care nu știa dacă trebuie sau nu să râdă;
hotărâse că e mai bine să fie serioasă, cum era totdeauna când
vizita cimitirul cu bunica ei. Cum nimeni nu plângea, căci Trânul
ținea capul ascuns în mâini, deci nu puteai ști de plânge sau ba,
nimic nu contrazicea starea plăcută de spirit a copilei Nora…
 Întoarsă din bizarele ei evaziuni, Nory observă că nici la
înmormântarea lui boier Dinu nu plânge nimeni. Cornelia plângea
sau nu plângea subt perdeaua voalului — slavă Domnului că nu
bocea iar pe Dia nu și-ar fi închipuit-o plângând, i-ar fi stricat
armonia. Ceremonie lungă, cu episcop…
Nory ascunse în mâini un ușor căscat și se întoarse iar spre
îngropăciunea Trânei, desprinzând acum fâșii comice: Cum abia
ajunse la conac, conița azvârlise rochia neagră, ca să nu fie urâtă…
Cum din fugă conița legase fetei Norica la gât o fășie de crep, ne-
voind a cheltui cu o rochiță nouă neagră, dar Norica bătuse din pi-
cior să fie îmbrăcată cu șorțul ei negru de școală… Copii desculți
făceau zarvă la poarta cimitirului, cel “cu grilaj și poartă de fier” —
se tot mândrea Trâna pe când trăia. Iată că intrase pe poarta de fier
cea mare, cea care nu era deschisă în fiecare zi . Trâna, păcat, avea
un bonet pus strâmb, ea care nu purta niciodată bonet, ci pălărie —
ideea unei pălării pe capul Trânei, în coșciug, făcuse pe fată să
surâdă.
Cu ochii fixați în vid, cu auzul gol de ce se petrecea în jur, Nory
se simțea obosită, gândea că ceremonia durează prea mult. Pe când
în casete ale memoriei se proiectau acuarelele luminoase ca pe o
carte pentru copii ale înmormântării Trânei. Mintea iar goală își
scutura lenea, îi aducea acum aminte de un alt mormânt, o movilă
cu iarbă, pe care sta înfiptă o cruce de lemn cu două inițiale argintii.
Acolo, subt movilă, fusese pus, după dorința lui, Trânul, în lipsa ei și
dintr-o răutate a cuiva — crezuse fata Norica. Dintr-o răutate,
deoarece baba Sița spusese că Trânul a lăsat cu limbă de moarte să
fie sub movilă, cât și să-i aducă fata la îngropăciune.
Conița… femeie rea, nu o adusese, deși fusese “cu limbă de
moarte” — cuvinte ce păreau chiar lui Nory, cea de acum, mărețe,
venind de la bunicul ei… Așadar, Trânul, pe care copila îl iubea atât
cât știa ea să iubească, plecase de pe lume în lipsa ei… Nory se
indigna retrospectiv; pe Trânu și-l alesese de rudă, se gândea și
acum la el ca la un bunic respectabil, către care anumiți oameni nu
fusese destul de respectuoși.
…La sfârșitul ceremoniei funebre a boierului Dinu Baldovin,
doamna Dia luase pe Nory de braț, o trăsese în față și, alături, pri-
mise condoleanțele asistenței. Mai târziu, Dia îi explicase ce frumos,
ce ordonat se face la străini acea defilare; Nory fusese gata să re-
plice că preferă cum se face la ortodocși, dar se abținuse. Sora pi
trăise mult departe de țară, și poate că de vină fusese tocmai
femeia frumușică de pe balcon — un necaz nou pe Cornelia cea din
trecut, cea care se interpunea în amintire între Dia și tatăl ei…
Printr-un salt absurd, Nory își amintea acum de înmormântarea
ciudată a Siei, fata buhavă a lui Lică, unchiul flușturatec al prietenei
ei Elena Drăgănescu…
 Elena!… Altădată nedespărțite, acum nici nu știa unde se va fi
aflând!… Fără regret, dealtfel… Aci pe Izvor, Nory nu regreta nimic…
…De pe divanul mic pe care se odihnise ea în fiecare zi dup5
dejun, Nory sărise în sus cu grija nu cumva adormise și întârziase…
În tot cazul, își simțea capul greu… și unde va fi ținut Cornelia
albumul vechi? De ce sta albumul la ea?
Pe vârful picioarelor, zbârlită la păr și la dispoziție, Nory trecuse
pe coridor și bătuse la ușa cu geam și perdeluță scrobită a camerei
Corneliei:
— Cine e? țipase un glas speriat, și un cap somnoros se ivise de
după perdea.
— Ce sari parcă s-a aprins casa?… Și, mă rog, unde ții dum-
neata albumul bătrânilor?… Nu cumva lipsesc fotografii?… Ale lor…
căci pe celelalte le poți păstra.
Cornelia sta posacă.
— Apoi dumneata totdeauna ai fost încăpățânată, adăogase
Nory o explicare fără logică, fără legătură vizibilă…
Între roaba veștedă ce-i sta în față și Cornelia, femeia frumu-
șică de la Gârla, deosebirea fizică ar fi putut înlătura orice apro-
piere; era pesemne o legătură nevăzută, deoarece Nory simțea
pofta permanentă să achite polițe vechi.
 Cornelia, fata unică a administratorului moșiei Gârlele-
Baldovinești, era modestă — arma ei cea mai bună. De câte ori
veneau musafiri, și veneau destui, mai ales în timpul vânătoarei,
Cornelia se ocupa cu gospodăria la conacu mare, se ocupa însă din
umbră, nu trecea dincolo de domeniul bucătăriei și al sufrageriei. În
sufragerie o văzuse și o plăcuse boierul Baldovin, venit să
inspecteze masa de douăzeci de persoane.
Nici după ce devenise amanta boierului, Cornelia nu pierduse
un fel de candoare care-i amăgea asupra greșelei lor; Cornelia era
lipsită de orice altă pretenție decât cea de a fi iubită: plângea,
râdea, avea capricii, dar numai pe tema amorului. Se întâmplase
bine, deoarece orice exigențe ar fi stârnit lui Baldovin mustrări de
conștiință, o conștiință destul de scrupuloasă, deoarece era văduv,
liber, avea însă o fiică, o mică stăpână, pe Dia.

Pe atunci, Cornelia avea douăzeci și unu de ani și refuzase câ-

teva cereri în căsătorie destul de bune. Frumușică, fragedă, era ui-
mită de atenția ce i-o dase boierul, mândră de origina nobilă a
amantului ei, fără nici un scrupul, dimpotrivă, temperament de
amantă și de roabă, se credea femeia cea mai norocoasă din lume,
cu o singură umbră: existența fetiței lor Nora; egoism, gelozie, dar și
dezinteresare, căci orice altă femeie în locul ei ar fi dorit să-și lege
amantul boieresc printr-un copil; dimpotrivă, Cornelia ascunsese
sarcina mult timp, de teama, e drept, a tatălui ei, cât și de teama de
a nemulțumi pe Dinu, boierașul scump.
Dinu Baldovin ocolise cu grijă primejdia unei paternități “pe de
lături”, se bizuise pe Cornelia pentru a o evita, și accidentul îl
supărase. Văduv, respectuos încă după ani de memoria nevestei, cu
o fată măricică, pe care o iubea tot cu respect, Dinu Baldovin avea
principii; nevasta lui fusese o boieroaică de neam mai bun ca al lui și
care adusese o avere mare în bani și pământ. Baldovineștii erau o
sfoară de moșie în mare parte împădurită, pe când Gârla-de-Sus și
Gârla-de-Jos erau grânare bune și întinse.
Administrarea lipsită de energie a lui Baldovin și un talent
pronunțat de a cheltui fără să numere compromise cu încetul ave-
rea, care aparținea mai toată fiicei lui minore. Baldovin mai avea și
prejudecăți; legătura cu fata administratorului pe însăși moșia
moștenită de la nevastă îi părea un păcat pe care-i corecta ținând
pe Cornelia cât mai ascunsă, de frica lui Dia, mai ales.
Dia era o copilă serioasă și care își juca rolul de “șef al familiei”
cu gravitate și cu talent precoce. Toate prejudecățile, toate
sentimentele lui mai alese, boier Dinu le concentra asupra fiicei
unice; nu cruța pentru ea nici o cheltuială. Stângaci în echilibrarea
unui buget, risipitor pentru fiica lui Dia, când era vorba de viața lui
de clubman era galant cu prieteni, galant la joc de cărți, cu oricine
în orice împrejurare; Singura economie i-o înlesnea Cornelia, cu
lipsa ei de pretenții, care-i satisfăcea astfel scrupulele bănești
laolaltă cu cele morale. Boier Dinu avea, e drept, o amantă, dar o
amantă model.
Copilul adulterin fusese pentru Dinu Baldovin o catastrofă, atât
cât îi puteai atribui alte sentimente decât pe cele mai moderate. Nu
că ar fi preferat un băiat, ar fi fost încă mai supărător. Cornelia îi
anunțase nenorocirea cu teamă, tremurând, și el o primise cu
surprindere și răceală; nu cutezase însă a sfătui un avort, de teamă,
cât și din lipsă de inițiativă. O salvare de acest fel o așteptase însă
de la Cornelia și de la părinții ei, dar nu venise; un moment îi
bănuise a fi interesați, dar bănuiala n-avea reazăm și se risipise
lesne.
Dinu decisese a socoti copilul ca unul pe care Cornelia l-ar Ii
putut avea în afară de el; firește, înainte de a-i cunoaște; se recuza
astfel, cu avantagiul de a nu putea acuza pe nimeni, atitudine ce
coincidea cu firea lui timidă, dulceagă, totodată egoistă, uscată.
În afara moșiei, secretul fusese bine păstrat; scandalul lovise
numai pe administrator și pe nevasta lui, care primiseră situația
nevoit, dar anevoie. Domnul Vasile era un om cinstit, religios și avea
demnitatea lui modestă, până atunci neclătinată. Coana Elisa beta
avea ambiție: fata lor unică, o frumusețe de fată, îi necinstise cu
boierul, un boier care până atunci se arătase așa de treabă .
 Boierul era văduv și ar fi trebuit s-o ia de nevastă… Amândoi
bătrânii se resemnaseră, dar umiliți, mâhniți, fiecare în felul lui. Nu
era nimic de făcut, un copil nedorit tuturor venise totuși pe lume.
Coana Lisabeta era fată de moașă și pricepută în leacuri, pe
vremuri leacurile le cercase ca să capete un băiat, căci la țară u”:
singur copil nu era destul pentru un gospodar; acum Cornelia,
odorul unic al bătrânețelor lor, mărturisise prea târziu și căpătase
toi o fată, și încă una din flori.
Dinu Baldovin clădise încă dinainte conacu doi, cum îl botezase
oamenii ogrăzii; îl clădise anume pentru a izola pe Cornelia
deopotrivă de sat, de părinți și de conacu mare.
Nou-nouț, conacu doi slujise bine; deși nemulțumit, boierul
Dinu se purtase blajin, suportase nașterea Noricăi ca pe unul din
accidentele inevitabile ale vieței, se resemnase, căci nu putea suferi
necazurile, le izgonea din minte și din suflet, de aceea creșteau în
voie, cum crescuse și mica Nora și datoriile bănești.
Baldovin iubea pe Cornelia și nu-i purta pică, dar îi lăsase în
seamă copilul, nu-și luase nici un moment rolul de tată; nu știrbise
nimic din ce se cuvenea fiicei lui legitime, Dia. Totodată avea o gra-
titudine pentru Cornelia, care nu-i încurcase mai rău încă socotelile
cu un băiat; un băiat și-l dorise cândva Baldovin, pentru multe mo-
tive, și nevasta lui murise cu el în pântec; un fiu nelegitim însă a fi
agravat situația. Cam de așa fel era ortodoxia boierului Dinu.
 Cornelia nu ar fi vrut nici un copil pentru atâtea motive; pentru
ten, pentru talie, pentru a rămâne singură în dragostea boierului;
era impresionată de accident, de răceala arătată de blândul ei
domn; atunci când oricare alta ar fi crezut că a pus un laț de gâtul
bărbatului, ea plângea, avea remușcări, nu se putea libera de res-
pectul pentru stăpân; amorul lor, decent prin cuviința lui Dinu, era
decent și prin timiditatea ei, agravată încă de conștiința unei greșeli
către Dinu, acum, când o fetiță le încurca socotelile. A-i spune lui
Dinu pe nume, a-i tutui, a-i dezmierda jena încă pe Cornelia, după
atâta timp trecut, și îi da farmec. Prezența copilei o despera însă, o
făcea să plângă, să aibă capricii, toane.
La nașterea Noricăi, boier Dinu, solemn și nefericit, chemase la
curte pe bătrânul Vasile, zis și Vasiliu, și, de la bărbat la bărbat, u
vorbise de Cornelia și de copil. Fusese pentru Baldovin un demers
anevoios, umilitor; legătura lui o vroi și o credea un secret, căruia
nașterea unui copil îi furase taina; deși turburat, Dinu se arătase tot
boieros și, cu răceală, explicase bătrânului că ar dori să facă
vânzător Corneliei conacu doi — ceea ce n-ar fi fost așa de lesne, de
aceea chiar, până la urmă, renunțase. Ii mai spusese bătrânului că
întreținerea celor două, mama și copila, îl privea; creșterea copilei
privea însă exclusiv pe… domnișoara Cornelia… — nu știuse evita ri-
dicolul cuvântului “domnișoară”… Mama va trage consecințele…
Pensiunea lunară o va da prin bătrân… Boierul Baldovin pre-
scurtase, răsuflase, se socotise achitat.
Bătrânul Vasile nu clintise, ascultase resemnat, aprobase prin
tăcere, așteptase un cuvânt din inima, care nu venise. Întrebase da-
că el și nevasta puteau socoti fata ca pe nepoata lor, sluji de nași, și
luă la ei copila cu doica, deoarece Cornelia nu putea alăpta — de
fapt nu vroia.
Pus în fața unor probleme practice neplăcute și la care nu se
gândise, Dinu aprobase, se roșise, căci purtarea, cât de
respectuoasă, a bătrânului conținea un blam. Refuzul Corneliei de a
alăpta îl mulțumise într-o pudoare, dar și într-o voluptate; Cornelia
singură, fără scâncet de copil în preajmă, rămânea neschimbată,
plăcută egoismului lui.
Satul, firește, aflase, dar nu cârtise, ba chiar socotise că
întâmplarea era de cinste pentru neamul administratorului pe care-i
iubeau fiindcă nu era aprig ca alții. Boierul era și el destul de bun și
avea drept să-și ia o ibovnică pe plac, și mai bine una de-a lor decât
cine știe ce pațachină de pe la șantan, care să se țină mare, cum
devale, la Mărculești, unde pălmașii erau prigoniți de o aia.
Se găsise în sat o doică tânără și sănătoasă, căutată de doctori
până în cerul gurei, fetița însă de la șapte luni arătase un dezgust
așa de stăruitor pentru metoda de nutriție, încât Trâna cu femeile o
înțărcase cu lapte de capră.
 Cornelia arăta puține aptitudini materne; însuși boier Dinu,
care se temuse să nu aibă pe tema asta plictiseli, căuta acum să o
educe spre nobleță de a fi mamă; nu admitea ca odrasla lui să fie
oropsită; decisese că doica cu copilul vor face vizite regulate la
conacu doi și, când întâmplarea făcea să fie și el de față, binevoia a
atinge cu două degete scutecele. Păcat că era așa de negricioasă și
urâțică și țipa de cum te apropiai; deși doica jura că așa sunt toți
“copchiii”, Dinu nu-și amintea pe Dia, fiica iui, decât ca pi o păpușă
grațioasă și cu glas armonios. Timpul trecea, și Norica nu se
înfrumusețea, dar era vioaie, comedioasă, ceea ce făcea pe boier
Dinu să se mire în rarele ocazii, căci Cornelia manevra cu șiretenie
ca să le evite întâlnirea.
Nu! Vădit, fetița nu era frumoasă și nu semăna cu nici unul din
ei doi; se vedea însă de pe ochii ascuțiți că va fi deșteaptă, ceea ce,
firește, venea dinspre el, deoarece nici Cornelia, nici părinții ei nu
erau prea inteligenți. Aprecierea nu micșora pe Cornelia, căci o
femeie frumușică în patul unui văduv era lucru scuzabil și inofensiv,
una prea isteață ar fi fost fără scuză și mai primejdioasă, credea
boier Dinu, scrupulos. Vioiciunea însă a fetiței, pe aceea nu știa
dacă trebuie s-o atribuie vreunui Baldovin; el era liniștit, apatic
chiar, ceea ce credea a fi semnul distincției.
Dacă Trânul era timid, Trâna sfioasă, Cornelia stângace și ipo-
crită, apoi boier Dinu, nu acolo între ei, ci pe planul vieții lui măr-
turisite, fusese timid în fața nevestei lui, boieroaică înfumurată si
aspră, timid în oficii publice, timid în fața fetiței lui, Dia, care îl trata
cu apucături protectoare.
Dimpotrivă, musafira nedorită creștea în vârstă, dar și în în-
drăzneală, nu părea a semăna cu nimeni, avea o fire pe cont
propriu, cu care se născuse parcă din precauțiune sau din
resentiment; când înțelesese întâi că se vorbește de asemănări,
privise pe cei din jur cu o strâmbătură de refuz; nu vrea să le
semene; dealtfel, cei care discutau asemănările erau numai slugile,
ceilalți se resemnase.
Îngrijită bine de bătrâni, fata rămăsese totuși secretul rușinos
al familiei lor oneste. Deși purtarea Corneliei îl zdrobise, administra-
torul Vasile iubea totuși nepoata. Mai înăcrită de cele întâmplate,
coana Lisabeta o îngrijea cu de-amănuntul, se necăjea să o învețe a
fi ordonată, îi spunea “matale”, expresie străină de loc, căutată,
găsită pentru a se potrivi cu amestecul de respect și înstrăinare ce-l
purta copilei…
Basm la care nu se mai gândea de mult nimeni. Copilărie pe
care Nory poate dinadins căutase a o înlătura și reuși așa fel că ui-
tase cu adevărat și acum abia liniștea de pe Izvor, prezența Diei și
femeii slabe, care gospodărea pentru ele două, spărgea încet blocul
întărit cu infiltrare de aduceri-aminte.
 …Nory, în ziua aceea, privea în sus cerul senin, grăbea pasul
spre casă, acel home oarecum fabulos; e drept că sta acasă tot așa
de puțin ca înainte; ca și un bărbat, avea treburi încoace și încolo; la
ocupațiile ei obicinuite se adăogase procesele lichidărei averei
Baldovin, grija imobilelor, a impozitelor, reparațiilor, vânzărilor; pe
toate le pricinuise neglijența boierului Baldovin, pe toate Nory lé
rezolvase cu zel, cu pasiune, numai pentru sora ei Dia; la toate se
mai adăogau și comisioanele cu care o încărca Cornelia, pentru
bunul mers al gospodăriei. Cornelia nu era în stare decât să țină
cratițele de coadă, iar Dia nu trebuia să se resimtă de nimic de nimic
alt — credea Nory, cu respect pentru secretul Diei și cu o exaltare
care, numai către Dia, înlocuia scepticismul ei. Când se gândea că,
acum trei ani înainte, refuzase să se mute în aceeași casă de pe
Izvor, refuzase categoric, deși zăcea acolo bolnav de inimă boierul
Dinu Baldovin, tatăl ei, pare-se. Boierul Dinu nu locuia singur, ci
împreună cu scumpa lui tovarășă Cornelia — acela era mai ales
motivul pentru care Nory își repudia tatăl, un tată proaspăt
dobândit, și de care până atunci nu simțise nici o nevoie.
Dimpotrivă, Dia Baldovin, reîntoarsă din Elveția în grabă, che-
mată de tatăl ei, care o păstra într-un loc de preț din suflet, pleca
zilnic din casele de pe Plantelor, casele lor de familie, pentru a ve-
dea pe bolnavul drag, a-i îngriji alături de Cornelia, pe care o trata
cu bunătate, cu recunoștință chiar. Ea, Dia, nu trădase oare de două
ori pe tatăl ei? Îl trădase pentru Madó, guvernanta ei dragă, îl tră-
dase pentru cellalt… Ii era datoare indulgență.
Dia ceruse ca pe o favoare tatălui ei bolnav să se cunune, să-și
legitimeze concubinajul vechi, admis, să desăvârșească astfel situa-
ția socială a lui Nory, pe care, tot după stăruința ei, o recunoscuse
încă mai demult. Dia socotea asanarea familiei ca necesară; avea
vederile ei, care erau ale lui Madó, vederi pe care totuși le
nesocotise o dată, numai o dată, și plătise scump… Era secretul pe
care Nory își închipuia a-i ști, care o pasiona, fără să cuteze a vorbi
vreodată sorei ei. Secretul de iubire al Diei. Pe ea, Nory nu se
socotea în rândul celor ce au secrete; trecutul ei, neexplorat de alții,
îi rămânea străin, indiferent, în afară de capitolul unic al Diei.
Curioasă, cu nările larg deschise pentru a mirosi de la depăr-
tare noutatea, scandalul, era ca un coș fără fund unde oamenii își
depuneau tainele. Deși flecară, totuși, în felul ei, discretă: “Pe o
ureche intră, pe alta iese!” O confidență lăsa loc alteia; în clasatorul
memoriei se acumulau dosare, pe când de pe buze nu se prelingea
decât spumă. Despre ea, oameni care îi pronunțau numele cu fami-
liaritate nu știau că și numele acela e recent, că îl datora sorei ei. Ea
însăși credea că n-are nici o poveste; iar în ce privește numele, de
când se știa, o chemase tot Nory Baldovin, așa îi plăcuse să se
cheme și așa fusese: “Eleonora Baldovin” — o striga directoarea
orfelinatului, deși în registru sta scris Eleonora Vasiliu. “Baldovin
Nora” — o chemau, la fel, profesoarele și colegele.
La orfelinat, o dusese cândva conița, o femeie căreia trebuia
apoi să-i zică mămița… o dusese din răutate, după moartea Trânei,
ca să scape de ea, și fetei îi păruse bine. Pe boierul Dinu pe-atunci u
apăra de orice vină… Conița cea frumușică și proastă o depărta din
gelozie de boierul frumos, care se purta și vorbea cu ea așa cum te
porți cu o cucoană, nu cu un copil! Erau pe-atunci gânduri de copil
precoce, dar și naive, malițioase, dar și amărui, și, mai ales, o
babilonie în ce privea raporturile între ei, a oamenilor ce-i stase în
jurul copilăriei. Multă vreme fetița Nora își amintise o discuție
dintre mămița și boier Dinu cu privire la orfelinat, și-o amintise cu
parapon asupra femeiei răutăcioase care îi îndrumase fără voie to-
tuși viața pe șina cea bună a învățăturei, pe când indiferența boie-
rului Dinu ar fi lăsat-o fără lumina învățăturei, fără destin, fără nici
un Dumnezeu…
Ceea ce dezvoltase în ea amestecul de curiozitate și discreție,
geniul confidenței, se datora poate împrejurărilor secrete ce-i înso-
țise copilăria, deși nu se preocupase de ele.
Nory, cea de-acum, nu vindea tainele nimănui, împărțea numai
ca pe-o amăgire moneda lor măruntă. Tainele, otrăvurile traiului o
interesau, dorea să le afle; pe socoteala însă a celor ce erau curioși
se distra, inventa pentru ei vești grotești, senzaționale, lesne dez-
mințite de alții și de ea însăși, palmă dată indiscreților.
Ani întregi Nory nu fusese pusă deslușit în fața trecutului și
originii proprii și nu dusese nici o lipsă. Când se trezise față în față
cu secretele ce o priveau, prezența, amestecul sorei ei Dia le tem-
perase, le transfigurase. Pe doamna Dia o primise de soră prin gust,
ca pe o favoare neașteptată a norocului; admirația ei se oprise asu-
pra unei ființe, nu asupra unui fapt. Convoiul supărător, ridicol, al
“recunoașterei”, al “bietei orfane”, al căsătoriei de ultimă oră a Cor-
neliei se strecurase numai grație Diei; prin ea Nory se prinsese cu un
fir de mătase de rădăcinile pe care înainte le smulsese fir cu fir,
înlocuite cu bunul plac, cu o formulă proprie, care începea și se
sfârșea cu sine… Până atunci, până când cunoscuse pe Dia, peripe-
țiile stărei ei civile fusese incidente enervante sau comice, pe care
nu le putuse dramatiza, deoarece nu-i pricinuise nici un rău, le
nesocotise până la evenimentul care o aduse pe Izvor, alături de
sora ei și de Cornelia — ca accesoriu.
Cu trei ani înainte, propunerea de a locui cu boier Dinu și cu
mămița fusese tot o sugestie a Diei care pleca pe timp
nedeterminat în Elveția… O refuzase, și, iată, după trei ani, o
scrisoare a doamnei Dia — nu avea pe atunci încă familiaritatea cu
ea, mai ales nu în gând, căci în prezență era nevoită a-i spune pe
nume — o scrisoare îi dase însărcinări privitoare la întoarcerea sorei
ei, la conviețuire, cu o autoritate pe care, de mirare, Nory o primise
ca firească…
Tot atunci aflase de aiurea că sora ei Dia ar fi fost logodită și că
logodnicul murise în împrejurări dramatice.
Fapte fără ordine cronologică, fără preciziuni… Printr-o altă
scrisoare scurtă, Dia își anunțase întoarcerea definitivă. Nory
avusese un șoc, căci în convingerea ei exilul Diei îl socotise pe toată
viața, din pricina dramei, a morții omului iubit. De ce Nory, tot-
deauna sceptică, devenea romantică în ce privea pe sora ei?
Dia însăși socotise exilul ei fără de termen; Nory fusese cea
care îi provocase întoarcerea, prin trimiterea de conturi, prin lămu-
rirea unui dezastru financiar. Deprinsă cu hotărâri repezi, cu soluții
practice, decise că se va reîntoarce de nevoie pe locul de unde o go-
nise o dramă sufletească, dar nu cea bănuită de Nory.
Se va reîntoarce, rupând însă cu tot ce o lega de trecut, va
locui în fundul unei case din mahala, cu alt decor în jur, cu alte ființe
Decorul conținea pe Nory a căreia fire și ale căreia servicii le
prețuise… Mai conținea și pe Cornelia, văduva palidă a tatălui ei, pe
care Dia o socotea inofensivă. Nory, în emoția ei, se oprise distrat,
ca asupra unui incident displăcut, nu decisiv, în ce privea pe
Cornelia — decisiv fusese numai evenimentul conlocuirei cu sora ei.
Astfel, trăiau acum laolaltă trei femei singure, fără bărbat în
preajmă.
 Copilăria lui Nory! Cornelia… Mămița… Conița!… Una și aceeași
ființă! Gospodina uscățivă de pe Izvor, umilă și posacă, era oare cu
adevărat devenirea fetei frumoase și mofturoase a adminis-
tratorului Vasile, amanta scumpă a boierului Baldovin? Nory n-c
putea identifica în trecutul depărtat, uita că până deunăzi o
renegase, că refuzase a locui cu ea… Cât despre a o recunoaște ca
mamă! Dacă pentru alții era neapărat necesar să ai părinți — lucru
de care Nory până atunci se dispensase… Dacă neapărat, deși cu
întârziere, trebuia să ai părinți, atunci ea nu-și recunoștea de părinți
decât pe Trânu și pe Trâna, bunicii cei ce-o crescuse din leagăn. Își
credea dreptul a-și alege părinții.
Da, își amintea acum că în copilărie a făcut parte din proprie-
tatea rurală a boierului Baldovin, ca și grânele, hambarele, trăsurile
și caii. N-o poreclise oare argații: “Mânza”? Și nu se supăra; caii îi
erau dragi și, e drept, zburda, zvârlea ca un mânz.
Moșiile, și argații, și caii, și ea însăși erau proprietatea boieru-
lui Dinu, așa era pe-atunci pentru ea sensul nelămurit al lucrurilor…
Piaza-rea în mersul lucrurilor era conița, mămița — prea multe
nume și nici unul valabil. Tot în trecut era și orfelinatul.
La orfelinat se deprinse lesne, îi plăcuse fiindcă toată lumea se
purta cu ea frumos, dacă însă ar fi fost altfel, dacă i s-ar fi făcut vreo
măgărie, ar fi răspuns la fel. Era bătăioasă, avea gata pe buze
cuvântul usturător pe care la Gârla, mai adesea, îl înghițea. La
orfelinat o iubeau cu un fel de teamă, și ea, cu lipsă de logică, nu se
temea de nimeni, de nimic. Cancelaria o proteja; într-o instituție de
gratuitate sau de pomeni, pentru ea se plătea; un domn nobil,
bogat, se ocupa de ea. Fusese aleasă la cancelarie, unde ținea în
ordine registrele și cataloagele, ținea însă în orice ocazie, curajos,
partea fetelor, nu a direcției.
Elevă bună, fire îndrăzneață, își crease popularitate; acolo
unde fiecare avea o poveste tristă sau nici una, ea părea că are o
poveste veselă; orfanele vedeau în Norica întruchiparea fetei cu
“familie”, deoarece la două-trei dumineci mămița sosea în
cancelarie cu provizii; așadar, Nora avea o mamă, și încă una bună,
căci “ducea ceva”, era acolo certificatul cel mai valabil.
Pentru Norica însă mămița și proviziile n-aveau valoare; ea se
lăuda cu Trânul și Trâna, care deveneau în povestirea ei un fel de
latifundiari, de șefi de familie, iar numele de Vasiliu și Baldovin se
asociau într-un chip arbitrar și totuși logic… Mai ales fata se valora
prin firea ei îndrăzneață, nepăsătoare, fățișă, ceea ce înlătura orice
suspiciuni.
La orfelinat, Norica scăpase de veșnicul “stttt!” al mămiței,
scăpase de ascuns prin colțuri la venirea cuiva, răsufla în voie, uita,
trăia numai momentul de față. Pentru Norica, vizitele mămiței nu
erau tolerate decât grație proviziilor ce le aducea, ce se cuvenea să î
le aducă. Pentru a prescurta vizitele se prefăcea ocupată, pretexta
de preferință lecția de aritmetică, știind că cifrele erau de pe atunci
sperietoarea Corneliei.
Cornelia nu protesta, ea însăși se achita de o corvoadă. Când
era întrebată de boier Dinu, rar — căci Baldovin se opusese, firește
slab, ducerii copilei la orfelinat — răspunsul grăbit și sumar al Cor-
neliei suna: “Foarte bine!” Când o întrebau bătrânii, Cornelia suspi-
na: “Copiii sunt ingrați!” formulă fără substrat sufletesc. Bătrânii, la
fel cu boierul, nu cereau decât: “Să aibă fata tot ce-i trebuie”.
…Pentru eleva Leonora Vasiliu, zisă Baldovin, conacu doi, unde
se născuse și în preajma căruia copilărise, devenise la școală un
decor al trecutului, pe care-i specula în povestiri despre splendorile
vieței la moșie, cu care îi plăcea să-și uimească camaradele. Intre
pereții triști ai unui orfelinat, Nory trăia vesel și răspândea veselie.
Vacanțiile erau trecute la Gârla; acum însă Norica era elevă, o
demnitate, deoarece însăși mămița o trata mai bine ca înainte și îi
poruncea mai rar să facă așa sau altminterea.
La conacu doi, dejunul, tot anost cu mămița, era plăcut numai
când lua parte și boieru Dinu, fiindcă atunci nu era întrerupt de
observații și toane; școlărița Nory se simțea însă stânjenită, se în-
treba acum când să intre sau să iasă, ce să spună și ce nu, începea a
cumpăni, a trece prin sită și, plimbându-se monoton printre ron-
durile de flori, se simțea bătrână.
 “S-a făcut mintoasă, dar e fără inimă? * o judecau la bucătărie,
acum când se întorcea de Ia școli, de la oraș. Subt indiferența fetei
se ascundea pesemne o stânjenire pentru familia ei, compusă, afară
de Trânu, din “străini”. Pronunța anevoie “mămița”, nu-i convenea
să spună boierului Dinu “nene” — căci așa era “ultima modă”, ex-
plicase Norica babei Safta, care clătinase din cap. Bucătăria îi era
fetei tot plăcută și era încă prietenoasă cu slugile, ele însă, mai pu-
țin; aveau porunca să vorbească frumos cu domnișoara, poruncă
de-a dreptul de la boier, și teama le închidea acum gura asupra
subiectelor periculoase, nu mai dau drumul la reflecții asupra
stăpânilor, se pierduse deci ceva din farmecul bucătăriei.
Norica avea și ea mai mult ifos, îi cășuna uneori să facă pe
stăpâna, i se năștea sentimentul nou al demnităței, al distanțelor,
umbla încă cu lingura prin oale și tigăi, își lua încă aperitivul pe masa
de lemn a servitorilor, din mâncarea lor, dar cu aere de stăpână. De
ce era sau se credea a le fi stăpână nu cerceta însă. Poate că se
credea superioară tuturor, fiindcă venea de la școală, afară de
“nenea”. Spunea “nenea”, cu ceva emfază, ca pentru o înrudire de
departe, dar măgulitoare; dealtfel, a-i chema “boier Dinu” i-ar fi
părut acum prea familiar sau subordonat; cercase pe limbă un
“domnul nenea”, repede ridiculizat de ea însăși; în orice chip, era
mai puțin obraznică, mai puțin răutăcioasă.

*
În textul de bază: nemilostiv.
 Pe trecerea anilor, vacanțele sufereau modificări: citea, se
plimba alene, cugeta, se credea o domnișoară venită în vizită sau o
studentă venită de la oraș la moșia unor rude apropiate; se convin-
gea, își trăia o biografie compusă la școală, pentru fete! Rudele ei
murise și ea căuta urmele lor — era versiunea zilelor de melancolie
Asupra proprietăței moșiei Gârla, erau în mintea Noricăi reticențe,
erau și puncte de aderare cu adevărul:
“Eu mă duc de vacanță la moșie!” spunea cam de sus
colegelor, orfane fără de moșii… Se corecta repede, promițând a le
scrie și împărțind generos conținutul întreg al pupitrului: condeie,
creioane, caiete, sugative… mapă, cărți… Prrr!… “Mie îmi cumpără
altele noi!” zicea cam ireverențios ca formă, milostiv” ca fond.
Deși auzea vorbind de secetă, de pagube, de impozite și
datorii, cei ce aveau a cheltui pentru ea nu-i inspirau milă, și cel de
care avea milă, Trânul, acela un instinct o făcea să simtă că
pagubele nu-i atingeau de-a dreptul; îl simțea a fi parazit, ca ea
însăși; Trânul însă era parazit cu scrupule, de un fel pe care copila
nu le bănuia încă; era, dimpotrivă, lipsită de scrupule, fără a-și
bănui încă drepturile.
Pentru vanitate, vacanțiile la Gârla erau plăcute și, în orice
chip, puteai citi și te plimba în voie; mai erau și alte plăceri: trăsura,
caii…
 O singură dată conița… mămița… reușise să-i facă impresie și
anume atunci când o văzuse pentru întâia oară călare, însoțită de
boier Dinu. Simțise gelozie, dar și un amestec de mândrie oarecât
filială și de respect, adică tocmai ce-i lipsea ei de obicei. Un respect
pe care avea să-i păstreze în viață pentru orice “reușită” și o
satisfacție indirectă, “de mâna stângă”, a gustului pentru lux și con-
fort. Satisfacție pe care avea să și-o ia în viață de la alții, tot pe de
lături, prin fraudă, prin adopție și prin acaparare.
…Se apropiase atunci de cei doi călăreți, și prezența ei nu Ic
păruse inoportună; pregătită a căpăta o mustrare, gata a face o gri-
masă drept scuză, spre mirarea ei, mămița îi surâsese,
dezmierdând-o pe umăr cu cravașa, iar boier Dinu o întrebase dacă
îi plac caii și ar vrea să călărească. Răspunse impetuos:
— Da!
— Câți ani are? Întrebase boierul și hotărâse că peste un an va
călări.
Norica nu găsise termenul de un an prea lung, deoarece deci-
sese pe loc că va spune la școală cum a călărit în chiar vacanța asta:
totodată văzuse cu plăcere o umbră pe fața frumușică a coniței… a
mămiței, o umbră de gelozie crezuse — și așa chiar era.
— Are gusturi boierești! constatase însă boier Dinu, și Cornelia
se roșise măgulită, deși nu era tocmai un compliment.
 Mai ambițioasă, fata, din instinct, se îmbufnase și decisese că
nu va călări. La anul uitase paraponul și luase lecții regulate de că-
lărie cu antrenorul de la herghelia cam pustie, cam lâncedă, a boie-
rului Dinu. Tot la moșie mai era plăcerea scrisorilor trimise și pri-
mite de la colege…
…Scrisorile Noricăi erau scurte, cu descrierea sprintenă, dar și
umflată, a unor evenimente jumătate închipuite: vizite de vecini,
excursii… Din ele lipsea total modestia și orice urmă de stânjenire,
de scrupul…
…Prin ce proces ciudat prezența Diei aducea lui Nory în minte
un trecut până atunci inexistent? Pe când prezența Corneliei îi
pricinuia o neplăcere constantă, aceea fără de evocări.
…De câte ori se întorcea acasă pe Izvor, Nory se împiedica
regulat de o piatră ușor săltată a pavajului; se lovea apoi în talpă,
unde avea o întări tură dureroasă: “O fi gută!” suspina, dar nu lua
nici o măsură. Se indigna în schimb pe primăria sectorului respectiv,
care nu repara trotuarele, și reaua ei dispoziție se strămuta de la
autoritățile municipale asupra Corneliei, care, desigur, iar e ne-
răbdătoare… care, sigur, iar o să invente că-i lipsește ceva… care…
care… care…
Mămița! Conița! Cornelia! Ele nu se confundau într-o singură
persoană decât prin ostilitatea lui Nory către o ființă anume.
 La aceeași oră la care Nory grăbea spre casă, Cornelia, în bu-
cătăria cochetă ca un budoar de porțelan și de alămuri, privea fără
astâmpăr pendula deasupra dulapului, pregătind un sos ce trebuia
făcut în ultimul minut, frământându-se nu cumva sosul și cu Nory să
nu coincidă; exactitatea doamnei Dia era sigură. Ca și Nory, dar în
felul ei, Cornelia purta cea mai mare grijă Diei, care îi ceruse să o
cheme pe nume, ceea ce îi era greu; uneori, cerca cu glas slab, fată
de Nory însă și sub privirea ei aspră, Dia rămânea “doamna”.
Cornelia manifesta respect și recunoștință pentru cea pe care o
socotea adevărata stăpână a casei, și i le dovedea prin sosuri și
soufflé-uri pregătite la punct; mai avea însă și altă stăpână, pe fiică-
sa Nora, care se purta cu ea cum te porți cu un câine — credea.
Fără de doamna Dia, nu i-ar mai fi trebuit Corneliei viață: Ce ar
fi făcut singură cu Nora, acum când el murise?… Așa fusese fata asta
de mică — rea. Ani întregi n-o mai văzuse, dusă prin străini… Pe
străini îi iubea… Pe ea o trata ca pe o slujnică… Dacă el, din cer, ar fi
putut să vadă!
Din teama dejunului stricat, Cornelia își împrospăta necazul pe
Nory: “Ii crești, îi înveți, și când au ajuns ceva… ! Bine vream eu să n-
am copil!… Știam eu!… Altfel ar fi fost dacă era băiat!… Clătina capul
în gândul respectului ce i-ar fi purtat băiatul, la gândul rochiei noi,
pălăriei, paltonului ce i-ar fi cumpărat, ca și tatăl lui, Dinu al ei.
Ideea unui băiat în locul lui Nory îi era prielnică, fie că numai în
închipuire.
Când născuse pe Nory, avea douăzeci de ani, acum avea vreo
cincizeci și patru… Nu arăta bătrână, ci veștedă; își pierduse încă de
pe la treizeci de ani frăgezimea, apoi se ofilise timpuriu, ca ță-
rancele, deși nu avusese traiul lor necăjit. Ele se veștejesc de aer, de
soare, de vânt, ea se ofilise la umbră, după geamuri de verandă; așa
ofilită, păstrase un chip încă dulce, încă tânăr, atât cât trăise Bal-
dovin, moartea lui ucisese însă tot în ea; își rumega acum otrava, se
înrăia; bună nu fusese niciodată, dar fusese pisicuță ce toarce; pe
vremuri încrezută, încăpățânată, acum o îngenunchea nevoia.

Se închinase unui singur om, își disprețuise părinții, îi fusese

rușine de ei și nu mai călcase pragul căsuței din sat, ca și cum, dacă
ar fi părăsit pe un ceas măcar conacu doi, casa dragostei s-ar fi
risipit ca de fum. Egoismul și răutatea îi erau pe atunci circumscrise
la părinți, la argați; se topeau față de străini și, mai ales, de
boierașul ei; el îi da pe atunci tot ce dorea și acum, iată, era la
dispoziția altora, se usca ca un fruct uitat pe un raft. Conița, care la
Gârlă era stăpână, se refugiase acum de buna ei voie la bucătărie,
își alesese singură adăpostul… Cel puțin să nu fie singură. Să-i
poarte cineva grijă. Nu putea trăi decât în dependență, de aceea
căuta a se face folositoare; se întorcea la uneltele gospodărești, lor
le cerea ajutor și consolare, respecta pe Dia și temea pe Nory, cele
două care dispuneau de ea. Din ambițiile ei rămăsese consolația că
are subt poruncă o slujnică, o fată de 16 ani de la Gârla-de-Jos,
numai către aceea își arăta autoritatea: era văduva moșierului Bal-
dovin… Casa asta era casa ei, lăsată de bărbatul ei!…
La drept vorbind, boier Dinu nu avusese gândul s-o asigure, dar
Cornelia îl scutea acum de orice vină. I se părea că i l-a furat cineva
de alături, n-avea credința că e mort și îngropat. Fusese
înmormântat la Bellu, lângă nevastă-sa; ea însăși, dealtfel, cu toate
că fusese cununată, nu se socotea soție, ci amantă. Doamna Dia o
poftea să meargă cu ea la cimitir; refuza, găsea pretexte: Nu se
simte bine… Are de lucru…
Niciodată nu putea suferi cimitirul. Pe Dinu al ei nu voise a-i
crede mort, stase lângă el așteptând să deschidă ochii, apoi
închisese pe ai ei ca să nu vadă. De slujba de atunci, de cimitir, nu-și
aducea aminte: era lașă cu moartea ca și cu viața… și ce să caute
acolo unde nu-i puteai vedea. La Bellu nici măcar nu era singur, era
alături de nevastă, de boieroaică, și Cornelia se simțea umilită; se
chema că au socotit-o tot concubină. Era sigură că el ar fi dorit să fie
îngropat cu ea, dar se înșela.
Pe ea Dumnezeu n-o luase, și singură n-ar fi avut, ca altele,
curaj să se omoare. Așa că nici nu murea, nici nu trăia. Pentru
gândurile ei de jelanie găsea cuvinte simple, țărănești.
 În oraș nu-i plăcea să iasă, o speria zgomotul și lumina și îi
bătea inima; chiar pe vremea când el trăia îi era grabă să se întoarcă
între pereți. Acum vrea să stea numai în fundul casei, nu-i trebuia
nici stradă, nici cimitir, nici unele nu-i puteau da nimic; îi puteau
numai fura liniștea, siguranța unui trai vegetativ. Puțina nevoie de
vorbă și-o satisfăcea cu fata de serviciu și cu Dia, care intenționat o
amesteca ocupațiilor ei de interior, o chema sau o vizita în camera
de pe coridor. Dia îi da sau îi cerea un sfat, împăca micile conflicte
cu servitoarea, pe cele mai mari cu Nory. Dia credea că biata
Cornelia e cam maniacă, mai ales în privința lui Nory, că P stânjenită
ca găina de puiul de struț, că e susceptibilă — poate pe drept —
dreptul fiecăruia față de alt drept mai tare ca al lui.
Intimidată la început, Cornelia se deprinsese cu bunătatea pe
care Dia o ascundea subt forma familiarităței; nu pierdea însă sim-
țul distanței; absența lui, a acelui care singur îi putea da drepturi și
curaj, o dezarma. Viața la oraș o dezorienta: venise la oraș deodată
cu boala lui, se simțise demodată în îmbrăcămintea ei, dar cercase a
urma moda; orașul îi fusese străin și ostil; se încurca în străzi, greșea
cumpărăturile, ca și atunci când venea să viziteze pe Nory la
pension: își obosea tălpile — dureroase ca și ale lui Nory.
De cum părăsise orizontul deschis și închis în jurul conacului
doi, simțise o primejdie; credea și acum că Dinu al ei n-ar fi murit,
dacă rămâneau acolo, la țară. Trăise mai bine ca oriunde în casa
ciulită pentru ea anume, urcată pe un dâmb de unde privea grădina,
domeniu pe care nu i-l disputa nimeni afară de fetița hărțăgoasă.
Aci pe Izvor era, se zicea adică că era, în casa ei, dar nu se sim-
țea defel la ea acasă. Locuiau acolo și alții cu drepturi pe care deget
ba i le trecuse ei, ea însă nu și le însușea. Casa ei adevărată, singura,
era conacu doi, totuși nu mai dorise să se întoarcă acolo, după
înmormântare, Dia o întrebase unde vrea să se stea; răspunsese:
“Aici!” Adică pe locul ultim unde locuise cu el — sau: “Aici!”, la
adăpost de pericolul unui drum lung, al singurătăței între dușmani,
nu între țărani, între cei pe care îi repudiase cu furie în vremurile
bune.
Nimeni, nicăieri, nu era de-al ei, de aceea rămăsese în Bucu-
rești. Avea fire albe în părul pe care acum și-l acoperea cu o batistă
neagră în semn de doliu; semăna astfel cu mama ei, cu Trâna, așa
cum ar semăna două exemplare, unul gras și altul slab. Ținea la fel
gura strânsă asupra necazului ca mamă-sa, odinioară, asupra rușinei
ce i-o făcuse fata ei unică.
Pe atunci Cornelia era rotunjoară, cu teama să nu se îngrașe ca
mamă-sa; acum părea un os îmbrobodit în negru, cu mâini uscate,
asprite de apa fiartă, cu pielea gălbuie de reaua circulație a bilei,
păstrând încă conturul fin al obrazului și încă mândră de piciorul ei
mic, pe care-i compara cu al lui Nory, firește, în tăcere.
 Nimeni n-o putuse hotărî să primească o bucătăreasă; recu-
noștință către Dia, sau numai refugiul urâtului, ceruse neclintit să
gătească singură, așa cum, de când era bolnav, gătise și pentru Dinu
al ei.
Aruncase într-un sertar pălăria cu flori, vulpea de gât, pantofii
de lac; purta pantofi de pâslă și legase peste rochia neagră șorțul cu
pătrățele alb cu negru, șorțul de bucătărie; abdicase. Fusese
cucoană, dar nu mai era; fără el nu mai vrea, nici nu mai știa să fie…
O răutate ardea în ea ascuns; nu mai iubea nici oamenii, nici pe
Dumnezeu, tutulor le purta pică.
Primise a purta șorț alb cu negru numai fiindcă Nory țipase că a
trecut anul de doliu, că și alții sufăr, nu numai dumneaei, si nu stau
cerniți” ca într-un cimitir. În adevăr, doamna Dia purta rochii
închise, nu însă negre, și bluze albe purta doamna Dia, pe când ea
ar fi vrut să nu scoată niciodată de pe trup rochia de crep, nici
voalurile până în pământ. Se vedea în închipuire atrăgând privirea
tuturor asupra durerei ei, pe care oricine, desigur, ar fi ghicit-o a fi
durere din dragoste.
Nory o aducea la realitate fără menajamente. Vreo câteva luni
până la sosirea doamnei Dia, Cornelia locuise singură, îndoliată, slu-
jită de o femeie cu ziua; de cum Dia își anunțase sosirea, Nory, nu
fără de regret după domiciliul ei de băiat, luase reședința în casa de
pe Izvor, pentru a pregăti evenimentul unui trai în comun cu sora ei.
Prezența Diei era pe-atunci numai o perspectivă, pe c nd cea a
Corneliei era efectivă, și antipatia lor izbucnise de la primul contact.
De la primele jelanii ale Corneliei, Nory, scurt, dar tăios, o trimese:
— În odaie… în bucătărie… la locul dumitale… și… gura! Nu din
răutate, ci pentru a o pune la punct înainte de sosirea Diei. Să nu se
întindă la vorbă și la purtări, să nu abuzeze de răbdarea Diei; așa că
Dia, de la sosire, se găsise în fața unei femei cu gura închisă, cu
mâini fricoase, cu privirea în jos. Nu se mirase prea mult, căci
totdeauna observase că singurul ei curaj i-l dase Corneliei cel care
acum o părăsise.
Pe femeia veștedă, în care nu recunoștea pe vreo alta din tre-
cut decât rareori, Nory luase apoi obiceiul să o mustre la fiere pas și
îl păstrase, acum însă cu grija de a nu trece măsura, de teama Diei.
Când nu o mustra, o tachina cu maliție, cu un fel de sadism:
— Ei, coană mare… Gata cozonacii!?…
Cornelia socotea “coană mare” spus în râs, nu în glumă, și nici
nu puteai ști lămurit dacă nu era batjocură, ci glumă, atât erau de
topite una cu alta.
Glasul strident al lui Nory făcea pe Cornelia să tresară din tre-
buri, din repaos, din ideea ei fixă, goală de vreun gând precis, dar
cui bătut pe locul de unde lipsea Dinu al ei, altul decât tatăl Diei,
decât tatăl lui Nory, decât omul de lume și de club, decât “ultimul
deputat cu adevărat conservator” — cum scrisese ziarele în
necrologul lui Baldovin.
Pentru străini, se puteau, din bucățelele lustruite, compune câ-
teva figuri ale lui Dinu Baldovin; pentru Cornelia exista una sigură,
neschimbată, acea a iubitului. Pe când, treptat, boierul frumos de la
Gârla devenise pentru Nory un ins egoist, iar pentru Dia devenise
“son gosse de père”, mai copil pe măsură ce afacerile se dovedeau,
din incuria lui, mai compromise, problemă tot mai gravă, a căreia
pagube și a căreia soluție cădeau asupra Diei și prin tangentă
asupra lui Nory — pentru Cornelia era iubitul.
— Repede, coană Cornelio… repede că noi muncim, nu stăm ca
dumneata pe saltea!
Nory glumea, Cornelia însă se roșea subt pielea galbenă: De-
geaba ziceau că e a ei casa ceea!… Nu era acasă la ea… Era la stă
pin!… — se întuneca, se ascundea încă mai mult în negură.
— Nu te supăra!… plătesc aici chirie și masă! agrava Nory.
Sângele puțin al Corneliei se trăgea înapoi, înghițea în sec: Plă-
tea… Plătea… Ca și cum nu cheltuia în casa ei, nu da mamei ei… !
Argumente lipsite de orice fibră maternă, jelanii de victimă a
soartei.
— Uite, Cornelia, ți-am cumpărat mânătărci, fiindcă îți plac…
Dar să nu le văd pe masă… Știi că Dia nu le poate suferi!
 Cornelia ar fi renunțat bucuros la mânătărci… Cornelia știa că
doamna Dia n-ar fi avut nimic de spus, că era bună, și astălaltă era
rea.
Conflicte mărunte, ce se dau în afară de Dia; Nory vrea să
ocrotească pe sora ei de orice neplăcere, iar Cornelia se teme să
blameze pe Nory către “doamna”.
Cornelia!… Cine era acum Cornelia?… O femeie slabă, care
zilnic la ora unu și jumătate aștepta cu mâncarea palpitând pe ma-
șină, palpitând ea însăși din pricina budincei ce se trecea în cuptor…
Cornelia! Trei silabe ale unui nume luat în râs… O prezență înapoia
ușii bucătăriei… O ființă în fundul unei odăi de pe săliță… Așa suna,
fără glas, amărăciunea Corneliei. Trecutul îi era spălat de orice
greșeli și se socotea victimă.
Și pentru Nory trecutul era spălat de timp, și Cornelia era nu-
mai o ființă a prezentului, pe care totdeauna ai poftă s-o sâcâi, pe
care trebuie s-o suporți de silă, ba să ai unele menajamente… S-o
suporți… De ce s-o suporți? Existau unele motive, unele rațiuni pe
care le da în lături.
Totuși numai de când locuia la un loc cu ea pe Izvor, de atunci
numai, pe cei câțiva metri de trotuar din apropierea casei, Nory
făcea kilometri în gând înspre trecut. Călătorie indiferentă spre o
priveliște indiferentă, așa cum ochii și-i zvârlea spre case, și
dugheni, și garduri, dar călătorie pe care altădată n-o făcuse.
 Azi, Nory nu aducea Corneliei mănătărci, ci o floare cu rădăcina
ei, de sădit în glastra goală de pe fereastra coridorului. De-o lună, la
fiecare dejun, Cornelia o plictisea văietându-se despre o miscandră
ce se uscase; din politeță Dia se arăta compătimitoare.
Iată că pentru a “epata” pe Dia, Nory cumpărase o micsandră.
Purtând floarea ca pe un odor, îi amorțise mâna și intrase pe ușa de
din dos plictisită.
— Poftim o micsandră… Una la fel! se răsti.
— Cu Sița, bucătăreasa, ai fi vorbit mai frumos! jeli Cornelia.
Nory luă floarea încă împachetată și o zvârli în găleata cu
gunoi.
Pentru floare, pentru vina ei, pentru că el nu mai trăia și dacă
el ar fi trăit!… pentru ceva, Cornelia izbucni în plâns.
Lui Nory i se păru că a fost poate cam violentă, dar bocitoarea
asta te scotea din sărite. Se temu de ce va zice Dia dacă va afla:
— Iți aduc mâine alta… dar taci, pentru Dumnezeu… nu mai
miorlăi… !
Cornelia își șterse ochii cu marginea șorțului, gest care dez-
gusta pe Nory.
Se ținu totuși de cuvânt. A doua zi chiar, iată, zorea cu floarea
în brațe. Întârziase cu zece minute și cine știe ce nenorocire culinară
se putuse întâmpla. Vreun soufflé sau vreun sauce minute… “sos
minut” — cum zicea Cornelia — și Nory n-o corecta, nu simțea
solidară cu ea, o lăsa așa în prostia ei, în nostimada ei…
Cu floarea ținută totodată îndemânatec și stângaci pe un braț,
pe Nory o mulțumea parfumul de micsandră care răzbătea prin
hârtii; intră de-a dreptul în sufragerie; Dia era acolo:
— Idee drăguță! aprobă, desfăcând glastra din broboada
hârtiilor de mătase, involtând floarea cu mâna ei frumoasă.
În ajun, seara, Nory prevăzuse în felul ei scena; nu premedi-
tase însă o astfel de răsplată: privirea Diei pentru ea, pentru floare…
Gestul de a dezveli glastra, de a spune cu glasul ei cel de zile bune:
— Repede, Cornelia! Nory ți-a adus iar un cadou! — delicioasă
recompensă.
Acel iar era întreagă Dia, tactul ei, maniera ei, farmecul ei sim-
plu, direct. Era exact că Nory uneori aducea Corneliei ceva ce știa
că-i place și că, tocmai pentru astfel de atenții, Dia îi ierta
tachinările, adesea nepotrivite, de care biata femeie se supăra.
Cornelia era pentru amândouă la fel: “biata femeie”.
— Idee drăguță! repeta Dia.
Mulțumită, Nory trecu un moment alături în camera ei să-și
arunce bereta, mănușile, sacul de mână, când se ivi în ușă figura
posacă a Corneliei. “Iar cobești!” se pregătea Nory.
— S-a stricat sosul blanș! șopti Cornelia furioasă, cu ochii lă-
crămați.
 — Ce?… Iar sos… iar reproșuri! Uită-te la ceas! — și Nory o
aplecă de cap spre ceasul de la mâna ei. Exact? Firește că nu pentru
tine mă întorc exact, și, chiar dacă aș întârzia un ceas, să nu
crâcnești… după ce că îți aduc tot la nas!…
Schimbul de cuvinte, deși năbușit, ajunsese la urechile doam-
nei Dia, care încruntase arcul drept, subțire, al sprincenelor, pe
când gura schița un surâs: Nory n-avea vină. De rândul ăsta n-;ivea
— preciza surâsul… Nory venise la timp și cu un dar. Biata Cornelia
păcătuia prin grija exagerată a gospodăriei; nu era nimic grav!…
— Hotărât, de câte ori am atenții pentru Cornelia, îmi merge
rău. Am să mă învăț minte! se învolburase Nory calmată de surâsul
de conivență al sorei ei Dia.
Alteori însă, ca un copil șiret, Nory certa pe Cornelia între două
uși, ca să nu fie auzită, o tachina sau o brusca după dispoziție și
după cum în momentul acela predomina vreun element din
“conița” de altădată sau din “biata Cornelia” de acum. În ziua aceea,
“biata Cornelia” avusese precădere; când, după jumătate de oră a
cafelei negre filtru, luată în camera Diei, Nory se întoarse la ea în
odaie să se odihnească, mânia îi trecuse și surâse văzând glastra
pusă pe biroul ei, deci refuzată. Din pricina mirosului prea tare,
Nory scoase floarea pe săliță. “Să vedem ce face!” Râse.
 În cameră persista încă un parfum delicat de micsandră.
“Rondurile!” gândi Nory, întinzându-se pe canapeluță. “Rondurile!
Trecutul!”
…La Gârla, copila Norica avusese poftă de un răzor al ei și îl
ceruse stăruitor de la grădinar, care refuzase, zicând că trebuie
dezlegare de la “boieri”. Încăpățânată, fata ceruse atunci voie de la
Sița bucătăreasa, ca la un personagiu destul de important, dar mai
ales favorabil ei… Cu gestul neschimbat de a-și șterge mâinile pe
șorț, Sița își dase cu părerea că ar trebui totuși întrebată conița.
Atunci copila răcnise că nu-i mai trebuie grădină și chiar de a doua
zi pusese arbitrar stăpânire pe un rond greblat proaspăt, iar din
provizia de răsaduri își luase, cu prudență, pe cele ce fusese date
deoparte ca fiind slabe.
Norica sădise, plivise, udase cu răbdare de proprietară; fusese
jocul ei favorit dintr-o vară. Grădinarul se scărpinase în cap, dar o
lăsase în plata ei căci nu făcea nici un rău — luase doar numai
răsadele cele proaste… se pricepea țânca cu ce să umble și cu ce
nu… și nici nu puteai ști ce iese când te pui rău cu prâsla boie-
rească…
Moș Petre, în felul lui, iubea mânza ceea, care scăpară mereu
copitele, dar avea suflet bun mai ales pentru cei muncitori. Conița
aflase și ea, căci se găsise, firește, cine să-i raporteze, dar se făcuse
că nu vede de teama zgomotului, căci fata, când își credea un drept,
țipa, și Cornelia avea de pe atunci înclinare a se supune celui mai
tare, dintr-o dorință de liniște, de perdele moi trase peste
dragostea ei; deși pretențiile lui Dinu cu privire la fată nu le știa,
instinctul u spunea că uneori trebuiește băgare de seamă.
Când vreun răsad tânjea, moș Petre se vedea tras de mânecă
de copilă și adus în fața floarei bolnave; grădinarul sau lecuia, sau
smulgea din rădăcină, și Norica își mușca atunci buzele ca de o du-
rere. Alteori fetița triumfa, ba chiar mustra:
— Vezi cum aruncai flori bune!
Moșu da din cap și gândea că e econoamă de pe acum cu
averea boierească.
— Numa “mneata lipseai să-mi poruncești! bombănea. Fata
zbucnea într-un râs, de credeai că se îneacă, și scotea din buzunarul
șorțulețului ud o țigară “șmecherită de sus” — declara cu mândrie.
Moșu lua țigara, sta pe niște gânduri, Norica aștepta până ce bătrâ-
nul trăgea chibritul pe talpa bocanciului. “Copilă!” rezuma moșul
problema, pe când Norica se bucura că l-a “tradus”… La anu are să
ia răsaduri din cele bune.
Oamenii din jurul conacului doi se împărțeau pentru Norica în
“slugoii coniței”, cărora le poruncea cu obrăznicie, dar de care se
temea, și în prietenii ei: baba Sița, moș Petre grădinarul, vizitiul…
— De ce să aibă conița florile cele mai frumoase? Întreba
uneori fetița pe moșu care da din cap fără alt răspuns.
 Mai adesea, necazul luneca peste Norica ca stropii pe
șorțișorul ei de mușama, cumpărat, vrut-nevrut, de Trâna. “Să nu fie
ca al moșului, să fie mai frumos!” prelinsese fata.
— Încăpățânată ca cei ce s-au născut cu coșnița în cap! se răz-
buna bătrâna de necaz, nu pe copila asta, ci pe fata ei, care-i făcuse
rușinea.
Uneori Trâna da fetei o pălmuță, dar cu teamă. Norica sta la
gând dacă trebuie sau nu să se supere… Apoi sărea iar ca o mânză,
cum zicea moș Petre.
— Parcă-i o capră! se strâmba cu silă conița.
Norica era nepoata administratorului; era un lucru sigur și re-
cunoscut; mai erau despre copilă și alte lucruri sigure, acelea însă
nu erau recunoscute. De când ținea minte, Norica auzise zicându-i-
se “nepoată”, în legătură cu cei doi bătrâni; familiarizată cu acel
cuvânt și cu Trânii, la care locuia ca de când lumea, adică de nouă
ani câți îi avea pe atunci, primea lucrul fără cercetare, cum primea
ea fluturii verzi sau galbeni de pe ramuri să se cheme frunze, când
unele frunze și flori vii, acelea se cheamă fluturi. Noricăi îi plăceau
frunzele, fluturii, și mai ales florile, îi mai plăceau caii și poate unele
mâncări gătite de baba Sita, sus la conacu doi, în zilele când venea
la masă acolo boierul cel frumos; Norica era cam lacomă.
La conacu doi erau și ronduri din flori felurite, altfel de flori
decât cele de pe câmp și din cimitir. Curtea cu rondurile îi părea
fetei un fel de cimitir, iar cimitirul îi părea a fi o grădină, loc vesel,
de plimbare, cu flori “libere” — spre diferență de florile din ronduri,
care nu erau “libere”; de două ori nu erau: o dată pentru că erau
închise în ronduri, apoi pentru că nu era permis să pui mâna pe ele,
necum să le rupi.
Adesea, dumineca, pe timp frumos, Trâna o ducea la plimbare
la cimitirul din Gârla-de-Jos, o plimbare lungă, căci satul de unde era
Trâna de fel sta o jumătate de ceas de Gârla-de-Sus, unde era casa
administratorului.
Până la bătrânețe, Trâna se socotise expatriată din pricina dis-
tanței ce despărțea cele două sate. Pentru a dovedi superioritatea
locului ei de naștere, lua de martoră pe Norica, iar termenul de
comparație erau cele două cimitire respective. Norica ascult?) și tă-
cea, ceea ce părea o aprobare.
Cimitirul din Gârla-de-Jos, unde Trâna o ducea la plimbare,
avea, e drept, grilaj în jur, poteci pietruite, poinișorii tunși, cum și
mormintele boierilor Baldovini. Chiar și nevasta boierului Dinu,
stăpânul de acum, deși venetică de locuri, ceruse să fie îngropată
acolo, căci femeia trebuie să se ducă după neamul bărbatului, sus-
pina coana Lisaveta, și Norica suspina la fel, revoltată că femeia
trebuie să urmeze pe bărbat.
De mormântul grecoaicei, al Eftodiei Baldovin, nu vedea nimeni
decât ea, pretindea Trâna, ceea ce era un întreg program și un
rechizitoriu întreg, pe care nu-i putea explica copilei, și pe care
Norica nu ținea defel să-i audă. De fapt, mormântul Eftodiei Bal-
dovin n-avea defel nevoie de Trâna, cu blocul lui de marmoră nea-
gră și îngerul de marmoră albă — un înger prepus pesemne purga-
toriului, căci arăta încruntat și-și purta aripile ca două săbii.
Norica, cu un surâs ascuns, constata flori proaspete și scumpe
aduse în cutii de la București, din grija boierului Dinu, așezate fru-
mos în vasul mare, sculptat, și observa candela aprinsă. Trâna însă,
de cum sosea, învoita florile în vas și stingea candela pentru a o
aprinde din nou, așa cum se cuvine, mister al cuvenirii pe care
Norica renunța a-i cerceta. Fetei îi erau mai simpatici doi gemeni
Baldovini cari, după dorința lor, acum seculară, odihneau alături
într-un grilaj comun, subt două pietre mari gemene, având cruci
albe la fel, deopotrivă invadate de iederă. Cu toate că știa că unul
din ei a fost tatăl boierului Dinu, că muriseră amândoi în același an,
și anume la vârsta de 58 ani, fata și-i închipuia copii, cum erau ge-
menii lui badea Mihai. Îi plăcea să plivească buruienile cari se stre-
curau printre brațele încolăcite strâns ale iederei. “Eu plivesc la
mormintele mele”, zicea fata, cu un sentiment absurd de
proprietate, și își propunea o problemă de dezlegat ca pentru mai
orice lucru: să plivească fără a rupe lanțurile fragede ale iederii;
rupea însă uneori rochița de duminecă, și Trâna bombănea, iar
Norica nu putea suferi bombănitul… Pentru doamna Eftodia avea
numai o stimă depărtată și se bucura că monumentul acela prea
rece, prea bogat, face dovada că boierul cel frumos e văduv.
Trâna îi aducea aminte fetei că e gătită și venită în plimbare; în
adevăr, nevasta administratorului mergea acolo fără nici un gând de
reculegere, numai din mândria cuiva care prin căsătorie s-a înjosit și
își cercetează uneori blazoanele la fața locului. Impresionată de
pălăria de duminecă a Trânei, cu violete de Parma, Norica relua
pasul alături de ea, cu nările deschise larg, pentru a adulmeca ceea
ce îi părea Trânei nobil în acest loc, curioasă, cercetând înțelesul
civilizației în pietrele funerare boierești și lungind gâtul slab ca un
gânsac înfumurat.
Trâna vorbea mult, vorbea despre morții ei nobili, și fata se
familiarizase cu povesteai lor umană și cu criptele unde erau acum
închiși. “Pe vecii… Pe veci!” repeta Trâna cu emfază.
Pentru a se distra, Norica inventase un joc, acel de a-și căuta
un nume. Pe Trânul și pe Trâna îi chemau oamenii cu mai multe
nume. Trânu era, de pildă, și “domnu Petre” și “domnu Vasiliu”
Trâna mai era și “coana Lisaveta” și “madam Vasiliu.”
Pe conița o chema și Cornelia, iar ea, Norica, acum de curând,
trebuia să-i spună “mămița”; totodată conița era și fata Trânilor.
Boieru Dinu, care de curând și el trebuia chemat “nenea”, avea
și numele frumos de Dinu Baldovin. Pe ea o chema scurt Norica; își
va alege un nume. În cimitirul de la Gârla-de-Jos, erau nume multe
scrise pe pietre. Norica se distra citindu-le și făcând din ele alte
nume, prin combinarea felurită a silabelor. Câteva îi păreau foarte
frumoase și avea de gând să și le însușească: Lepanda din Pândele,
Peccalia din Calliope… În lipsă de alt auditoriu, le împărtășea Trânei,
care răspundea invariabil: “N-are nici un Dumnezeu!
Pentru a o pedepsi de lipsa ei de gust, Norica declara că îi e
cald și își scotea pălărioara rotundă de pai, legată cu elastic pe sub
bărbie, pentru care, la plecarea de acasă, mai fusese o dezbatere,
deoarece Trâna i-o trăgea pe frunte, pe când ea o așeza cât mai pe
ceafă. Până la urmă, fata rămânea învingătoare, pălăria pe ceafă
aducea cu sine și o strâmbătură a gurii strânse, laolaltă cu ochii
mici, mai strânși încă; era o cercare de cochetărie sau de mândrie,
cu scopul de a mira și umili pe țăranii întâlniți în drum: “E coana
Veta cu domnișoara mică!” Unii însă ziceau numai “fata”. Pentru
obraznicii aceia mocofani, Norica așeza pălăria pe ceafă și lua mutra
de cățeluș de rasă.
Așadar, de câte ori Trâna nesocotea numele frumoase
născocite de ea, Norica, ca răzbunare, își scotea pălăria care de fapt
o plictisea. Trâna nu se opunea; îi era teamă că, dacă se încălzește
prea tare, fata poate să răcească.
— Te pomenești că face un guturai, zicea tare, răspunzând
unei griji ce nu părea a fi a ei proprie. Mai adesea, Trâna o lăsa în
voia ei, nu fără a bombăni cuvinte cari pe Norica o supărau:
Sămânță boierească!
Trâna respecta totuși pe boieri și clasa mormintele lor pe cate-
gorii: Boieri… Mai boieri… Cei mai mari boieri. Așadar, “sămânța
boierească” ar fi putut fi un compliment dacă nu era spus la su-
părare și cu anume ton.
Asupra Trânei, Norica mai avea o răzbunare, aceea secretă.
Nu! — gândea. Nu! Cimitirul nou nu era mai frumos ca cel vechi, cel
din satul Trânului! Acela era o grădină veselă și liberă, fără nici un
gard, una cu dealul, și dealul e un loc unde, când vrei, poți să fii
singur și de unde se vede departe, peste zece brazde și peste două
șosele și un pod. Se vede departe până la stâlpii de telegraf, pe
lângă cari fug automobilele mici ca gândacii, când vin spre conacu
mare, conacul lui boier Dinu.
Norica își închipuia că și ea e o musafiră la conacu mare și
mănâncă cu toți boierii — “frumoși ca și nenea” — mănâncă
căprioare fripte, căci e vânătoare pe moșie și e poftită la vânătoare.
Boier Dinu însuși a poruncit cu glas aspru coniții:
— Azi încalecă pe Vifor domnișoara Norica!
Bucuroasă, sare pe șea cu o rochie cu coadă, la fel cu a coniții,
dar albă, nu neagră.
Deoarece a încălecat pe Vifor, kt masă stă lângă boier Dinu cel
frumos, cu tâmple sure și cu un ochelar, unul numai, legat în
chilimbar; pe când conița, se știe bine, nu stă la masă, nici nu călă-
rește, nici nu merge la vânătoare atunci când vin la conacu mare
musafiri de la oraș.
Închipuirile sunt de scurtă durată; ceea ce e lung, peste orice
măsură, e frumusețea din cimitirul vechi, fără grilaj, fără morminte
de piatră, cu miros de putregai vegetal proaspăt, acoperit cu iarbă și
flori de câmp; dinapoi, stă livada pe care urci și cobori din fugă
coasta și vezi deodată alt loc, străin, alt sat, fără nume, altă lume.
În cimitirul vechi, printre iarbă, cruci mici, candele sparte și
luminările stinse cresc de-a dreptul din pământul umed de rouă.
Acolo e un liliac alb, unul singur, și un trandafir uriaș, întins pe
pământ cât e de mare, nu chinuit pe țăruși, iar florile lui roșii sunt
ascunse și trebuie să le cauți printre spini.
“Ce n-ar da conița… mămița… să-i aibă!” crede Norica, cu
dispreț pentru stăpâna rondurilor de la conacu doi.
Cu Trâna în plimbare, dincolo, la cimitirul nou, Norica adesea
strânge fălcile să nu-i scape vorba că în livadă e mai frumos sau să
nu afle conița despre trandafirul roșu, să nu-i fure cumva.
Întoarsă acasă de la cimitirul nou, fata simte chiar o remușcare,
ca și cum, mergând acolo, a trădat pe Trânul, pe bunicul ei, singurul
drag, el și livada.
 — Cine ai zis tu, Trânule, că stă sub movila mare, a cu două
candele?… Că iar am uitat cum o cheamă, se preface a fi uitat, ca să-
i îmbuneze.
— Jupâneasa Sultana! răspunde Trânu, întrerupând o harță
despre dijmă cu vreun țăran.
— Aha!… Știu că stă bine Sultana, sub trandafirul roș, mai bine
ca neamurile ei, sub piatră!.
Trânu nu-și întrerupe vorba, dar a auzit și se bucură, deoarece
a pus mâna aspră pe capul copilei.
Norica arată mare familiaritate cu moartea, deși n-are despre
moarte nici o idee. Pentru ea, unul din cimitire e o grădină cu pietre
mari, unde n-ai voie să zburzi, iar cellalt un paradis cu brusturi, de
unde te întorci urzicată, dar așa de vie.
— Trage a rău!… Cui seamănă, Doamne!… Seamănă păcatului!
bombănește și-și face cruce Trâna.
Poate pentru vorba asta Norica n-o iubește: “Pe veci!… Pe veci!
… “ o îngână fata în gând, fără a ști ce înțelesuri mari batjocorește.
Numai Aneta Pascu bănuia mistere în jurul domnișoarei și a
casei de pe Izvor.
Locuința nouă a lui Nory nu era propriu-zisă ținută secret; cei
cu care avea treburi cunoșteau strada și numărul, ceilalți nu
cercetau. Nory era mereu socotită ca o ființă sur la branche, ea în-
săși interesantă, dar a cărei locuință nu interesa. Opreai pe Nory în
stradă, într-un hali undeva, sau pe culoarele vreunei instituții unde
o întâlneai, pentru a-i povesti de-a lungul ultimele tale necazuri;
Nory era musafira binevenită la o masă cu treisprezece, la un dejun
ce se anunța monoton, la o serată cu multă lume și de categorii
diverse, ce trebuiau topite laolaltă printr-un agent de legătură. În
astfel de cazuri mai ales, Nory era neîntrecută, pentru ea categoriile
felurite de gazde fiind de la sine unificate: “Toți la fel!… Toate ca
una!” credea și chiar spunea fără sfială. Nory mai era și prietena ce
ți-o descoperi atunci când te simți singur, deși ai familie și prieteni;
pe care o rogi cu insistență să vie într-o zi la tine fiindcă ai multe să-i
spui; argument valabil, căci lui Nory îi plăcea să afle, și în adevăr,
venea la randevu uneori exact, alteori când îi abătea ei; îi făceai
confesiunea, ii cereai sfat, și era bună de sfat, în amândouă
înțelesurile, adică sfătoasă, cum și capabilă a-ți da un consiliu
practic de care, fie că te slujeai sau nu, îi rămâneai oarecum
datoare.
Deunăzi Nory întâlnise pe Caro. După cât timp? O luase pe la
spate de după gât, speriind-o.
— Ce e cu tine, Nonora dragă? Nu te mai vezi! Nu mai dai pe la
prieteni?
— M-am mutat, dragă.
— Iar te-ai mutat!… Neastâmpărată mai ești… Nu faci purici!
 — Ba, acum, prea astâmpărată… Stau cu… mamă-mea. Tocmai
la timp! Toate garsonierele sunt pline de ploșnițe.
— Ai și tu mamă? glumise doctorul Caro în treacăt, fără inte-
res, cu gândul la familia lui și la a nevestei, pe care de ani tot el o
întreținea. Trecuse lesne peste noutate; pentru el, Nory rămăsese
“un ins nostim, probabil de sex feminin” — o glumă a lui, veche.
Acel “probabil” data de pe când la Cercul studențesc cercase
să-i facă curte, fiindcă o plăcea, și Nory îl ținuse la distanță “cor-
porală” — râdea el oarecât mofluz, dar repede împăcat cu rolul de
bun prieten.
— De ce să mă placi?… Pă ce?… E anormal! refuza Nory.
— Recunosc… Dar mie nu-mi plac pozele, făcea Caro aluzie la o
oarecare fată prea frumoasă și prea rece.
Nory fusese pe atunci bucuroasă că raporturile lor s-au lim-
pezit; devenise confidenta marelui amor al lui Caro pentru o stu-
dentă frumoasă de la Litere; cunoștea pe note acel amor cu multe
cântece: “Timpuri!” suspinau când se întâlneau, ca acum.
— Crezi în strigoi? o tachinase Caro. Alaltăieri aveam ceva la
facultate, un comision al Madonei, și vorbeam cu Proca, când o fe-
tișcană, așa… o slujnicuță cu beretă, se îmbulzea întrebând de
adresa domnișoarei Nory Baldovin. Am întins urechea. Proca o ti
imitea la plimbare, fata insista. “Dă-i, mă, adresa, că nu scapi, nu
vezi că e scaiete?” “N-o știu:… Zău că n-o știu”, se apăra Proca sin-
cer. Auzi!… Proca să nu-ți știe adresa! se mira Caro, ca și cum el o
știa sau o știuse vreodată.
Nory lăsase vorba despre adresă să se strecoare; știa că sora
ei, Dia, preferă să nu existe nici un fel de indiscreție asupra locului
unde își ascundea marele ei doliu.
Caro trecuse mai departe, explicând cu animație ce măgar a
fost Proca, cum i-a cerut ceva ușor, o copie de pe un certificat
prezintat pe vremuri de Madona, și cum “măgarul” de Proca făcuse
pe omul ocupat.
— Auzi! Să n-aibă vreme pentru Madona, după ce a pisat-o ani
în șir cu dragostea și cu propuneri de căsătorie.
— Ia stai, dragă, puțin, să numărăm. Câți ani de atunci?…
Cinci… opt… zece… unsprezece… unsprezece, dovedise Nory.
— Ajunge! strigase cu indignare veselă doctorul Caro, uitând
pe Proca și măgăria lui. Ajunge! I-am numărat și eu deunăzi când, în
sfârșit, m-au numit conferențiar…
— Să tăiești? Îi spune Nory, bătându-l pe umeri; observă că
amicul ei Caro rămăsese foarte tânăr, totuși cu ceva matur undeva
mai la adânc, subt învelișul de glume; mirată că află abia un eve-
niment așa de însemnat, amintindu-și apoi cu plăcere de viața ei
retrasă de acum.
Se regăsiseră totuși la același punct de camaraderie și intimi-
tate.
 Pe Caro, Nory îl prețuia și ca om, și ca doctor; poate chiar îl
iubise pe atunci, pe când îl refuza corporali. Lucidă, își dase seama
cea dintâi că el iubea pe Madona. Pe ea se știa frigidă, n-o interesa
ce interesează pe bărbați în dragoste și, mai ales, nu vrea nici un fel
de jug. Avusese mai pe urmă exemplul Madonei: ani de zbateri cu
domnul Caro al ei în lanțurile amorului de care trăgeau amândoi în
parte, fără a se lămuri, fără a se libera. Apoi căsătoria cu lipsuri
bănești și cu scene.
Caro o prinsese acum și n-o lăsa:
— Vino la noi! Vino să vezi pe Madona!… Să-mi spui ce crezi?
Păruse deodată îmbătrânit de o preocupare.
— Ce e?
— Vino! răspunsese Caro cu gravitate stăruitoare.
— Să știi că viu! — și Nory notase pe agendă.
— După ce o vezi, treci prin față Ia cabinetul meu să vorbim…
— S-a făcut!
O strângere nervoasă de mână a lui Caro.
— Nu uita! se întoarse Caro de la un metru, să-i strige.
Nory făcuse un semn liniștitor… Așadar, ceva serios… grav…
Totdeauna Madona avusese ceva grav, o problemă vitală de propus
lui Caro, și care-i făcea robul ei.
 — Rămăsese pe gânduri, ca pe timpul când Caro, băiatul, îi
plăcea și cerca a-și reaminti vreo melodie cântată de el. Oare mai se
ocupă de muzică?
Subt fruntea lui Nory, drept în frunte, apăsând asupra nasului,
din care suflase în sec de două ori cu zgomot, subt frunte, purta
amintirea întrunirei recente, dar și efortul unei întoarceri spre
trecut.
Un trecut familiar: “Parcă a fost ieri!” Deși ani întregi o dez-
legase de el, deși până la întâlnirea lor, deunăzi, uitase timpul de
atunci și pe Caro. Cum se putuse să uite pe Caro!… pe Madona!
…Pe timpul studenției, Nory evada de la Litere la Medicină, nu
cu studiile, numai cu prieteniile. Legătura se făcuse la cantina
studențească din bulevardul Elisabeta. Acolo, după masa “comesti-
bilă”, zicea Nory, se formau grupuri dansatorii, de pildă. Se dau în
lături trei-patru mese din mijloc, unul tapa pe pianina-drâmbă, re-
chiziționată Dumnezeu știe de unde, și perechile ce-și simțeau pi-
cioarele neastâmpărate se avântau. Ceilalți, pe de lături, discutau,
fumau, priveau, până când praful, fumul, gălăgia deveneau ame-
țitoare; era momentul cel mai bun, cel caro da măsura culminantă
de camaraderie și descărcare.
Cantiniștii de pe Elisabeta formau un grup care n-avea la bază
identitatea de studii, ci numai tovărășia de masă, tinerețea, avântul,
uneori nebunia comună, alteori amărăciunile comunale ale studen-
ției, ale vârstei.
Își țipau acolo versurile poeți care adesea erau de la Medicină,
nu de la Litere, cei de la Drept își elaborau ambițiile politice, ma-
tematicienii aspirau la premiul Nobel, și tot mediciniștii erau mu-
zicali și compuneau romanțe; șeful lor de orchestră era Caruso, zis
Caro, spre prescurtare.
Nory era de la Drept și Litere, dar prietenii ei erau mai ales de
la Medicină. Prin Nory, cunoscuse Madona pe Caruso — alias Titu
Vasiliu. În anul trei la Litere, Madona, gravă, mândră, clasificată,
“beauté” — pe atunci încă nu se cunoșteau premiile de frumusețe
— era la cursul de istorie antică, asistenta profesorului Verlea.
Nory, în al doilea la Litere și în primul la Drept, era spiritul cel
mai “frondeur” al tuturor facultăților reunite: Cn.ro îi făcea pro-
puneri semiserioase de dragoste; Madona îi arăta simpatie, ceea œ
era o excepție, asistenta fiind rezervată, ba chiar disprețuitoare
“Grozavă”, “încrezută”, “scârboasă” erau atributele curente, numai
Nory o judeca altfel.
Madona, subt aparența de nepăsare și batjocură a lui Nory,
descoperise fond; aveau și unele potriviri; amândouă nu făceau sat
mult, nu luau parte la discuțiile în jurul orariului și altor nimicuri,
amândouă aveau același scop: să-și ici cât mai degrabă diploma,
pentru a-și câștiga existența, dar, mai ales, le apropiau deosebirile:
Nory n-avea familie — așa se credea de toți, fără motiv, nici cerce-
tare — pe când Madona avea o familie numeroasă și lipsită de mij-
loace, pe care trebuia s-o ducă în spinare toată viața. Da în oraș
lecții, își medita frații, își lucra singură rochiile, reușea să fie distinsă
prin răceală și elegantă prin simplicitate.
Nu se putea spune că Madona era iubită, și nici nu dorea,
pesemne, deoarece era mândră până la aroganță; toți însă cu care
avea de-a face — profesorii, părinții elevelor — îi acordau atenție și
protecție din pricina frumuseții. Le primea impasibilă omagiul, îi
menținea la un nivel platonic și profita de buna lor voință pentru
nenumărate servicii alor săi. Pentru ea nu cerea însă nimic. Era
simpatizată chiar și de nevestele respective din pricina atitudinii ei
glaciale care le liniștea; Madona primea uneori cu demnitate, ca pe
ceva meritat, cadouri din partea acelor doamne. Tributul nevestelor
îi părea obligatoriu: dacă ea ar fi consimțit, bărbații lor ar fi trebuit
să cheltuiască mult mai mult. Cu astfel de teorii emise calm, grav,
Madona reușea să facă pe Nory să caște la ea ochii și gura, ca la tot
ce-i părea interesant. Interesantă era linia de conduită a Madonei
chiar și cu familia ei. Nu părea a-i iubi, vorbea de ei uscat, dar li se
devota. Frumoasă și ambițioasă, rezista ispitei unei vieți largi,
pentru care avea gust și la care aspira, după o metodă a ei însă și
după ideile ei anume: a profita de protecție fără a acorda nimic, căci
jumătățile de măsură sunt cele mai proaste, și a da cândva o
lovitură, a face cât de târziu o căsătorie, dar aceea valabilă.
— Profesorul e în primejdie! glumea Nory despre decan, care
avea o nevastă rea, trei haimanale de băieți și era un mare admi-
rator al Madonei.
“Madona” era o poreclă mai veche, dată de fete în școală și
trecută la rangul de nume propriu. Studenții îi ziceau în surdină
“Sfinxa”. Sfinxa, pe cât îi îngăduia firea uscată, arăta lui Nory
prietenie, îi destăinuia greutățile de familie, ambițiile și numele
adevărat: Elisabeta.
— Nu! țipase Nory. Nu Elisabeta!… Pentru nimic în lume!…
Madona, for ever! Din trecerea pe la călugărițe, Nory ciupise ceva
cunoștință de limbă engleză, cu care făcea față în lumea snob, la
ocazii.
Cu simțul ei comic, Nory își închipuise un refren al glotașilor —
cum chema ea studențimea anonimă care temea pe Madona mai
mult decât o plăcea: “La cantină, pe Elisabeta, domnește Elisabeta…
beta… beta!… “ Improvizase tot “beta”, recunoștea Nory. Totodată
Nory era apărătoarea Madonei în procesul dintre băieți și asistentă.
Caruso însuși zicea de asistentă: “Aia cu fumul în nas!” aluzie dublă
la înfumurarea Madonei și la oroarea ei de țigară.
— Ce acută aici, la cantină, dacă o supără fumul?… Dumneaei
are familie în București, e poftită la decan acasă etc… Ce caută aici?
Ori e spioană? protesta Caro, căruia asistenta îi făcea oarecare
concurență, atrăgând asupra ei atenția studențimei, deși nu le
cerea atenția prin nimic, dimpotrivă.
Lui Nory, Madona îi mărturisise că atmosfera de acasă o apasă
și, dimpotrivă, îi place atmosfera cantinei, în minus fumul, care îi
face rău la respirație și îi dă amețeli. Era deci delicată de sănătate,
deși părea invulnerabilă. Posesoare a “enigmei”, Nory tăcea însă și
lăsa pe băieți să o suspecteze. Asistenta părea totdeauna gătită, cu
un guleraș, e drept, modest, de astrahan la palton, ținuta ei
excludea însă ideea de nevoie.
Ce căuta acolo?… Era suspectă — protest u mediciniștii, și Nory
îi lăsa să zică apărând-o, totodată curioasă, spectatoare punând
jaloane în jurul Sfinxei și a misterului ei.
Într-o zi, când avea spirit de contradicție mai mult ca de obicei,
Nory se certase cu băieții pentru Madona și, în discuția aprinsă pro
și contra, le destăinuise că asistenta preferă tapajul și fumul lor, așa
idioți cum sunt, balamucului ei de acasă. Băieții păruse impresionați
favorabil de argument și cercase o apropiere, care însă fusese
primită de Madona de la aceeași depărtare și înălțime de la care
primea și ostilitatea lor.
Părea a nu cunoaște sau recunoaște pe nimeni, sta singură la o
mesuță de o persoană, obținută de la intendentul cantinei, captivat
de frumusețea și de mândria ei, ca și de titlul de asistentă.
 La mesuța Madonei se oprea numai Nory, când era sătulă de
bandă.
Asistentei îi plăcea tovărășia lui Nory, care era un tampon între
ea și ceilalți studenți, pe care-i ținea la distanță; un tampon, dar și o
punte de legătură. Deși Nory nici ea nu avea în clin și în mânecă cu
studenții, afară de câțiva intimi, era simpatizată de tot blocul,
fiindcă, din spirit de frondă, lua totdeauna partea colegilor
împotriva autorității constituie, exact opusul Madonei care, fără de
nici o examinare a cazului, era de partea profesorilor.
Nory îi simpatiza anume pe cei de la Medicină, fiindcă aceia
erau ciocli veseli, disecau, dar beau, mâncau, cântau, erau băieți de
viață, nu cafea cu lapte ca ceilalți. Își alesese deci arbitrar loc la
masa lungă a mediciniștilor; la coada mesei, e drept, unde fusese
tolerată. Când băieții scandalagii băteau uneori cu tacâmurile în
farfurii, făcând intendentului vreo manifestare ostilă, Nory îi as-
muțea:
— Pă el! striga în placul bandei… Apoi: Nu te lăsa, Simioane?
Încuraja cu familiaritate pe intendent.
Reperată, băieții, un timp, o lăsase în plata ei, trimițând cel
mult spre ea vreun “sssst, acolo, urâta!” care n-o impresiona, ci,
dimpotrivă, îi întărită spiritul de contradicție.
 “Un fichu caractère, cette petite sauvage de Nory, mais une
belle naturel” zicea pe vremuri de ea una din profesoarele de fran-
ceză, la călugărițele de pe Pitar Moșu.
Nory își arăta însă mai mult firea “a naibii” decât caracterul
bun.
Într-o zi era s-o pățească; huliganii, firește, provoca ți de ea,
se săltase de pe locuri și păreau gata a porni s-o bată. Zburase întâi
un șervet cu inelul lui de lemn, căzut însă alături de țintă Nory râse
batjocoritor de prostul de țintaș care, ambiționat, pusese mâna pe
scaun. Voinica îngălbenise; era mai bătăioasă cu vorba decât cu
pumnul; totuși repetase strangulat provocarea, întărâtându-l pe
intendent:
— Nu te lăsa, Simioane!
Un râs larg pe note muzicale, în registru de bariton, râs tot-
odată melodios și brutal, oprise în loc scaunul ridicat și dezlănțuise
hazul “bandiților” — cum Ie zicea de atunci Nory:
— În genunchi, bandiților, erați odată să mă ucideți!
Râsul nu contenea, mereu muzical, arpegiat. Era glasul bine-
cunoscut, glasul lui Caruso, și Caruso în persoană, încă scuturat de
trilurile râsului, venise la coada mesei să închine cu fata bătăioasă
un pahar din oțetul lui Simion, despre care băutură “mizerabilă” se
născuse conflictul.
 Așa făcuse Nory cunoștință cu Titu Vasiliu, poreclit, din cauza
vocei lui frumoase, Caruso, deși vocea era de bariton; dar ce-are a
face! Caruso era pe-atunci un băiat voinic, frumos. Președinte al
Societății studențești, fundator și voce de bază al unui cor mixt
studențesc și organizator al unor quartete de muzică de cameră, în
care era contrabasist, Caruso mai era și protector al lui Simion, pe
care-i socotea bun administrator, bun gospodar, bun bucătar și bun
pivnicer — și la fel ziceau băieții toți când erau în toane bune, însă
Simion mai era și bun cămătar, sau cămătar prost — împrumutând
pe domnul Caro la nevoie, cu termen, dar fără dobândă, și uneori cu
dobândă, ba chiar cu chitanță, dar fără termen — după cum sumele
erau mai mici sau mai mari.
În ziua cu scandalul, Simion, la cerere, adusese vreo trei sticle
din “cel tare” — vin din cantina personală a domnului intendent,
plătit, firește, extra, ca și cafeaua turcească, de orz. Plătit la calen-
dele grecești — îl asigurau băieții. Simion crezuse pesemne că au
sosit calendele grecești și ceruse prețul, provocând indignare. Cu
autoritatea lui de președinte și competența le băutor, cu sentimen-
tul justiției ca și a intereselor personale, Ciruso intervenise în fa-
voarea intendentului și a avocatei lui benevole, fata urâtă care stri-
gase: “Nu te lăsa, Simioane!”
— Vinul lui Simion e bun, și noi răi platnici! tranșase Caro — Te
ții cu Simion! fusese apoi primul lui cuvânt către Nory. — Nu!!… Cu
tine! nu se lăsase mai prejos Nory, deși încă zăpăcită de primejdia
scaunului zburător.
— Bravo!… Bate laba… Pe viață și pe moarte! râsese Caruso. Și,
până la urmă, de unde te-ai pripășit la masa noastră? — întorsese
foaia cu severitate.
— Vă iubesc!
— Ați auzit, băieți? Ne iubește! Voi aveți cuvântul.
— O cooptăm!… O cooptăm! decise plebiscitul și cântase mar-
șul mediciniștilor, la care Nory adusese un maximum de note false.
“Ce timpurii” gândea Nory, acum, la unsprezece ani distanță.
Amintindu-și apoi de neghioaba de Aneta Pascu, repetase: “Ce tim-
purii… Nu era pe atunci student orice gunoi, ca fata asta! Ne plă-
team toți taxele, cotizațiile, chiria, masa… Restul, cum da Dumne-
zeu… Tapaj se făcea, dar numai în glumă”. La tapaj, Nory lua
totdeauna parte din spirit de frondă și pentru a se arăta solidară.
Prietenia “bandiților” era pentru ea un titlu la care ținea mult.
Spunea de ei “Unde mi-e familia?” — în bloc și pentru câțiva aparte,
cu deosebire pentru Caro și Madona. Prietenia ei fusese, dealtfel,
prima trăsătură de unire a menajului Caro.
…Tapajul lor pe atunci, cel mai mare, îl făceau pentru intrarea
gratis la concerte și la Național. Se credeau melomani… iar despre
teatru, credeau că sunt critica supremă. Dealtfel, căpătau
totdeauna intrare și aplaudau cu frenezie, afară de cazurile când,
printr-un acord tacit, făceau obstrucție.

…Fusese nostim atunci la Național! Studenții, totodată grupați

și amestecați în publicul care circula, cereau “intrare” din obicei,
fără speranță, căci era premieră de gală cu miniștri și ambasadori.
Ei băteau totuși palma și talpa în ritmul: “Noi vrem pământ” cu
adaptarea: “Noi vrem loc! Noi vrem loc!” — dar moale, în surdină.
Când, iată, se oprise un automobil lung, în care sta pierdută în
blănuri și înrămată în geamuri o coconiță frumoasă. Galanți, băieții
făcuse front, apoi se orânduise într-un careu ce înconjurase mașina,
salutând până la pământ cu panașul unei pălării de mușchetari
închipuite, repetând în tact: “Noi vrem amor! Noi vrem amor!”
Printre ei, vocea catifelată a lui Caro și o singură femeie, Nory, care
le ținea isonul, fără a simți ridicolul, când repeta ritmic: “Noi vrem
amor!”
Coconiță stase un moment consternată cu mâna pe ivăr, apoi
țipase isteric, închisese portiera, poruncise șoferului: “La prefectu-
ră! La prefectură!… revoluția… armată!… “ spre uimirea băieților a
căror glasuri se înmuiau.
Șoferul coconiței dase drumul în plin, ceea ce îi nevoise să sară
înapoi. Ofensați în bunele lor intenții și văzând că vânatul fusese
chiulangiu, începuseră a fluiera, unul avea chiar asupra lui un țignal:
“Vrei revoluție?” râdeau și fluierau după mașina damei.
Lojile, reprezintate prin invitații de seamă, coborâse în hall-ul
mare, pentru a vedea ce se petrece și, la nevoie, pentru a evacua cu
prudență locul. Socotise pesemne că totuși fortăreața teatrului era
mal sigură și rămăsese în foyer până ce cortina se ridicase la ora
fixată.
Autoritatea polițienească, sosită prompt, găsise o studențime
plină de respect: “Cu ce vă putem servi, domnule inspector?… Bi-
nevoiți a interveni să fim lăsați în sală, domnule inspector!… Vă
mulțumim de bunăvoință, domnule comisar!” — jumătate diploma-
tic, jumătate ironic.
Cum prudența era cuvântul de ordine, și cum studenții erau
iubiți: “Ei! Când eram și eu student!” suspinau încă grangurii, totul
se potolise lesne. Numai cei cu dresarea procesului-verbal nu știau
încă ce să menționeze și așteptau porunca. Porunca hotărâse că nu
s-a petrecut nimic, că a fost o confuzie, un mic incident între ușieri
și studenți, care aveau ca totdeauna la Național intrare de favoare,
dar venise în număr prea mare.
Cuminte judecată, dar nu atât de largă cât putea pare. Tăcerea
în jurul micului scandal avea și altă cauză. Tânăra doamnă sperioasă
nu era nevasta dregătorului X, ci amica lui. Discreția poliției avea
deci motive personale și extraconjugale. Băieții aflase târziu și fă-
cuseră numai pentru cantină un cântecel postum și fără multă ma-
liție; pe-atunci lucrurile nu se înveninau. Pe atunci!… Câți ani de-
atunci? Doisprezece… Paisprezece… Timpuri antediluviene!…

Nory consultase ceasul ei de mână și, văzând că nu e întârziată,

încetinise pasul, prelungise amintirea iscată de întâlnirea cu amicul
Caro. Fața ei avea o grimasă, între tristețe și bucurie, ce se realiza
printr-o contorsiune a buzelor ei late și mobile ce-și variau expre-
sivitatea prin modelări plastice. Da! Timpul acela era plăcut… eul
mai plăcut… afară de cel de acum…
Prezentul, reprezintat prin sora ei Dia, își reluă prestigiul; căuta
a împăca sentimentele ei toate într-unul. Chestiile astea studente
ști încă mai puteau avea hazul lor, împărtășite acum Diei?… Poate
că povestea cu teatrul și băieții ar amuza pe Dia?… Nu era lucru
lesne s-o amuzi… Dia totuși acum în urmă surâdea din când în când.
Desigur, va face haz. Când o cunoscuse întâi, dincolo, pe Plantelor,
Dia râdea uneori tare, cu tot glasul, cu toți dinții ei frumoși.
Instinctiv, Nory strânsese buzele peste dantura ei neregulată
Pe atunci trăia marele om… Nory nu știu dacă ar fi dorit ca 'ne-
norocirea să nu se fi întâmplat, Deleanu să trăiască încă, și Dia ă fi
fost fericită aiurea, în altă casă, a ei, a lor doi, căci s-ar fi căsătorit cu
Deleanu. Certitudinea că lucrul era acum imposibil o făcea
generoasă, clădea cu satisfacție egoistă palatul imaginar al fericirii,
acum imposibile, a Diei. Ipocrizia și generozitatea se contopeau. Îi
va povesti Diei după dejun și va surâde, se va amuza. Mai totdeauna
la dejun, adică după dejun, Nory o înveselea cu vreo anecdotă cu-
leasă proaspăt din dimineața aceea sau, în lipsă, cu vreo amintire
hazlie, împodobită și spusă cu humor: Așadar, conița cu automobi-
lul!… Băieții!… Refrenul!… Ea, Nory, într-un tact cu ei! Va exagera
puțin!… Nume?… Păcat că nu-și amintea nume ale oamenilor
importanți de pe atunci. Pe atunci, ea nu era la curent cu lumea
mondenă, ba chiar o disprețuia. Regreta acum, căci negreșit sora ei
trebuie să-i fi cunoscut, poate chiar vor fi fost din prietenii familiei.
Își cerceta zadarnic memoria. Numele grangurilor și a metreselor,
pentru ea, pe atunci… “Pffff”, se gândi cu dispreț la studențimea de
acum… Nu mai era aceeași! Apoi se întoarse brusc: “Ba au și ei
hazul lor! Negreșit, nu gâsca de Aneta Pascu”. Amintirea fetei
proaste o enervă o secundă, apoi gândul se întoarse la Caro. Pentru
domnul Caro își lungise Nory studenția și se înscrisese la Drept și la
Economia politică, când era în anul trei la Litere, deci gata cu
învățătura. Alesese Dreptul și Economia politică ca mai ușoare, și
nimerise tocmai ceea ce îi putea fi mai de folos: recunoștea cu
francheță postumă că ceea ce îi îndrumase traiul fusese dorința de
a prelungi camaraderia cu Madona și Caro. Lor le datora deci, într-
un fel pe sora ei Dia.
 Ajunsă aproape de casă, recapitulă repede anecdota, căută în
grabă reliefuri, poante: Conița învăluită în blănuri albe, cu egrete în
păr (se purtau oare?), cu cap de păpușă smălțuită, speriată ca o
gâsculiță… ba speriată ca o turmă întreagă de gâște albe, pe care un
gest în aer le risipește cârâitoare, ascuțite, pierzându-și fulgii.
Mantoul de seară îi era alb, pufos. Imaginile o amuzau pe ea însăși:
Domnii granguri cu fracuri și decorații în vestibulul teatrului, în frig,
îngrijorați, gravi, ridicoli. Foyer-ul transformat în sală de consiliu a
celor asediați. “Ha! Ha! Ha!… Va râde oare și Dia?” Partea finală,
aceea era irezistibilă: comisarii, vardiștii și băieții nostimi, nostimi!…
În amintire, ei aveau tot spiritul, tot dreptul, toată prioritatea.
Curați în intenții, în mobile și atâta de vioi, de nepăsători!
Gura lui Nory era întredeschisă ca la momentele de mare plă-
cere. O închise cu un plescăit, ca pe un capac dublu de cauciuc.
Acum gura lui Nory făcea bot: povestea asta cu boierime fluierată,
fie în glumă, cu granguri — vezi Deleanu… — cu doamne elegante,
speriate de nebunii de băieți! Povestea asta inocentă, simpatică, pe
buzele lui Nory, vecinie puțin pârlite, acum se vestejea. Poate că nu
era potrivită. Dia era negreșit un spirit larg, modern… dar era și o
conservatoare. Ea, Nory, era și fusese liberală, democrată, revo-
luționară. Pe timpuri era șicul ei, adică până mai deunăzi. Contra-
dicția luptă în ea, dar era de felul ei încăpățânată: va începe încet, în
ton minor, va vedea efectul. Pe fața Diei cunoștea orice umbră,
credea. Va urma numai dacă îi va fi pe plac… Altfel, îi va vorbi iar de
proasta de Aneta, de care Dia părea a se interesa. Uneori chiar
întreba insistent de ce Aneta nu a mai venit. O va aduce la un dejun,
dacă putea fi de vreun folos.
Iată portița casei!… Acum funcționa bine; Dia nu putea suferi
ca ceva să fie stricat. Treptele erau numai trei, curate, să le lingi. Le-
a măturat probabil Cornelia însăși. Nory sună dinadins și ascultă
ecoul soneriei: “Răspundea direct la oficiu sau se auzea de pretu-
tindeni și atunci supăra pe Dia… Vine sau nu vine repede slujnicuța
nou tocmită și care încă n-a deprins obiceiurile?… Vine, așa cum i s-
a poruncit, cu pantofi moi de pâslă, ca să nu facă zgomot?… Da?…
Nu?… E cu tocuri!… Ba nu e!”
Nory trecuse de-a dreptul la bucătărie, ca de obicei, dar pe
mașina de bucate nu mai era nimic; ciupise de pe poliță un cartof
prăjit, dintr-o farfurie pusă deoparte; îi lipsea prezența Corneliei și
ciorovăiala cât de minimă cu ea — așa numai, ca să nu se piardă
obiceiul. Mâncase în oraș, dar îi venea o a doua foame. Înainte,
când locuia singură, mânca la orice oră, când simțea poftă.
Dia își bea cafeaua singură în hali. Nory se scuză că a lipsit de la
dejun și începu vioi a povesti întâlnirea cu doctorul Caro. Ca tot-
deauna, Dia asculta în tăcere. Chestia cu studenții păruse a o in-
teresa, iar în cea cu dama și cu grangurii, luase partea studenților.
Nory simțise o decepție, o dezaprobare aproape. Dia era o doamnă
mare, Deleanu fusese ministru. Era vorba de o reprezentație de
gală… Atunci? Pe Dia nu o vrea pesemne democrată, ci aristocrată.
Căuta a face o legătură a memoriei cu Deleanu. “Deleanu care
fusese ministru… Când?… Dacă nu chiar subt el fusese ceva greve
studențești?… O metresă?… Va fi avut Deleanu vreo metresă…
Înainte de… Poate că era metresa lui aceea cu egrete?” Imaginația
lui Nory amalgama acum totul, fără nici un interes pentru cronolo-
gie, numai din joc mobil. Dia fusese și era încă negreșit desperată de
moartea lui Deleanu. În felul ei!… Desperată, dar cu cât tact! Ce
educație a suferinței… aproape prea multă! O amuzase povestirea
sau făcea față?
De doi ani, în lipsă de a-i putea contempla și consola despera-
rea, Nory îi admira calmul; uneori o glumă, o ironie a Diei speriau pe
Nory, ca fiind semnele unei dezordini sufletești, sau poate erau
numai supape de ușurare. Sora ei avea o personalitate cu totul
aparte, care niciodată nu satisfăcea deplin curiozitatea lui Nory,
zadarnic adulmeca în jur, zadarnic privea orice mișcare cu ochi de
veveriță, tot ce credea a fi descoperit azi mâine era dezmințit și
trebuia să admită că nu știa nimic de sora ei.
Ideea unei metrese a lui Deleanu nu-i venise încă niciodată și o
respingea acum ca absurdă: “Cum să ai o metresă, când iubești și
ești logodit cu o ființă ca Dia Baldovin?” Numele sorei ei, pronunțat
în minte complect, arăta că Nory încă nu era deplin convinsă de
rudenia dintre ea și Dia, că rudenia lor era numai suprapusă. Da! Le
chema pe amândouă Baldovin… Un boier matur, frumos, egoist,
care pe timpul copilăriei plăcea fetiței Nory, un boier care avea o
metresă, acela era tatăl doamnei Dia! Astfel combina logica ei no-
țiuni fără logică… Cu timpul, boierul scăzuse în opinia lui Nory, care
nu admitea laolaltă, și nici separat, să aibă o fiică ca Dia și o metresă
cum era Cornelia. Același domn Baldovin trebuia însă admis că e și
tatăl ei… O invenție de care s-ar fi dispensat, dacă n-ai fi coïncidât
cu altă mare cinste, cea de a fi sora doamnei Dia. Pe atunci, numele
Dia Baldovin Nory îl pronunța cu evlavie, îi găsea culoare, farmec,
expresie, și prețuia privilegiul de a fi obiectul de interes al doamnei
frumoase, a fi protejată de ea.
Acum, numelui compus al sorei ei îi găsea același farmec și cu
Loare, cum și o intimitate nouă; nuanța de protecție o poseda acum
Nory către doamna Dia; ea era tutoarea, uneori prea zeloasă, a
sorei ei.
După cele câteva cuvinte schimbate cu Dia în hali, Nory, în ca-
mera ei, se pregătea pentru ceasul plăcut de odihnă. Își zicea că Dia
nu a făcut totuși destul caz de anecdota studențească. Nu! Dia nu
se lăsa deplin cuprinsă de nici o impresie, bună sau rea.
Îi trăsnise lui Nory că n-a văzut în ziua aceea pe Cornelia: “A
scăpat ușor azi!” gândea cu regretul, inofensiv dealtfel, că nu a
necăjit defel pe femeia slabă. Ii lipsea ceva; supapa de descărcare
nu funcționase; din atâtea biruinți asupra firii ei de spiriduș, cornița
cu care împungea pe Cornelia, pe aceea n-o tocise, dimpotrivă. Era
un fetiș: “îmi merge rău dacă nu mă cert cu ea!”
Întinsă pe divan, fuma, ceea ce își permitea numai în camera ei.
Cornelia spusese într-o zi că “doamnei” nu-i place fumul de țigară, o
astupă, o ustură la ochi și afumă mobilele.
— Și mai ce? izbucnise Nory, apoi se supuse și nu mai fumase
decât la ea în odaie. Dia nu păruse a fi observat nimic.
Nory fuma, își destindea trupul, picioarele, se gândea la Caro și
la Madona… Timpuri! Tocmai luase licența și se pregătea să-și ia
doctoratul la Paris… cu bursă… prin protecție!… Boierul Baldovin
promise, dar era silnic, grețos la astfel de treburi. Era însă obligat.
Cine are copii pe de lături! Nory pariase serios pe nevoia unei burse;
se credea pe atunci genială, socotea că i se cuvine totul, jumătate
serios, jumătate batjocoritor.
Rămăsese pe loc, genială ratată! Trebuise să se descurce
singură; se risipire de Gârla, se risipise de camarazi, de Caro și
Madona, de alții… Iată, acum Dia se odihnea alături, peste două
camere, și ea regăsise neașteptat pe Caro și amintirile studențești:
Seara aceea când, sărbătorindu-și teza, Caro, cam amețit, dase
la cantină un rând de bere și o serenadă benevolă care cuprindea o
romanță, operă proprie, și se intitula Per la Madona mia, cu intenții
jumătate serioase, jumătate ironice, uitându-se ostentativ la
mesuța izolată a asistentei. Băieții țineau isonul, ceea ce agrava cu-
tezanța. La un moment Caro, nu prea sigur pe picioare, pornise
cântând și cu paharul în mână spre domnișoara țâfnoasă, pe când
sala atentă aștepta scandalul.
Nory se ridicase de pe Ioc cu țigareta ei lungă pe buze — o
originalitate de care era mândră — și, cu scaunul în mână, trecuse
la masa Madonei. Ea era prietena lui Caro, deci nu vrea să-i lase să
comită o măgărie; cu asistenta nu era prietenă, dar prețuia ținuta ei
corectă. De multe ori se întrebase și ea, fără a găsi un răspuns
precis, ce căuta “bella” aceea acolo.
Când deci Caruso, legănat și ostentativ, sosise lângă ele, Nory îl
aplaudase:
— Bravo, Caruso! Cânți ca un bariton și bei ca un tenor!
Caro se roșise, căci era violent. Toți așteptau un deznodământ
cu scaune care zboară, și Simion vedea cu ochii pagubele care vor
trebui acoperite din fondul de întreținere, pe care prefera să nu-i
risipească pe reparații efective. Jucând cartea cea mare, Nory tră-
sese de subt un vecin un al treilea scaun și poftise pe Caro să ia loc
lângă ele două. Destul de lucid ca să nu scape din mână ocazia do-
rită de a se apropia de “bellă”, Caro se așezase. Mai ciudat fusese că
asistenta cea înfumurată nu reacționase, ba se arătase sociabilă.
Fusese opera ei, a lui Nory. Ea îi apropiase… Ea refuzase amorul
lui Caro, cel mai principal personagiu studențesc. Ea îi
împerechease, fiindcă în ea însăși nu simțea aptitudinea
împerecherii. Ambiția ei era salvată, și teama ei instinctivă de
“bărbat” era și ea rezolvată prin eliminare.
De fapt, Caruso ochise mai demult pe Madona, care și ea îl
plăcuse din ziua când îl auzise ținând un discurs înflăcărat: “Are în el
stofă!… Va parveni… Va fi om mare!” așa se exprimase admirația
fetei, de pe atunci deasupra a tot ambițioasă: “E și băiat frumos!”
decisese Madona ca o complectare. Fusese felul ei de a se amoreza
subit.
Caruso avea, e drept, mare influență asupra băieților și cu gru-
pul lui reușea chiar să impresioneze și pe guvernanți. La cantină se
discutau chestiile profesionale, se luau marile decizii; acolo se
decideau subiectele conferințelor și se alcătuia programul artistic al
seratelor cu intrare, în beneficiul cercului sportiv al mediciniștilor, o
inovare. Caruso, în afară de glasul lui, mai era și Amator de foot-ball
— într-un timp când pasiunea pentru minge abia la început. Caruso
era un personagiu multiplu: “De aia l-a ochit asistenta!” gândise la
început sceptic Nory și poate cu o urmă de gelozie.
Da! Nory îl refuzase pe Caruso și toată Facultatea de medicină
știa că l-a refuzat; amorul propriu era acoperit; rămânea totuși o
amărăciune. Ea cea dintâi îl descoperise, ea nu lipsea de la nici o
conferință a lui și nici de la isprăvile lui sportive. Deși erau mereu
văzuți împreună, legenda nu se formase; scepticismul fetei, urâțe-
nia și independența ei făcuse să fie clasați “prieteni”, “camarazi”
Poate că fusese mai bine așa.
Din seara cu romanța, Nory, printr-un proces sufletesc subtil,
devenise prietena Madonei și protectoarea amorului celor doi.
Izbucnise, în adevăr, un amor violent, unic în analele cercului, prin
amploare, durată și peripeții. Ciudat amor între un băiat autoritar și
sceptic cum era Caro și o femeie-sfinx ca Madona. Erau vecinie
scene, contraziceri, supărări, rupturi, adesea publice, totdeauna
având de martoră și arbitru pe Nory, care rămăsese prinsă în angre-
najul celor doi.
Nory descoperea că amorul e un sentiment ciudat, că avusese
ea dreptate să-i abdice — n-avea stofă pentru astfel de zbateri Mai
descoperise o Madó nă pasionată, cicălitoare, susceptibilă și tirană
și un Caruso supus, rob, dar cu ieșiri de violență, ciclonică. Amândoi
erau de o gelozie bolnavă. Nu, în adevăr, Nory nu ar fi avut stofă!…

Pe canapeluță, Nory amorțea acum cu țigara stinsă între de-

gete, cu grija de a nu adormi, spre a nu da foc casei, de a nu pierde
cursele de după-amiază.
Tot ce era viu, prezent, semăna acum cu o baltă în care se
vărsau șipote: somnul!
Nory aromi zece minute, și, la trezire, regăsi pe Caro și pe
Madona.
 Da! Drama sănătăței Madonei se pusese încă de la început.
După câteva absențe nemotivate ale Madonei, Caro, gelos,
formulase presupuneri jicnitoare și Nory îl amenințase că îl va
denunța și se ținuse de cuvânt; așteptase efectul fără părtinire
pentru vreunul, cu un fel de necaz pe amândoi.

Din gura unei ființe scoase clin răbdări de acuzații nedrepte,

Caro aflase că Madona interzicea oricui amestecul… că ea din mica
copilărie fusese anemică, delicată, fără a avea alt nimic.
— Toți suntem anemici! obiectase Caro cu furia scăzută. El își
crease însă o Madó nă invulnerabilă, întreagă.
“În cazul ăsta s-a ars!” constatase Nory cu un fel de mulțumire.
Pe Caro debilitatea Madonei îl descumpănea. “Anemică din co-
pilărie! Vreo ereditate, dar care?… “Cercetase iar, și Madona se re-
voltase, necumpătată acum în cuvinte, acuzându-l de josnicie. Por-
nirea ei surprinse pe Caro, ca și pe Nory, mai ales că redevenea
îndată melancolică, tăcută.
Pe Caro, interesul dublu, al dragostei și cel medical, îl făcea să
revie: ce simte… cum… de când? Răspunsul Madonei era vag, și
tonul ei respingea. Caro cerca a pune singur diagnosticul; n-avea
însă destule elemente. La prima ei absență de la cantină, revenea:
— Unde te ascunzi?… Ce simți?
Madona îl îndruma spre Nory.
 Nory explica că Madona avusese o indispoziție naturală, pentru
care cerea scuze, și că amândouă, solidar, îl găseau plicticos. Urmau
confidențele fiecăruia în parte. Caro pretindea că Madona ar fi tre-
buit să-i spună lui totul, Nory își relua seriozitatea și explica dorința
asistentei de a fi lăsată în pace. Adăoga că Madona era poate
surmenată, că avea o familie numeroasă și săracă.
Caro își simțea atunci pumnii plini de aurul ce-l va poseda într-
un viitor apropiat. De ce însă nu-i da voie a o îngriji ca medic? De ce
primea sfaturi de la toți, numai pe ale lui le refuza?
Caro se supunea de formă. “Inima!” își zicea nesigur. Madona
se lăsase, în sfârșit, convinsă, examinată, fusese prima lui clientă, la
el în odăița de la al 4-lea. Grație acelor vizite, se lăsase și cucerită
carnal. Se făptuise în lacrimi, într-un delir de gemete, de murmure,
de violențe, într-un iad de plăcere și de remușcări ale fete. Caro n-
avea putința să se mire de temperamentul ei bizar, subt presiunea
propriei senzualități. Știuse că trebuie să fie a făptură excepțională
în tot felul, totuși îl surprindea voluptatea ei, care se credea
criminală. Ar fi crezut-o frigidă, pasivă; era pasionată. Caro devenise
robul ei, rămas și până acum. O săptămână de nebunie la început,
apoi Madona arătase un sațiu brusc, o pudoare ciudată; se
întorsese la cantină, la studii. Nory ghicise adevărul din “mutra” lor.
“Sunt fiziognomistă”, le spusese, și ei nu se ostenise să mai
ascundă: erau amanți.
 Nory observase schimbarea fizică a Madonei. Înainte se
plângea de anemie, dar cu o înfățișare strălucită, acum arăta
obosită, și nu se plângea de nimic. Se putea atribui oboselei
amoroase…
— Nici un copiii ceruse Madona. Ești doctor, ne despărțim dacă
îmi faci farsa asta. Am destui copii pe frații mei și pe părinții mei.
Intrase, firește, în joc familia numeroasă și săracă a Madonei.
Argumentul păruse lui Caro valabil; nici el n-avea poftă de vreo
belea, acum când nici nu-și începuse cariera. Refuzul ei însă, atât de
absolut, îl jicnea, îl enerva. Nu vrea deci legătură trainică!…
Ii ofereau lui Nory scenele lor de gelozie, hărțuind-o să le facă
dreptate. Ea îi judeca nemilos pe amândoi, bucuroasă să-i
umilească, fără grija de a-i supăra; le era necesară. Dar ce ciudate
reacții aveau!
Pe Madona, Nory ar fi crezut-o mai cuminte, și pe el mai scep-
tic. Dacă ea însăși ar fi primit propunerile lui Caro, oare tot așa ar fi
fost? Nu!
Se uita fără resentiment la zbaterile celor două ființe care îi
furase separat simpatia, apoi o trădase împreunându-se, și care, îm-
preună și separat, aveau acum nevoie de ea. Amorul ei pentru Caro
fusese un mort-né, fără emoragie, uscat.
Secretul legăturii celor doi își întinsese cercul. Cantina întreagă
asista acum la certurile lor. Printr-un fenomen ciudat de adaptare,
trecerea Madonei de la rigiditate la violență nu-i mirase; cât despre
Caro, el nu-și schimbase decât obiectul pasiunii și al violenții. Amân-
doi își păstrase prestigiul; toată lumea se ocupa acolo cu gravitate
de chestiile lor și, la vreun moment precar, când putea surveni amo-
rului vreo ruptură de anevrism, toți dau concurs îmoăcărilor. Astfel,
corul care le acompania partitura le făcea totodată scut și pavăză;
n-aveau putința să evadeze decât tot în dragoste. Dealtfel, deviza
lor era: “în viață și în moarte!” Cine ar fi crezut-o despre Madona și
despre Caruso!
Nory era pe rând confidenta doleanțelor, cât și a necazurilor
comune. O duceau greu; Caro își făcea stagiul și pretinsese Madonei
să locuiască împreună; asupra lucrurilor însemnate, ea nu obiecta,
poate era și dorința ei de a-i avea supt priveghere. Nory se mirase
de înlesnirea cu care fata părăsise casa familială; o familie în
subordinea ei totală.
În coabitare, Caro văzuse și mijlocul de a îngriji de sănătatea ei
enigmatică, enervantă ca și ea. Erau însă săraci. “Până voi deschide
cabinetul medical și voi câștiga cât voi vrea!” Caro avea pe dreptate
încredere în forțele lui; deocamdată însă, pensiunea ce-i servea
familia lui de burghezi provinciali, la un loc cu câștigul Madonei de
pe lecții era insuficient, mai ales că Madona împărțea cu părinții.
Caro ar fi vrut ca Madona să nu mai dea lecții:
 — Să punem mangal… eu consimt! replica Madona, care avea
o tendință spre tragic ce nu i-ai fi bănuit.
Venise și timpul când Caro începuse să practice, și câștigul de la
început se mătase frumușel. El făcuse chirurgia, pentru care avea
pasiune și talent; era un element de mari promisiuni, și profesorii îi
preziceau o carieră mare. Chirurgia lui acum își redusese mult
câmpul. Opera cu succes apendicitele: i se făcuse un mic renume.
Caro prelinsese ca Madona să părăsească lecțiile. Ea rezista,
obiecta pe drept că mijloacele lor de trai erau încă insuficiente, că
pierdea un venit sigur, pe care nu-i va mai putea regăsi. Așadar, se
gândea la un venit propriu? Vrea să-și asigure, să-și rezerve o
independență, se înfuria Caro. Urma o scenă din cele culminante:
“Dacă nu renunți, atunci nici eu nu-ți garantez fidelitatea mea!” Ce
însemna acel “nici”… bănuieli… gelozie… Gelozia ei nu era însă mai
prejos: leșina, da, leșina ca de porunceală.
Nory era luată martoră și își desfășura talentul de mijlocitoare;
totodată era și spectatoare. N-ar fi bănuit putința unor simțiri așa
de agitate, unui trai așa de aprins.
— Nu vreau ca nevasta mea să umble pe uliți!…
— Nu vreau să fiu la discreția unui bărbat… mai ales a unui
coureur. E o condiție pe care ți-am pus-o dinainte și ai primit-o.
Nory se întreba cum ar fi fost lucrurile dacă ea, atunci, ar fi zis
lui Caro: da… Evident, nu ar fi fost la fel. Se știa placidă în
sentimente. Nu putea crede că ar fi putut fi transformată pe de-a-
ntregul. Calmul Madonei fusese, așadar, numai aparent: lac cu
vârtejuri la adânc… Nu… cu ea n-ar fi fost același lucru… care…
cum… ce-ar fi simțit?… Și Caro? — rămânea perplexă, cu o re-
cunoștință către Caro pentru bucurii și zbuciume presupuse, pentru
a o fi amestecat în “chestii” pe care altfel nu le-ar fi putut cunoaște;
avea un interes ca și personal pentru falsul menaj al lui Caro, căci nu
erau încă cununați, nici chiar logodiți oficial. Sănătatea Madonei le
da amândorura mult de lucru: Caro era preocupat și mai legat de ea
prin enigma boalei; Nory, curioasă, dintr-un proces sufletesc ciudat.
De multe ori, fără nici o discuție, în plină dragoste, Madona
pălea.
— Ce ai?
— Nimic! Mi se trage sângele undeva. Problemă mereu des-
chisă și nerezolvată, care enerva în el și omul, și medicul. În același
fel se stingeau discuțiile asupra căsătoriei. Caro spunea în fața
oricui: “nevasta mea”, Madona însă amâna mereu ceremonia:
— O cheltuială inutilă… Între noi e o legătură pe viață… ce
nevoie de forme! O să facem căsătoria mai târziu… să fim întâi bine
instalați… să avem bani mulți!
Ce însemna vorba asta despre bani? Pentru o simplă cununie
civilă nu era nevoie de bani! Madona se arăta supărată, copilăroasă.
Vrea nuntă religioasă cu popi, cu invitații, ca lumea care se
respectă.
Argumentul atât de feminin învingea un moment pe Caro, apoi
nu-i mai apărea convingător, raportat mai ales la felul independent
cu care Madona înțelesese a se purta în dragoste. O suspecta, dar
n-ar fi putut spune de ce: părea că nu vrea să se cunune, ceea ce
era un gând absurd. Era sigur de dragostea ei, de gelozia ei
amoroasă. Poate că tocmai gelozia era motivul, se temea că o va
iubi mai puțin după mariaj; argumentul îl calma pentru un timp,
reîncepea apoi aceeași anxietate: “De ce nu vrea? Ca să fie liberă…
sau poate era măritată?” Caro, băiatul cu spirit pozitiv, devenea
absurd; se consulta cu Nory asupra sănătății Madonei; Nory credea
că exagerează, reușind a-i convinge pentru un minut.
Pentru a-i servi, Nory cerceta la rândul ei pe Madona: Ce simte,
ce o doare? La început, numai din complezență, apoi din curiozitate
și pe compt propriu, cu un interes uneori avid pentru cea ce era
poate o infirmitate a unei femei atât de adorată de Caro.
Madona părea a se mărturisi bucuros, fără a spune nimic va-
labil. De mică copilă avusese amețeli și slăbiciuni… adesea, nu mai
avea putere să stea în sus, se culca și, cu încetul, îi trecea… Nu
leșina deplin, dar slăbiciunea îi era așa de mare, încât își pierdea
conștiința simțurilor, în afară de auz… Auzea tot ce se vorbea!… Pe
urmă se rărise, revenea numai când se emoționa sau se speria, sau
se obosea… se ferea singură… se menaja… Ii era teamă să n-o
îngroape de vie: “Mă sileam să rămâi trează, să pot face un gest, și
rămâneam trează, dar fără a putea mișca. Capul mi se făcea ușor și
îmi curgea ceva subțire prin creier, care mă amețea… Ceilalți însă
spuneau că n-aveam cunoștință; de aceea trăiam cu groaza morții
aparente, fără a ști pe atunci ce înseamnă… “.
Se degaja din ea în momentul acelor mărturisiri o poezie ama-
ră, care lămurea lui Nory simpatia ce simțise pentru asistenta rigi-
dă… Așa trebuie să fi captivat și pe Caro… Totodată, Nory se simțea
ea însăși amețită ca la ședințele de hipnotism.
Sensibilitatea .Madonei încărca probabil cu aburi unele simptome
banale de anemie infantilă…
— Caro nu mă va lăsa să fiu îngropată de vie! readucea
Madona lucrul la o precizie, la o actualitate tot morbidă. Apoi, cu
aer de bănuială și cu severitate, interzicea lui Nory a reproduce lui
Caro: ca să nu-i sperie. Poate că tocmai pentru Caro i le spunea și,
din cochetărie, le trecea printr-un filtru, le aranja. Poate o stânjenea
problema sănătății delicate; n-ar fi vrut — totuși ar fi vrut ca el să
știe!…
Nory nu reproducea îndată lui Caro, tocmai timpul când
Madona probabil credea că a aflat. Ii spunea într-un târziu și, cu
toate că pentru Caro lucrul era nou aflat, Nory socotea că prin
întârziere a amortizat efectul. Era un joc al ei, compus din prietenie
și perfidie.
Caro aflase deci că leșina când era mică, dar că acum nu mai
avea sincope! Ii trebuiau informații mai sigure, dar cine să i le dea?
Nory lăsa pe Caro să-și răspundă singur; manevra ei de a întârzia
părea a nu fi dovedită, ceea ce însemna că cei doi nu comunicau
asupra boalei decât prin intermediul ei. Sănătatea Madonei, Nory o
simțea ca pe o aliată a prieteniei ei cu doctorul Caro, a unei
intimități pe subiecte intime.
— Nu știi, Nora, ce tiran cumplit e sănătatea cuiva al tău?
Nory asculta cu oarecare plăcere… Care plăcere? Cea de a auzi
că femeia care o înlocuise era o tirană? Plăcerea, poate, că ea, Nory,
a refuzat pe Caro, și totuși e confidenta lui? Poate numai plăcerea
de a avea de lucru cu oamenii în marginea lor, și anume pe
subiectul amorului!
Uneori, Caro lua cu delicateță brațul Madonei și îl ținea în
mâini ca pe un obiect fragil. Plimba degetul pe traiectul fin al vinelor
slab apărate de țesutul pielei, apoi tot așa de încet palpa gâtul pur,
modelat parcă în ceară fină:
— Da! spunea gânditor. Da!
La timpul acela Madona avea un chip angelic, ceva spirituali-
zat, o expresie de fericire fără amestec. Tot ceea ce de obicei părea
neliniștitor în ea dispărea; în contemplarea mută a lui Caro, părea a
se îndeplini fizic și sufletește; era mai umană, totodată cu un mister.
Când Nory o cunoscuse, corpul ei părea că se apără
permanent prin nemișcare, și sufletul prin răceală. Corpul perfect al
Madonei era acum mai conștient de el, mai mlădiat, ca și cum se
slobozise din baiere strânse. Pielea căpătase ceva culoare. Caro era
tot mai pasionat; în el doctorul și amantul alternau, își făceau
reciproc concesii, și balanța atârna mai greu în talgerul amorului. La
un moment frumusețea Madonei apăruse diafană până la istovire,
și Nory aflase de un avort — “de comun acord” — spunea Madona
cu satisfacție. Era palidă, slăbită, dar cu o frenezie nouă.
Pe atunci Caro, Madona și Nory erau nedespărțiți: un triunghi;
numai vacanțiile îi separau. Cât durase? Un an, doi, trei. Pe urmă
viața trântise peste ei uși care duceau aiurea. Alții ocupase traiul ei
“consultativ” — cum își clasifica Nory însăși rolul față de prieteni.
Acum în urmă… Dia!? O viață într-un nume! Iată că întâmplător
întâlnise pe Caro! “Picăturile tonice ale Corneliei!” își aminti brusc
Nory. Supt pretextul picăturilor va putea merge la Dia, de care se
despărțise adinearea subt o impresie de nemulțumire. Se vor
consulta asupra sănătății Corneliei, sănătate devenită deodată
importantă. Pe Cornelia ar putea-o duce într-o zi la Caro, tot pro-
misese el că va veni să-i vadă; ocazie bună. Ce misterios părea Caro
asupra Madonei, cu cite precauțiuni vorbea de ea; așadar, și acum
reușea să-i țină suspendat la voia capriciilor ei, deși tonul lui Caro
părea ostenit.
Diei îi va face plăcere interesul ei pentru Cornelia, se vor
împăca, căci socotea că sunt într-un fel certate. Apariția perechei
Caro-Madona, prin apropieri absurde, întărea în Nory convingerea
că singurătatea era probabil pricina care altera buna dispoziție a
Diei. “Nu e normal să fie singură!” gândea cu gravitate; se lua în
serios pe o temă improvizată. Uita cât de rebelă era Dia către cea
mai mică indiscreție, lucra însă cu prudență. Problema cu Jean
Deleanu fiind epuizată, fără a fi fost clarificată, se zvârlea asupra
altui subiect, bănuia și căuta soluții pentru o simplă închipuire, cu
privire la sănătatea intimă a Diei, presupunere ce nu-și avea
reazem, nici dovadă. Dia nu mai putea sta izolată; firește, nu-și
închipuia și nici nu dorea ca Dia să-și reia viața mondenă; arbitrar,
dispunea de sora ei. “Dar cine? Cine ar putea pătrunde în
intimitatea Diei? Firește că nu preotul despopit.” Nory făcea
discriminări, pierdea simțul ridicolului. Se oprea în marginea
vreunui nume ca lângă un obstacol greu de sărit. Negreșit că, numai
în lipsă de alții, pronunța în gând cu rușine, cu teamă, numele
modest al lui Coti. Băiat frumos, sănătos! La un bărbat nu se caută
familia! Desprindea pe Coti de Vaslui, de Aneta; alăturarea Anetei,
fie că numai pentru a o exclude, îi da o întoarcere bruscă și arunca
pe Coti peste bord ca fiind nedemn. Din vizita ei, deunăzi, la o
expoziție de pictură, reținuse numele pictorului Greg, veche, prea
veche cunoștință, și a cărui vârstă trebuie să fi fost acum canonică,
dacă nu chiar se va fi călugărit. Absent ca pictor, absent el însuși ani
mulți, ca și mort pentru Nory, silueta lui elegantă, distinsă, se
potrivea însă preocupărilor ei. Greg totuși nu exista, cel puțin nu la
îndemâna ei. Va consulta pe Caro la prima ocazie asupra riscurilor
văduvei la o femeie tânără. Caro va pricepe sau nu de cine era
vorba, în orice chip îl va avea ca aliat. De ce să ducă pe Cornelia la
Caro pentru consultație, îl va chema pe el aci pe Izvor și, sub
pretextul Corneliei, va putea observa pe sora ei. Caro era băiat
deștept, abil și convingător, era și însurat, amorezat de nevastă,
îngrijorat de sănătatea Madonei, cum era ea de sănătatea Diei.
Înainte de a căuta alte nume, alți oameni sociabili, trebuia pus
diagnosticul și, grație lui Caro, credea că ține în palmă remediul care
va sili pe Dia să iasă din întuneric, să îngrijească sănătatea ei fizică și
sufletească. Cât timp fusese vorba de sentimente neconsolate,
admisese broderia ca trecere de timp, acum însă inventa altă
problemă mai secretă, mai complicată. Nory se liniști, își odihnea
nădejdea asupra lui Caro; se va duce totuși să le vadă locuința, pe
Madona, și să afle…
Purtând pachetul cu icre și pâinișoare pentru sandwich, Nory
grăbea spre casă, cerceta brățara-ceas — trecuse cu vreo șapte mi-
nute peste oră și mai avea cinci până să ajungă, așadar, va sosi cu
întârziere. Fusese hotărât ca, atunci când Nory va avea afaceri la tri-
bunal, să nu fie așteptată cu dejunul, fie că lua ceva la restaurantul
Palatului de Justiție, fie că mânca acasă cu întârziere. De obicei era
foarte punctuală, azi însă va gusta ceva ușor, nici nu-i era foame.
Dia și Cornelia erau la friptură; Nory declară că nu vrea să
postească, că deci va începe și sfârși cu friptura. Mâncă cu poftă trei
sferturi de pui, ciuguli toată salata până goli castronașul. Dia o
privea cu plăcere; apetitul ei sincer o amuza ca și unele sincerități
de cugetare — nu însă toate. Subt privirea afectuoasă a sorei ei,
Nory, satisfăcută, lăsă șervetul alături, ochind un măr rumen.
— Am zărit pe protejata mea Aneta Pascu dând târcoale pe
chei… Te pomenești că aștepta vreun băiat… Măcar de-ar fi în stare!
… N-are fason… O trântoră mică… De rândul ăsta n-am nimerit-o cu
protecția.
Nory căuta adesea a distra pe sora ei cu mici reportaje, mai
ales când o vedea bine dispusă… Din ce îi va fi venit azi buna
dispoziție?
— Adu-o odată la noi la dejun, să-ți văd și eu “descoperirea”…
Dacă e atâta de părăsită, o vom încuraja puțin… Ziceai parcă ceva
despre un frate?
Așadar, Dia care avea atâtea preocupări își amintea ce-i spu-
sese odată din treacăt! Nory sorbea cuvintele simple ale Diei, le
admira frumusețea ascunsă. Într-un asemenea elan, Dia o desco-
perise cândva și pe ea și o impusese boierului Dinu cel frumos și
egoist.
Pe trecerea timpului, Dinu Baldovin scăzuse în opinia lui Nory,
care îl judeca așa cum în adevăr fusese, adică egoist și fără voință.
Boier Dinu însă nu-și schimbase niciodată atitudinea către ea.
De la nemulțumirea inițială de a avea un copil nelegitim, senti-
mentul lui rămăsese același; purtarea lui bună venea numai din
obligație, din politeță și hatâr pentru Cornelia, și mai apoi pentru
Dia, care luase subt protecția ei falsul lui menaj.
Se putea, în adevăr, spune că Dia încă de la început o desco-
perise pe Nory; de pe vremea când, văduvă, deși abia măritată,
luase rolul stăpânei de casă pe Plantelor.
— Am o soră mare și studioasă și n-o cunosc! reproșase într-o
zi tatălui ei, ca și cum n-ar fi pronunțat cuvinte turburătoare și
neașteptate pentru amândoi. Să mi-o aduci cu prima ocazie! scutise
Dia pe tatăl ei de un răspuns anevoios.
Baldovin știa că rugămintea Diei era un mic ordin pe care va
trebui să-i execute; Dia avea perseverență în dorințele ei și avea
totdeauna dreptate. Vinovatul era însă plictisit de confruntarea ce i
se pregătea, pedeapsă întârziată, dar meritată… “Așadar, Dia știa!…
De unde… de când?… Poate de mult, și nu se trădase prin nimic.”
Baldovin admirase o forță de caracter ce-i lipsea. Dia semăna cu
mama ei la caracter:… Poate și Eftodia, nobila lui soție, ar fi făcut la
fel? Își romantiza boier Dinu nevasta, fără a băga de scamă că
existența lui Nory cât și cauzele ei ar fi fost cu neputință de iertat,
de existat chiar, atât cât doamna Baldovin trăia, și tocmai din
pricina caracterului ei ferm.
Lui Dinu Baldovin îi displăcuse ieșirea la lumină a fetei de
prisos. N-o admitea alături de Dia, separa cele două vieți ale lui, cea
oficială și cea clandestină; cum însă pentru fata vechilului avea
sentimentul trainic al celor slabi, antipatia lui se revărsa numai
asupra lui Nory… Subt ce formă o va aduce?… Orice inițiativă, și mai
ales una de acest fel, îl turbura.
Dia simplificase, își dase seama că tatăl ei va prelungi la infinit
situația, cât și turburarea pe care i-o da situația.
“Bietul papa are trac ca un copil la examen !” gândea cu tan-
dreță indulgentă. Fixase deci o zi pentru dejun, comunicase decizia
lui boier Dinu, îl simțise ușurat, copil mare care trebuia ajutat. Ju-
mătate arhanghel al dreptății, jumătate pentru a tachina pe tânărul
ei papa, Dia lăsase asupra boierului Dinu corvoada de a aduce și
prezintă pe Nory. Nu putea bănui firea independentă a fetei, care,
la propunerea stângace a boierului Dinu, răspunsese tăios: “Da! Am
să viu singură!” Propunere care fusese făcută printr-un bilet, trans-
mis de Cornelia, cel mai puțin indicat mesager. Cu bunul ei simț
Nory hotărâse că nu poate totuși refuza corvoada.
 Într-adevăr, la ziua și ora indicată, pe când Baldovin sta închis
în biroul lui, Dia văzuse intrând o lungană în criză de adolescență, cu
tenul urât, urâțică cu totul, nu însă lipsită de oarecare grație; un
chip străin de neamul Baldovinesc, ceea ce mulțumise pe Dia într-
un egoism pe care nu și-l bănuia. În adevăr, Nory nu semăna cu
nimeni din ascendenții știuți, nici cu Baldovinii, nici cu Vasiliii, ceea
ce, în situația ei anume, îi îngăduia a fi ea însăși.
Fata naltă, deșirată, de vreo 17 ani, avea aerul cuiva silit de-o
împrejurare inevitabilă a face un demers neplăcut; avea adică toc-
mai aerul cerut de circumstanță, ceea ce impresiona bine pe Dia.
Orice expansiune sau pretenție vădită de rudenie ar fi nemulțumit-
o.
— Mă bucur că am o soră! zisese Dia, neocolind subiectul ane-
voios, dar fără a cere răspuns.
Nory răsuflase și examinase la rândul ei sora ce-i pica din cer…
Cum de nu o zărise niciodată la Gârla… Cum de nu auzise niciodată!
Respectul lui Baldovin pentru fata lui se comunicase la Gârla
tutulor, cu atât mai lesne cu cât Dia, crescută la școli în străinătate,
când uneori venea de vacanță în țară, la Crăciun sau Paște, tatăl ei
nu mișca din București.
Mai târziu, din cine știe ce indiciu, Dia bănuise, apoi aflase și
înmulțise pretextele de a nu merge la moșie, pretexte primite lesne
de tatăl ei. Dealtfel, în atitudinea ei era cuprinsă și părerea bunei
Madó, profesoara, tutoarea, mentorul ei scump. Dia bănuise, cu-
noscuse existența Corneliei, mai demult, pe a lui Nory însă o aflase
abia târziu, când Madó nu mai putea avea o opinie; așadar, căutase
a-și fixa ea o opinie în conformitate cu ceea ce Madó, dacă ar fi
trăit, ar fi crezut bine de făcut.
La momentul dejunului, Dinu Baldovin intrase, nu fără ezitări,
în salonașul unde cele două conversau cu însuflețire despre școli și
studii. Nory se afla pe un teren avantajos, iar Dia se anima ori de
câte ori își amintea timpul petrecut în pensionatul din Geneva.
Așa fiind, Dinu Baldovin dase bună ziua ca o gazdă și se scuzase
ca un om binecrescut că n a venit mai din timp. Norei îi păruse că
află obiceiurile unui străin, care ar fi tatăl unei cunoștințe noi, mai
mare ca ea în grad și vârstă, și încântătoare. Va avea ce povesti la
pension despre noua ei cunoștință. Numele lui Dinu Baldovin circula
acolo dinainte, ca al unei rude bogate, legendă pe care Nory o
inventase, printre altele, fără nici un scrupul. Versiuni de pension,
necontrolabile, practicate de mai toate, și cărora, pentru a sluji de
adevăr, nu le trebuia decât imaginație. Lui Nory situația ei
neclarificată îi da mai mult încă nevoia și prilejul de a inventa.
Dejunul se mai repetase de două ori, la intervale. Nory observa
gesturile reglementare, atitudinile firești, convenția care se cheamă
savoir-vivre. La una din mese luase parte Vizante bătrânul, prietenul
intim și probabil informat al lui boier Dinu; altă dată, unul din cei
doi musafiri, alături de Vizante, fusese Jean Deleanu…
— Dacă crezi că îți pot fi de folos cândva, la ceva? se oferise
Dia la despărțire. Tonul fusese precis, simplu, afectuos, cuvintele nu
sileau nimic, lăsau totul în aceeași stare, așa cum vrea Nory, anume
ca o făptură străină și minunată să se adaoge colecției ei de oameni
închipuiți, o făptură care realiza și depășea personagiile imaginare
cu care îi plăcea să populeze o viață socială pe care încă n-o
cunoștea.
Luarea de contact fusese deci lesnicioasă și plăcută, și lui Nory i
se dărâmase toate bastioanele împotriva aristocrației; e drept că
verva ei se exercita în recreații deopotrivă împotriva aristocraților
prăfuiți și ridicoli, ca și asupra mocofanilor. Pe unii credea că-i cu-
noaște fiindcă îi văzuse de după uși, de după ferestre, de după gar-
duri, atunci când pândea sosirea oaspeților la conacu mare, pe cei-
lalți îi întruchipa în conița și în argați.
Cu mobilitatea caracterului ei, admira acum în Dia întreaga
societate bună; de atunci încă întronase formula “sora mea Dia”,
pronunțând numele cu sonorități sau cu mlădieri.
Apariții scurte ale Diei, urmate apoi de dispariția ei lungă,
asupra căreia Nory n-avea informații. Dealtfel, odată liceul absolvit
și bacalaureatul luat, traiul lui Nory se desfășurase pe un alt plan.
Fusese studentă, își făcuse prieteni, locuise în pensiuni, căminuri,
rupsese cu Gârla legăturile; din când în când Cornelia apărea pentru
a-i aduce pensiunea lunară, care mai de obicei îi sosea prin mandat.
Vizite scurte, cuvinte convenționale schimbate pe picior de plecare
dintr-o dorință reciprocă de a sfârși cât mai curând întrevederea.
Pentru fata Nory, în prima copilărie, adevărul fusese ținut ascuns,
apoi presupus, ghicit, știut, în fine, și înlăturat de amân două părțile,
prin toate mijloacele, și cel mai bun mijloc, atunci când
împrejurările îngăduise, fusese a nu se întoarce la Gârla, a rupe
punțile.
Mai pe urmă, în noutatea și zgomotul vieții studențești a lui
Nory, sora ei Dia devenise o icoană îndepărtată: i-o adusese inci-
dental în minte mămița cu vizita ei neașteptată. Cornelia explicase
fetei cu stângăcie că a venit la oraș, că va sta mai mult, că doamna
Dia lipsea în Elveția, că boierul Dinu era cam bolnav și că însăși
doamna Dia ar fi hotărât ca boierul să se cunune cu ea, și de ce
atunci Nory să stea printre străini, acum când a isprăvit învățătura,
și nu cu mama ei la un loc… și cu…
Nory ascultase vorbele fără legătură, tonul stupid, nu înțele-
sese sau refuzase a înțelege, se întrebase ce vrea păpușa asta care
începea a se ofili și al cărei creier era umplut cu tărâțe. O credea in-
capabilă să invente… Atunci ce!
— Vino mai bine să stai cu părinții tăi, care se vor cununa!
Lămurise Cornelia cu stângăcie.
 — Ce!!??… Toate înjurăturile, în care Nory se specializase în
studenție și care apoi făcuse șicul ei la mondeni, îi venise pe buze,
nepronunțate din cauza amestecului numelui Diei în povestea ab-
surdă. De insulta nașterii ei nu era responsabilă, deoarece cu nimic
din ea nu simțea, nu recunoștea de părinți pe cei doi, decât poate
cu refuzul și antipatia, iar ei nu se afirmase a-i fi părinți cu nimic.
N-avea poftă de nici o mutare și nici de ei!… Se simțea bine așa
cum era!… Nu putea suferi chestii cu “familia”… Să se știe!
Lui Nory nu-i păsa de căsătoria celor doi ponți, pe care, dealt-
fel, o credea născocită. Ideea acelei căsătorii îi părea comică și
totodată o înfuria, o nevoia să se gândească la lucruri supărătoare.
Cornelia fusese trimisă în delegație de însuși Dinu Baldovin, al
cărui egoism de bolnav concepuse ideea acum, când Dia lipsea pe
mai mult timp, iar problema însăși a existenței lui Nory fusese oa-
recum rezolvată. Boierul Dinu concepuse deci ideea unei locuințe în
comun, pe bază de economie, în ce privea pe Nory, și de îngrijirea
sănătății lui, în ce privea pe Cornelia. Casa de pe Plantelor, dealtfel
în reparație, nu ar fi putut ospitaliza pe cele două, casa de pe Izvor,
aceea da.
În adevăr, Dia, pe atunci în toiul amorului ei cu Jean Deleanu,
azvârlise, într-o scrisoare, ideea căsătoriei tatălui ei, sugerată mai
demult de protestantismul puritan al lui Madó, și care cuprindea și
recunoașterea lui Nory. Poate că Deleanu o influențase si el din
punct de vedere al opiniei publice. Doamna Dia a rugat pe tatăl ei să
se cunune și s-o recunoască — argumentase deci Cornelia cu
încăpățânare. La cuvântul “recunoască”, spus de însăși vinovată,
furia năpădise pe Nory. Fusese prima ei descleștare împotriva
Corneliei. În afară de vorbele de slugi din copilărie, era întâia oară
când se punea chestiunea; însuși numele Diei îndiguise anevoie
revolta fetei nelegitime.
Dia o prezentase atunci, la prima lor întrevedere și apoi: “Sora
mea mai mică!” Aceea fusese recunoașterea, o recunoaștere care
trecuse peste capul lui Baldovin… Iar acum cine o punea în fața
situației stupide a nașterii ei?… Cine?… Femeia frumușică și rău-
tăcioasă care era însăși vinovata:
— Vă felicit!… Eu nu vreau să mă mut… Stau bine unde stau!…
Te rog numai un lucru… Să nu mai vii la mine niciodată! concediase
pe Cornelia.
Nory se crezuse generoasă… Auzi! Conița să aibă obrăznicia să
primească numele Baldovin, chiar dacă doamna Dia, din bunătate,
ar fi îngăduit. Baldovin era și numele ei, pe care ea și-l alesese și pe
care nu da voie să-i poarte dumneaei.
— Vezi că s-ar scuti cheltuiala!… Timpurile sunt grele? Își în-
deplinise până la sfârșit Cornelia misiunea.
De atunci, pesemne, căpătase Nory oroare de cuvântul
“timpuri grele”:
 — De azi înainte nu mai primesc pensiunea! Ai înțeles? țipase
Nory drept concluzie.
Cornelia înțelesese numai tonul de ură… lăcrămase din obicei,
făcuse socoteala economiei realizate prin refuzul pensiunii și avan-
tajul de a fi singură cu Dinu al ei, fără fata asta… Plecase ofensată și
ușurată.
Lui Nory i se trimisese însă mai departe pensiunea și o primise:
“Adică de ce să le cruț eu cheltuiala?” Totuși de atunci cercase și
reușise să-și câștige existența. Primise apoi și ideea Diei de a-i
legitima numele. N-avea nevoie, dar nășia doamnei Dia îi era
plăcută. Numele și-l însușise ea de mult, pe baza bunului ei plac,
fără motiv. Ceva ca un pseudonim… Persoana ei căpătase printre
colegele de școală relief prin ea însăși. Tot așa în Universitate… N-
avea deci nevoie de nimeni. Nimeni n-o cercetă; singuri Hallipii,
părinți ai prietenei ei Elena, la care își trecea de câțiva ani vacanțiile,
întrebase cândva. Le spusese că era orfană de tată și că mama ei
locuia la rude; indiscreția nu se repetase; își aveau propria lor
poveste, care le da destul de lucru.
Nory se pasionase de povestea altora, uitase copilăria neclară,
dase sfaturi, făcuse morală. Odată bunicii morți, locurile, oamenii
copilăriei i se ștersese din minte, mai mult încă de când Cornelia își
încetase vizitele.
 “Prietenii mei” fusese de atunci vorba care revenea pe buzele
ei. Prietenii o iubeau, le era indispensabilă; i se dezvolta persona-
litatea, căpăta aplomb, îi era încă mai mărit spiritul înnăscut de in-
dependență; însăși doamna Dia se depărta în minte, Nory se libe-
rase de trecutul prea scurt și inoportun…
Apoi, neașteptat, după ani, survenise moartea boierului Dinu,
cununia lui abia în extremis și, dăunăzi, propunerea Diei de a locui
împreună… Aceeași Dia care reușise să o facă, pe timpuri, să ac-
cepte cuvântul “soră”, care decisese pe tatăl ei să o recunoască la
epoca intrării ei în Universitate! Dia, doamna Dia, sora ei Dia o
providență cu chip frumos, acum dorea să cunoască pe pârlita de
Aneta, s-o invite, s-o consoleze, s-o încurajeze pe fata din Vaslui în
necazurile de care singură era vinovată!…
Nory iarăși călătorea în trecut, apoi ancora aci pe țărmul vieței
prezente. În camera ei, pe sofaua mică, fuma. Intră Cornelia cu
cafeaua; se sculaseră târziu de la dejun, fiecare trecuse să se odih-
nească în camera ei; Cornelia explică Că servitoarea avea treabă la
beci și se roși fiindcă Nory se uita lung la ea, fără nici o vorbă.
Cornelia era susceptibilă, de aceea Dia, care băgase de seamă, avea
grijă s-o cruțe; Dia mai observase că și Nory e susceptibilă, deși ar fi
părut contrariul.
Nory se uita acum la Cornelia fără nici o intenție, fără măcar s-
o vadă. Își amintea o scenă, una din cele pe care mult timp nu i le
iertase, dar acum scena îi părea comică. O evoca scena, privând pe
Cornelia, totuși fără a o recunoaște drept femeia frumușică de-
atunci.
La Gârla, în copilărie, după un dejun la conacu doi, care fetiței
nu-i priise, boier Dinu o luase de mână, ceea ce de obicei îi plăcea.
Ca de obicei, boier Dinu se așezase pe fotoliul de trestie, pentru a-și
bea cafeaua, ținându-i mereu mâna strâns, așa de tare strâns, că-i
amorțea și nu-i mai plăcea. Se uitase mult la ea, așa fel că Norica își
simțise fața boțită și nasul cu pistrui și fusese nemulțumită în
cochetăria ei față de el.
Uitându-se mult la ea, ca să priceapă bine, boier Dinu îi spu-
sese, arătând cu indexul mâinii libere spre conița — care iar avea o
rochie nouă, una cu bobite — îi spusese:
— Dumneaei e mămița, mă-nțelegi?! Așa trebuie să-i spui de
acum înainte… și când e de față și când nu e!… Înțelegi?
Norica ascultase, tăcuse, nu voise să înțeleagă, se înrăise în
gând, nu iubise în ceasul acela pe boier Dinu, își desprinsese cu o
mișcare prudentă mâna din mâna lui, nu se uitase defel la mămița,
geloasă pe rochia ei nouă, apoi cu o mișcare abilă de retragere,
ajunsese lângă ușă, de unde zisese:
— Eu mă duc să mă plimb!
Era prima oară când pleca fără a fi așteptat să fie concediată.
Totul fusese obraznic fără să fie: depindea de interpretare. Boier
Dinu făcuse către fată un gest de permisie; severitatea lui nici nu
fusese destinată fetei, ci Corneliei, care nu-și făcea îndestul de co-
rect meseria de mamă. Cornelia venise repede după ea spre ușă, ca
și cum vrea s-o conducă, s-o încurajeze:
— Marș! suflase cu furie în urechea fetei.
Norica strâmbase nasul, gura ca și cum cineva ar fi ciupit-o: —
Da, mămiță! zisese tare, cu glas prefăcut, și fugise în grădină. Făcuse
pe pofta boierului, făcuse în necazul coniții!… În grădină, se tăvălise
peste un răzor de crăițe — crăițele nu-i plăceau. Nu! Nu va zice
mămița!… Ba da! Va zice! Conița… Mămița… Totuna. Așa și așa,
femeia frumușică o persecuta… Așa și așa, ea nu putea suferi pe
femeia frumușică fiindcă avea asupra ei drepturi și putere… Mai
târziu va avea ea putere și drepturi… atunci să se păzească! Iată că
avea acum drepturi și putere… Mima scena în gând cu chipurile, cu
glasurile și crăițele de-atunci. Fixa în tăcere pe Cornelia: femeia asta
pirpirie comandase ani întregi unui om în totul superior ei. Dacă
boier Dinu o strânsese atunci așa tare de mână, fusese numai
pentru a-și da lui curaj… Până la urmă femeia pirpirie obținuse și
cununia pe care atât și-o dorise… Devenise mama vitregă a Diei…
De necrezut… Ridicol și de necrezut!… Zadarnic însă se cununase,
zadarnic avea dreptul a se chema doamna Cornelia Baldovin.
Zadarnic era proprietara casei de pe Izvor, proprietara conacului doi
și a grădinei din jur… Zadarnic totul!… Se vestejise, se prăbușise…
 Nory se înrăia acum asupra Corneliei pentru lipsa ei de ambi-
ție: Nimeni n-o umilea, se umilea singură…
Umilirile pe care ea i le făcea, pe acelea pesemne Nory nu le
băga de seamă sau le trecea la rubrica unor socoteli vechi cu o
coniță, o mămiță cu gura strânsă și ochi răi, care lua de o mână o
copilă ambițioasă și o scotea din odaie fără motiv, pentru că așa
avea dumneaei poftă. Pe atunci, Norica bombănea după uși; acum
bombănea Cornelia lângă mașina de bucate. Iarăși trecutul care se
strecura între ea și femeia slabă!
Disprețuind pe Cornelia pentru umilitatea ei, Nory își aminti că
era necesară pentru confortul sorei ei. Fără de experiența de acum,
altfel și-ar fi închipuit-o Nory pe Cornelia la bătrânețe; opunând
destinului mai multă rezistență, mereu chipeșă, mereu îndrăzneață.
Ar fi închipuit-o altfel, dar nu se gândise niciodată la devenirea ei;
timp lung o nimicise în gând, în amintire.
Dinaintea ei sta acum Cornelia, nimicită. Lui Nory nu-i era milă,
constata: “Roabă din amor!” — ca o explicare, totodată ca o urcare
de gelozie, fiindcă ea n-ar fi putut fi o roabă din amor. Era, e drept,
roabă Diei, din admirație, poate și dintr-o recunoștință,
nemărturisită din chiar refuzul recunoștinței, care lua astfel altă
formă.
 De la privirea și tăcerea lui Nory, Cornelia aștepta pesemne
ceva, de aceea nu se mișca de pe loc. Că erau mama și fata nu
simțeau nici una, atâta de mult se refuzau una pe alta cu ființa lor.
La un moment, Cornelia se întorsese brusc și stângaci spre ușă
și ieșise. Instinctiv, târâind în minte ultimele fășii ale gândului, Nory
se ridicase de pe sofa și o urmase până aproape de ușă, fără a avea
nimic a-i spune, deoarece o lăsă să plece și rămase după plecarea ei
fără dușmănie.
…Așadar, Dia dorea să-i aducă odată la dejun pe Aneta; dorea
o diversiune, i se ura… Durerea Diei nu o puteai observa cu ochiul
liber; chiar ea, care purta o lupă în ce privea pe sora ei, nu putea
descoperi semnele durerii… Cu atât mai bine dacă Aneta putea fi de
un folos… păcat numai că era atât de seacă!…
Ii spuse Diei că fata e cam toantă, nu cumva s-o plictisească. —
încercăm! Mie uneori îmi plac oameni mai simpli la minte! răspunse
Dia. Să fi fost vreo aluzie la inteligența ei? Nory mereu, acum în
urmă, avea pornire spre susceptibilitate, ea care “ducea la
tăvăleală”, cum spunea uneori, probabil fiindcă nimeni alt nu cuteza
s-o supună la tăvăleală, de frica replicei ei usturoase, a represaliilor
chiar.
, Dia iubea pe cei săraci cu duhul, numai din bunătate, din sen-
timent creștinesc; Dia era religioasă… Era?… Nu mergea la biserică,
n-avea la ea în odaie icoane!… După ce trecuseră pomenirile de
rigoare, vizita uneori singură, discret, mormântul tatălui ei… Dar pe
cellalt mormânt? Nu puteai ști nici cât e de credincioasă în
dragoste, nici lui Dumnezeu… Nici nu puteai ști cum și cât suferă
pentru cel mort, deși, desigur, suferea mult. Nory iarăși învăluia pe
Dia în văluri negre, o închipuia statuie sumbră, cercetând la ore
înserate mormântul de marmoră neagră al lui Jean Deleanu, pe
care, din curiozitate, ea însăși îl vizitase o dată la Bellu. Se nimerise
împreună cu două alte vizitatoare, străine ca și ea, curioase ca și ea,
care comentau. Monumentul i-l ridicase lui Deleanu sora lui
bătrână, care îl crescuse… Cum însă era înfumurată, dar săracă, și el
murise plin de datorii, Deleanca cerșise bani pe la toate ministerele
și nu încetase până când nu avusese suma complectă… Trebuie să fi
costat mult, dar nu era de bun-gust, prea încărcat…
Nory așteptase cu gâtul strâns ca cele două să zică poate vreun
cuvânt despre Dia, vreo critică… Sta gata, la pândă, să se repeadă…
Bine că nu spuseseră nimic de sora ei, s-ar fi iscat un scandal, adică
tocmai ceea ce Dia ura mai mult.
Nory se întrebase dacă sora ei fusese la curent cu proiectul
monumentului și dacă contribuise; de aceea n-avusese despre es-
tetica monumentului nici un fel de părere. În ce privea contribuția
materială, lui Nory îi trecuseră prin mâini toate registrele de
cheltuieli ale sorei ei, și nu conțineau nici o cifră de felul ăsta, fie
nejustificată.
 Tot așa, vestiarul Diei pe atunci nu cuprindea nici o rochie
neagră… Dinadins… Nu putea pesemne admite moartea omului
iubit, a logodnicului, soțului. Nory era plină de pudoare, de legi-
timări ale legăturei Diei cu Deleanu — ea, partizana libertăței, ba
uneori, pe vremuri, teoreticiana din originalitate a liberului schimb
amoros.
Observase că pianul sta tot de atunci închis cu cheia. Dia mai
spusese cândva că nu mai pictează de câtva timp… “De atunci!”,
trăsese concluzia. Singur lucrul de broderie nu-i părăsise și lectura.
Citea romane englezești, de aventuri și polițiste… Polițiste… având
deci o corespondență cu drama…
Dia făcuse studii complecte, serioase, dar fără diplome:
— Pe noi nu ne învăța multă carte, ne învăța să trăim! spunea
cu modestie, punând lui Nory vreo întrebare la care mai adesea răs-
pundea tot ea. Numai în materie de cod Nory putea fi de folos;
alteori însă, Dia se dovedea în curent și cu legile, cu politica mai
ales, cea a unei epoce anume, cea de pe timpul carierii politice a lui
Deleanu. Când un astfel de subiect se isca, Nory îngălbenea ca pe
marginea unei prăpăstii, deși sora ei rămânea perfect calmă, ceea
ce uimea pe Nory la fiecare dată. Auzise că Dia a fost nu numai
inspiratoarea, fetișul, ci chiar colaboratoarea, secretara benevolă,
“intimă” — ziceau dobitocii, geloșii. Epocă la care nu revăzuse pe
sora ei, ea însăși prinsă aiurea, implicată în traiul prietenilor, al
Hallipilor în special, cu a căror vicisitudini se identifica pe atunci.
Pe domnișoara Deleanu, sora și tutoarea ministrului Jean, o
întâlnise odată, demult, la o expoziție de binefacere, și cineva i-o
prezintase, Baba păruse mirată auzind numele, nu se arătase însă
defel amabilă, și Nory îi întorsese spatele cu un “adio, doamnă!”
care avusese succes la amicii cu care se găsea, dat fiind că Deleanca
avea pretenția să i se zică “domnișoară” și era nesuferită.
Când, în urmă, Nory povestise sorei ei incidentul — cu un pri-
lej, firește — o ascultase cu un surâs parcă de conivență; trăsese
concluzia că Dia nu simpatizase pe țâfnoasa soră a lui Deleanu, care
probabil era geloasă. Când însă, deunăzi, murise Deleanca și o
înmormântase alături de fratele ei, se uimise totuși de calmul
păstrat de Dia; admirase încă o dată stăpânirea de sine a sorei ei;
decisese a nu-i mai pune niciodată la cercare durerile îndiguite, a nu
mai pomeni de oamenii aceia, a o lăsa să-i uite, să reînvie!
Totuși reîncepea, din curiozitate, din tendință spre tiranie, din
plăcerea de a fi necesară. Timp de vreo zece ani, spiritul ei domina-
tor avusese printre prieteni un debușeu larg și devenise obicinuință;
pe o prietenă a ei, ca și soră, Elena Hallipa, o tiranizase îndelung. Aci
se lovea însă de un obstacol: Dia o înlătura cu tușeul ei, adică sans
avoir Pair d'y toucher. Nory nici ea nu brusca, ocolea, aștepta
momentul, înmulțea dovezile de devotament, exagera misterul în
jurai Diei, dacă nu chiar îl inventa p° de-a-ntregul, spera să o
cucerească, să o pună în lanțuri. Doamna Dia se apăra numai prin
calm, prin naturaleță, uneori printr-o voință exprimată limpede…
Cu Dia, destinul se arătase ingenios în răsturnarea socotelilor.
Moartea lui Baldovin, moartea lui Deleanu, moartea bunei Madó —
cea mai decisivă poate — procese, încurcături bănești o adusese
înapoi în țară neașteptat.
Dia era acum reîntoarsă de departe în toate înțelesurile: din
voiajele dese ce obicinuia, de la viața ei mondenă, de la cea politică,
de care se pasionase, întoarsă de la egoismul fericirii și de la iluzia
unei căsătorii dorite. Se petrecuse așa de repede. Deleanu plecase
abia de câteva săptămâni de lângă ea, de la Interlaken, pentru o
scurtă campanie politică; îl aștepta să se înapoieze, când primise
telegrafic vestea atentatului, urmată de cea a morții lui. În intervalul
unei singure zile, distrugerea printr-un hazard a fericirii ei, urmată
de aproape de distrugerea fericirii, prin dovezile brutale că fericirea
nici măcar n-a existat.
Singură, fără Madó — dacă Madó ar fi trăit, totul ar fi fost alt-
fel — lovită în sentimente, în proiecte, își amintise oportun de Nory,
pe care, în totul, o văzuse de zece ori poate, căreia îi scria uneori cu
privire la interese.
Iată, locuiau acum casa de pe Izvor, care nici nu-i mai aparținea
Diei, unde însă se simțea proprietară tocmai prin cesiunea făcută,
cum și prin autoritatea ei firească; afacerile se limpezise cu
concursul lui Nory; printr-un efort, Dia se adaptase traiului, pe î
Nory era încă uimită, încă nelămurită. Se socotea apărătoarea Diei,
iluzie pe care sora ei nu i-o spulbera, i-o îndiguia numai, curiozitatea
și admirația erau cei doi poli ai sentimentelor ei în casa Halipilor, a
Walterilor, a Rimilor, Nory fusese sfetnică și confidentă; acum nu
mai era sfetnică nimănui, dar ambiționa să fie: Sora ei trebuia ferită
ca o plantă căreia i s-a schimbat climatul… Sora ei suferise și încă
suferea… Sora ei Dia dorea, desigur, o diversiune… Fata din Vaslui,
descoperirea ei, va sluji de diversiune, va fi primul lor oaspe străin.
Un semn bun, desigur, dar și o intruziune.
Totodată, mulțumită că sora ei exprimă o dorință, Nory era
geloasă. Se asigura apoi că nu e nici un risc. Aneta va veni cum vine
un bufon; nu va însemna mai mult ca olteanul cu zarzavaturi, la
coșurile căruia, pe când Cornelia tocmea și târguia, îi plăcea uneori
Diei să privească. Spectacol mișcător! O femeie ca ea coborându-se
la treceri de timp așa de mărunte.
Dealtfel, nu-i displăcea să arate Diei pe cățelușul ei fidel.
“Opera de binefacere” — o tachina Dia, și se arăta curioasă să știe
cine sunt părinții fetei, cum de au părăsit-o, cine e fratele ei?… De
ce lucruri mărunte se interesa, ca să-și distragă* gândurile!

*
În textul de bază: distrugă.
 În realitate, Dia fugea ele mediul ei ele altădată, lichidase cu el
în toate înțelesurile, dar mai ales căta să-și organizeze traiul pe o
realitate bănească, ba chiar pe o economie pozitivă.
Nory credea mereu că Dia a fugit de pe locurile fericirei, pen-
tru a se retrage aci cu doliul și cu amintirile. Mulțumită că o are
aproape, nu putea concepe persecuția destinului asupra unei ființe
strălucite ca sora ei. Din trecutul Diei știa vag despre o primă lo-
godnă sau chiar căsătorie, care fusese absurdă, nenorocită . Pe cea
de-a doua — căci arbitrar socotea pe Deleanu ca și soțul ei — iată
că o nimicise un accident brutal. Deleanu murise în chip absurd,
într-un atentat politic, în plină ascensiune, în plin amor, în ajunul
căsătoriei… Un glonte destinat poate altuia, într-o zi de festivitate la
Ateneu!… Făptașul rămăsese nedovedit, nepedepsit. În dezastrul ei,
Dia se retrăsese aci ca într-o mânăstire… Totul părea logic, numai
atitudinea Diei nu corespundea imaginei femeii distruse, călugăriță
din desperare amoroasă. Dorința de izolare” era pro hă,
simptomele durerei lipseau însă.
Starea de suflet a Diei semăna, în adevăr, mai mult cu o piatră
angulară decât cu una funerară. O lespede grea, dar peste un cavou
deșert, atâta îi era de uscată, de rece, simțirea. Caracterul, în
schimb, îi era oarecât alterat, era mai puțin egală, o ușoară înrăire,
uneori dezgust; o violență a mâinei pe o clanță de ușă sau pe un
ivăr de sertar… un accent între dunga subțire a sprâncenelor trase
drept, un tăiș în privirea lucidă, o rigiditate exagerată, ca și cum
stăvilea o iritare, uneori vădită și în tremurul nărilor. Părea un ani-
mal de rasă încordat, dar lovit de zăbală, strâns de chingi, înfruntat
de pinteni. Așa putea pare celor ce-o cunoscuse înainte.
Pentru Nory, era însuși simbolul durerei mândre, fără lacrimi,
fără suspine. La început, urmărea cele mai mici simptome: “Are
pleopele bătute. A fost azi pesemne la cimitir!” Cornelia declara
însă că doamna Dia nu mișcase de acasă. Poate mințea.
— N-a adus poșta nimic? cerceta Nory.
— Nu!… Poșta adusese numai ziare.
— Ziare!… Poate în ziare stase scris ceva… Se gândește la el…
Nu poate crede în moartea lui! Totuși purta rochii de culoare, ceea
ce Nory nu pricepea și oarecum nici nu admitea.
Într-o zi, curiozitatea predominase; spusese ca pe un fapt
divers că se așează la Palatul de Justiție un bust al lui Deleanu, cel
care fusese membru ilustru al baroului. Dia ascultase și nu
răspunsese, ca și cum se vorbea de un străin. “Prea secretă… Prea
mândră!” socotise Nory, fără să-și dea seama că ea comisese o
indiscreție.
Se preocupa acum de Aneta. Să vezi că toanta de fată, tocmai
acum când avea nevoie de ea, nu-i va ieși în drum; alteori te împie-
dicai de ea. De n-ar miorlăi ca o cerșetoare, plângându-se de bani în
fața Diei. De-ar mânca cum se cuvine… Ce mirata va fi Aneta, ce
ochi o să caște!… De-abia o putuse dezobicinui să-i spună “domni-
șoară doctor”. Ar fi făcut poate haz Dia s-o audă. Îi părea acum rău
că a dezvățat-o. Avea în Aneta o admiratoare fără rezerve, dar și
fără discernământ, se tachina Nory bine dispusă.
Timpul din urmă, durerea Diei luase altă formă, mai puțin cris-
pată, o formă mai descleștată, ironică cu sine și cu alții.
Pe azi Nory pierduse siesta, la care ținea, dar nu-i părea rău,
până la urmă, biata Cornelia, cu sosurile ei la punct, cu glastrele ei
de micsandre, nu făcea decât să se preocupe de confortul lor co-
mun. Se va duce, ca o revanșă, la ea în odaie, să stea de vorbă
puțin. Dia, deunăzi, se bucurase că au făcut pace.
— Nu pace… armistițiu! glumise Nory, și Dia râsese cu poftă.
Da, cu poftă…
Se simțea azi generoasă cu femeia slabă, știa totuși că la
prima ocazie se vor ciocni din nou: ea, certăreață, Cornelia,
maniacă.
…Așadar, nespălata de Aneta va fi musafira lor, se va linge pe
degete de mâncările bune gătite de Cornelia, se va uimi de Dia, își
va aminti de acasă. Cum fugise, neroada, de bine! Casă, masă,
mamă, tată, chiar vreun logodnic pe potriva ei ar fi putut găsi pe
acolo, în provincie. În loc, hoinărea fără rost… Nu! Nu era nici o
nădejde să poată Aneta distra pe sora ei!
 …De ce oare avea Dia nevoie de distracție mai mult ca până
acum? Era parcă mai palidă timpul din urmă! O va persecuta ca să
iasă mai des la aer, să se plimbe mai mult. Mereu în fundul unei
camere, lucrând, citind. De doi ani, nu plângea, nu gemea, nu țipa,
nu-și descărca necazul!… Tânără, superbă, sănătoasă! Prea singură!
Poate că nu se simțea bine. Vreo indispoziție!
Nory rămăsese pe gânduri, gânduri noi… Ocăra memoria lui
Deleanu, îl acuza a nu fi fost în stare să evite moartea timpurie, îl
acuza a se fi dérobât de la datoriile lui de tot felul către Dia.
Mârșava de politică… Biata Dia! De marmoră în aparență! Să te
încleștezi fără lacrimi, fără supapă de ușurare. Curioșii trebuiau să
se lase păgubași… Ce tărie! Ba uneori mai și glumea!… De ce însă n-
o lua de confidentă, ar fi fost o ușurare. Nici cea mai mică
confidență. Nu din neîncredere; numai pentru a pune între ea și
amintiri un zid chinezesc. Un egoism al suferinții… Tânără…
Văduvă…
O idee nouă a lui Nory: Da! Era ceva de gândit!
Nory auzi pași pe coridor:
— Cornelia! strigă, deschizând ușa.
Ușoară pe meșii de pâslă, femeia slabă se opri. Nory îi surâse
numai, în lipsă de cuvinte.
 Cornelia socotea pe doamna Dia o ființă simplă, sinceră, lesne
de înțeles, pe când Nory îi părea o dihanie ciudată, o pasăre cu
plisc, cu gheare, al cărei viers nu-i pricepea.
— Nu-ți știu intra în voie, zise Cornelia ca clin pod, drept scuză
a ceva.
Nory cercă să facă, să spună ceva:
— Un moment! zise și căută albumul cu fotografii vechi pe care
i-l confiscase deunăzi, înapoindu-l. Cornelia îl luă cu amândouă
mâinile, gata să lăcrămeze.
— Bun! scurtă Nory cena. Dacă iar începea a miorlăi, iar va
avea poftă s-o repeadă. De vorbit cu ea, ce să vorbești!
Cornelia lăcrăma, e drept, din obicei, din slăbirea nervilor, după
moartea boierului ei. De albumul vechi îi părea bine, mai ales ca de
o revanșă asupra lui Nory. Ușor, umbra ei slabă dispăru.
“S-a dus pe azi siesta!” constată Nory consultând carnețelul cu
însemnări, apoi ceasul de mână. Mai avea o jumătate de oră; se în-
toarse în cameră, se întinse pe canapeluță. Divanul larg era numai
pentru noapte, camera era destul de spațioasă, luminoasă, deși da
spre curte. Trebuise să exagereze, să exclame, pentru ca să poată
convinge pe Dia că îi place cu adevărat camera. La mutare, sora ei
socotise cu metrul, cu centimetrul, spațiul, egalitatea de avantagii
pentru fiecare. Cu prețul propriului ei confort, vroia ca cele două să
fie bine instalate în casa pe care ea însăși, prin presiuni, silise pe
Baldovin s-o lase Corneliei. Un mare egoist boierul Dinu! După ani
de conviețuire se arătase avar, meschin, ingrat. Pe când Dia se pur-
tase sublim. Exclusiv pentru sora ei făcea uz de superlative.
Tot Dia orânduise ca ele amândouă să fie pensionarele
Corneliei, să-i plătească chirie și masă, Dia, chirie dublă, deoarece
ocupa în corpul principal al casei două camere.
Cornelia însă se arăta avară, și cele două cheltuiau pe deasupra
pensiunei, ba îi cumpărau și haine: “Ca să nu umbli ca o madamă”,
zicea Nory. Cornelia le păstra însă în dulap. Dia ținea socotelile și
ascundea deficitul… Ce femeie!… Ca o prințesă trăia coana Cornelia!
Nory, gata să ațipească, sări la bătaia pendul ei. Adormea așa de
ușor.
— Cum pui capul jos, adorm tun. Ca voi, bărbații! spunea bă-
ieților pe vremea studenției. Îmi pare bine că semăn cu voi, dar
numai la asta, ticăloșilor! glumea.
— Și cu femeile la ce vrei să semeni? o tachinau. Caro mai ales.
— Aș fi vrut să fiu vreo muierușcă de aia, de care vă poartă pe
voi de nas! râdea Nory de ei, de ele, de ea…
Rătăcitoare pe chei, în vederea vizitei pe caro nu cuteza totuși
s-o facă lui Tică, mereu mai strânsă cu ușa de lipsa banilor, Aneta, în
aceeași zi, înaintea dejunului, zărise pe Nory pornind cu geanta de
la tribunal spre casă. O strigase, îi făcu semn cu mâna, prea de
departe, nu o putuse observa. Ii păruse rău, poate -ar fi chemat-o la
dejun; ora la Palat arăta că iar va găsi la cămin numai resturi.
Se indigna asupra vitregiei destinului ei, nu-și găsea însă nici o
vină; toată lumea o persecuta, dar odată și odată își va lua revanșa.
Deunăzi, povestise iar fetelor cum domnișoara cumpără icre și alte
bunătăți pentru sora dumneaei și alți musafiri distinși — un adaos
musafirii, așa, din obicei. “Ce zici?… cine zici?” — și fetele se
întoarse la șopotele lor despre profesori și studente, secrete de la
care ea era exclusă.
Indiferența lor o durea, dar mai puțin acum și nu mai plângea
la fiecare poștă care nu aducea nimic de la Vaslui. La început dorise
mai ales scrisorile, acum mai ales paralele. Cinci sute de lei pe lună
în tot, “să te descurci cum știi” — spunea Tică, pe care nu-i vedea
decât o dată pe lună, sau pe uliță, din fugă, când n-o ocolea chiar
dinadins.
Cei cinci sute erau de acasă sau de la el? Ar fi vrut să știe căci
nu era totuna. Dacă era de la el, se chema că cei de acasă o lasă pe
drumuri, iar dacă erau de acasă, se chema că mai poate pretinde
ceva și de la Tică.
Nu-i trebuia familia: avea pe domnișoara, numai că
domnișoara ar fi trebuit să fie singură pe lume cu ea, Aneta Pascu, și
descoperise că domnișoara avea o soră, de care se ocupa mult, ceea
ce lua din timpul și interesul pentru ea… O soră cu mistere!
Curiozitatea Anetei întrecea pe a lui Nory: capul ei lucra bănuitor,
avid. De ce domnișoara nu mărturisise mai demult existența unei
surori? Suspect!
Ce nenoroc să treacă adineoarea așa de aproape de
domnișoara și să n-o poată opri! Nu bănuia că fusese subiect de
conversație în strada Izvor, că o pândea norocul de a fi oaspe în
casa, la masa domnișoarei, că va vedea de aproape pe sora pe care
domnișoara o urmărea așa de ciudat de la distanță. Nu bănuia, căci
ar fi găsit gustoasă mâncarea cu cartofi de la cămin. Aneta lenevea
în drum, se văieta de oameni și de soartă, pe când norocul ci
mergea.
Nory Baldovin ieșea de la tribunal cu servieta doldora de hârtii;
întârziase pe la notariat și dejunase la restaurantul-bodegă, cum fă-
cea adesea. Pornea acum spre casă, când recunoscuse fata și o tră-
sese de mânecă, speriind-o din cine știe ce gânduri.
— Ce-mi cauți pe aici, Aneta? Ai început să ai randevuuri?
Aneta se încurcă în câteva silabe, se crezu acuzata și începu o
justificare pentru care Nory n-avea nici interes, nici răgaz.
Aruncându-și ochii pe cadran, Nory întrebă:
— Ai dejunat, fată? — la întâmplare.
— Nu… Da? Îngână Aneta, neștiind cum e mai nimerit să răs-
pundă. De fapt înghițise la cămin o ciorbă și o brânză albă.
Mămăliguță nu-i plăcea nici acasă, era mâncare țărănească —
credea — și la cămin nu se pomenea cu mămăliguță unt proaspăt,
care acasă era din belșug.
— Eu una m-am asigurat, am dejunat la tribunal. Desigur,
acasă mi-au pus lingurile de gât… E două trecute, și la noi se ia
dejunul la 1/2 fix… Dacă însă ți-e foame, vino cu mine… se mai
găsește ceva Ia cămară.
Oferta jicni pe Aneta. Așadar, o credea nemâncată… Să-i dea
ceva de mâncare ca la cerșetori… Nu se aștepta de la domnișoara.
— Nu, mersi! spuse înțepat.
— Bine, fată!… Voia ta… și Nory porni grăbit spre Izvor, lăsând
pe Aneta îngrijată că și-a supărat binefăcătoarea, păgubită de un
dejun, păgubită în curiozitatea de a vedea casa domnișoarei și pe
sora ei.
Jicnirea se risipi pe loc, căci n-avea rădăcini în mândrie, era
numai o țâfnă.
— La dumneavoastră acasă? țipă după Nory, care era departe
Rămase mofluză; pierduse ocazia de a vedea pe sora misterioasă a
domnișoarei… Așadar, era adevărat că avea o soră? Aneta ar fi
văzut-o și ar fi dejunat a doua oară, ceea ce nu i-ar fi stricat, de-
oarece simțea de pe acum un gol — umblase prea mult… Ea, Aneta
Pascu din Vaslui, ar fi putut vedea locuința domnișoarei și pe mis-
terioasa ei soră… Poate că totuși doamna Dia nu locuia acolo…
Aneta nu socotea minciuna a fi un cusur; ea însăși, mințind în per-
manență, admitea ca și domnișoara să invente. Primind invitația, s-
ar fi putut asigura de prezența doamnei Dia și poate ar fi ghicit
secretul. Căci era un secret, pe care domnișoara îl ascundea chiar
de ea. În gândul ei prostul și îngâmfat se socotea o intimă a lui Nory.
Ce proastă fusese. Se uita într-acolo,-pe unde dispăruse Nory:
porni apoi încet, urmând firul trotuarului, privind pe rând casele, ca
și cum cerea fiecăreia taina celor ce-o locuiesc; la prima răspântie
se opri nedumerită încotro să apuce, deși nu putea avea nici o șansă
de a descoperi o locuință căreia nu-i știa nici numărul, ba nici măcar
strada. “Pe Izvor!” — atâta prinsese de la domnișoara. Ce însemna
“pe Izvor?” Coti totuși la întâmplare spre stânga, cercetând
numerele caselor, care nu-i puteau spune nimic, și nici măcar nu ar
fi întrebat pe un trecător. Ce-ar fi gândit de ea! Că e străină?
Provincială?
Pierdu iluzia absurdă că va găsi casa, că domnișoara, care face
totuși miracole, va apare la o fereastră și o va chema: “Alo! Aneta
Pascu, intră!” Avea acum siguranța că a păgubit o bună ocazie, dar
o mâna încă pe uliți instinctul vagabondajului.
“N-aveam telefon!” spusese Nory cândva. De mirare! Persoana
așa de însemnate să n-aibă telefon. Poate că din dorința de a se as-
cunde… din pricina acelui secret…
În adevăr, Dia Baldovin vroise să rupă firul oricărei relații, de
aceea refuzase un timp telefonul. Aneta hoinărea acum alene, fără
scop — ziua era așa de lungă? În alte două după-amieze se învârtise
în preajma locuinții lui Coti, la ceasul când el lipsea. Privise în sus la
casa cu șase caturi, albă ca o cazarmă; avea memorie, o memorie
pe care însă refuzase s-o folosească la învățătură. Nu vroise să în-
vețe la profesional ca să iasă brodeză, sau croitoreasă, sau chiar
profesoară de lucru. Breasla profesorală n-o putea suferi din pricina
necazurilor ei de elevă proastă; nici funcționară n-ar fi vrut, deoa-
rece mama ei disprețuia funcționarele de la tribunalul din Vaslui, iar
tatăl ei, portărelul, le plângea: “Bietele funcționare!” îl auzise
adesea.
La vârsta când prinzi impresii durabile, auzise însă, ca un
gâdilat plăcut urechei, pronunțându-se: “studentă… studentă…
studentă în Litere”, așa împreună. Nu se informase mai departe,
hrănise două dorinți limpezi și încăpățânate, care formau același
ideal: să fie Studentă la București. Acum era studentă… sau ca și
studentă… și era la București, dovadă că își pierdea zilele
cutreierând orașul la întâmplare. Pornea, e drept, de la un scop
precis, dar demersurile ei pierdeau lesne direcția, scopul devenea
vag, rămânea numai plăcerea, încă neistovită, de a se afla în
capitală și nevoia de a-și umple ziua vagabondând.
La cămin nu-i plăcea să stea; prin comparație, casa în care era
căminul îi părea acum urâtă, apoi camaradele n-o luau în seamă, iar
de subdirectoare și de intendentă nu era “agreata”
 Aneta graseia cuvântul nou, prins de la camaradele căministe;
una, mai ales, Yolanda, dacă n-ar fi fost decât numele ei sublim,
Yolanda, era cea mai amabilă cu ea, din bună-creștere. Aneta nu-și
făcea iluzii, de aceea nici nu-i era recunoscătoare, dar o admira. Pe
Yolanda o auzise mai adesea pronunțând cuvântul. “E agreată… nu
e agreată” — Yolanda pronunța graseiat, era felul ei de vorbire, dai
era și dreptul Anetei s-o imite.
Era lungă ziua… La Universitate, ultimul timp, nu mai urca
scările, căci nu putea plăti taxele și i se părea că toți cei de pe săli
vor ghici… și dacă cumva secretarul sau altcineva o ia din scurt?…
Banii de taxă îi avusese de două ori, dați de fratele ei Tică, dar
îi cheltuise aiurea. Lui Tică… adică Coti… — așa vrea el să-i cheme —
lui Coti nu-i mai putea cere nici în ruptul capului bani, se temea de
furia lui, se temea mai ales să nu o “expedieze”, cum zicea el —
expresie tot nouă, care suna bine — nu însă și fapta.
Nu! Din capitală nu va pleca niciodată. Dar ziua era lungă… Ce
potrivit ar fi fost să dejuneze la domnișoara, să converseze după
dejun… Pierduse ocazia.
În bodegi, în cafenele, deși se vedeau destule femei, ea nu
putea intra, nu din timiditate — nu mai era timidă — ci fiindcă n-
avea bani… și nici în cofetării, în cinematografe, cărora le făcea
numai curte pe la geamuri și uși. Nu i-ar fi fost rușine să intre,
numai banii și îmbrăcămintea o rețineau.
 …Iată, azi fusese pentru prima oară invitată la masă într-o
familie, o familie nobilă, și refuzase; îi rămânea mulțumirea de a se
lăuda la cămin; fetelor le va spune, firește, că chiar a dejunat la
domnișoara Dia Baldovin. Nu era totuna, dacă ea primea?… Dar
fetele vor cere poate detalii… curioase cum sunt?… N-ar fi știut să
invente un menu din lumea mare… nu o vor întreba amănunte.
Măcar dacă ar avea cui se lăuda!… nici nu le puteai vorbi, erau
mereu cu gândul aiurea, deși între ele pălăvrăgeau cât vrei.
Deocamdată o durea capul și, pentru că fusese vorba de
mâncare, îi era de pe acum foame. Se întoarse la cămin obosită,
mulțumită că are cel puțin un adăpost, un pat. Își amintea de acasă
“odaia mică”, odaia ei; pe atunci nu-i plăcea, fiindcă era pe
dependințe; acum o vedea în minte curată, ordonată ca o cutiuță,
prin hărnicia mamei, căreia, de nevoie, îi ajuta puțin: “Dacă nu
înveți carte, să fii măcar bună gospodină!” zicea mamă-sa.
Carte, e drept, nu prea învăța, dar nici gospodină ca mamă-sa
nu vrea să fie. Fetelor la externat le spunea că are zestre mare și
studiază de plăcere, deși acasă toată ziua auzea cum se plâng
părinții de criză; îi mai auzise vorbind pentru ea și de școala de
menaj. Nu! Asta nici moartă! Se va sinucide, dar nu va urma o
școală de menaj… va fi studentă sau nimic. Studentă la București,
nu la Iași! Aci intervenea duelul între Moldova și Muntenia dus de
părinții ei; mamă-sa era de fel din Călărași și spunea înțepat: “Sunt
munteancă”, ca un titlu de nobleță, pe când portărelul, de fel dintr-
un sat lângă Vaslui, iubea leșii lui.
Aneta era ea însăși în rivalitate cu fratele ei Tică, mai mare
mult ca ea și mai iubit și care, firește, era dus de mult la București.
Va merge și ea tot la București.
Iată că acum era la București, așa cum voise, dar fără voia lor,
a celor de acasă; asigurată acum că a plecat, de departe, casa lor
din Vaslui, mama lor, odaia ei de acasă ar fi putut fi subiect de vorbă
și de laudă, mai ales împodobind puțin adevărul, dar n-avea cu cine
vorbi, cui se lăuda. Fetele conversau între ele, și pe ea o lăsau
deoparte. Chiar Yolanda — un nume predestinat, un nume cu care
nu puteai să nu fii frumoasă, deșteaptă, bine crescută — dăunăzi, o
ofensase:
— Mi se pare, Aneta Pascu, că spui neadevăruri… nu-mi plac
minciunile! zise despre ceva. Aneta nu-și mai amintea despre ce.
Yolanda Bunescu o făcuse mincinoasă… numai necazuri.
La cămin, în plină după-amiază, Aneta se culcă; întoarsă cu
fața spre peretele umed, tremura îmbrăcată subt plapoma subțire,
refuzase cina de seară: o bucată de carne friptă, trecută, uscată, și
compot de prune. Celelalte aduceau din oraș mezeluri, brânzeturi,
prăjituri. Îi ofereau și ei, e drept, mai ales la început, acum mai rar,
deoarece refuza totdeauna: “Nu mi-e foame! Am luat iar
sandwichuri și prăjituri cu domnișoara Baldovin”. Le bănuia că n-o
cred, deși se întâmpla, cu adevărat, uneori să guste ceva cu Nory.
În seara aceea, cele trei fete din cameră venise abia pe la
nouă; se apropiase de patul ei și, într-un glas, o întrebase ce are.
Fulgerător îi veni ideea de a le spune că e bolnavă; în felul ăsta
interesul ce-i arătau putea fi mai durabil. Nu era bolnavă, era numai
necăjită, dar necazurile ei nu le interesau, ba chiar îi făceau morală,
ceea ce nu putea suferi; a fi bolnav putea însă fi ceva mai
senzațional, mai ales când nu te durea nimic cu adevărat. Dinadins
tremură mai tare și suflă greu clănțănind dinții; nu le răspundea,
plăcându-i să le sperie.
Până la urma urmei, chiar o durea puțin capul și îi era frig; mai
ales i se deșteptase dorința să se ocupe cineva de ea, să-i dea
dreptate, să-și lase celelalte fete interesele și plăcerile lor și să se
îngrijească de ale ei; de bunăvoie, nu o făceau, acum o vor face silit.
Numai de n-ar observa că nu e cu adevărat bolnavă; simțea că asta
ar fi un pericol, ar discredita-o încă mai mult… așa, și o făceau
mincinoasă… Da, mințea! Și acum mințea… nu era bolnavă, dar era
plictisită, și ele erau vesele, de aceea le va strica cheful… Ar putea
spune că o doare în gât, ca să se producă panică, dar atunci vor fugi
de lângă ea, și prezența lor îi era plăcută.
Cele trei se consultau: “Biata fată!… “ Să meargă îndată una
din ele la Baroana și să-i spună să vină cu fricțiune și aspirină… E
drept că va băga de seamă că iar au lipsit de la masa de seară fără
să anunțe, dar nu era nimic grav. Pe Baroana o aveau și ele în
mână… Era datoare să îngrijească de biata fată!… Un ceai cald, acela
îl vor face ele pe urmă, în ascuns. Nu era voie să ai mașină de spirt
în cameră.
Irma Baron era intendenta căminului și atotputernică, căci de
ea depindeau toate lucrurile mărunte — “politica internă”, ziceau în
glumă fetele, poreclind-o “Baroana” chiar când era de față, ceea ce
părea a nu-i displace. Pe Aneta Pascu însă Baroana n-o putea suferi.
De ce? N-are dreptul să facă diferență… Pentru că fata n-avea de
unde îi da mici cadouri?… Pentru că era așa… mai moacă?… Ele… ele
n-aveau propriu-zis, nici o obligație — simpatia nu se comandă —
totuși se purtau cu ea cuviincios, atât cât nu le scotea din fire cu
prostia sau cu lăudăroșenia… Dar Baroana era intendenta și nu-i era
îngăduit să persecute pe nimeni: totuși, pe fata asta din Vaslui o
persecuta.
Deocamdată fetele pusese în funcție mașina clandestină de
spirt și pregătise Anetei un ceai cu rom. “Păcat că nu-mi dă și
pesmeți”, gândi Aneta, dar își aminti că e bolnavă; bău ceaiul încet,
gemând, și se culcă la loc închizând ochii strâns, căci nu vrea
aspirină, nici fricțiune, pe care, dealtfel, intendenta nici nu se
gândea “să le strice pe ea”.
 Prefăcându-se a dormi, Aneta auzi cum fetele, revoltate, spu-
neau că asta e prea mult, că o vor reclama… că din moment ce era
căministă… Adică acela era singurul motiv, chiar și al solicitudinii
lor… Iarăși o umiliseră. Auzi încă, și asta cu plăcere, spunând că
Baroana, până la urma urmei, era numai o persoană de serviciu,
angajată de comitet și plătită din banii lor… Se simți iar umilită de
sărăcie. Ea nu plătea nimic sau aproape nimic, și n-avea defel bani…
bani…
Una din fete îi strecurase la picioare o sticlă cu apă fiartă. Le
era milă de ea… ceea ce făceau era numai din milă… altfel știa bine
că n-o agreau.
Acum, fetele se îmbrăcau încet, cu grija de a nu o turbura.
Aveau ieșire în seara aceea, mergeau în familie, la o serată. Aneta
era geloasă; îi păru bine că din pricina ei sunt nevoite a se
constrânge, a nu pălăvri, a nu cânta, a nu dansa ca alteori când se
preparau de petrecere. Nu le iubea… După ce vor fi plecat, se va
dezbrăca de-a binelea. Nu-i plăcea să se dezbrace în fața lor; n-avea
lingerie fină ca a lor, și n-avea nici corp frumos, piele subțire și piept
fasonat. Simți pe una cum îi așează plapoma strâns în jurul trupului,
a picioarelor. Trebuie să fi fost Yolanda. Îi era prea cald, o frigea
sticla, nădușise, îi era necaz că ea nu petrece niciodată seara, iar
dejunul la domnișoara îl pierduse. Plânse și adormi de-a binelea, așa
îmbrăcată.
 …A doua zi, Aneta se sculă devreme, odihnită, și se osteni să nu
facă zgomot; era plină de recunoștință pentru colege și socotea
prilejul bun pentru a lega cu ele o intimitate mai mare. Din vorbele
lor șoptite din ajun, își aminti că ele ar fi vrut să nu piardă cursul al
doilea și le deșteptă cu precauțiune. Față de mulțumirile și avansu-
rile ei, fetele se arătară mai vorbărețe, o descusură, îi deteră povață
să nu rupă cu părinții, să le scrie mereu, chiar dacă nu-i răspund,
căci ei așteaptă și sunt în drept, deoarece ea a plecat de acasă fără
voie.
Aneta îi descria ca pe oameni cu stare, dar egoiști, retrograzi și
certându-se între ei. Fetele credeau că totuși vor sfârși prin a-i
trimete o pensiune lunară cum primeau și ele. Sfaturi fugare, super-
ficiale, căci își aveau prieteniile lor și un program care nu cuprindea
pe Aneta Pascu. Dovadă că nici n-o întrebase dacă s-a făcut bine,
uitase cu totul scena din ajun. Singura Yolanda Bunescu își amintise,
dar tăcuse; observa că Aneta părea perfect sănătoasă și a fi cu totul
uitat ea însăși că în ajun gemea. Yolanda o bănuia de prefăcătorie;
nu era sigură, dar la prima ocazie n-o va cruța. Dintre toate, fusese
cea mai mișcată de suferința fetei pripășite, deci cea mai păcălită în
cazul că Aneta s-ar fi prefăcut; nu vroia să-și risipească interesul pe
o fată anostă, mai ales dacă era și un soi prost. O fobie a Yolandei
către minciună; va pândi, va aștepta, se va convinge, va pedepsi.
 …Aneta se preocupa de sfaturile date de fete; se înșela pe ea
însăși, ticluia scrisori pentru acasă pe care acum le arăta camarade-
lor, apoi le rupea pe rând; n-avea bani de mărci, iar neplătite n-ar fi
îndrăznit să le trimită. Cei de acasă ar fi ocărât-o, poate nici nu ar fi
deschis plicul, apoi era prea mândră pentru a le scrie dumnealor, ca
o slujnică, fără de mărci poștale. La ideea că părinții ar fi putut da
scrisorile ei înapoi factorului pe care-i cunoștea și care o cunoștea,
se simțea în chip absurd jignită și o treceau lacrimi. “Prea ai
lacrimile ieftine!? Îi spusese odată Yolanda. “Ieftine!” Ce cuvânt
nepotrivit, și totuși suna bine spus de Yolanda. Aneta simțea că
Yolanda nu vorbește tocmai ca celelalte, deși era tot româncă . Și
ce-ar fi putut Aneta scrie de aci… părinților!
Rău, nu… și bine, iar nu. Încăpățânată, nu vrea să arate că îi
pare rău de ce a făcut, și fetele credeau că tocmai asupra acelui
regret trebuia să insiste. Nu-i părea rău de ce-a făcut, defel nu-i
părea rău, chiar dacă avea necazuri. Pe părinți îi știa încăpățânați la
fel, dar împotriva ei: portărelul, tatăl ei, mai ales. Desigur, Coti
spusese acasă ce vroise el și o încondeiase… Dacă o vor întreba
fetele, le va spune că a scris și că părinții nu-i răspund, se va pune
pe ea într-o lumină bună… Totuși se temea de Yolanda, care n-o va
crede; aceea o privea totdeauna drept în ochi când povestea ceva;
părea că vrea să vadă și dosul cuvintelor, dacă sunt lână în lână,
adevărate… Ce manie avea de adevăr? “Nu poți fi perfect”, cum
spunea doamna de franceză la externat. Yolanda era frumoasă, deș-
teaptă, bună, dar avea și beteșugurile ei.
Sfârșise prin a trimite o scrisoare, tot neplătită, pentru a nu
cheltui și pentru a le arăta lipsă. Scrisese, dealtfel, umil și lingușitor,
deși sufletul îi era înăcrit. Ii socotea pe cei de acasă ingrați și ne-
drepți; propria vină n-o recunoștea, nu renega dreptul ei de a se
plimba hoinar pe străzile capitalei, avea convingerea tare a acelei
meniri. Așadar, domnișoara Yolanda Bunescu se va putea uita cât
de mult în ochii ei, ea scrisese acasă cu adevărat.
Primele zile așteptă cu teamă răspunsul, dar și cu nădejde; un
răspuns în care ar fi fost vorba de mandat și de iertare, apoi pierdu
speranța, și nici nu mai dori un răspuns, care putea fi mustrător sau
încă mai rău, se putea să o cheme înapoi, ba chiar să vină să o ia.
Intrase în ea o panică, își pregătea defensiva… Erau în stare… dar ea
nu va pleca cu nici un preț înapoi acasă. Zilele treceau fără răspuns,
fetele n-o cercetau, uitase, indiferente. Aneta se vestejea la față și îi
era foame. Că arăta rău, i-o spusese colegele. Așadar, căministele
observau că ea n-are bani și că e flămândă; de atunci, de la invitația
la dejun a domnișoarei, de atunci îi era foame, înainte nu simțise, îi
ajungea ce mânca la cămin.
E drept că acum, crezându-se observată, mânca mai puțin, re-
fuza mereu pe fete când îi ofereau din proviziile lor, deși luase
hotărârea să primească, să le facă plăcerea. Ba, într-o zi, refuzul ei,
pornit numai de pe buze, din obicei sau din sfială, fusese nepotrivit
exprimat. Zisese despre mezeluri apetisante:
— Nu, mersi, am stomacul delicat!
— Stomacul, poate! răspunsese tot Yolanda care avea cu ea o
răfuială, și anume aceea că dintre toate ea îi da mai multă atenție și
n-o merita.
Aneta, în primul moment, nu o pricepuse, abia pe urmă dove-
dise că refuzul ei fusese un lucru nedelicat… Fără voință… ea ar fi
vrut chiar să primească, dar crezuse refuzul ca pe o atitudine su-
perioară. Ar fi cedat acum orice superioritate, ar fi mâncat bucuros,
îi era foame, dar nu-i convenea să o creadă ele flămândă și săracă.
Dacă și ea ar fi primit merinde de-acasă, dacă ar fi avut bani să
cumpere, nu prea des, uneori, cât de rar, atunci n-ar fi refuzat
atâtea bunătăți, n-ar fi apucat de la început să refuze, nici ele n-ar fi
pus punctul pe i — că e săracă. Cel puțin dejunul la domnișoara să-i
fi primit; de domnișoara nu-i era rușine că e săracă. Ar fi avut ce
povesti la cămin despre mâncări multe și bune, cum povesteau și
ele, ba încă lucruri mai interesante, deoarece era vorba de persoa-
ne din cea mai înaltă societate și cu o viață misterioasă ca aceea a
doamnei Dia.
Era din vina ei dacă nu dejuna și nu prânzea în oraș des, tot-
deauna, căci invitația unică, ca și refuzul ei, se amplificau ca o com-
pensație a unui bun pierdut. Dejun de gală, dejun luxos.
 Oricine cunoștea pe Nory ar fi închipuit cu totul altfel decât
Aneta sosirea la dejun a unui oaspe cules de pe stradă, dacă cumva
ar fi imaginat că Nory putea fi gazdă și nu ea însăși — oaspe pretu-
tindeni și totdeauna.
În vreo garsonieră sau în vreo pensiune, musafirul, mirat de
invitație, s-ar fi așteptat, așa cum o cunoștea pe Nory, cu felul ei
spontan și neglijent, să găsească pe un colț de masă un tacâm și un
menu și ele improvizate, ba chiar s-ar fi așteptat să găsească o ușă
închisă — gazda uitucă fiind lipsă. Nu i-ar fi mirat nici chiar să li se
spună că domnișoara s-a mutat de-acolo. Sau că nici nu era cu-
noscută… Atâta de puțin se potrivea lui Nory — cea pe care o cu-
noșteau prietenii, camarazii — un trai ordonat, un cămin propriu.
În adevăr, din vechii cunoscuți nimeni nu știa de întorsătura
ciudată ce luase viața lui Nory, că locuiește în casă proprie, că are o
familie… Ea însăși mult timp se simțise străină, un oaspe într-o casă
a cărei stăpână de lux era o doamnă din lumea mare, care con-
simțea, ba chiar stăruia să se cheme sora ei.
Aneta Pascu era singura care concepea cu simplicitate viața
familială a lui Nory și totodată cu o curiozitate ațâțată de însăși
Nory. Aneta Pascu avea totuși dreptate atunci când credea că, în
casa necunoscută de pe Izvor, un tacâm de argint ar fi putut fi
oricând așezat pentru un oaspe suplimentar. Aneta Pascu se înșela
numai în felul că nu știa că în casa de pe Izvor oaspeții nu erau doriți
și că, după ce o poftise, Nory se bucurase că a refuzat-o, căci invita-
rea ei fusese pripită, nu ținuse seama de izolarea în care vroia sora
ei să trăiască.

…Se apropia primăvara, și Aneta plănuise să-și facă de pri-

măvară un costum nou, unul de gata, drăguț și ieften, de la maga-
zinele de pe bulevard. Bulevardul Elisabeta rămăsese pentru ea
centrul orașului, acolo nu se simțea singură, n-avea nevoie nici chiar
de domnișoara, dimpotrivă, prezența ei ar fi încurcat-o, ar fi fost
piedică și indiscreție, căci Aneta își avea flirturile, și anume se
identifica ou perechile amoroase ce-i dau coate, le recunoștea după
paltoane sau pălării, le umbla aproape, făcându-se a se uita aiurea
și ascultând ce-și spun, mulțumită cu atât.
Din primele zile calde de februarie, Aneta închipuise că va pur-
ta un taior nou, și nu singură, cu cineva alături; era o cerință a ro-
chiei, nu a ei. Acum sosise primăvara, trebuia să fie exactă hi acel
randevu, “cineva” nu exista, randevuul cu orașul era însă o reali-
tate. Realitatea era amurgul cu șoapte și clipiri de lumini și de ochi,
cu atâtea oferte ale vitrinelor, cu târg amoros și poetic de idile;
bâlciul fermecător al cărnii omenești, laolaltă cu țipetele de
claxoane, clopoțeii tramvaielor, panorama ambulantă a călătorilor
din tramvai — ciorchine fierbinte și lunecător de oameni spre
undeva. Cineva… undeva… erau noțiuni pe placul Anetei,
deocamdată însă prefera să închipuie, să nu concretizeze, să nu se
depărteze de pe terenul sigur al celor câteva uliți cărora le făcea
succesiv ocolul. Dar bulevardul Elisabeta, acela era cina ei cea din
toate serile.
li plăcea mai ales zgomotul asurzitor, soneria tapajoasă a cine-
matografelor, chemarea nervoasă a semnelor luminoase — aprinse
și stinse în aceeași secundă ca o gâdilare a ochilor; o ademeneau
huli-urile a căror uși mari, pe resorturi puternice, se băteau violent
în două sensuri, făcând-o să tresară, uși care îmbucau lumea și o
azvârleau după ce o mestecase între dinții tari, în gură cu saliva
voluptoasă a filmelor de amor. Ea nu văzuse încă nici un film în
capitală, auzea pe fete povestind cu febră subiectul, descriind pe
erou și eroină. La Vaslui fusese de câteva ori, dar acolo era altceva.
Încă din prima lună a iernei ce trecuse, Aneta se aventurase în
intrarea grotei miraculoase a vestibulului; treptat îndrăznise a trece
în vestibulul al doilea, căldura radiatoarelor îi da o stare letargică —
mai mult nici nu cerea. Împinsese apoi curajul până a se așeza pe
canapelele de așteptare, puține la număr, privilegiate și de catifea;
acolo avea satisfacția că lumea crede despre ea că așteaptă pe
cineva, pentru a intra la spectacol: frate, logodnic, prieten, soț… De
ce nu? Alte fete, la douăzeci de ani erau măritate. “O vârstă idioată!
… Chiar așa, douăzeci, nici unul mai mult sau mai puțin”, râsese
Yolanda Bunescu în glumă. Aneta ar fi crezut dimpotrivă că e vârsta
cu care face efect asupra altora. Ea, de fapt, avea nouăsprezece ani,
dar spusese douăzeci, crezând că sună mai bine, avea chiar de gând
să păstreze și la anul viitor aceeași cifră.
La un moment începu a bănui cu spaimă că lumea crede poate
că în hall-ul cinematografelor așteaptă un iubit; se sălta acum de pe
canapea temător și privea fotografiile afișate până ce treceau cei pe
care, fără nici un criteriu, îi bănuia periculoși. Începu însă a trage cu
urechea la ce șopteau căministele despre “flirturi”.
De pe atunci, de la sosirea în București, Aneta căuta a uita
paltonașul ei vechi și închipuia costumul de stofă gri, cu o eșarpă
colorată la gât și o beretă la fel. Se și vedea îmbrăcată; gândul
înaintemergător azvârlea paltonașul ros; la prima zi frumoasă avea
chiar să-i lepede… și iată că sosise primăvara, era martie! Bine
intenționată, dar stângace, Elena Corbu îi spusese:
— Și tu, desigur, abia aștepți să zvârli rabla de palton, ca și
mine! Era o diferență, și între paltoane, și putința de a-și înnoi
haina. Elena Corbu o pusese în fața sărăciei, a realității, începu să
sufere de lipsa pe care până atunci și-o amăgise cu planuri. O amă-
gise și cu plimbările, cu tratațiile oferite la bodegi de domnișoara,
cu câte un sutar sau un pol dat de Coti, dar mai ales o amăgise mi-
liardul în preajma căruia trăise fericită, fără nevoi: Orașul.
 Când fugise de la Vaslui, așa se și închipuise: lipsită de orice,
dar în capitală. Trecuse cinci luni fără a-și sătura bucuria de a fi
acolo, la București, dar acum îi trebuia neapărat un costum nou, gri.
Serile, Aneta adormea anevoie în pătucul șoldiu, începea a
avea spaime retrospective; se întreba ce-ar fi devenit dacă la
sosirea ei în gară… atunci… n-ar fi așteptat-o Coti… Ce-ar fi făcut
dacă n-ar fi așezat-o aici la cămin, de bine de rău; se întreba cum o
va duce mai departe în situația asta… Într-o dimineață, după visuri
grele, scrise încă o dată mamă-si cu mărci lipite pe dosul plicului, ca
o recomandată; o scrisoare mai umilă, mai afectuoasă, îi scăzuse
dârzenia și începea a-și pune măști.
— Foarte bine! o încurajă Yolanda Bunescu.
De mir re, mamă-sa îi răspunse deîndată. Aneta sfâșiase plicul
ca și cum în el era însuși costumul cel nou. Sta scris că tatăl ei e încă
mai supărat de când a aflat că nici măcar nu e înscrisă, pe când alți
studenți la Litere au dat și un examen. Își va aduce aminte că are o
fată numai atunci când va afla că a dat examen. Certase și pe Tică
din pricina ei. “Desigur… Tică… domnișorul Coti… favoritul… care nu
trebuia certat!” gândea amarnic Aneta.
Mama ei îi trimitea printr-o ocazie un pachet cu rufe și cozo-
nac proaspăt… Bani se întâmpla că nu avea de unde trimite, de-
oarece tocmai cumpărase de o rochie de lână subțire pentru primă-
vară și încă mai era datoare pe ea… iar domnul portărel era su-
părăcios și nu-i puteai cere acum.
Așadar, dumneaei, femeie bătrână — patruzeci și patru de ani
— va avea rochie nouă de primăvară… la Vaslui… și ea aci, în ca-
pitală, nu. Izbucni în plâns. Acasă tot așa se petrecea, ea era
Cenușereasa. Tică venea întâi la toate, iar mama vorbea cu ea
numai atunci când își cumpăra o rochie sau o pălărie și n-avea cui le
arăta.
Pe ea o îmbrăca ca pe o școlăriță și numai “ca să nu zică lumea
că te ținem prost”. Altfel, ea nu avea nevoie — credeau dumnea-
lor… Mamă-sa va avea rochie nouă…
…Pachetul sosi, și Aneta îl răscoli cu speranța că vor fi totuși
acolo bani, cât de puțini; nu erau, și o trecuse iar lacrimile. Rufele le
ascunsese în cufăraș, erau rufe de șifon, urâte; împărți cozonacul fe-
telor după ce dete un sfert Baroanei. Ea nu gustă, nu-i trebuia co-
zonac, nu-i trebuia nimic de la ei, nu va mânca nimic de aci înainte,
se va lăsa să moară de foame… ei să fie de vină… Părinți denaturați.
Văzând-o că plânge, fetele crezură că îi e dor de-acasă, lăudară
mult cozonacul, mâncând cu poftă și discutând superioritatea
necontestată a aluatului moldovenesc.
Numai Yolanda ghici și află adevărul: “Banii!” O consolase slab,
ca toate consolările. Îi spuse că anul trecut i-ar fi cedat o meditație
— avusese patru — acum însă rămăsese numai cu două și de-abia îi
ajungeau, fiindcă totul se scumpise. Credea însă că scrisoarea
primită de Aneta era un pas bun făcut înainte spre împăcare…
Aneta trebuia și ea să învețe, să urmeze, să se înscrie… Morală!
Aneta nu auzea de urechea aceea. Nu venise să învețe. Că totul se
scumpise îi era egal Anetei… pentru ea nu se scumpise nimic,
fiindcă nu putea cumpăra nimic… Așadar, fetele, chiar și Yolanda, în
afară de ce primeau de-acasă, munceau, dau meditații. N-ar fi
crezut! Le vedea vesele, elegante, credea că traiul lor e numai o
petrecere… E drept, ele urmau cursurile regulat.
Le invidia acum mai puțin, era oarecum mândră că ea, singura,
nu face nimic, se plimbă numai; avea un sentiment de rentieră, de
diletantă a vieții.
La anul avea să se înscrie și ea în orice chip… Poate că pentru
taxe o va împrumuta domnișoara. O idee nouă, cutezătoare.
Meditații era greu de găsit, nu era vina ei… nici nu vrea. Dealtfel, îi
plăcea uneori să fie de-a valma cu studenții și studentele pe tro-
tuarul din fața Universității, la intrarea și la ieșirea în masă, pe
culoare și chiar în sălile de curs, peste tot unde lumea putea gândi și
spune: “Uite studențimea!” Firește, numai când n-avea altceva de
făcut, la orele când nu putea întâlni pe domnișoara și când
trotuarele nu erau aglomerate de trecători, căci la amiază Calea
Victoriei era preferată de toți, și de Aneta… dar fără rochie nouă!
 La Universitate, pentru a-și face de lucru, întreba pe unul și pe
altul dacă n-a căutat-o cumva domnișoara Baldovin, reușind astfel
să lege frânturi de vorbă.
Cei interpelați își închipuiau că Aneta sau Nory le e cunoscută,
totuși nu-și aminteau. Se întâmplase ca unul să cunoască pe Nory,
iar secretarul era dintre prietenii acesteia, așa că avea acum iluzia
că e “bine” cu secretarul, pe care parvenise de trei ori să-i cerceteze
cu privirea la adresa lui Nory. Întâia oară îi răspunsese fără a lua
ochii de pe hârtii, a doua oară se uitase la ea numai un minut, a
treia oară tot cu ochii pe hârtii, deși Aneta își așezase bereta cât mai
strâmb.
Află, astfel, trei adrese ale domnișoarei: la Ministerul Muncei,
la Primăria Municipiului de Verde și la Asistența doamnelor aso-
ciate, pe strada Amzei; numai adresa de-acasă n-o aflase, și tocmai
pe aceea o dorea, îngrijată de a nu mai fi întâlnit multe zile pe dom-
nișoara, obsedată de curiozitate și cu remușcarea de a fi refuzat
dejunul, amestec pe care Corina Beiu îl exprima ironic drept răs-
puns la confidențele ei:
—. Aneta Pascu, tu ai un complex!
Corina Beiu era o fată nostimă, deșteaptă și bine îmbrăcată,
venită întârziat la căminul vasluian, deși nu era din Vaslui. Provi-
zoriu fusese așezată acolo de protectorul familiei ei, un ministru,
“un membru al guvernului”, cum spunea ea, fără a-i da numele, deși
Aneta ar fi vrut a ști numele unui ministru.
Nu era să stea mult în “boite”-a asta infectă, declara Corina.
Primise numai pentru a nu “vexa” pe domnul ministru, care n-avea
habar de cum se prezintă căminul vasluian. La primul loc vacant se
va muta pe Dionisie, unde căminul e un palat, o splendoare.
Pe Corina Beiu o lingușea, ca o sfidare către Yolanda, care era
indiferentă și încrezută. Aneta credea că va provoca o rivalitate, o
emulație în jurul ei; Aneta, “mercenară”, cum îi spunea în față
Yolanda, “fugită”, cum o chemau celelalte, avea deci un complex.
Dorea acum cu desperare să întâlnească pe domnișoara. Se
măgulea pe ea singură, îi era milă de ea însăși. Își amintea de-
atunci, la început, când domnișoara, la dispensar, i-a dăruit o
pereche de mănuși scumpe… când era ca o vrabie căzută iarna de
pe un acoperiș… Se agățase atunci cu ghearele de domnișoara care
era bună cu ea… apoi se întorsese spre fratele ei, și acum în urmă,
spre colege… degeaba. Venea acum primăvara, pierduse orice altă
nădejde de aiurea și se întorcea din nou spre Nory: Era la București
și trebuia să trăiască mai departe acolo, în rând cu celelalte
căministe; un drept al ei, și cineva era dator să i-l asigure. Nu știa de
ce, nici cine, dar egoismul îi dicta sentimentele ca și purtarea. Era
însă parcă un făcut: nu întâlnea pe domnișoara… Dacă cumva
lipsea… plecase? Gând izgonit ca fiind absurd… Cu neputință să
plece domnișoara, s-o lese aici… așa… O va întâlni și va fi iar invitată
la dejun… De ce refuzase?… Curios!… Când gândul ei revenea la
dejunul pierdut, îi era cumplit de foame, iar foamea o făcea să se
gândească obsedant la dejunul pierdut… asta în cursul zilei… Spre
seară îi era foame numai de un costum nou… Te pomenești că ro-
chia nouă de lână u mamă-si era chiar gri.
 La anumite ore, când Nory, între două curse, intra acasă,
trecând pe lângă camera sorei ei, a cărei ușă era închisă, călca pe
vârful pantofilor ca și cum era vorba de mister și tăcere. Cu privire
la sora ei, Nory avea o deformare, căuta mister, cultiva mister; nici
curiozitatea, nici zelul ei nu obosise încă.
Diei Baldovin îi plăcea, în adevăr, să aibă ore de liniște deplină,
să-și asigure singurătatea. Totodată, prezența apropiată a lui Nory și
a Corneliei îi era prielnică, putea astfel oricând întrerupe monotonia
voită a traiului. Nory însă, din umbră, prin tot felul de precauțiuni și
alarme, crea pe de-a întregul o atmosferă de mister, închidea
arbitrar pe Dia într-un doliu inconsolabil, și cultiva ea însăși
respectul acelui doliu.
În casa de pe Izvor, camera Diei Baldovin n-avea un stil anumit;
era improvizată, conținând mobile de care nu voise să se despartă,
alături de altele pe care nu le putuse vinde.
Vestibulul și hall-ul primiseră, asemeni, o parte din mobilierul
de pe Plantelor, care, astfel risipit, își pierdea unitatea.
 În camera Diei, pe lângă pereți, pentru a lăsa spațiu, erau înși-
ruite mobile masive, autentice, stil Empire, însă atât de bine între-
ținute, încât le puteai prețui stilul, nu și vârsta. Servitoarea n-avea
voie să le atingă și nici Cornelia; însăși Dia, în fiecare zi la aceeași
oră, trecea ușor pielea de căprioară peste praful inexistent. Meșteri
speciali veneau din când în când să facă dichisuri, care lăsau, firește,
mobilele în aceeași stare; era o tradiție, și Dia trecea cu mâinile ei
fine pielea de căprioară pe umbra strălucitoare a scrinului masiv,
repeta gesturi rituale ale mamei ei, de care nu-și aducea bine amin-
te, deoarece era prea mică când murise Eftodia Baldovin.
Într-un bahut, lung cât un catafalc negru, în care lumina dis-
cretă a camerii se oglindea îndoliată, ornat la sertarele ce trăgeau
anevoie cu pumni și brățări grele de bronz, se adăposteau bine
împăluite gobelinuri, brocarturi, perne brodate cu cilicuri, toate noi
în vechimea lor, ca fecioare îmbălsămate. Din când în când, Dia le
scotea, le împăluia pe aceleași dungi, le rânduia apoi la loc în
aceleași sertare, mașinal, fără pietate, fără spirit anume de
conservare, numai prin repetarea gestului care conservă, prin forma
și prin durata aceluiași gest.
Ca urmare accidentului care suprimase viața ministrului De-
leanu, logodnicul ei oficial, accident care suprimase brutal și dra-
gostea și durerea, iată că Dia locuia pe Izvor cu sora ei, soră de
mâna stângă, s-ar fi putut spune — n-avea însă cine spune.
Socotindu-se învestită, Nory străjuia ca în preajma unui altar
durerea pe care după o logică simplă sora ei ar fi trebuit să o simtă;
se credea depozitara unui secret de iubire pe care nimeni nu i-l în-
credințase și, plină de precauțiuni și de închipuiri, se purta stângaci
din lipsa unor date sigure.
Pentru Dia, la început mai ales, orele, zilele, ar fi fost anevoie
de trecut, poate chiar firea ei, deși cumpătată, ar fi fost zdruncinată
de vreo neurastenie, aiurea decât în casa banală, în decorul
schimbat, înstrăinată cu totul de mediul de până atunci. Aci pe Iz-
vor, ruptura de vechile deprinderi, diferența de plan a traiului, fiin-
țele noi din preajmă, disonante, de aceea chiar favorabile, lăsase
echilibrul ei intact.
Dia avea un secret, nu însă pe cel închipuit de Nory; ceea ce
închidea între pereții camerei nu era fericirea pierdută, era decepția
violentă, afrontul făcut mândriei ei de un mort, repulsia pentru
locurile și oamenii în mediul cărora cunoscuse pe Jean Deleanu. În
primul moment, Dia fugise în străinătate, dar lipsa bunei ei Madó
făcuse să nu poată rămâne pe locurile prea mult legate de
amintirea profesoarei ce-i fusese scumpă ca o mamă, o soră, o
prietenă laolaltă. Revenise în țară căutând a se izola ca într-o insulă;
cum Dia era chibzuită, socotise totodată că și interesele materiale o
cereau aci, aproape de averea puțină rămasă.
 La început, Dia trecea în camera ei ceasuri lungi de confruntare
cu vinovatul, amicul ucis într-o zi de sărbătoare națională pe
trotuarul Ateneului, când, încântat de sine ca întotdeauna, ieșea de
La o conferință. Un nebun — se zicea — înfipsese între umerii lui un
cuțit care nimerise mortal; dovedit neresponsabil, asasinul mucezea
într-un azil, iar crima, care un moment făcuse mare vâlvă, își
pierduse importanța. Dia însă avea o memorie bună, prea bună,
totodată ermetică ca un mormânt.
Nory, în schimb, ținea pe Jean Deleanu îmbălsămat supt sticlă
și îi împresura amintirea cu mii de precauțiuni.
Un singur inel lipsea informației lui Nory, și lipsa lui îi falsifica
înțelegerea și îi contraria logica, de aceea Nory chema în minte pe
eroul dramei EU… Ziarele îl chemase victima… În tăcerea ei, Dia îl
chema mortul. Era un cuvânt crud, singurul însă pe care sufletul ei îl
găsise. Victimă îi displăcea, ca fiind și meschin, și fals. Deleanu avea
o fire de tiran, nu de victimă, un tiran ce purta mănuși fine de
căprioară; vroia să supună, să modeleze oameni, nu reușea
totdeauna, de la un punct puterea lui slăbea, cerea atunci ajutorul
celor pe care se putea bizui: a sorei lui, care-i crescuse și al cărei
idol era, al Diei, de care era sigur: “A fi sigur de cineva!” gândea
acum Dia cu sarcasm pentru încrederea ei în el… a lui în ea: el
murise încrezător; ea trăia, știa, îl disprețuia. Da! Deleanu prăda la
nevoie, de idei, de calorii, de energii, pe cine avea la îndemână, apoi
redevenea tiranul… Era o forță… o forță rea.
…Mărturisea, dealtfel, că amorul e pentru el lucru secundar.
“Amanta mea e politica !” repeta. Se corecta printr-un surâs de
conivență către Dia.
“Cine fusese omul ăsta în adâncul lui?… un șarlatan?” Dia încă
acum se mai întreba. O victimă însă nu fusese.
Dealtfel, îi spunea adesea pentru ce a plăcut-o, a ales-o: pentru
calmul ei, pentru gravitatea, pentru frumusețea ei decorativă. Ii mai
spunea că are mușchi frumoși pe un tipar bine croit, că în loc de
grații are culoare și reflex și e tocmai ce-i place. Un geambaș! Ea îl
plăcea pentru gesturile lui neprevăzute, pentru un snobism anume,
cel de a privi de sus atât pe stăpânitori, cât și vulgul, ceea ce era
preceptul chiar al politicei lui. Boier, crease o fracțiune dizidentă cu
idei înaintate, care avea dușmani și la dreapta, și la stânga, și la
mijloc. Dia simțise plăcerea a fi Egeria unui astfel de partid.
Decorativă, energică, devotată, fusese, în adevăr, pentru Deleanu
un mare atu. Numele lor erau unite în conștiința publică, numai ziua
căsătoriei erau mereu amânată. Opinia le dăruise titulatura
onorabilă de logodnici. Dia se simțea mulțumită: “Je suis exaucée”
spunea pe atunci în gând lui Madó, protectoarea ei absentă și pre-
zentă. Deleanu nu era exaucé: vanitos, se simțea mic în cadrele
partidului; vrea să fie vedetă și, printr-un cartel, reușise a obține un
minister; dar justiția imanentă îl condamnase, iar, după moarte,
Dia, asociata credincioasă de care își bătuse joc, îl executase capital.
Numai Nory întreținea pentru Deleanu, în casa de pe Izvor, focul
sacru. Deasupra lor sta senin un alt judecător: Madó. Ce ar fi spus
Madó în împrejurarea absurdă? Dia cerceta scrisorile, își cerceta
memoria, nu se putea să nu fie acolo în carnetele lui Madó maxime
pentru orice împrejurare a vieții, fie ea cât de absurdă, cât de ne-
prevăzută.
Acum însă Dia, uneori când se întorcea din oraș, simțea încă pe
ea prospețimea aerului; începea inconștient a ieși din umbră de
oameni, ca și de perdele lăsate. Ridica storurile camerii și pe cele
sufletești; câte puțin deocamdată. Cursele mici pe care le făcea o
recreau, cum altădată o recrea alpinismul. Sosită înaintea lui Nory,
scotea pălăria încet, ca și cum își prelungea plimbarea, cântărea
distrat, legăna de sfoară pachețelul parfumat de cafeaua proaspăt
râșnită. Madó avea pentru cafeaua turcească, obișnuită în România,
predilecția ce o ai pentru o delicatesă. Își amintea lecția ce i-o dase
Madó, lecția de răbdare, atunci când, nerăbdătoare, vroia să
desfacă grăbit pachetele cu care se întorcea din oraș. Madó îi
explicase gimnastica voinței, la fel cu cea musculară, cum întinzi,
tragi fibrele voinții ca pe ale mușchilor brațului, cum prelungești cu
voluptatea complimentară a refuzului satisfacția prevăzută și cum,
între refuz și dorință, balanța își ia poziția de echilibru: “E o greșeală
comună a crede că numai oamenii excesivi sunt pasionați; sunt
adesea numai dezordonați”.
Dia echilibra și acum durerea ei de a fi pierdut pe Madó cu
bucuria de a o fi avut…
Despre Deleanu ce ar fi crezut Madó “Que voulez-vous, ma
petite, l’homme c’est l’ennemi, il faut l’admettre a priori, et s’cn
souvenir quand jn souffre par lui… Mais c’est un ennemi que Dieu
lui-même a placé près de la femme. Soyez, si possible, la femme
heureuse, c’est Madó qui vous le souhaite mais ne croyez pas au
Bonheur — avec majuscule!”.
Fusese scrisoarea ei ultimă, de pe vaporul care o aducea din
Argentina… răspuns la proiectul căsătoriei ei cu Radu. Ceea ce
scrisese atunci era tot atât de valabil, mai valabil încă pentru De-
leanu… Și mai departe, în aceeași scrisoare ultimă, răspuns la în-
doielile Diei, la nevoia de a o avea lângă ea: “Qu’ est-ce que tout
cela dont tu me rabats les oreilles… Oui ou non es-tu contente? Oui
ou non es-tu décidée?… Je ne suis pas auprès de toi et bien tant
mieux en l’occurrence. Me vois-tu regardant par le trou de la por-
te… car je regarderais!”. Ce grijă ascundea umorul lui Madó, căci
avea umor până în cele mai grave lucruri: “Vois-tu, cela, ces sottises
que l’on appelle malheurs et qui nous émpêchent de rire… La mort,
telle que les hommes Vinterprêtent, est une de ces sottises!”. Cu o
zi, eu un ceas înainte de a muri, îi da un leac pentru durerea pe care
i-o va pricinui prin moartea ei… Uneori, Madó râzând își amintea că
studiase filozofia avec brio, că scrisese două broșurele de:
Considérations sur la vie! — “Ni plus ni moins comme péché de
jeunesse!” — râdea, povestea cum într-o dimineață, printr-un ac-
cident alpin, se treziseră trei surori orfane de părinți, ea cea mai
mare: “Quand on est chef de file, cela impose de prendre le bonne
direction!” Apucase fiecare calea muncii practice. Una, menajeră la
un cămin de convalescență: “Voilà, c’étaient des tuberculeux, tout
simplement, Marie ne l’a su qu’auprès… et après… Est-ce qu’on
quitte des tuberculeux!?”
Madó, care avea École Supérieure, section Philosophie et Pe-
dagogie, obținuse o catedră la stat, pentru clasele primare. Fiindcă
leafa era prea mică — a treia soră mai debilă lucra la mașină cu
metru, acasă — Madó demisionase și intrase profesoară particulară
la un institut de lux: “Cela alors c’était une machine a coudre!”
spunea despre pensionul de fete.
Acolo, printr-un destin fericit, cunoscuse pe Dia, devenise gu-
vernanta ei de lux… tovarășa de vacanții. “Un avancement imprévu!
J’étais en sous ordre et me voilà hôte choyé et maâtresse de
maison!” spunea din convingere, nu din bună creștere, despre si-
tuația ei pe lângă Dia: “Etre l’hôte bienvenu d’un boyard roumain,
un gentleman comme ton père… Être le ministre de conscience
d’une «splendid young girl» comme toi!”
 Madó, crescută în prima copilărie într-un pensionat de lângă
Londra, vorbea limba engleză ca pe a ei. Părinții ei erau pe atunci:
Gérants français ai unei pensiuni acolo. “Fonction tout anglaise!” —
glumea Madó, care înviora cu un cuvânt orice idee.
Despre traiul larg al românilor, zicea: “Être servie par un ba-
taillon d’esclaves domestiques… et parfois assez sauvages!” Avea
întotdeauna o poantă, dar nici o maliție, buna, scumpa Madó!
Amintirea ei ușurase și ușura încă Diei umilința, mortificarea de
acum.
Dia auzi pe sora ei trecând prin hali; lăsă pe masa de lucru
plicul cu scrisorile prețioase, pe care le va relua mai târziu; o chemă.
Nory povesti cum s-a plimbat cu Aneta și a tachinat-o despre
“băieți”, “aventuri”, “amor”. Aneta se apărase, protestase, își în-
chipuia pesemne că vrea s-o iscodească, dar proasta credea că ar fi
putut să aibă și ea în adevăr aventuri.
Dia obiecta că fata se putea ambiționa spre rău, se putea crede
în inferioritate; totodată verva lui Nory o distra. Nory se bucura că a
făcut pe sora ei să surâdă, și, la prima ocazie, tachinase din nou pe
Aneta, care acum avea reticențe, ca și cum ar fi vrut să facă pe
domnișoara a crede că există ceva. În adevăr, cercase a se uita lung
la vreun tânăr pe care-i vedea singur; apărea însă îndată, ca din
pământ, o fată care o măsura disprețuitor, sau nici nu se uita ia ea
măcar, sau o dau la o parte; Aneta se mira cum altele găsesc și ea
nu; nu se socotea diferită de celelalte fete decât prin îmbrăcăminte,
credea însă că n-are noroc și se ambiționa pentru viitor, cum bine
se temea Dia.
Nory, la prima ocazie, reîncepea a tachina fata, care acum
avea reticențe mai mari. Vrea parcă să lase chiar a se înțelege, a
face pe Nory să creadă că are în adevăr o aventură. Pentru a nu fi
descalificată, ar fi fost gata să mintă, gata să facă prostii.
Nory se uita la ea: “Uite drace!” — apoi iar o stârnea:
— Văd că ai secrete… va să zică așa… și tocmai mie nu-mi spui!
Fata făcea strâmbături… grații pesemne, căuta a inventa un
nume, o întâmplare. Se jena totuși.
— Da! răspundea presupunerilor… ca toate fetele!.
— De la tine de la cursuri? arunca Nory o mingie.
Aneta o prindea:
— Nu! — își amintea că Nory pe vremea studenției spusese că
ea petrecea cu cei de la alte cursuri, așadar era mai distins să nu fie
de la Litere.
— Și, zău, nu-mi spui numele? se amuza Nory, să vadă cit
poate minți țușca din Vaslui.
Aneta se scuza de tăcere ca de o crimă. Nu! Nu putea spune?
Încă nu!
În realitate nu cuteza a da drumul numelui pe care îl căutase în
ceasuri lungi de lenevie, îl alesese, apoi îl schimbase, îl fixase în
sfârșit: “Paul!” Atât! Un nume de familie nu îndrăznea sau nu găsea
unul distins, pe care domnișoara să nu-i cunoască, să nu-i poată
controla. Sau poate se temea să invente starea civilă a cuiva” o
oprea întreaga provincie ce-i sta încă în spate: codul, pomenit atâta
de des de domnul portărel: “Numele unui om! Lucru sfânt!” Sau:
“Cu un nume la mână, îl duc până dincolo de!… “ — al fratelui ei,
Coti.
Acel loc teribil, unde părea că poți duce pe un om numai
fiindcă îi știai numele, rămânea pentru Aneta necunoscut, cu atât
mai activ însă asupra imaginației ei reduse.
— Zău, spune! Dă-i drumul! reîncepea Nory la aperitiv, ora cea
mai bună pentru a obține ce vreai de la Aneta Pascu.
— Paul! dase în sfârșit într-o zi drumul Aneta, cu răsuflarea
tăiată de bucătura prea mare mușcată din sandwich, consternată
apoi de minciuna comisă, ca și cum se născuse un ins care o putea
trage la răspundere, un ins scris în registre, înarmat pe jumătate
împotriva ei.
Nory tăcuse, și Aneta nu putuse deci afla ce ar crede
domnișoara dacă lucrul ar fi adevărat.
Nory se întreba acum, nu cumva toanta se apucase de fleacuri,
apoi râdea singură de ideea absurdă.
La intervale, cerceta pe fată despre Paul, nu și de numele
cellalt, deoarece credea că Paul e o invenție. Aneta, cu inima
tremurând de teama unor întrebări mai precise, spunea câte un ad-
jectiv atributiv: “Nostim!… drăguț!”… ocupat!” O îngrijora apoi
gândul neplăcerilor pe care ți le poate aduce o minciună.
Odată, la externat, întrebată, în cauza unei fete din cursul
superior, dacă a recunoscut vreo colegă în grădina publică, spusese
un nume inventat pe loc, așa, din emoția în sine a întrebării sau din
gustul minciunei. Numele unei eleve oarecari. Se întrunise o
conferință; de spaima consecințelor, Aneta mărturisise că a spus un
nume oarecare, așa, de frică… fusese pedepsită! Și nu înțelesese de
ce.
— Să nu mai minți! Ai mințit iar, scroafă mică! Jap! — mamă-
sa.
— Să nu minți? Îi rupea cu duhul blândeței Tică urechea.
Ce buni erau pe atunci!… Să fi fost ei aci… Să-i fi dat adică bani
de rochii și de cinematograf… Să poată găsi pe Paul, oricum l-ar mai
chema pe numele lui mic și cel de familie!
Nory nu mai glumise pe tema asta, ba chiar dase înapoi. Ob-
servația Diei despre putința ca fata simplă să fie influențată prici-
nuise schimbarea.
— Știi, Aneta, glumeam noi despre băieți!… Bucureștiul ăsta a
nenorocit multe gâște de fete! spusese ea din întâmplare. Aneta
tăcuse! “Mă cearcă… sau nu mă crede în stare… sau vrea să mă
consoleze!” Ea însăși se consola: “Mai bine așa… Așa îi am pe toți…
Toți sunt Paul!”
Toți, în adevăr, erau prinși, sorbiți de ochii ei sarbezi; toți Paulii
altor fete! Totuși, uneori, un glas răgușit din spate, o mână vâscoasă
speriau pe Aneta; țipa, fugea. Aceia nu erau Paul! Pe Paul îl aștepta,
oricum l-ar chema; el n-o va speria, și domnișoara va avea de ce se
mira.
— Fii de treabă… altfel! o amenința din treacăt Nory, și mai
mult îi amintise că n-a găsit încă nici un Paul.
E curios lucru cum poți pierde pe cineva din vedere luni și ani,
te deprinzi cu lipsa și, după luni, după ani, îți revine în cale ca de ieri
abia. Pe doctorul Caro, după atâta timp, Nory îl întâlnea acum în
serie; e drept că de la prima lor întâlnire, deunăzi, se gândise mereu
la el în raport cu Dia; Nory însă nu credea în sugestie.
De câte ori se încrucișau, expansiunea le era aceeași; pe câteva
minute uitau timpul și schimbările și regăseau tonul de pe vremea
camaraderiei lor.
— Încotro? Întreba Nory.
Caro arăta spre cele patru puncte cardinale și îi oferea loc în
mașina lui sport, de care era mândru. Uneori Nory primea, se urca
alături de el, îl întreba despre Madona.
 Madona nu era cuminte, era tot delicată cu sănătatea, vrea un
copil, pe care el i-l refuza pentru binele ei; din duelul lor ieșise uri
avort, preferabil totuși unei sarcini.
Caro vorbea de nevasta lui cu aceeași preocupare ca pe vre-
muri; așadar, între ei doi mereu probleme.
Altfel, Caro se arăta mulțumit că, la vârsta sângelui bogat,
sângelui în mișcare, anemia ei staționa. El se pricopsise de pe urma
apendicitei, care îi fusese de ajutor la începutul carierii, Madona
fiindu-i cum bine știa Nory, prima clientă. Madona era o ființă
norocoasă.
Acum, slavă Domnului, avea clientelă frumoasa, prea mare,
deoarece îl împiedica de la cercetările lui de laboratoriu asupra
sângelui. Anemia ciudată a Madonei îl intriga; lucrările erau pe cale
bună și avusese oarecari măguliri la ultimul congres, cu privire la un
ser îndelung studiat, experimentat cu prudență deocamdată, care
mai trebuia pus la punct și de la care spera rezultate decisive: îl
datora tot Madonei. Păcat că n-avea destui bani pentru a se dedica
cu totul cercetărilor. Madona nu admitea să părăsească succesele
lui de hirurg, rentabile. Firește, avea și necazuri.
— Ca toată lumea? Îl consola Nory.
— Ca nimeni! răspundea Caro, fără alte preciziuni.
 Întâlnirile cu amicul Caro înveseleau pe Nory; chiar dacă cele
vorbite nu erau vesele, ea se simțea mulțumită cum te simți când
ieși de undeva la bătaia vântului. Caro era răcoritor.
Era nerăbdătoare să povestească sorei ei întâlnirea cu doctorul
Caro, nu numaidecât din punctul de vedere al sănătății Corneliei, ci
ca pe un fapt interesant în sine.
Dia și Cornelia erau la masă, ceea ce îi tăiase elanul. De ce n-o
așteptase… Nu lăsase vorbă că va lipsi de la dejun. Buna ei dispo-
ziție scădea, aștepta o explicație care nu venea; Cornelia privise
spre pendulă și Nory, instinctiv, făcuse la fel. Era ora două fără un
sfert!… De necrezut! Totuși simțea pretenția să fi fost așteptată.
Încă subt impresia de libertate pe care i-o dase întâlnirea cu
amicul Caro, pregătită a povesti despre el, ca un preludiu la vizita pe
care le-o va face, se simțea ca un balon care se dezumflă în
atmosfera umbroasă a sufrageriei.
Dia tăcea, urmărind cu privirea serioasă mișcările unei
fetișcane proaspăt intrată în serviciu și care? lăsase să cadă pe jos,
cu zgomot, o furculiță.
Dresajul servitoarelor privea pe Dia și, de obicei, se mira de
răbdarea sorei ei. Își amintea acum de prima oară când dejunase în
casa de pe Plantelor, făcând cunoștință cu o casă bine ținută, unde
boierul Dinu însuși îi păruse a fi altul ca cel de la Gârla, ca două
ediții : una de oraș, și una pentru la țară.
 Dia mânca liniștit, totodată supraveghind pe slujnicuța care, în
dorința de a nu greși, deschidea ochii și gura, ceea ce provocase un
hohot de râs al lui Nory. Dia o privise mirat și întrebător; de obicei
era indulgentă cu ieșirile ei cam poporane, care mai micșorau
monotonia cotidiană; uneori — depindea de zile — Dia trecea cu
vederea când sora ei nesocotea oarecari etichete, alteori se enerva.
Nory, care sosise cu povestea despre Caro, pe buze, pierdea
treptat elanul, mânca în tăcere, închipuindu-și că astfel exercită o
pedeapsă, ca și cum Dia ar fi trebuit să ghicească că aduce o știre de
senzație.
La cafea, în salonașul Diei, Nory începuse povestea întâlnirii cu
doctorul Caro, surprinsese însă privirea sorei ei fixată pe acul
pendulei și se întrerupsese: “Cât de exactă e cu orariul!” reflecta;
reluă totuși firul povestirii, convinsă că subiectul e interesant. Ex-
plică c ă se va duce ea întâi la Caro, acasă, apoi îl va aduce să exa-
mineze pe Cornelia; ca și cum vroia a-și arăta independența, umilită
de ceva, de cineva, în libertatea ei de vorbă și acțiune.
Nu se pe trecuse totuși nimic: exactitatea meselor, jumătatea
de oră acordată conversației după mese, izolarea Diei în camera ei
erau un program obicinuit. Nory altădată, chiar exalta reculegerea
în amintiri scumpe, pe care o atribuia Diei.
Întâlnirea cu amicul Caro o distrase oarecât de la reculegerea
cealaltă, cerută de repauzatul Deleanu. Se va duce să vadă casa lui
Caro și a Madonei, să-i controleze în traiul lor de acum. Va relua cu
ei firul de contact și va pregăti consultația pe care, după indicațiile
ei. Caro o va dedica Diei, nu celeilalte. Nory persevera în convinge-
rea că sora ei avea stări fizice din pricini pe care nu le știa: că nu
avea aer destul, nu respira, nu umbla, nu se distra.
Cum de sfatul ei n-ar fi ascultat, spera că va asculta de al me-
dicului Caro. Grija ei avea o nuanță încă protectoare, acum împu-
ternicită de auxiliarul prezenței lui Caro.
Se pregătea să-i dea un telefon, când ulița îi adusese în față p”
Madona. Tocmai înjura în gând un Chrysler urcat cu roatele pe tro-
tuar, când se auzi chemată pe nume de un șofer respectuos, și nu-
mele îi fu repetat de un glas voalat de femeie. O secundă numai de
ezitare, apoi, cu bucurie, exclamă:
— Madona!
Un surâs lumină fața severă, maturită, a Madonei însăși.
“Pe loc schimbare!” diagnostică Nory. Boala lupta pesemne cu
voința femeii de a rămâne frumoasă, și asprimea sufletului lupta cu
dorința de a rămâne tânără; nu învingea încă nici una, totuși, la chip
și la suflet, Madona era năsprită.
Felul în care Madona se adresa șoferului arăta o stăpână tirană
și cicălitoare: “N-ai oprit drept la margine!… N-ai reparat semnalul!
… N-ai trecut adinioarea prin spatele mașinei… “ Cerca a surâde lui
Nory, dar nu-și putea întrerupe cicăleala și alterna surâsul cu ploaia
de pietricele a vorbelor azvârlite celuilalt, care, probabil deprins,
tăcea disciplinat.
Așadar, nu numai scene mari de gelozie, dar și hărțuială mă-
runtă! Nory pricepea oboseala lui Caro; bătăliile mari erau pe
măsura lui, dar o nevastă pisăloagă, nu. “În toată afacerea asta ce
va fi devenit muzica?” se întreba Nory fără altă legătură decât poate
stridența Madonei. O întoarse glasul ei acum stins, plângăreț:
— Cât mă bucur! Ne-ai părăsit! Urcă-te puțin! Cine știe când te
mai văd!
O lacrimă în ochi, cu adevărat o lacrimă, și un ton patetic.
Puțin din prietenie, mai mult din curiozitate, Nory consimți a o
însoți. Va putea astfel confrunta cele două versiuni conjugale.
— Am câteva curse de făcut! Avem de curând mașina asta. Să
te plimb odată, când voi avea un moment liber! Să dejunezi cu noi!
… Avem casa noastră… să vii să o vezi! Pentru casa asta ne-am robit,
și eu mi-am ruinat sănătatea. Sunt șubredă și nu pot să mă
odihnesc.
Totul în formă de deziderat, într-un viitor neprecis.
Șubredă era de pe atunci, dar rezervată, modestă, cel puțin în
aparență, și măgulind-o, pentru a se apropia de Caro. Suflet nu-i
presupusese nici pe atunci, dar nici parvenismul, egoismul pe care-i
vădea acum.
 — Lista se adresă Madona răstit șoferului, care scoase cu grabă
din manșeta hainei lungi o hârtie îndoită în patru. N-o să te superi
dacă oprim pentru comisioane. Mașina e pentru noi o necesitate,
ne ruinam cu plata taxiurilor, și eu pe jos nu pot umbla, și nici Caro.
El e sănătos, prea sănătos, dar clientelei îi trebuie decor. N-am fi
putut întinde amândoi de o mașină. Am cumpărat întâi, în rate,
mașina lui sport… a mea… e în locațiune deocamdată…
Fata de oameni săraci, cu o casă de copii, părea a fi uitat tre-
cutul plin de lipsuri, și tot așa Caruso uitase studenția lui modestă.
“Bolnăvicioasă și cu atâtea comisioane pe lista zilnică, cum s-ar fi
putut Madona lipsi de automobil!” gândea Nory cu ceva ironie.
— Nu e o sinecură slujba de soție a unui doctor mare… Caro e
un doctor mare și va deveni mereu mai mare! se încălzi mai lim-
pede glasul Madonei.
“Așadar, ambiția ei rămăsese intactă în slujba lui Caro! Fru-
mos!”.
— Și tu… cariera ta?
Eu am abdicat. Alături de Caro nu poate [fi] cineva decât rob…
E un tiran… Nu mi-a mai dat voie să lucrez, să dau lecții…
— Poate ca să nu te obosești?
— Nu mă obosesc oare acum mai mult? Dar, firește, mă obo-
sesc pentru egoismul lui. N-am voie să vorbesc, să surâd, decât
celor ce-l interesează. O fac bucuros… dar asta cere o reciprocitate,
o recunoștință.
Schimbă tonul, luă pe cel cu care vorbea șoferului; se adresa
mintal lui Caro.
— Mă scuzi!
Madona coborî la Bruhn, opticianul. Peste câteva minute ieși,
urmată de o avalanșă de scuze ale patronului: aparatul era defect…
trebuia o săptămână ca să-i pună la punct!
— Clientul nu vrea să știe. Nouă clientul ne pretinde sau pleacă
aiurea? Îl pusese Madona la zid, cu argumente tot negustorești.
— Eu fac bugetul, încasările, plățile… Îmi curg banii prin mâini,
și tot nu ies la capăt. Reduc la zero cheltuielile mele personale, și
dumnealor cred că pot întârzia predarea unui aparat. Cabinetul
medical nu e un muzeu! A doua oară, i-am spus-o, ne schimbăm
furnizorul. De asta lătra la ușă după mine! Mișcă! — către șofer.
Nory nu putea răsufla de mirare. Eleganța îmbrăcămintei, a
mașinei, vocea patetică, apoi energia vulgară a vocabularului
Madonei o uimeau.
— Mă ierți? — apoi către șofer: Mai departe… și exact după
listă, altfel te învârtești ca un prost în sens opus… Nu debreia așa
brusc… știi ce ți-a spus domnul profesor!
“Vanitate! Vanitate!” gândea Nory.
 — Nu e încă profesor, e numai conferențiar, dar șoferul îi zice
“domnule profesor”, e mai bine pentru decor, pentru clienți.
“Vanitate, dar scrupuloasă, mai ales meticuloasă!” gândea mai
departe Nory, apoi se miră prefăcut:
— Bravo! Mă bucur! Cum de n-am citit? Sunt așa de ocupată…
așa că lectura ziarelor!…
— N-aveai încă cum citi! N-a apărut… Au fost discuții… Nu știe
încă nici Caro… Adică el, ca de obicei, “vede și nu crede” — un ton
amărui. Numai eu sunt sigură… de aseară… Aici, pe perinile pe care
stai tu, a stat omul de care depinde și mi-a jurat!
Nory ținea gura strânsă pentru a nu o deschide pe vreun
cuvânt nepotrivit sau, mai ales, potrivit cu ceea ce auzise.
— Mă omora cu zile… N-avea răbdare: Că nu-i fac… că iar îl vor
trăda în ultimul moment… că X e contra lui și-l va mânca și de data
asta… Iată că X e pentru el! triumfa Madona, apoi, după o tăcere în
care Nory se văzu uitată, zvârlită departe în conștiința absorbită a
Madonei: Mă ierți că nu pronunț nume… din cauza… — un semn
spre șofer. Băiat devotat… dar paza bună!… E mai bine să nu pui
prea des credința cuiva la cercare!…
“Da! O Madó nă maturită la fizic, cu un moral și el maturit de
multe «ale vieții valuri și mari carnavaluri»“, gândi Nory, fără a ști că
expresia demodată, totuși slujind încă bine, o auzise în copilărie la
Gârla, anume la conacul doi, de la conița — mămița — Cornelia.
 Așadar, o față nebănuită a menajului Caro! Madona era inten-
denta carierii lui, electoarea, secretara… iar șoferul confidentul,
complicele, sclavul!
— Mașina e, în sfârșit, plătită, dar casa… casa mai are cântec!
Avea pe ea datorii, ne-au înșelat arhitecții… hoți!… hoți!… Le facem
proces, de aceea am sistat ratele… Ba vezi că nu!
Spus cu răutate, cu pasiune, cu aviditate și cu tertipuri… b tuși
cu ceva care trecea alături sau dincolo, trecea peste “vulgaritate” și
“afaceri”, și cu o respirație înmulțită peste normal.
“Tuberculoasă model durabil?… Nu! Atunci ce fel de boală îi da
Madonei o respirație totuși ușoară, dar mai rapidă mult ca normal?
Sănătatea Madonei fusese totdeauna o problemă”, își aminti cu un
fel de prețuire, ca și cum undeva în ea se forma o comparație prin
eliminare, care ducea la concluzia că sănătatea e un subiect de
(Masă mare, deci bine ales de ea cu privire la sora ei. Raportată la a
bietei Madona, starea Diei era minunată, fizic și moral. Madona își
atinsese idealul de a se căsători din amor cu un tip epatant. Se
întâmplase poate mai bine că Dia fusese împiedicată a se mărita cu
omul de pe soclu, dacă în așa fel evoluau căsătoriile din dragoste.
— Vezi tu, Lazăre, ce e la electrică cu circuitul!? gemu acum
Madona, ca și cum, obosită de greutăți enorme, se odihnea din mă-
runțișuri; mereu un fel al ei anume de bună-creștere. Mă pot uneori
bizui pe el! explică cu privire la șofer.
 “Bună-creștere!” își repeta Nory, diferențiind de buna-creștere
sistematică a Diei.
— Trei mii pe lună și întreținerea cu nevastă și copil. Am în
subsol destule odăi!… Cinstit… Dealtfel, când nu se așteaptă, îl
controlez… Îi prind! — cu ton de triumf răutăcios… E cinstit! decise
ca pentru ea singură, în socoteli ce erau fără drept de apel.
Aceeași Madó nă, în deveniri neașteptate, și totuși așa de ale
ei! Nory, care compusese personagiul șoferului — frumos, de casă
bună și devotat patroanei — era acum nevoită, pe versul medaliei,
să graveze și sfânta familie de la garaj: tatăl, mama și pruncul!
Madona vorbea acum parcă singură:
— Cabinetul de hirurgie… mobilierul… instalația de radiosco-
pie… tot pe datorie!… Ce vrei!? Prea repede toate!… Caro nici nu se
gândea… Poet! zise cu dispreț. El a avut ideea, eu am aranjat și tot
eu port răspunderea, cu oboseală, cu preocupări. Casa am găsit-o
aproape gata construită; o vindeau așa neisprăvită moștenitorii
Vardali. Lume fără socoteală!… Pe Vardali îi îngrijea Caro de mult.
Refuzase să opereze în cazul unui frate al lui. L-au operat la Viena,
“ca să-și facă datoria”, și a murit. “Murit” pronunțat cu accent de
triumf. “Dacă-l ascultam pe domnul doctor Caro!” se boceau fiii. Mi-
a venit ideea să le cumpărăm casa. Moșteniseră avere mare, îi
puteam convinge lesne să aștepte ratele. Moștenitorii nu Știu ce în-
semnă banul! Ratele, e drept că le așteaptă cam de mult, dar nu
protestează… n-au decât să facă proces dacă le dă mâna!…
— Bine… dar atâtea procese!
— Avocaților le dau eu de furcă!… lartă-mă! Ce faci cu profesia
ta?… Bine… bravo!… Trebuie să ai o clientelă superbă! spuse din
treacăt, de formă.
Nory se temu să nu-i ceară cumva să pledeze, firește, gratuit!
Râse în petto de apucăturile Madonei.
— Ții minte? Ultima oară ai venit la noi când aveam pe Știrbei
numai o anticameră și un cabinet. În cabinet primea Caro, și seara
dormeam amândoi pe divanul ce slujea bolnavilor. În anticameră
mâncam… Greu! O duceam greu!… Cea mai grea era tot problema
să nu fie urmă de miros de mâncare în casă! râse Madona cu șarmul
ei de pe vremea cantinei. Greu… Nu se mai putea! spuse răgușit, cu
glas acum aspru.
Nory crezu că va da de un suvenir tandru acelui timp, dar nu;
era ca și cum Madona nu s-ar fi măritat din amor, ci din ambiție; ca
și cum ceea ce o interesa la Caro era omul social, urcarea lui în rang.
— Pe Știrbei n-a durat mult! Ne-am mutat într-un apartament
pe Berthelot. Afară de ploșnițe, era binișor. Să nu-mi vorbească mie
zisele companii de deparazitare de distrugerea ploșnițelor! După
operația mea de apendicită, afacerile au început deodată să meargă
bine, s-a schimbat situația. Ce zici?… Te trudești, tragi la căruță,
împingi de roate și, țâști, de unde nu visai!… Tot de la mine…
apendicita mea! Dar unui doctor cu reputație îi trebuie fațadă. Am
muncit iar, am luat tot asupra mea. Despre Caro!!… Atâta am mun-
cit, încât am răcit și trenez acum o bronșită.
— Erai frumoasă, voinică, dar totdeauna delicată, Madona!
“Vedeți să n-o tragă pe asistentă prin gaura cheii!” te luau la vale
băieții. N-aș fi crezut să aibă atâta rezistență fizică, să muncești
atâta!
“… Pe Berthelot spălam și călcam rufe!” Șopti apoi tare:
— Rezistență, nu! Voință… numai voință! Mă vezi… sunt mu-
ribundă! Nory căscă ochii și parcă o a mia parte de surâs modifică
profilul împietrit și perfect al șoferului: “Frumos băiat! “ gândi Nory,
uitând a-și pune întrebarea ce ar fi putut gândi Dia de o astfel de
apreciere. — Am ideea fixă că, dacă aveam un copil, toate fenome-
nele astea dispăreau. Le cred provenite din nevroză maternă, cum
mi-a spus la Paris un savant lângă care am stat la banchetul Con-
gresului Internațional. Știi pe Marta Borislav? Una cu ochii stropiți
cu steluțe… de la Filozofie… O cunoșteai!
— Marta Borislav… Marta Borislav! Cam șașie, cam nesărată.
— Tocmai!… Un bărbat bogat a presărat pe ea sare și alții au
profitat… Să întrebi pe Caro dacă e sărată sau nu? Trece la Paris de
frumoasă, elegantă, inteligentă, și mărturisesc că am găsit-o la fel.
Mi-a povestit că s-a schimbat în bine după operația unui fibrom.
 — Dar tu n-ai un fibrom? cercase a glumi Nory.
Madona era însă serioasă, pe gânduri:
— Bărbatul Martei e mult mai tânăr ca ea și bogat. Idee
neroadă că trebuie să fii de vârstă potrivită.
Madona era cu un an, doi, mai mare decât Caro. Felul Madonei
de a trage concluzii de la un exemplu tocmai invers aminti lui Nory
epitetul “marea logiciană”, cum o intitulase cu emfază decanul de la
Litere, și gura lumii spunea că e metresa lui; la fel credea acum
Nory, care pe timpul cantinei se lua de păr cu cei care calomniau pe
Madona. Da, îi lua pe atunci apărarea… pentru că Madona era
iubita lui Caro… pe care ea, Nory, îl refuzase. Da, Nory refuzase pe
Caro!… Ce idee… adică ce idee să ia pe atunci morțiș apărarea
Madonei…
— Așadar, vrei un copil, o belea?…
— Da! Vreau un copil! Ne certăm, ne batem pe chestia asta…
La fiecare dată suntem gata să divorțăm… Eu adică…
— Caro nu vrea copil?…
— Cu nici un preț! Așa că trebuie să mă gândesc bine la ce fac,
ce vreau! Dacă prefer un copil casei mele, gospodăriei mele, tine-
reții, frumuseții cheltuite pentru Caro. Sănătății mele ruinate pentru
domnul profesor.
 — Caro e probabil gelos pe copilul ce l-ai avea! spuse Nory ca
un sondaj. Efectul fu instantaneu, o roșeață acoperi fața Madonei și
îi redete ovalul tânăr de odinioară.
Se auzi bătând unu. Nory ceru să oprească, ca să se coboare.
Se bucurase că a văzut pe Madona. Va veni curând să le vadă și
casa… Cu gândul acum întors la bătaia pendulei ca spre interese mai
mari, nu însă întruchipate ca până acum exclusiv în silaba: Dia.
— Încă câteva săptămâni; când va fi complect gata! o amână
Madona.
“Vanitoasă și maniacă!… o clasifica Nory… Nu o va întreba… va
veni când va, vrea, și pe ușa lui Caro. De întâlnirile ei cu Caro nu-i
vorbise Madonei… nu venise vorba. Ce n-o fi vrând să vadă? se
întreba despre amânare. Așadar, pentru a judeca acum menajul
Caro, trebuia să alături două versiuni: el se da drept victimă a unei
femei gâlcevitoare, înăcrit de boala ei, de gelozia și de ambițiile ei!
Tot violent, probabil, tot egoist și tot gelos! Mai era Caro gelos? O
iubea, dar fără exclusivitate, și părea a o întrebuința fără mult
scrupul pentru interesele lui, inconștient totodată de sacrificiile ci…
La prima întâlnire cu amicul Caro nu avusese nevoie să des-
chidă robinetul. Caro explodase singur: Madona avea caracterul tot
mai dificil, îi făcea scene penibile, îl mâhnea, îl jicnea, îi îngreuna
existența Era geloasă orbește, nebunește, își periclita sănătatea cu
țipete, zbuciumări, și îl făcea de râs în fața personalului, acasă și la
spital. Cine ar fi crezut-o, de la fata sobră ce părea pe atunci…
Aveau acum casă proprie, o ambiție a ei, pe care i-o satisfăcuse cu
sacrificiu… O muncă peste puteri și o moștenire a lui, de familie, pe
care niciodată nu-și va ierta că n-a cedat-o fraților. Casa nu era cine
știe ce palat, dar confortabilă. Clădită în regie după un plan al lui,
subt supravegherea Madonei; o fire așa de nervoasă avea nevoie de
o diversiune. Madona se arătase arhitect, nu glumă, realizase
economii asupra devizului… Era avară, nu numai econoamă… N-o
putea opri de a se osteni, dar, ciudat lucru, în tot timpul acela fu-
sese mai sănătoasă. Pentru cât îi costase, casa era un record… fi
reste, avea și destule datorii, dar creditorii se purtau ca și cum ei
erau datornici constata cu plăcere Caro, fără a vedea micile schim-
bări de expresie luate de “mutra lui Nory”. Da! Oricât câștiga, abia
își încropeau bugetul… nu putuse încă face o croazieră în jurul lumii,
pe care o dorea de mult, de întotdeauna.
Lipsa revoltătoare a unei astfel de putinți indigna sincer pe
amicul Caro, el care pe timpuri vindea dimineața și răscumpăra
seara o vioară devenită legendară și care slujea băieților între ei de
indiciu al bugetului: “Cum stai, mă?” — gest spre portofoliu: “Aș
vinde și eu vioara lui Caruso” răspundea resemnat și desperat cel
întrebat.
De fapt, la fiecare dată, Caro primea pentru vioară condolean-
țele camarazilor și la fiecare dată le rezerva “una bună”, aceeași, d
ir primită tot cu slave; anume, Caruso, după scena totdeauna sigură
de succes a celui ce nu are gologani, declara că vioara vândută și
răscumpărată de zeci de ori nu era a lui, ci a Iui Copcea, care și așa
cânta fals”.
Nory asculta ce-i spune acum amicul Caro, tot ca pe vremuri; îi
plăceau vorbele lui, dar le examina acum cu spirit critic. Totdeauna
Caro travestise adevărul, o dramă o întorcea în comedie și
viceversa. Versiunea lui despre casa lor, opusă diametral versiunii
Madonei, avea veracitate cât și a ei. El se arăta flecar și cinic, ea
dramatiza un material demn de scepticism.
În definitiv, Caro, om născut pentru știință și pentru tribună,
catedră, public, își polariza interesul în jurul unei femei șubrede și
capricioase.
Ca și nevastă-sa, deunăzi, Caro o luase cu el în mașină și o
depusese “undeva”. La volan redevenea studentul de altădată,
tânăr, entuziast, activ; îi plăcea să conducă și se lăuda că “știe tot”
ca și pe atunci, fără să-i poți opune nimic, dimpotrivă, captivându-te
Nory își îmbogățea vocabularul cu câteva termene și câteva
anecdote automobilistice:
— Ceva găini… câini? Întreba.
— De unde?… Mă crezi veterinar? Numai oameni am la activ!
 — Pe cele două fronturi! complecta Nory în uruitul motorului.
Caro râdea și, pornind în viteză, îi făcea semne. Ce semne? de
revedere?…
Pe timpuri, ea sau el se conduceau… o bucată de drum
Gândurile lor, ca și prezența, erau adesea separate brusc, însă cu
siguranța că se vor regăsi la același punct. Caro și acum pornise
brusc, cu certitudinea, neprecisă totuși, că se vor regăsi. Nory târa
cu ea impresia prezenții lui, o lungea ca pe un elastic subțire.
Madona o amânase deunăzi de la vizitarea casei. Iar sora ei… Dia
trebuia examinată de Caro!… Fără, sau cu voia ei… prin tangentă…
mai bine.
Deci Caro în curând va veni în casa lor de pe Izvor… Unde îl va
primi? Negreșit, nu la Cornelia! — refuz viu, absolut, de a-i duce pe
dependințe. Atunci, la ea în cameră? Nu! Nici la ea! Argumentele,
limpezi în ce privea camera Corneliei, dincoace rămâneau
nedefinite: în camera ei ar fi fost totuși logic și simplu. Ea cunoștea
pe Caro, ea îl chema, pentru ea venea… atunci? Concluzia că pentru
ea venea Caro echivala cu o satisfacție deplină, era un argument ce
tranșa orice altă intervenire de argumente.
Atunci? Atunci Caro va veni prin intrarea principală, va intra
prin verandă. Viziunea lui Nory cuprindea lanterna venețiană ce
atârna ea în plafonul verandei, fără însă a se fi adaptat aci pe Izvor.
Dacă obiectele ar fi fost “cineva”, cum credea Nory în copilărie, nu
“ceva”, lanterna venețiană ar fi mărturisit însăși că nu s a putut
adapta… Va intra în verandă, apoi direct în camera Diei…
Dia ceruse să se spargă un zid între cele două camere din față
ca să aibă o singură odaie spațioasă. Pesemne, Dia, ca și lanterna,
avea ceva de obiectat acolo, pe Izvor: “Cât mai mult aer și multă
lumină !” — dorea. Nory însă credea mai departe în umbra de
chilie. Zidul nu fusese dărâmat întreg, ci atât încât să formeze din
două camere una. În fund, un aranjament ca pentru camera de
culcare și, înspre intrare, salonaș; la nevoie, ușile mari cu geamuri
separau efectiv.
Nory își explica schimbarea dorită de Dia prin deprinderea de a
locui saloanele vaste de pe Plantelor. Astfel, în adânc, credea că o
casă mică ca a lor de pe Izvor își pierde proporția având o cameră
unică în corpul principal. Îi revenea acum vânzarea casei din Plan-
telor; păstrând-o, nu ar fi fost nevoie de spart ziduri aci pe Izvor! Dia
însă n-ar fi locuit pe Plantelor, chiar dacă casa nu se vindea, și nici
ea n-ar fi dorit ca sora ei să locuiască aiurea. În casa părintească, Dia
ar fi fost mai despărțită, mai stăpână pe sine, decât aici sub
acoperișul unei case mici. Cu egoism nou, de proprietară, Nory
gândise: “Bine că avem o cameră frumoasă în care să primim pe
domnul Caro!…”
II

Nory întârziase iar, dar pentru interesele Diei, pentru o acțiune

în judecată iscodită de un avocat flămând, într-o pricină pe care
Nory o credea lichidată deodată cu procesul de succesiune. Se
certase la tribunal cu toți” erau rău dispusă și n-ar fi vrut să fie
întâmpinată și acasă cu vreun reproș. Ar face bine cucoana Cornelia
să se abțină de la vecinica litanie: “Iar ai întârziat!… Ar mai fi dorit
ca Dia s-o întâmpine cu un surâs, să o plângă pentru bătaia de cap
pe care o are cu pricinile nesfârșite. “Am avut răbdare pentru
atâtea procese grele, și acum nu mai am!” recunoștea. Principalul
era că azi n-avea răbdare și anticipa asupra unor scene domestice
ce s-ar fi putut isca, cu nevoia de a le răspunde cu “nervi”.
În fond, o p***isiseră tipii de Ia grefă. Ca să pui mâna pe un
dosar, trebuie întâi să-i rogi, apoi să te superi și să faci gălăgie. Azi, e
drept, nu-i rugase, n-avusese chef de glume și spirite, țipase de la
început: Că nu-i nici o ordine! Că va reclama primului!… Rezultat: nu
obținuse nimic. Era contrariată și obosită; sărea grăbit pe pietrele
inegale ale pavajului, cu picioarele dureroase, ocărind primarul de
sector.
Acasă, Dia se conforma liniștită programului obicinuit. La unu și
un sfert deschisese ușa bucătăriei, ceea ce era o invitare pentru
ultimele preparative; trecuse apoi în sufragerie controlând
rânduirea mesei; ca de obicei, tăiase ea însăși pâinea, îndreptase la
milimetru poziția tacâmurilor și confecționase după un rit anume
salata.
De când stabilise că ele două, ea și Cornelia, vor dejuna la oră
fixă, întârzierea lui Nory nu o mai preocupa. Mai adesea Nory era
exactă și se ostenea să fie, ora dejunului fiind prilej a sta mai mult în
compania sorei ei. Numai Cornelia era nerăbdătoare, firește, în
tăcere; îi rămăsese paraponul de pe când, aci pe Izvor, singură cu
Nory, în așteptarea sosirii doamnei Dia, Nory venea la masă când îi
abătea, și când, în sfârșit, sosea, țipa furioasă că a așteptat-o sau că
nu a așteptat-o, așa că ieșea rău în orice fel, fie că gusta ceva din
picioare și nu-i pria, fie că răbda cu stomacul făcut ghem Ea Ia
părinți, apoi la con acu doi, avusese masă bună și la timp; numai în
timpul boalei boierașului ei, masa nu fusese masă, îi pregătea lui
mâncarea de regim, îi aducea tava la scaun, lupta pentru a-i face să
guste, și ea înghițea ceva pe fugă și de mâhnire nu putea mistui.
Șase luni după moartea boierașului, aproape nu se hrănise, și nu era
de mirare că o durea acum stomacul și îl simțea parcă mereu gol;
“Ca și capul!” o ofensa Nory, după obicei, dar îi va aduce acum un
doctor, fiindcă doamna Dia era bună și ceruse s-o caute cu doctor.
Cornelia ar fi vrut să moară pentru că murise boierașul ei, dar ar fi
vrut și să trăiască, numai Nory să-i fi lăsat liniște.
Așezată pe locul ei, în fața Diei, Nory se simțea și arăta obosită.
Explicase că e necăjită fiindcă n-a putut obține hârtiile de care avea
nevoie și refuzase primul fel de mâncare, care fusese servit înainte
de sosirea ei. Dia, ca de obicei, asculta atent, în tăcere; fusese un
dejun mai monoton ca de obicei, lipsit de jocul mut dintre Nory si
sora ei și de duelul mut dintre Nory și Cornelia.
În camera ei, Nory se întinsese pe divănaș; umblase mult pe
jos, fără socoteală, ea care lua la nevoie birji și taxiuri. Culcată pe
spate, pentru a se destinde, azvârli din picioarele umflate pantofii și
adormi îndată. Somnul ei era ca al unui bărbat, profund, reparator,
și deșteptarea lucidă. Având ceva să întrebe, Dia veni până în ușă,
bătu, întredeschise și surâse văzând pe Nory adormită așa de
repede, cu gura întredeschisă, cu suflarea regulată, adâncă. Plecă
pe vârfuri de pantofi; erau momente când simțea pentru Nory
multă afecție: “Mai ales când doarme !” gândi în glumă. Se întoarse
în camera ei cu hârtiile pe care vrusese să le arate lui Nory, erau
tocmai cele pe care dăunăzi le căutase zadarnic și le crezuse
pierdute.
 Dia puse hârtiile la loc în plicul lor cu elasticul respectiv și în-
chise broasca secretă a sertarului. Cum i se întâmpla adesea când
atingea mobile și hârtii vechi, răsculând cât de puțin trecutul, se
întreba iar cum a ajuns aci în casa de pe Izvor, deși știa bine. La
fiecare dată însă, aspectele ce i se înfățișau erau oarecât altele; o
scrisoare cu un scris de om fără carte îi sosise la Geneva; era de la
Cornelia, pe atunci tovarășa nelegitimă a tatălui ei — în loc de me-
tresă, -amantă sau țiitoare, Dia găsise cuvântul compagne — îl
găsise la Madó, care, în rarele ocazii, o chema astfel, cu decență și
naturaleță, pentru a amortiza necuviința lucrurilor.
Cornelia scria că domnul Dinu e serios bolnav la București pe
strada Plopi, nr. 3 și a crezut de cuviință să-i aducă la cunoștință…
Cu stima ei…
Pe atunci Dia sta mult în străinătate, fiindcă și Deleanu avea
misiuni pe acolo; casa de pe Plantelor fusese închiriată unei legații,
de aceea boier Dinu, care locuia tot timpul la țară, îmbolnăvindu-se,
ocupa la București, cele două camere cu antreu care serveau Cor-
neliei când venea la oraș. Cornelia, firește, îl însoțise; nu s-ar fi
putut lipsi de îngrijirile ei, nu exista nimeni care să-i cunoască mai
bine capriciile și, dealtfel, nici n-avea pe nimeni alt.
Boier Dinu nu admisese niciodată sistemul camerei în comun;
nu avusese cameră comună nici cu nevasta lui, nu conlocuia cu
vreun prieten, nici chiar la vânătoare, era o prejudecată a lui, unul
din mofturile lui boierești, transformat în axiomă: “Un om pus în
comun cu altul, în orice clipă a traiului, e degradat. Vitele și ocnașii,
care nu pot dispune de ei, aceia sunt puși în comun.” Nu puterii ști
dacă prejudecata îi aparținea în propriu sau i-o sugerase nevasta lui,
femeie bolnăvicioasă, fire lipsită de intimitate. Fapt era că Dinu
Baldovin ținea la distanță chiar pe cei mai bun prieteni, fiind totuși
afabil, iar Corneliei îi spunea chiar în intimitate “dumneata”, ceea ce
o menținea pe un plan subaltern; totodată fiind cu ea afectuos,
politicos și fidel, poate că din igienă, dar fidel. În fața sicriului soției
lui, cea protocolară, Dinu Baldovin se exaltase — poate tocmai
fiindcă era ușurat de o constrângere — și făcuse jurământul a nu se
reînsura, a se devota fetiței lor unice; cum o viață cumpătată și un
trai egoist se potriveau firii lui, îi fusese lesne să-și ție jurământul.
Crescuse pe Dia cu grija de a o educa și instrui cât mai perfect,
așa cum ar fi dorit Eftodia — numele călugăresc al soției lui moarte.
Noroc că de la primul scâncet i se zisese copilei Dia, ca diminutiv al
aceluiași nume lipsit de grație.
Dia fusese îngrijită de o nursă, lucru încă puțin obicinuit; ve-
nise apoi o bona germană, urmase o guvernantă englezoaică, în
sfârșit, pensionatul de lux din Lausanne, și acolo Mademoiselle
Madeleine, care avea să devie faimoasa Madó, directoare de
conștiință, mamă adoptivă, prietenă și pedagogă a Diei.
 Pentru ca copila să profite cât mai mult de climatul elvețian,
Dinu, primii ani de văduvie, trecea el însuși verile pe lacurile elve-
țiene; socotea în chip absurd Bucureștiul a fi un cuib de malarie,
subt sugestia ne vestii lui, care ascundea boala ei de plămâni subt
aspecte de paludism; când, mai târziu, luase deprinderi la moșia
Gârla, aduceri pe Dia în țară, iarna, cu profesoara ei împreună; Cor-
nelia, încă de pe atunci, sta în Plopi la nr. 3, bine ascunsă, ca o că-
lugăriță. Casa de pe Plantelor reînvia; Dia, subt protecția nelipsită a
guvernantei ei, deprindea a fi o mică, apoi o tânără stăpână de c să,
ceea ce se potrivea cu firea ei rezonabilă și ordonată.
Pe măsură ce Dia devenea mai mare și mai frumoasă, Dinu Bal-
dovin se simțea mai strâmtorat; între el și fata lui sentimentele erau
afectuoase, dar cu unele reticențe, se iubeau cu nevoia unei diplo-
mații reciproce; Baldovin prețuia mult pe Mademoiselle Madó, pen-
tru tactul ei, cultura, educația, pentru rolul însemnat ce avea a
împlini pe lângă Dia.
Distanța între tată și fiică se mărise prin căsătoria nefericită a
Diei, căsătorie oarecât făptuită de Dinu; tot pe atunci, Dia aflase de
existența Corneliei, pe care mai demult o bănuia. Baldovin, la
rândul lui, primise anevoie ca prietenul lui de club, Jean Deleanu, să
devie idolul fiicei lui.
Baldovin disprețuia cu ceva invidie jocul politic îndrăzneț al lui
Deleanu. Credea că Deleanu prin liberalism își trăda casta — poate
fiindcă nu era nobil decât din partea tatălui Iui : “Un tribun c u
succes la femei!” îl chemau cei câțiva, dintre care și Baldovin, care
nu putea admite ca fata lui să se numere printre admiratoarele lui
Deleanu. Nu cuteza însă a da sfaturi, era însuși vulnerabil, se temea
de o explicație. Așa fiind, casa de pe Plantelor cunoscuse o epocă de
recepții, dejunuri, partide de cărți organizate și prezidate de Dia așa
de frumos, încât Baldovin bine dispus recunoscuse că Deleanu era
un clement de mare viitor politic și un bun prieten.
Baldovin începea a băga de seamă că averea, prost administra-
tă de el, era primejduită. Deleanu fusese cel care îi dase sfatul să
speculeze o pădure de care aproape uitase; tot Deleanu îi
propusese un loc în consiliul județean, fără atribuții determinate,
dar bine retribuit. Pe atunci, Deleanu primise primul lui portofoliu
de ministru și un zvon favorabil îi însoțea cariera; era omul zilei.
După cele două nenorociri: căsătoria nefastă și moartea bunei
Madó, Dia ducea o viață mondenă mai mult febrilă decât veselă, pe
când Cornelia trăia ca o schivnică, fără altă tovărășie decât a
doamnei Carola, gazda, boierașul ei fiind gelos… Iată că între Dia și
Deleanu sentimentele se accentuase, Dia era acum vedetă alături
de omul politic al zilei; la curse, la recepții, la Cameră, subt tutela
domnișoarei Deleanu, sora numai de tată, sora vârstnică, care
crescuse pe omul predestinat. Bătrâna Deleanu era o pavăză
oricărei calomnii, dealtfel persoana Diei îndepărta criticile, chema
simpatia publică care, în jurul idilei, făcea slujba de cor antic.
Dia strălucea pretutindeni, frumoasă în felul ei cam măreț, cu
trăsăturile clasice ale feții corectate de un nas perfect, însă ușor ri-
dicat în sus, deschis pe nări cizelate, un nas obraznic într-un chip
sever, care da caracter figurei. La severitatea ansamblului, a ținutei
cam rigide, a glasului cam sever, a gestului puțin autoritar, nasul
aducea un corectiv, o fantezie.
Cu guvernanta ei, Dia cutreierase străinătatea de la Ierusalim
la Roma, din Grecia la Copenhaga, adesea la Londra. Madó avea
pretutindeni rude sau prieteni, care făceau locurile străine a fi ami-
cale; firește, cheltuiau bani mulți, pe care Baldovin nu-i refuza
niciodată, înglodându-se în datorii, mai ales că n-avea defel darul de
a administra.
Lipsită acum de Madó, întoarsă în țară ca și definitiv, preocu-
pată de a pune ordine în cheltuieli, Dia își găsise o întrebuințare a
sufletului și a inteligenții în susținerea ideilor politice ale lui De-
leanu, în a cărui carieră credea. Îi convenea legătura lor, deocam-
dată spirituală, motivată, prelungită de doliul ei de văduvă, ca și de
cel închinat lui Madó; socotea a fi un preludiu spre unirea lor,
cândva, în cadrul legilor sociale ale căsătoriei; o altă căsătorie decât
cea dintâi.
 Nu lipseau, firește, unele necazuri: domnișoara Deleanu,
tutoarea, avea fumuri pe care Dia trebuia să le risipească sau să le
tolereze; se făcea a nu observa gelozia Delencei, cum o chemau cu-
coanele; era sora omului iubit și avea pe lângă ea rolul de protec-
toare, pe care Madó l-ar fi împlinit atâta de superior. Madó o de-
prinsese pe Dia a ști că viața nu e totdeauna roză. Dia avea ca
răsplata răbdării ei surâsul și recunoștința lui Deleanu, care poseda
darul gestului și cuvântului exagerat, dar credibil. Dia se credea și
era colaboratoarea și inspiratoarea; o ușoară răceală se iscase toc-
mai din asta între Dia și tatăl ei, gelos poate — puțin, cât era el în
stare — totodată pretențios față de viitorul ginere. Cu Deleanu avu-
sese un mic conflict; neobicinuit cu politica, Baldovin se arătase
intransigență în chestii care cereau suplețe; Deleanu își îngăduise a-i
spune că a făcut o “gafă”, Baldovin declarase că el e un om intact si
demisionase.
Dia fusese mult turburată de împrejurare, credea că tatăl ei
avea dreptate, dar n-avusese tact, și i se părea că Deleanu ar fi
putut fi mai puțin categoric. Plecase îl Elveția unde făcea de obicei o
cură la Aix-les-bains… Tot atunci vizită pe surorile lui Madó.
De la Vevey, o adusese înapoi scrisoarea Corneliei care anunța
primul acces al boalei lui Dinu Baldovin… Plecase, lăsându-l mai
bine, cu asigurări ale doctorilor… Se întorsese pentru a-i găsi în
stare gravă, abia trei luni după… Lăsase pe Deleanu și pe sora lui la
Zürich, ca să asiste la moartea tatălui ei, apoi se reîntorsese să-și
treacă doliul în Elveția, departe de obligațiile sociale, cărora acum
nu le putea face față alături de Jan Deleanu… Se gândise că a sosit
momentul ca să-și ia locul legitim lângă Deleanu, mirându-se că el
nu ii propus cel dintâi, atribuind rezerva lui unei delicateți către
doliul prea proaspăt… Întoarsă în țară în grabă, în desperarea pri-
cinuită de atentatul împotriva lui Deleanu, îl crezuse numai rănit… Îl
găsise mort și, în ajunul funeraliilor publice, primise vizita inte-
resantă a metresei lui cu cei doi copii…
Regularea succesiunii părintești fusese pentru Dia un derivat;
nu-și amintea a ii suferit, se întorsese spre Madó, pe care o părăsise
pentru Deleanu, sau poate fiindcă cellalt simțea că mediul ei cel nou
n-ar fi plăcut lui Madó — așa cum la unele serbări nu inviți pe cea
mai de aproape prietenă, simțind o incompatibilitate… fără totuși a
renunța ea însăși la nici una din cele două ființe ce nu se conciliau,
găsind în ea antena care să o lege de fiecare… până când dovedise
purtarea bărbatului.
Madó cea absentă triumfase… Poate că ea înlăturase din drum
primejdia omului care mințea așa de frumos, omului cu nevastă și
copii la mahala, de care, desigur, Deleanca avea cunoștință,
slujindu-se de ea ca de un colan de salvare.
Pe așa cale ajunsese Dia în casa de pe Izvor, singurul refugiu ce
i se iscase în minte; în aceeași casă cu Cornelia, din care avusese la
timp precauția a o face nevasta tatălui ei, deci mama ei vitregă, și la
un loc cu Nory, pe care o legitimase dintr-un gest elegant și care
acum putea figura ca soră.
Durerea și doliul Diei fusese pe de-a întregul inventate de Nory,
care nu cunoștea umilirea din mândrie a sorei ei, nici ura ei din
iubire, zăbală pe care-o mușcase până ce-o rosese, se desfăcuse din
ea. Nu mai ura pe nimeni; un amestec de renunțări, de cuviință, de
îndatoriri, nevoia unui adăpost ocrotit o ținea aici…
În camera ei, Dia găsea totdeauna ceva de lucru, orice obiect,
orice hârtie o purtau înspre amintiri cristalizate sau o aplecau spre
afacerile curente, pe care, laolaltă cu sora ei, trebuia să le rezolve
Nu trăia activ, ci pasiv, trecutul umplea golul prezentului, prezentul
înlătura prin banalitatea lui trecutul.
Desprinse cu ceva greutate mâna de pe ivărul de bronz al du-
lapului Empire.
III

Abia prin iunie — cald de mureai — Nory mai întâlni pe Caro,

pe aleea pietonilor, la Șosea. Opri automobilul, sări și sperie pe Caro
făcându-i din spate:
— Bau! — cu glas gros. Ce-mi faci pe aci, ca un crai în căutare
de aventuri?
— Chiar și sunt! glumi Caro. Am ieșit de la un consult la Sa-
natoriu Elisabeta și îmi dezmorțesc gambele… Dar sub pază! —
arătă pe partea opusă a Șoselei automobilul la volanul căruia sta
șoferul arătos. — Da… da… ! Un spion… ba chiar unul ce-și ia rolul în
serios!… Așa procedează prietena mult admirată de dumneata și de
multă, de foarte multă lume… Și de mine!
Nory asculta cu ochi, cu gură, în plus cu cele două urechi!
Caro îi spuse apoi că Madona mergea în fiecare an de două ori
într-un sanatoriu de odihnă. Nu fusese la început lesne să o con-
vingă, se opunea din cauza geloziei bolnăvicioase, și trebuise să
pună în mișcare mijloace mari; o amenințase că divorțează. Acum
se deprinsese.
— Iți faci iluzia că te crede când vorbești de divorț? Întâmpină
Nory, care se uimea cum se juca cu focul.
Caro râse — un râs displăcut ca sunet:
— Sunt poate motive care o pot face să creadă! Firește că e
numai amenințare, o glumă. Dar nu mi-o iartă!…
Deocamdată Madona tocmai lipsea, prezentă însă printr-un
buletin zilnic — al ei de sănătate, dar mai ales al lui de bună
conduită Era subt tutela șoferului și se purta exemplar! Râse iar…
apoi:
— Dealtfel, la dispoziția ta! se oferi, exact cu termenii și cu
vocea din studenție.
— Mersi, da? Îi făcu Nory surpriza și amândoi făcură haz ca de
“una bună”, apoi râsul se stinse. — Gelozia unei femei iubite un
omagiu! vorbi Nory ca din carte.
— Țipă, urlă, înjură, scoală chiriașii de sus, vecinii, ulița…
Pronunță vorbe ce nu ți le închipui pe buzele unei femei, apoi
plânge, plânge, plânge… ploaie fără sfârșit, așa că te gândești la un
piron și la o funie… Avusese el dreptate când nu vrusese să se
cunune.
— Cununie?! Așa e! V-ați cununat de mult?…
 — Șase ani parcă… Madona, ca totdeauna, avusese dreptate.
Cariera lui nu putea merge înainte cu defectul unui concubinaj. Îi
cununase cu pompă episcopală decanul de la Medicină, fost
ministru și senator de drept, personagiu de mâna întâi — firește,
oficiase primarul general. Casa decanului era un palat, invitații, aleși
pe unghie. Madona era prietena cea mai intimă a nevestei
decanului: — îți închipui că n-au lipsit invidioșii. Gura lumii zicea că
decanul e amorezat de Madona și că eu sunt gigolo-ul nevesti-si!
Poate ai auzit? surâdea Caro de lipsa de imaginație a oamenilor…
sau de altceva.
Nory tot mușca o batistă. Nu!… nu auzise nimic; nu era la
curent cu mondenitățile, avea ceva mai bun de făcut. Citise însă mai
demult, cu plăcere, într-un ziar, o mulțumire a unui soț către
doctorul Caro-Vasiliu care îi salvase nevasta într-un caz grav de
apendicită.
Caro roși:
— Prostii! Prostii de debutant! Idei ale Madonei care atunci, la
început, sugerase unui jurnalist… E drept că, printr-o coincidență
curioasă, de atunci începuseră curge bolnavi și sănătoși să le scoată
apendicele — râdea Caro, apoi, serios, explică că el nu e de părere
să se opereze decât la nevoie; Madona însă cea întâi se oferise
bisturiului; ea nu admitea ca cineva să-și mai păstreze cuibul de
infecție.
 Nory se recuza, regreta, își păstra apendicele. Caro o aprobă
surâzând, apoi cu seriozitate reveni la ceea ce părea a-i obseda: ge-
lozia Madonei.
— Așa de geloasă? sublinie Nory. Gelozia Madonei părea a
avea proporții morbide, ce o interesau.
Da! Trebuia să-i scrie zilnic — un chin — cu jurăminte de iubire
și s-o asigure că nu se culcă cu servitoarea. El însă n-o bănuia pentru
fidelitatea de câine pe care i-o arăta șoferul. Nory avea pliscul
căscat de mirare: “Așa ajunsese Caro?… Asta devenise Madona?… Și
totul din amor?… Jos amorul!” strigă Nory în petto. Își aminti de alt
amor sublim, acela rupt numai de moarte, îngropat în tăcere… În
prea multă tăcere — al Diei cu Jean Deleanu.
— Știi ce, Caro? Treci odată să vezi pe soră-mea și pe mama!
Vorbise mecanic… dase drumul… se comisese. Pronunțase numele
sacru al Diei, dase Corneliei numele de mamă.
Caro, practic, ceru telefonul, strada, numărul. Faptul că ceruse
și numărul de telefon liniști pe Nory, acum îngrijorată de o vizită ce
nu avea aprobarea Diei. Promisiuni “a la Caro”! — de complezență.
Probabil și apelul ei fusese slab, nemotivat. Nu va veni… iar dacă va
veni, cu atât mai bine într-un fel! Firește, cu atât mai bine… cu
privire la unele diversiuni necesare Diei. Caro era încă destul de
amuzant. Cu privire la problema cealaltă, mai serioasă, pe caro
acum simțea o dificultate să o scoată la lumină: “Unui doctor i se
spune tot!” se încuraja Nory. Care tot? Care boală?… În fine…
indispoziția… simptomele… bănuiala… presupunerea Iu: Nory…
asupra unei suferințe secrete a Diei. Bine că putuse convinge pe Dia
să instaleze telefonul.
“Tristă o viața, domnule! “ reflecta asupra lui Caro, maturit
puțin. Îngroșat puțin, dar tot băiat frumos. Își amintea cum, pe vre-
muri, îi făcea morală: “Ia seama, Madona, prea îl pisezi!… Îl ză-
păcești!”
“Știi de la el? Ce ți-a spus?… Da? Îl tortur, și el suportă și nu e
vinovat!” mințea Madona, care avea nu numai bănuieli, ci dovezi…
De pe atunci încă, Caro o înșela, constata parcă acum abia Nory, cu
un fel de indignare, cu un fel de satisfacție.
Lui Nory îi era ceva silă de tonul parvenit al lui Caro: “El arivist
și ea înfumurată! De ce adică nu? Încă din facultate era ambițios,
autocrat… Totuși Madona îl ținea subt papuc, subt un pantof lucrat
la cel mai fin pantofar, lucrat «de mână»… De ce nu! Cine poate
oase roade! Piciorul Madonei era frumos, lung, subțire, nervos”.
Se gândea la modestia sorei ei Dia, care era cu adevărat fru-
moasă… și nu parvenită… Dar piciorul! Curios, nu observase
pesemne niciodată piciorul Diei… Ba da! Pantofii… pantofii sport “ca
în Elveția”… Ciudată era gelozia morbidă a Madonei, care totuși
lipsea luni întregi departe… Unde?… Și acolo ce făcea?… Singură sau
în companie de oameni à la page… de oameni de la care putea
obține ceva pentru Caro!… Interesant… Mai interesant ca însăși
devenirea lui Caro și ambiția lui de a fi profesor — și va fi; Nory era
de două ori sigură că va fi. Pentru că merita, da, merita… și pentru
că acolo pe perinele automobilului stase și jurase — cel sau cei în
drept — că îl vor face. Nory observă lipsa mașinei sport.
— Ce, ai schimbat mașina? Adică umbli acum cu a Madonei, nu
cu a ta, aia pe brânci?
— A mea, aia pe brânci, e încuiată!
— Ce?… Unde?… La poliție?… Iar ai ucis?
— Nu! N-am ucis… Mai rău, mult mai rău!… O idee a ta, asta cu
poliția. O să o scriu Madonei mâine chiar. Nu trebuia s-o încuie în
garajul mic, cu cheia la ea… La Prefectura poliției era mai frumos!…
Mai sigur!… râse Nory, încântată de duelul de la distanțe
mari ai celor doi.
— Mai sigur, nu! Orice mișcare i se raportează instantaneu.
Păcat că Madona e numai o femeie! Cu puterea ce are asupra oa-
menilor…
— Asupra ta întâi!
— Ai dreptate! Nici nu e nevoie de pază. A zis să nu umblu cu
Mercedesul, n-aș fi umblat… decât într-un acces de somnambul
ism… Adică abia atunci aș fi fost treaz, și timpul cât o ascult orbește,
cât tolerez ca un prost, sunt somnambul!
 Glasul lui Caro era violent, strâns însă între dinți, nu spărgând
plafoanele ca pe vremuri.
Deși nu se putea auzi, Nory întoarse capul cu grijă spre partea
unde, înțepenit în uniformă, aștepta șoferul, spionul… “Lașitatea e
molipsitoare!” gândi. Interesant cazul de “somnambulism” al lui
Caro, interesantă gelozia morbidă a Madonei. Caro părea a vedea
tot, ca în viscerele bolnavilor lui, și totuși își încredința fără nevoie
ambițiile ca și toate interesele în mâinile Madonei, pe care o înșela,
se vedea bine, nici măcar nu ascundea… Interesanți amândoi!
— Așa de geloasă?
Ceea ce e absurd e perseverența, inchiziția la care îl supune,
arta de a-i face să ispășească… Era rea, și boala îi agrava răutatea,
spuse Caro ca pentru el însuși.
— Care boală? Întrebă Nory cu precauțiune, ca să nu rupă firul.
— Care boală? repetă Caro pentru sine. Uneori îi scapă un
strigăt sincer și fără putința obiecției: “Mor! și tu rămâi femeilor!”
Nu moare și, după întoarcerea din sanatoriu, mai ales, arată admi-
rabil… ca pe timpul studenției!
Așadar, Caro a judeca lucid, îi vedea schimbarea fizică.
— O ajută artificiile! Se îmbracă în casele cele mai mari cu
haine ce par simple prin rafinare. Ea însăși e artificioasă cu aspecte
simple! Avară în casă pentru un leu, nimic nu e destul de scump
pentru ea și pentru “fațadă”. “Pentru cine te gătești așa, pentru
mine” o întreb. “Nu pentru tine, pentru alții!” răspunde… Eu știu că
mă iubește și mă sugrumă!… Eu știu că n-o înșel, deși pentru
trădare mă urăște. N-o înșel, sunt numai un curvar.
— Spune și tu mai elegant, coureur.
— Sunt sanguin! Pe ea trebuie s-o menajez… Ea veghează
noaptea, și eu dorm greu, dinadins, și alerg aiurea.
Așadar, Caro știa că e cochetă, curtată, că primește ostentativ
galanteria bărbaților, și nu obiecta; vrea să creadă că nu e înșelat;
știa că lucrează pentru cariera lui, se credea un erou. Firește, P! n-o
înșela dinadins, ci din grijă pentru sănătatea ui, dar cel puțin nu
pretindea că n-o înșeală, explica numai.
— Îți închipuiești ce stare de lucruri! conchise Caro, cu mina pe
portiera automobilului, fără să se ferească, ca și cum chestia
spionării era și ea o improvizație între celelalte, care totuși compu-
neau laolaltă o realitate… interesantă… foarte interesantă…
…Dia nu era geloasă… și, desigur, n-ar fi reacționat așa… ei a
calmă… Ce calmă era! Ca elvețienele, deși nu era elvețiană… Nory
renunțase a afla care secret era acel al Diei… Aci însă coi doi se
mărturiseau, care mai de care…
Mai află că la sanatoriu Madona se îngrașă cu două kilo. Le
suporta din grija boalei, totodată desperată pentru siluetă. La obiec-
ția lui Nory că e slabă, prea slabă chiar, și se poate îngrășa fără
pagubă pentru siluetă, Caro răspunse sceptic:
 — Poate că așa trebuie să fie silueta, un os uscat?!
Nory iar căscă gura și o închise după ce trecuse momentul de a
spune ceva.
Anemia ei sta pe loc, nu ceda, nu progresa… dar nu ceda.
Părea o forță contrarie care strica tot ce el lucra.
— O rog să se lase supraalimentată… Ce înseamnă cinci sau
opt kile, pe lângă riscul… Cu ton acum serios, grav. Un ton pasionat,
vehement, dramatic aproape, și contrastând cu persiflarea de
adinioarea.
— Trebuie să-i șadă bine grasă! ațâță Nory.
— Nu e vorba de asta!…
Nemaiputând obține nimic deocamdată, Nory căuta a-i
convinge că nimeni nu e mai trainic ca cei care au o sută de boale.
Caro surâse amical, dar sceptic. Apoi se înfurie iar și semăna
acum perfect cu cel de-atunci, din studenție.
— Și iar un avort!… Bănuiesc… Ea tăgăduiește!… Nici nu știu
măcar la cine s-a dus!… Face ce vrea… Își face de cap!…
“Dar de ce o lași să ajungă la avort?” trecea prin mintea lui
Nory o întrebare logică… “El, ca bărbat… ca doctor… afară numai
dacă nu era vorba de el!… “
— La sănătatea ei… recidivele astea, care ar istovi o femeie
voinică… Nu mă înțelege… bate câmpii? Își urma Caro lamentarea.
 Caro se opri apoi brusc în fața unor amănunte intime. Se opri-
se oare din pudoare? Așadar, ea nu era pentru Caro o ființă fără
sex!
— Dă-i drumul! spuse curioasă.
— Ce să fie! Tot așa de exaltată… de amorezată. Dacă i se va
întâmpla ceva vreodată, era dator s-o salveze. Dacă murea ea, era și
el dator să moară!… Nebună!… Nebună și o să înnebunesc șl eu!
Nu părea deocamdată pe cale a înnebuni, părea lucid și
sănătos — “în formă” — și adunând din treacăt privirile de adeziune
ale femeilor.
Așadar, acesta era stadiul amorului lor! Nu era defel banal!
Dimpotrivă! Nory era mulțumită și, pe subiectul maniei ei actuale
pentru sănătate, Caro îi dase astfel satisfacții indirecte. Sănătatea
Madonei era problema cea mare, așadar, preocupându-se de
sănătatea Diei, ea însăși nu era absurdă. Nu pretindea că are
dreptate, cl că nu era absurdă.
Caro era obosit de amor prea mare, obosit de gelozie, dar pa-
sionat de sănătatea Madonei: amant, soț, medic! Totodată sceptic,
plictisit, infidel, amorezat! Nu se schimbase temperamental… Fe-
meia se vrea și metresă și nevastă… Nebuna? Nu. Dar nu vrea să-și
abdice feminitatea cu nici un chip, subt nici un motiv.
 Nory își închipuia suferința ei din dragoste: o suferință cu zgo-
mot, cu scandal, aproape în public — ca odinioară la cantină, după
ce se făptuise între ea și Caro.
Câtă diferență între amorul lor și al Diei, care nu tolera în in-
timitatea durerei ei pe nimeni decât pe ea, Nory, deoarece la ea se
gândise când se întâmplase nenorocirea, la ea se refugiase.
Când începuse a-i povesti Diei despre Caro, păruse a o interesa.
Nu însă atât încât să-și prelungească cu un minut timpul măsurat cu
milimetrul! Ce disciplină și ce putere de voință pentru lucruri
gospodărești neînsemnate!… “O absurditate”, tăie scurt prin gândul
lui Nory: ar fi putut Dia avorta vreodată? Fusese măritată, deci ex-
pusă ca orice femeie… fusese amorezată, logodită!… Nu! Dia nu
putea avorta! Aplicată Diei, ideea unui avort avea ceva caduc,
obscur, nu se potrivea! Feminină prin frumusețe, prin maniere, prin
apucături casnice, nu-i puteai închipui un avort, nici copii!… Nici
amanți… Nici chiar un amant… deși Deleanu… Până la urmă, nici nu
era feminină, dimpotrivă, rece, calmă!… arbitra Nory problema grea
de rezolvat a unui temperament ca al Diei.
Aneta întâlnea acum mult mai rar pe domnișoara. Ea însăși î
aținea mai puțin drumurile, avea pornirea de a se emancipa, de a
zburda cu aripi proprii; începuse a fi mai susceptibilă și când Nory cu
un gest, cu un cuvânt, o da uneori în lături, se supăra în ea însăși.
Știa totuși că n-are dreptul să se ofenseze și credea că domnișoara
nici n-a vrut s-o ofenseze, dar: “Așa e domnișoara! N-are acum timp
de mine!” — cu parapon și cu admirație totodată, cu un început de
spirit critic, dar și cu prețuire pentru o persoană originală cu rare
era prietenă. Originală, însemna că Nory își poate permite once CL

ea și cu alții, pe când Aneta nu-și putea permite nimic cu nimeni dar

nu va fi totdeauna așa, va veni odată și rândul ei.
Firește, Aneta nu uita că Nory fusese providența ei, că era încă
o protectoare la îndemână și o cunoștință distinsă, dar nu se mai
mulțumea cu atât, avea acum impresia că duce o viață stearpă —
fără a fi totuși clintită de la preceptul ei de a nu învăța, de a nu
munci. Ocolea acum și pe Coti, îi trimitea numai bilețele de soli-
citare, fiindcă de vreo două ori fratele ei spusese că îi va căuta ceva
de lucru, ceea ce îi părea umilitor.
La început existența domnișoarei compensa totul — coșniță a
darurilor ce-și începuse revărsarea cu o pereche de mănuși — e
drept că multe daruri nu mai urmase, și Aneta spera mereu o ro-
chie, o haină. Nory nu era, dealtfel, darnică decât după capricii, ba
într-un fel era chiar econoamă, mai ales de când avea un trai de
familie organizat și cu multe cerinți.
Singurele liberalități erau aperitivele la Dragomir, unde își trata
“satelita”, cum o tachinau prietenii, “codița”, cum o chema însăși
Nory, fără răutate, ba chiar fără ironie.
 La început, Aneta se simțise copleșită mai ales de darurile mo-
rale, pe care singură Nory le revărsa peste ea în vrac, cu orice cu-
vânt, pe care, uimită, îl încadra pe atunci într-o ramă poleită; în
urmă prețuise mai ales avantagiile materiale.
La bodegă, Aneta admira localul scump, unde nu te puteai
mișca de lume bună, unde fără de domnișoara nici n-ar fi cutezat să
intre, pe când în jurul lui Nory se făcea totdeauna o mișcare: “Sărut
mâna, domnișoară!… Cu ce vă servim, domnișoară?” — chiar dacă
domnișoara nu consuma decât o sardea înfiptă în scobitoare.
Nory era salutată și de mulți cunoscuți; le arunca din treacăt
glume; uneori chiar obrăznicii, totuși privită bine de toți. Uneori
Aneta cuteza să întrebe numele consumatorilor și cerca a-și face în
minte un catalog, pe care să-i servească la ocazie căministelor.
Adesea însă Nory, stând de vorbă cu cineva, o uita cu totul. La în-
ceput, Aneta se mulțumea a asculta, a privi, mai apoi ar fi vrut să fie
ea însăși luată în seamă, dar chiar atunci când domnișoara o pre-
zintă cuiva, acela nu-i da nici o atenție. E drept că domnișoara ar fi
putut atrage mai mult atenția asupra ei, dar ce să faci! Uneori Nory
n-avea poftă de nimeni, da pe toți în lături: “A se slăbi, dragă!… N-
am vreme azi!”
La remorca unei ființe care “refuza lume”, Aneta trăise până
atunci glorios; glorie relativă, căci toți cei pe care Nory din grabă îi
înlătura păreau la rândul lor grăbiți să o dea pe ea în lături, enervați
de obstacolul persoanei ei neînsemnate, ca și cum ea nu era decât o
piedică în circulație chiar pentru băieții de prăvălie, care-i strigau:
“Loooc… vă rog!” până ce dau cu ochii de Nory, căreia îi surâdeau și
care mârâia la ei. Pe unde se află ea, nu se strigă “Loooc!”
Trecuse acum poate o lună de când Aneta nu mai fusese cu
domnișoara la bodegă. Într-o zi decisese că va intra singură: “Ce
avea să fie!”
Nu fusese alt nimic decât că nu mai regăsise satisfacția pe care
o avea alături de domnișoara. Făcea sforțări asupra timidității, o
chinuia grija de a fi nevoită să consume, adică grija precisă că nu va
consuma; trecea pe dinaintea bunătăților cu aerul de a alege și o
făcea să tresară vreo interpelare: “Sunteți servită?” — noroc că
spus cu ton distrat. Totuși era măgulită că se află singură într-o
băcănie de lux, în care cumpărătorul n-avea importanță.
Uneori vreun alt băiat de prăvălie insista: “Cu ce vă servesc?”
și, la tăcerea ei încurcată, adăoga: “Vă rog, faceți comanda!… “
Cu domnișoara nu i s-ar fi putut întâmpla la fel, totuși nu re-
greta că e singură, i se părea că a cucerit ceva prin ea însăși.
Intra acum anume la ora la care știa că vine lumea, spera că
vreunul din prietenii domnișoarei o va recunoaște, dar n-o recunoș-
teau, și mândria de a fi la ora unu la Dragomir era contrabalansată
de anonimatul și de primejdia permanentă de a fi nevoită să chel-
tuiască; o cuprindea panica, își închipuia că o vor sili să cumpere —
firește, n-ar fi putut-o sili nimeni decât tot panica ei.
Cunoștea acum pe toți băieții de prăvălie, pe cei indiferenți, pe
cei politicoși, pe cei aroganți, și numele lor; manevra în direcția cea
mai sigură, cea în care nu putea fi interpelată supărător. Odată îi
plăcuse rochia unei doamne tinere și se strecurase după ea s-o ob-
serve; doamna ceruse să i se taie 150 grame jambon de Praga, și pe
Aneta o distrase de la privirea rochiei funcționarea mașinei de tăiat
șuncă; urmărea feliile transparente care se așterneau pe hârtia
impermeabilă ca și cum i-ar fi aparținut, se desfăta cum s-ar fi
desfătat alții privind un tablou. Pentru Aneta era, într-adevăr, la fel
cu o natură moartă, o mulțumea dintr-un rudiment de snobism și
din foamea instalată permanent și amăgită permanent; îi mai
plăcea mașina de tăiat jambonul și ca o jucărie.
Așadar, o doamnă atâta de elegantă cumpără 150 grame de
jambon; va putea deci cândva cumpăra și ea la fel.
Amânase mereu ceasul unei astfel de risipe până într-o zi când
unul din băieți insistase cu simpatie — firește că nu s-ar fi uitat la un
băiat de prăvălie, dar nu se putuse opri de a-i găsi simpatic și
serviabil. Se decisese și ceruse exact 150 grame de șuncă de Praga:
— Punem și o franzeluță?
Întrebarea o surprinsese: luase sau nu luase doamna cea ele-
gantă o franzeluță?
 — Punem! hotărâse cu inițiativă băiatul și cu un surâs plăcut,
care păcat că era pe buzele unuia ca el — gândise Aneta, socotind
surâsul și adaosul franzeluței ca omagii personale și ofensându-se
într-o presupusă mândrie, strângând buzele pentru a demarca mai
bine distanțele fragile dintre ea și acela.
Auzise adesea pe fetele de la cămin vorbind liber că unul sau
altul, taxator de tramvai, băiat de prăvălie sau lăutar, era “bine”.
Aneta nu se mira, în ea se isca însă o defensivă ca și cum fetele își
puteau îngădui luxul de a prețui un bărbat orișicare, ea însă nu. Ele
nu erau fetele unui portărel din Vaslui, nu erau nici surorile unui
magistrat din București — avansa pe Coti în grad — nu erau fără nici
un ban, ci elegante și încrezute, nu erau ambițioase ca ea. De-a
valma, argumente care o umileau cu altele care o înălțau… De bani
se plângeau toate, dar nici una nu sta în cămin de milă, fără rufe,
fără haine, fără un leu de cheltuială. Acesta era motivul pentru care
o disprețuiau și o chemau săracă cu duhul; dacă ar fi avut bani, ar fi
găsit-o deșteaptă… Chiar Yolanda, cea mai frumoasă și mai
politicoasă, o trata adesea urât. Pe Yolanda ar fi iubit-o cum iubise
la Vaslui pe domnișoara Vasiliu, profesoara de desen; ar fi iubit și pe
domnișoara mai mult, dar dumneaei nu suferea manifestații
sentimentale.
Aneta se mulțumea să spună domnișoarei ceea ce îi putea face
plăcere, se arăta astfel destul de iscusită, căci nu era lesne să lin-
gușești pe Nory, trebuia să nu simtă, altfel te izbea cât colo; nu știai
când și de ce uneori primea măgulirile, alteori se supăra.
Aneta avea însă instinctul lingușirii, discernea că erau unele
subiecte, cum, de pildă, despre doamna Dia, care conveneau lui
Nory, nu discernea însă că erau momente când Nory avea răbdarea
s-o suporte alături, și altele când nu, că uneori avea gust să vor-
bească cu ea, așa, în deșert, și alteori, dimpotrivă, avea gustul să ia
peste picior devotamentul ei agasant. Aneta nu observa că Nory ar
fi vrut ca “spiritele” ei să nu se consume zadarnic, ci să provoace, să
biciuie vreun alt partener mai destoinic.
De aceea poate ultimul timp Aneta însăși ocolise pe domni-
șoara, care nu-i dusese dorul, uitând-o pentru alte griji despre sora
ei. Iată însă că într-o după-amiază întâlnise întâmplător pe Nory
care o luase cu ea la o cofetărie pe Academiei, în dreptul căreia se
aflau. Aneta regreta că nu se întâmplase a fi o cofetărie de pe Calea
Victoriei, dar se compensase din expoziția bogată a zaharicalelor;
etajere înțesate cu bomboane, pesmeți, fructe, glasele, aluaturi și
creme misterioase, tăvi cu prăjituri ce se reînnoiau, cozonaci de
forme variate, vitrine conținând figuri felurite din ciocolată, cutii
luxoase legate în metri de panglică, parfumuri combinate ce ațâțau
pofta, totul satisfăcea gustul ei pentru ceea ce credea a fi lux și îi
excita lăcomia, căci acasă mâncase adesea palme pentru furt de
dulcețuri din cămară.
 Aneta admirase deseori cofetăriile prin vitrină, nu se aflase încă
în interiorul uneia și așezată la masă cu altă persoană, alegând o
consumație, cea care îi putea place dintre toate.
Nory, după ce din treacăt gustase trei bomboane umplute cu
cremă și un biscuit, după ce obținuse să i se așeze o masă spre fe-
reastră, întrebă pe fată ce vrea să ia, comandând ea însăși o cioco-
lată cu lapte și frișcă, dar fierbinte. Aneta, după multă gândire într-
un timp scurt, ceruse café glacé. La Vaslui, înghețata la cofetării se
prepara numai de trei ori pe săptămână; purtând uniformă de
școală, ea n-avea voie să intre în cofetării, iar pe mamă-sa o auzise
ani de-a rândul suspinând zadarnic după o șerbetieră pentru făcut
înghețată în casă.
Prin ce proces al amintirii, din atâtea suvenire rele și bune.
Aneta își simțea acum un nod în gât; momentul trecător de belșug
pe care-i trăia iscodea necazul și lipsurile: dulceața, cozonacii, pro-
viziile primite de căministe, pe când ea răbda sau căpăta de la ele
pomană, căci nu mai cuteza a le refuza de când îi dase o lecție de
cuviință. Totul aci la cofetărie îi pricinuia o duioșie și anume pentru
mamă-sa. Atunci când cu scandalul dinaintea fugii, mamă-sa
plângând îi spusese: “Crezi că mie nu mi-ar place să merg la Bucu-
rești; dar rabd, că n-am ce face!”
Ea nu răbdase, fugise; răbda acum aici în capitală; începea
pesemne a cere orașului iubit mai mult decât simpla prezență, care
până deunăzi ținea loc de tot; cerea mai mult decât cinstea de a fi
prietena domnișoarei, de a lua dejunul cu o doamnă vestită printr-o
aventură de amor și de crimă; Aneta pesemne începea a avea pre-
tenții mari.
Ducând rar la gură lingurița, fata privea în jur; văzu cu surpriză
intrând pe Yolanda, care salută surâzător. Aneta se mira cum
printre atâta lume, Yolanda o deosebise dintr-o ochire, clintise
capul spre ea grațios din mers, trecuse îndemânatec printre oameni
și mese. Răspunsese cu grabă la salutul Yolandei și acum, mimându-
și impresiile, Aneta repeta salutul cercând a imita și pe al celeilalte.
— La cine tot moțăi, fată?
Noroc că Yolanda trecea acum iar pe lingă masa lor, înclini a d
din nou capul. Nory dase și ea din cap, crezând că salutul o privește,
mirându-se că nu recunoaște:
— Cine o fi și asta?
— E o prietenă a mea de la cămin!
— Așa da! Tocmai mă miram că n-o recunosc.
Aneta socotea că Nory ar fi putut fi mai impresionată de faptul
că ea are prietene la București, elegante cum era Yolanda, pe care i
se părea că o vedea acum subt o formă nouă.
— Dumneavoastră cunoașteți atâta lume!
 — Da! Am o memorie îndrăcită ca să-i pot ține minte pe toți…
o memorie de polițist!… Dacă ți-e prietenă, putea veni la masa
noastră.
Aneta se roșise de plăcere. Ce bună era câteodată domnișoara!
Ce glorie ar fi fost să poată pofti la masa lor tocmai pe Yolanda…
Negreșit, domnișoara ar oferi Yolandei o tratație, ceea ce însemna
ca și cum ea ar fi oferit!…
Căminista între timp găsise însă loc undeva în fund, unde o
aștepta de mult un tânăr. Era un student cu care umbla mereu, unul
de la Arhitectură: “N-o să aibă tata ce zice fiindcă și el e arhitect! Un
student la Arhitectură e altceva ca unul de la Litere sau de la
Drept!” își găsea fata avantagii. Se isca atunci ceartă cu celelalte
prietene, care aveau motive să nu creadă la fel despre clasificarea
interesată a Yolandei Bunescu.
…Așadar, Yolanda se gândea să se mărite cu un student? În
locul ei nu s-ar fi băgat așa de curând la stăpân. Cuvântul măritiș îi
amintea pe tatăl ei, care striga din ușă să-i dea masa, și ce zor, ce
ceartă era dacă cumva se întârzia dejunul! Nu putea concepe încă
mariajul decât prin prisma familiei ei și a provinciei. O libertate
totală era însă apanajul capitalei. De ce să se mărite Yolanda, fru-
moasă, tânără și cu zestre, când viața ei prezentă era atât de
plăcută, când avea un flirt, libertate și rochii.
 Bărbatul, ca soț, lua inevitabil înfățișarea tatălui ei sau a lui
Coti, pe care și-l închipuia egoist și pretențios față de o nevastă
prezumtivă. Aneta admira domni eleganți de pe stradă, de la bo-
degă, fără a-i deosebi, fără chiar a-i privi în față, îi admira ca pe un
ornament al orașului, îi iubea în cadrul iubirei ei pentru oraș; înce-
pea însă a crede, a spera că va veni și pentru ea ceasul să aibă un
“flirt”. Îi trebuia înainte neapărat rochie nouă, pardesiu nou; grija că
? prost îmbrăcată la un loc cu timiditatea îi prezerva imaginația, iar
virtutea nu-i era amenințată de nimeni, nici de propriul tempe-
rament. Știa că fetele se plimbă la București cu băieți și chiar se
sărută, căci le auzea confidențele, ea însă da la o parte orice velei-
tăți de a fi la fel cu ele, din cochetărie, umilită de îmbrăcămintea ei
Nu! N-avea poftă să târască după ea un băiețoi, și el prost îmbrăcat,
care să-i impună voința lui. Nu doar că nu invidia uneori pe fete, le
invidia însă din ambiție. Ea va aștepta și, când va avea un flirt, va fi
cu un domn elegant; deocamdată nu avea nici cu ce cumpăra pu-
dră, poate și rouge. Începuse a se pudra puțin, luând pudră în
ascuns din cutia Yvonnei, care își putea oricând cumpăra alta.
Deocamdată se bucura de cofetărie, de minutul prezent, și de-
gusta încet café-ul glacé.
— Frige! zisese Nory și pusese lingurița alături. Aneta se bucu-
rase că vor sta mai mult. De obicei domnișoara era grăbită, abia
intrată pleca, tocmai când te simțeai mai bine. Așadar, ciocolata
domnișoarei fiind fierbinte, vor rămâne mai mult.
— Ce mai face sora dumneavoastră, doamna Dia? Întrebă pen-
tru a fi politicoasă și a îndruma favorabil conversația.
— Doamna Baldovin, nu doamna Dia? Îi făcu Nory educația.
Aneta se simți iar umilită. Nu puteai gusta nici o plăcere
desăvârșită; domnișoara mereu “îi observa”.
— Sora mea e bine ca întotdeauna!
Nory își aminti pe Dia singură în casele de pe Izvor, cel mult în
compania Corneliei sau a vreunuia de la vreo societate de bine-
facere. Nu găsise odată la Dia un popă, unul despopit, care umbla
cu nu știu ce chestii?
În loc să stea aci în cofetărie cu gâsca asta care nu se va civi liza
niciodată, ar fi putut sta cu Dia! O amărăciune ușoară cerca pe
Nory.
— N-ai cunoscut pe sora mea pe când locuia casa ei de pe
Plantelor… Eu am fost contra vânzării. A vândut casa cu mobilier cu
tot… Biblioteca, biroul, piese mari, masive, ce nici nu se puteau
deplasa, nici încape în altă casă. Mobilele Empire, stil autentic ca în
salon. Covoarele cele mari, de zece metri, pe măsura saloanelor.
Nory exagera la metraj, din vanitate, pentru a orbi cu avutul pe
interlocutoare. Păcat că auditoarea era fata asta, care nu văzuse
neam de neamul ei covoare de Persia și Teheran. Vanitatea lui Nory
cu privire la sora ei era uneori aproape naivă.
— Un palat trebuie să fi fost! exclamă Aneta.
— Nu fă pe proasta… Ce palat?… Adică, firește, palat pe lângă
casele de atunci și pe lângă cămăruțele de trei metri de acum…
Saloanele de opt pe zece, odăi de șase pe șase, vestibulul de opt pe
opt… chiar a și cumpărat-o o legație, dar văd că nu mută, nu repară;
casa stă închisă, părăsită…
— Ce legație?…
Nory nu auzi, se gândea acum la casa din Plantelor ca la un bun
propriu părăsit, pierdut… Dia nu mai arăta nici un interes, nu
cerceta, nu era curioasă. Când îi spusese odată că a trecut pe acolo,
rămăsese indiferentă.
— Sora mea s-a născut și a trăit acolo, afară de timpul lung
petrecut în străinătate pentru studii. La moșie nu i-a plăcut nicio-
dată să stea! O afirmare gratuită destinată cui, răspuns la care
întrebare, pusă probabil inconștient sieși? Nu… la moșie nu-i plăcea
să stea… deși călărea… Era frumoasă ca și acum, dar, firește, încă
mai mult… Era admirată… Au pictat-o de câteva ori. Unde or fi oare
portretele? Unul din ele minunat, în rochie de bal cu colierul… Ei
nu-i plac bijuterii, adică nu-i place să le poarte…
— Un colier de perle?…
 — Nu! Un colier de montură veche, filigram de argint și
smaragde… rotunde… mari… Acum stă la șefă cu alte bijuterii și
terfeloagele de bonuri de stat. Din două milioane aur cât scrie pe
ele a rămas o batjocură. Câți ani ai? Întrebă din senin pe Aneta.
Intimidată, Aneta iar ezita între nouăsprezece și douăzeci.
— Sunt minoră! spuse ca o scuză.
— Dealtfel, de-abia ai venit din fundul Vasluiului, n-ai de unde
să fi auzit… Nici de ministrul Deleanu n-ai habar…
— Am auzit de “ministrul”, confirmă Aneta, prostește.
— Sora mea a fost măritată întâi cu un ofițer, un locotenent…
— Un ofițer? se miră fata.
— Da!… Un tip, firește, de familie bună, frumos, elegant… care
a cheltuit o avere cu caii de rasă, cu raiduri… și a murit nebun…
— O! Ce nenorocire!
— Da și ba… Nenorocire că era nebun și fericire că a murit.
— A mai fost o dată măritată sora dumneavoastră și cu mi-
nistrul?
— A fost numai… logodită. El a murit în atentatul de la Ate-
neu… N-ai habar de nimic… Politica l-a mâncat fript… Era capabil,
energic.
— Ce păcat!… Ce mișei!… Tocmai înainte de nuntă!…
Aneta vorbea tare, Nory trebui să-i pună surdină:
 — Mai încet!… N-ai habar… Sunt de atunci trei ani… da, trei. O
bombă în stradă, la ieșirea de la Ateneu!… A murit numai el, un
agent a fost rănit… Era atunci ministru pentru a doua oară!…
— Cât trebuie să fi plâns doamna Dia după logodnic!
Nory se uită la fată cum te-ai uita la cineva care ar avea nasul
la ceafă!… Totuși ea îi spusese cândva fetei că Dia fusese logodită, și
replica Anetei nu era decât conformă cu minciuna ei… Nu propriu-
zis o minciună, deoarece corespundea cu sentimentele Diei pentru
Deleanu, socotea Nory.
Timp lung, Nory crezuse ea însăși într-o logodnă secretă și încă
credea într-un fel. Crezuse și mai credea că sora ei suferă cumplit,
suferință care trecea de măsura și de forma obicinuită, și de aceea
chiar putea pune sănătatea sorei ei în primejdie. Acum temea pen-
tru sora ei primejdia singurătății. Dia se arăta însă rece cu trecutul,
uneori ingrată sau haină… consolări nu primea sau le primea cu
ironie. Nory spionase durerea ei ciudată și n-o putuse dezlega. Din
atitudinea glacială a Diei, care îndepărta orice întrebări, necum
consolări, nu puteai deduce nimic. Niciodată lacrimi… nici cel puțin
melancolie… Nevoia de a se izola de oameni și o iritare… părea
uneori a urî pe cel mort… fiindcă o părăsise… o părăsise în mo-
mentul critic! deducea Nory, deprinsă cu atâtea isterii conjugale ale
prietenilor ei de până ieri.
 O durere aparte! Acum Dia trecuse la o fază liniștită, aproape
veselă, resemnată parcă; Nory nu ierta sorei ei lipsa de încredere,
secretul păstrat către ea care i se devota integral; trebuia să-și
frâneze zelul, care în chip evident displăcea Diei. Ea însăși își
închipuise la început conviețuirea cu o astfel de durere anevoioasă;
nu puteai tace, nu puteai vorbi! Acum i se părea că durerea Diei ar fi
semănat cu lipsă de simțire, pentru cine n-ar fi știut.
Pe Nory toate manifestările sorei ei o obsedau ca o problemă,
atunci când, față de atitudinea calmă a Diei, ar fi fost așa de ușor să
se conforme, să răspundă simplu la întrebările simple ale sorei ei De
nevoie, uneori se conforma; Dia rămânea însă tot enigma, pro-
blema în jurul căreia evolua nedumerită, dar cu precauțiune.
— Plătim și plecăm, zise brusc Nory. Totdeauna domnișoara făcea
de astea, o speria și o lăsa în drum; Aneta tresări nemulțumită
Altcuiva, Yolandei, de pildă, sigur că domnișoara nu i-ar fi făcut la
fel. Domnișoara se ducea la o conferință… și ea ce să facă . De ce n-
o lua la conferință?… Nu era capabilă să înțeleagă?… Unde să se
ducă acum?… Căminul la ora aceea, la ora șase, era pustiu. Camera
era rece și intendenta nu da lumină, deși, fiind numai un singur
geam și acela îngust, era întuneric devreme. În lipsa fetelor,
Baroana făcea economie, parcă se îmbogățea din asta, iar de
prezența Anetei nu ținea seamă; stingea becul ca și cum n-ar fi fost
nimeni. Să protesteze? Să se plângă… Cui?… Era destul de deo-
cheată, pentru plată neregulată mai întâi… pentru că era inexacta la
orele meselor, ba uneori și seara la închidere… pentru că n o putea
suferi, o persecuta…
În loc de plăcerea întâlnirii cu domnișoara, fata era acum plină
de parapon, dezorientată, ca și cum Nory avea obligația să o târască
cu ea pretutindeni… Ce va face?… Drumul spre Coti, pe acela îl
părăsise ca fiind primejdios; de fratele ei se temea; o amenințase
serios ultima oară că o trimite acasă și era în stare… Ce să facă?…
“În strada Plantelor”, zisese domnișoara. Unde putea fi strada Plan-
telor? Desigur, nu prea departe de centru!…
Aneta decise că va merge acolo, ca un fel de pelerinagiu la un
monument. Întrebă întâi pe un șofer, care îi răspunse cuviincios, dar
nici el nu știa, era rus, ceva așa. Ce spuneau fetele că șoferii sunt
obraznici și nu-și cunosc lungul nasului sau că rușii sunt baroni… Nu
fusese nici obraznic, nici a baron nu semăna, n-avea mutră…
Din vardist în vardist, cu emoție la traversări, prinsă în rețeaua
de tramvaie a Pieții Brătianu, zăpăcită, gata iar să se azvârle în botul
unei mașini, Aneta avea acum impresia că are ceva important de
făcut, că merge către un fel precis și zorit… Pe Plantelor, casa de
familie a doamnei Dia!
De la o cotitură ulițele devenise pustii, întunecoase și străine;
era un cartier unde nu se mai aventurase; alt vardist nu se vedea și
nu avea pe cine întreba. Un om de serviciu încadrat în umbra unei
porți o sperie, apoi îl cercetă.
— Plantelor?
— Asta pe care sunteți… Ce număr cătați?
Numărul Aneta nu-i știa, dar altă casă la fel nu putea fi, deci o
va recunoaște. Merse o bucată pe trotuarul din dreapta, se întoarse
pe partea stângă:
— Casa Baldovin? Întrebă sigură de rezultat pe o slujnică după
un gard.
Dase din umeri… O proastă!
Întunericul care creștea o stânjenea în explorare, își aminti că
domnișoara a spus ceva despre o legație. O legație trebuia să aibă
un semn, un steag. Îi atrase atenția un grilaj de fier, dar casa retrasă
nu-i păru a fi destul de mare; e drept că nu se zărea decât un bloc
vag de zidărie, vitraiul unei verande și profilul unor plopi pe decorul
sur.
Ce putea vedea și înțelege Aneta Pascu, privind casa de pe
Plantelor; firește, nu putuse vedea nimic. Înțelege nimic și nici
închipui. I-ar fi trebuit putere de imaginație, cunoaștere a oamenilor
și a traiului unei clase sociale pe care o reprezentau anume
locuințe, pentru ca, privind unele clădiri din București, să ghicească
telul de viață a celor dinăuntru. Altcineva decât Anetei Pascu casa
de pe Plantelor i-ar fi dezvăluit într-un fel monografia familiei
Baldovin. Faptul că Dia se născuse și crescuse acolo putea explica la-
turi ale caracterului ei, o puteai situa prin cadru în anume îngrădiri
neschimbate; tot așa cum lunga ei petrecere în străinătate putea
explica alte aspecte sufletești. Aneta Pascu era numai decepționată,
credea că domnișoara iar a exagerat și că locuința de pe Plantelor,
atât cât o putuse zări, era veche și, așa părăsită cum arăta, semăna
cu casele lui Fritz Gerter, milionarul din Vaslui, cel care plecase în
America.
Asemănarea cu ceva de la Vaslui constituia de la sine o sentință
de dispreț. Aneta se întoarse la cămin dezamăgită.
Nu va mai căuta în seara asta… Va reveni ziua, va avea ceva
important de făcut, va uimi data viitoare pe domnișoara vorbindu-i
de casa din Plantelor.
La cămin, unde se întorsese din lipsa unui program, din ceva
oboseală și era dispoziție, se lovise în ușă cu intendenta care ieșea
în oraș; din treacăt o somase să plătească a doua zi… sau… Plecase
apoi fără a auzi obicinuita rugăminte a Anetei de a mai aștepta
puțin… Aneta, dealtfel, se deprinsese: “O să aștepți de nevoie!”,
bombănise.
…Casa de pe Plantelor era o casă mare boierească, retrasă în
fundul unei curți, pavate pe o porțiune largă, de la poartă până la
peronul de intrare, în tot restul acoperită cu nisip mărunt roșcat; pe
marginile grilajului erau tufișuri de liliac; în fund se zărea umbra
leasă a unor pomi înalți. Clădită în stilul Renaissance a mai tuturor
acelor hôtel de maâtre care fusese podoaba capitalei înaintea răz-
boiului, cu acoperișul mansardat neregulat, pentru stil, cu
învelitoarea de zinc înnegrit, se deosebea printr-un peron
impunător, deasupra căruia era azvârlită o verandă mare, scoică de
fier călit, cu geamuri galbene care poleiau ploaia și domoleau
lumina soarelui Veranda dădea solemnitate treptelor largi ale
intrărei principale.
Urma un vestibul-seră plin de plante exotice de mărime
neobicinuită, ce datau încă de pe timpul soției lui Baldovin, obiect
de predilecție al doamnei Eftodia Baldovin, de atenție a văduvului și
de îngrijiri minuțioase a grădinarului și a personalului de serviciu;
totul în amintirea stăpânei. Un alt vestibul măreț, apoi saloane mari
cu plafoane uleiate și brâuri de ghirlande albe, sculptate în reliefuri,
dau o impresie de lux și de bogăție. Coridoare, pe care se
deschideau uși ce păreau una și aceeași, formau un dedal mic. În
subsol, camere numeroase erau destinate spălătoriilor, odăilor de
servitori iar cele trei poduri adăposteau mobile aglomerate treptat
prin trecere la rebut înapoia casei se mai întindea un șir de odăi,
apoi magazii și grajduri. Șase plopi înalți semnalau curtea, străjuiau
fundul ogrăzii despărțind-o de un parc mic din pomi stufoși, care
dau aspectul unei pădurici. Acolo, între pomi, se ascundea un pavi-
lion de fier ruginit, părăsit, cu treptele dărăpănate; în lucrătura acu
strâmbă a fierului se zărea o cruce, ceea ce nu era o fantezie a meș-
terului, ci indiciul că pe vremuri subt acel pavilion fusese îngropat
cineva din familie, apoi scos când legea nu mai îngăduise.
Fațada principală de pe Plantelor era apărată de un grilaj înalt,
încă nou, bogat făurit din fier brun, terminat cu vârfuri ascuțite ca
sulițe care, probabil, avusese cândva scopul de a descuraja pungașii.
Porțile mari se deschideau greu; o portiță cu lanț interior și lacăt pe
lanț asigura intrarea destul de anevoioasă și da casei un aer de
izolare.
După moartea timpurie a nevestei lui, pe care o regretase
corect și a cărei lipsă de la bara de direcție o simțise mult, boierul
Baldovin, adoptase atitudinea de văduv, din lipsă de altă orientare,
poate că și dintr-un fond romantic neîntrebuințat, fiindcă în viață
doamna Eftodia fusese, în aparență cel puțin, mai mult energică și
tristă decât sentimentală și, mai ales, izolată prin boală.
În vederea rolului de văduv neconsolat, Dinu Baldovin se de-
cisese a fi și tată și mamă fetiței lor unice, a se retrage în egoismul
unui trai discret, dar cât mai confortabil. Rupsese relațiile cu
societatea afară de doi-trei prieteni intimi, văduvi sau neînsurați;
frecventa clubul regal, cel mai aristocratic, păstra încă câțiva cai de
curse și cheltuia fără a socoti, pentru a da fetei lui o educație de lux;
i se părea că se achită astfel de orice răspunderi pentru averea al
cărei custode era. Custode fără pricepere și fără energie, care n-ar fi
putut spune când și cum averea se topise în mâinile lui moi și albe
ca de femeie. Proviziile veneau de la moșie, lemnele de la pădure, el
însuși avea nevoi puține, juca cărți pe mize rezonabile, cu reputația
de a fi un jucător strâns; sumele trimise în Elveția, când fetița
plecase acolo într-un pension de lux, acelea nu se puteau discuta
chiar dacă erau mari; Cornelia, când apăruse în viața lui oarecât
monacală până atunci, pretențiile ei fusese minime. Atât numai că
boierul Dinu nu putea suferi o coloană aliniată de cifre sau o
discuție de afaceri. Banii necesari trebuiau găsiți la momentul
neces.ar, deoarece exista o avere mare al cărei custode cu depline
puteri era. În momentele grele, vânzările pripite, ipotecările erau
metode care eliminau efortul și procurau confort cu orice preț, mai
ales în chip lesnicios.
La una din vacanțiile mari, Dia, venită în țară ca de obicei cu
profesoara ei favorită, Mademoiselle Madeleine, Madó, în
intimitate, găsise “son petit papa” palid și preocupat în fața unui
teanc de chitanțe. Dia, numai de paisprezece ani pe atunci, se
oferise ca secretară, având firește, la spate pe Madó; cu
complicitatea medicului de casă, reușise a face din boier Dinu un
confortabil convalescent al unei boale inexistente. Îi trebuia repaus,
nu-i trebuiau socoteli.
Pe trecerea timpului, Dia preluase tot mai mult conducerea
averei, ajutată de buna ei profesoară. Mademoiselle sugerase ca Dia
să nu se ocupe defel de moșioara de la Gârla, deoarece Monsieur
avea pentru acea reședință o predilecție personală ce trebuia
respectată. În schimb, Madernoiselle și pupila ei înviase casa din
Plantelor, care de Li moartea stăpânei părea un sepulcru. Se
respectase stilul, dar se amenajase, se reparase, se deschisese uși
de ani zăvorite, se ridicase jaluzelele obscure, înviase lumina,
străluceau ghirlandele și uleiurile zidurilor, camerele își căpătase
destinație precisă. Dia obținuse lichidarea cailor de cursă, negociase
vânzarea uneia din trăsuri și a cupeului, a cărui arhaism o jignea; nu
cutezase încă a propune cumpărarea unui automobil, dar o cariolă
automobilă de transport, de ocazie, fusese un prim pas… Grajdul de
curse fusese arendat și, în loc de cheltuieli, aducea un venit. Pentru
a face plăcere tatălui ei. Dia avusese ideea unei crescătorii de mânzi
la Gârla, ea însăși pasionată de cai.
Mademoiselle, informată reușise a crea deprinderi care să fe-
rească pe Dia de contact cu secretele de la moșie. Baldovin, la
rândul lui, din respect pentru Dia și pentru memoria venerată a ne-
vestei lui ideale, cât și dintr-un egoism de om matur, de pașă ce-și
ascunde sub voal ultimei cadână, ascundea pe Cornelia cu grijă.
Avea, drept, slăbiciuni, dar socotea pe Cornelia a fi de altă esență
decât nevasta și fiica lui; distanțele erau păstrate riguros și în formă
și în fond; o dovedise atunci când până și pe patul de moarte
refuzase a se cununa, cum refuzase a crea lui Nory o situație
regulată.
Mademoiselle cultivase la Dia gustul aritmeticei, a coloanelor
de cifre, a registrelor verzi. Își dase seama că în viitor va avea mai
mult cu ele de lucru decât cu muzica. Diei i se dezvoltase astfel
gustul socotelilor, al economiei, chiar al speculei bine înțelese,
oneste, fără a i se deforma apucăturile aristocratice, gustul estetic,
voluptatea obiectului de lux.
Pedagoga Madó se pasionase pentru opera de educație ce i se
încredințase, se ocupase de Dia, de sufletul, de spiritul, de instrucția
și, mai ales, de educația, de higiena trupului, de mistica pupilei ei;
aci se oprea capacitatea ei educativă, aci se oprise și dezvoltai
elevei. De intrigi, de amoruri, de pasiuni și de viții, și una, și alta
erau străine, stângace, cel mult le admiteau omenește, le tolerau de
la distanță #la alții, le repudiau însă pentru ele, le opuneau armătura
unui dispreț politicos. Nici una, nici alta nu bănuiau ce ținea destinul
în rezervă pentru Dia — cât despre Madó, ea își conturase definitiv
destinul ei de sacrificiu.
Între timp Dia călătorea mult cu Madó, scria scrisori lungi pline
de spirit și tandrețe tatălui ei, regăsea cu bucurie casa bătrână din
Plantelor, unde avea mereu mână largă pentru a face once
schimbări.
 Avea optsprezece, nouăsprezece, douăzeci de ani și era
totodată modernă și puritană, emancipată și cuminte… Un Chrysler
se prezentase de ocazie, ca și nou, vizitiul învățase școala de șofer,
Dia da mici dejunuri prietenilor vechi ai tatălui ei, dejunuri de vieux
garçon, prezidate de ea cu gravitate, cum te joci de-a cucoana.
Citise când era mică La petite maâtresse de maison și de pe atunci
își promisese că va fi la fel. Liberă pe gustul și voința ei, căpătase
credința că voința hotărăște reușita, de aceea întreprindea orice cu
încredere, primind insuccesul ca pe o lege, un risc, “couru”, cum
zicea Madó, suferea astfel mai puțin de eșecuri, deoarece ele intrau
în prevederi.
Oaspele de predilecție era Alecu Vrana, cel mai vechi amic lui
Baldovin, aproape nelipsit. N-aveau nici o potrivire de caracter,
doar câteva gusturi în comun. Baldovin nu putea dormi dacă nu-si
făcea partida de cărți la club, partidă cu miză modestă, cu pagubă
modestă și cu pretenția de a câștiga, supărat când pierdea cât de
puțin. Vrana juca gros, cu nepăsare; își pierduse la cărți întreaga
avere, fără regret aparent, nici remușcare. Ruinat, trăia din împru-
muturi, și Dinu Baldovin era o sursă sigură; Vrana mai avea și c
pensie servită de o instituție fundată de un bunic al lui. Cu urmele
unei frumuseți vestite pe timpuri și resturile unei sănătăți de viveur,
renunțase la amoruri și iubea cu idolatrie o singură ființă, pe fiul lui
unic, care-i semăna perfect, într-o ediție mai cinică încă.
 Baldovin, prin comparație, era mai tânăr și mai sănătos, ceea
ce-l măgulea; era bogat sau aproximativ, ceea ce-l mulțumea în
vanitatea lui și-l făcea să păgubească bani pentru ambiția și plă-
cerea de a face un serviciu prietenului risipitor… Baldovin avea o
fată unică, pe care o iubea ca pe un cap de operă și se credea astfel
cu mult mai favorizat de noroc ca Vrana. Un profitor și un dupe se
complectau astfel de minune, iar câteva mici manii și obiceiuri în
comun le cimentau prietenia.
Vrana aducea din când în când la dejun pe băiatul lui, sublo-
cotenent la cavalerie, niciodată când lipea Dia, totdeauna însă “ca
din întâmplare”. Cum deprinderea fusese luată de când erau copii,
o ambianță de predestinare se crease ca de la sine, deși
premeditată din față de conu Alecu.
Fetiței Dia nu-i prea plăcea să se joace cu băiatul supărăcios,
care spărgea regulat un bibelou, dar îl tolera din politeță; iar băiatul
nu putea suferi vizitele plictisitoare, crescut la voia capriciilor,
zburdalnic și impulsiv.
Frumos ca și tatăl lui, nu însă inteligent ca el, Ia fel de ștrengar
și de răutăcios nevoit a alege o carieră, Radu socotise una singură
demnă de un tânăr ruinat, cea a cailor de rasă, pe calea milităriei și,
firește, în arma cavaleriei. Nu putea suferi disciplina, de aceea
optase pentru partea sportivă; câștiga deci curse, făcea raiduri și
avea succese la femei. Destule motive de a părea bogat și de a nu
munci. Nu locuia în București, ci la Iași, unde avea două odăițe
cedate de cumpărătorul casei lor boierești de la Copou. Acolo era
sediul lui și nu-și dorea altul, acela era mediul prielnic de rafinament
și decadență, de ifos, de arta de a fi un om ruinat; acolo era vin bun,
din care trebuie să bei mult pentru a te îmbăta; mai avea și o
rațiune sufletească, a memoriei unei mame moldovence, de care nu
cunoștea decât un portret; cunoștea însă bine defectele tatălui lui,
pe care le recunoștea cu cinism în el însuși.
Radu Vrana iubea lașul, orașul, perspectivele felurite pe care i
le înfățișa vederei turburi, în fiece dimineață după chef, colinele
iscate la răsăritul unui soare indulgent chefliilor.
Amestecul de fineță și brutalitate făcea să fie adorat de femei,
femei din Iași, altfel ca celelalte, și care erau în stare uneori să se
omoare pentru tine discret, alteori să te distrugă discret.
Dia nu era din Iași și, în adevăr, îl judeca cu răceală la justa lui
valoare: superficial, fără personalitate, frumușel și bun călăreț. El o
găsea frumoasă, cu tot atâtea indiferență ca pentru un vas de
marmoră, dar o respecta pentru că era bogată. Femeile inteligente
și roci nu-i plăceau, i-o spunea chiar ei subt formele cele mai co-
recte, dar îi plăceau caii pur sânge și recunoștea că Dia are iasă.
Era însă dezinteresat, nu făcea nici o confuzie între nobila lui sărăcie
și averea fetei lui Baldovin. Furnizorul lui de bani fusese până atunci
tatăl lui, ceea ce-i permise a nu vâna bani, cum și a nu se preocupa
de unde vin.
Bătrânul Vrana, dimpotrivă, avea ochii pe averea lui Baldovin,
furios că Dinu nu știe s-o administreze, socotind că aparține de
drept lui Radu al lui, iar împrumuturile personale considerându-le
aconturi, în lipsa oricărui alt proiect, Baldovin privea pe Radu Vrana
ca pe un candidat ce se putea lua în considerare. Știară duce o viață
desfrânată, știa că e sărac și cheltuitor, știa că Dia nu va avea o
zestre destul de mare pentru a putea rezista risipei lui, dar avea un
nume, era om de lume și mai ales era la îndemâna Baldovin era
indolent, ura orice sforțare ca pe o nefericire sau ca pe o umilință.
Deocamdată lăsa pe Dia liberă; era socotită cea mai frumoasă
fată din București, dacă nu mai putea fi socotită și cea mai bogata.
Dia ura clasificarea de beauté, prețuia în schimb premiul de
patinaj pe care-i câștigase la Zurich, iar grija banilor încă nu o purta.
Socotind că Baldovin își lăsa fata prea mult liberă, deci la dis-
poziția cererilor în căsătorie, Alecu Vrana, cu toate protestările lui
Radu, decisese că lucrurile cer grabă și făcuse la cafeneaua
turcească o aluzie vechiului lui amic. Spre surprindere, Baldovin
primise ideea cu răceală, răspunsese evaziv că fata lui e tânără și că
la timp își va alege singură soțul. Vrana totuși nu fusese prea mult
impresionat de răceala arătată de Baldovin, îl știa slab de caracter;
în schimb, pentru prima oară avusese cu băiatul lui scene violente, îi
arătase spectrul sărăciei, îi poruncise a câștiga pe Dia, îl amenințase
cu pedepse inexistente și reușise a-i convinge prin ambiție,
spunâdu-i că Dia nu-i vrea și va fi greu să o decidă.
Cucerirea unei femei era ceva care atrăgea pe Radu subt orice
formă. Din nefericire, trebuise să-și ia un concediu mai lung, pentru
căutarea sănătății la Viena. Dia era în Elveția cu guvernanta ei,
anume la Kandersteg, în munți. Radu le făcuse două vizite scurte,
socotite de cele două ca o atenție delicată…
Vrana lucra între timp cu folos pe lângă Dinu. Îi arăta primejdia
unei vieți prea libere între străini pentru o fată așa de superbă…
Baldovin îl asculta totuși numai cu o ureche, când iată că Alecu
Vrana avusese la moșie, la Gârla, un mic atac de paralizie fără
consecințe prea rele, pe care-i atribuise grijei pentru Radu, un băiat
superb, căruia îi trebuia o nevastă demnă de el, energică însă,
pentru a face sigur din el un soț ideal.
Nenorocirea prietenului impresionase pe Baldovin mai mult ca
orice alt argument… când iată Dinu, la rândul lui, căzuse de pe cal
dintr-o amețeală, spunea el, doctorul însă credea că dintr-o insu-
ficiență cardiacă și prescrisese odihnă. Amândoi erau singuri, îi în-
grijea pe amândoi Cornelia, pe care Vrana o trata ca pe o doamnă,
amândoi jucau table și se gândeau la același loc: Elveția; conversația
luase o pantă favorabilă, se insinua încet ideea până atunci respin-
să…
 Dia aflase întârziat de accidentul tatălui ei, plecase în grabă,
pentru întâia oară fără Madó, care era bolnavă.
Găsise pe Baldovin vorbind fără convingere de moarte și de
viitorul ei; Vrana se făcea mic, trist, resemnat; un om infirm care în
tăcere suferă și speră. Înconjurată de obstacole, descumpănită fără
buna ei Madó, demoralizată de boala de inimă a tatălui, Dia
ascultase fără revoltă propunerea umilă făcută de bătrânul Vrana,
actor minunat, ajutat ca de un mare atu de mâna lui țeapănă.
Ca toate ființele crescute în belșug, Dia nu putea suferi mizeria
altora; era ceva în aer ce ar fi vrut să vadă încetat; fără Madó de-
venea vulnerabilă, nu mai era blindată.
Epocă critică, de care Vrana profitase pentru a rechema pe
Radu. Acolo departe, în America, buna Madó pierduse pe mama ei,
și Dia nu cuteza a-i turbura doliul. Singură, cu un tată minor, pur-
tarea discretă a lui Radu n-o alarma, de aceea nu respingea fățiș
proiectul, se lăsa trasă, părea a consimți prin faptul că nu refuza,
până ce tatăl ei îi pusese întrebarea și, fără sfatul lui Madó, pe care
o socotea dezertoare, liniștită totodată de atitudinea evazivă a lui
Radu, nu înlăturase, deși nici nu acceptase decât poate numai în
principiu, un proiect de la care lipsea opinia, părerea decisivă, de-
finitivă, a lui Madó, care să-i înlăture cu energie ca fiind odios, mai
bine zis absurd.
 Din egoism, Baldovin presupunea că Dia agreează dacă nu chiar
iubește pe Radu și își îngăduia o mică decepție paternă, puțină ge-
lozie, totodată fatalism ca pentru ceva inevitabil. Era astfel achitat
și, ceea ce era concluzia lui preferată, era mulțumit cu sine.
Bătrânul Vrana, nerăbdător, vroia să-și vadă odorul ducând o
viață mai regulată; lui Baldovin nu-i ierta însă lipsa de entuziasm cu
care primea de ginere pe Radu al lui.
Radu nu se opunea, deși n-ar fi vrut să părăsească lașul și legă-
turile ce le avea acolo; boala însă îi impunea răbdare și pe un timp
separație de amantele lui prea calde. Radu nu se gândea la Dia ca la
o femeie, ci ca la un obstacol, deocamdată însă era un refugiu. Radu
venea de la Iași sâmbăta cu duminica, boala îl făcea ursuz, ceea ce
se potrivea cu tristețea Diei, tocmai de aceea îl găsea suportabil.
Logodnicii nu se ocupau de amor, ci de proiectele mărunte a unui
trai comun, de o nouă distribuire a camerelor, de o eventuală
mutare a Iui Radu la București, odată concediul lui de șase luni
expirat, în care timp de șase luni ar fi călătorit în Elveția, călătorie
care, mai mult ca orice, amăgea pe Dia de la nemulțumirea
căsătoriei. Mai exista un motiv, acela nepus limpede în balanță,
care o determina: legătura tatălui ei acolo, la Gârla. Întrebările lui
boier Dinu asupra căsătoriei, Dia și le explica ca pe o dorință de a o
vedea cât mai repede așezată. Orice familiaritate a lui Radu ar fi
adus însă o ruptură sigură, dar Radu în aparență era plin de atenții
glaciale, și în suflet n-avea pentru Dia nici o milă.
Intre timp Baldovin se simțise mai bine, Vrana își regăsise
mișcarea brațului și a piciorului, părea că dintr-o dată toate mo-
bilele care decisese pe Dia a lua o hotărâre pripită au dispărut, sim-
țea acum o îndoială mereu mai mare, o stare turbure; în lipsa lui
Madó, care să spună un cuvânt hotărâtor, aștepta ceva, o împreju-
rare decisivă, nedefinită. Dacă cel puțin Madó ar fi scris, ar fi răs-
puns scrisorilor ei ce părea trimise în vid! Nu primea nimic; credea
pe Madó obsedată de moartea mamei ei, acolo departe, în locuri
străine, ce le înstrăinau una de alta. Se credea, cu amărăciune, ui-
tată, amărăciune care făcea dovada că resorturile cele mai bune
încă cedează subt presiunea tăcerii, a distanței.
Singura formă sentimentală manifestată de Radu Vrana era
graba. Pentru el voiajul de nuntă era un voiaj gratuit de căutarea
sănătății; nerăbdător să se termine, să se vindece, să se întoarcă la
plăcerile lui, cu bani, cu hârtii frumoase în portofoliul pe care ca pe
un simbol i-l oferise Dia, după ce la un dejun schimbaseră inelele de
logodnă și Dia trebuise să poarte la corsaj o broșă veche de familie,
oferită pompos de viitorul ei socru. Dejun monoton, aproape trist;
Baldovin era nemulțumit, se simțea oarecât responsabil; lui Vrana,
băiatul îi interzisese “stupidități”, adică urări, felicitări, toasturi,
tachinării:
 — Știm amândoi ce vrem! Ea pe mine, eu zestrea ei! spunea
Radu sceptic și greșit. Nu, Dia nu-i vrea pe el, dar ce vrea, de ce
consimțea n-ar fi putut explica. Cele două descoperiri, aceea a
boalei de inimă a tatălui ei și aceea a legăturii lui cu fata
arendașului, erau însă motive bine conturate: alt motiv era plecarea
lui Madó departe, pe alt continent, plecare pe care o admitea cu
logica, nu însă cu inima, mai ales lipsa protectoarei ei o proiecta
într-un vid.
Dia nu făcuse nici o pregătire, decisese a-și cumpăra trusoul în
Elveția, i se părea astfel că s-a ușurat de preparative nesuferite.
O cablogramă îi anunțase plecarea lui Madó spre Europa și Dia
simțise un șoc ciudat, care nu era totuși de bucurie; o cuprinsese
acum aceeași grabă ca pe Radu, fixase un termen scurt mariajului;
pe amândoi îi lega și îi chema Lausanne.
În chiar ajunul căsătoriei, sosise din Geneva o scrisoare îndo-
liată si care totuși nu purta scrisul lui Madó. Dia se bucurase în
prima secundă că nu vede în cadrul îndoliat scrisul drag; de ce însă ii
scria altcineva decât ea? Nici n-ar mai fi putut fi doliul în jurul
scrisului drag, deoarece vestea venea de la sora ei și anunța moar-
tea subită a lui Madó pe bordul vaporului care o înapoia în Europa,
în ajun chiar, vorbise de scumpa ei prietenă și elevă cu prilejul
logondei și aducea cu ea daruri pentru acea împrejurare care o
emoționase mult! Inima ei slabă! Voiajul lung pe mare!…
 Ponderația cuvintelor, stilul convențional, asemeni unui
“devoir proprement fait”, cum ar fi zis Madó, făcuse ca Dia să nu
citească vorbele ce lipseau, iar sensul lor profund nu-i percepea clar
tocmai din pricina cuvintelor banale. Totodată nu putea primi
vestea ca adevărată. Madó nu putea muri, acum mai ales.
— Pauvre femme! zise Radu. Diagnostic odios și drastic, care
oprise brusc emoragia durerii ei. Dia se zidise în piatră și, cu vorbe
care cădeau ca pietricele, anunțase tatălui ei moartea lui Madó, ca
singurul vrednic să afle o astfel de veste. Totodată îl credea și pe el
vinovat de ceva, o vină impalpabilă ca firul de pianjen, poate vina de
a nu-i putea fi întru nimic de nici un ajutor. Dia mai anunțase cu
vorbe de gheață că ceremonia nunții va avea totuși loc, ceea ce în
profunzimile gândului ei echivala cu o pedeapsă pentru Madó
dezertoarea, ca o mortificare proprie, răspuns desperat gândului că
poate pricina morții repezi a lui Madó fusese tocmai anunțul
logodnei.
Din pricina doliului, cununia va avea loc în casă și numai cu
martorii stricți și nașii; nașii erau Baldovin însuși și o mătușă bătrână
a lui Radu, bogată și avară. Dia se cununase îmbrăcată în negru:
“doliu ca pentru o mamă!” explicase rece, întrerupând mirarea sau
protestarea celorlalți. “De mauvais augure!” șoptise nașa, ceea ce
adusese un surâs amărui pe buzele Diei. Ceilalți găsise că Dia
exagerează.
 Bătrânul Vr na și tânărul Radu erau însă încremeniți de forța
de caracter arătată de Dia; conu Alecu se gândea că nu va obține
ușor de la nora lui bani pentru joc de cărți; Radu se simțea excitat
de temperamentul polar, abrupt, dar și pasionat al unei logodnice
pe care o socotise a fi cantitate neglijabilă. Boala acută care îl făcea
să nu fie “în formă” îl plictisea acum încă mai mult, totodată îl jena
în preajmă prezența unei inimice atât de voluntare.
Perechea plecase în aceeași seară; Dia se despărțise cu răceală
de tatăl ei, care atribuia totul morții lui Madó și evita emoții ce-i
puteau pricinui și lui moartea prin bătaie de inimă. Câteva consi-
derații asupra creșterei unei fete orfane de mamă, asupra prea
marei independențe, asupra prea marei influențe a guvernantei îl
împăcase pe boier Dinu cu sine.
Telegrama din Viena, care anunțase sosirea cu bine a celor doi,
îl turburase iar, ștersese două lacrimi întrebându-se ce ar fi zis
Eftodia, nevasta lui, de căsătoria fiicei ei. Întrebare care-i provocase
panica și îl decisese a pleca imediat la Gârla. Pe Vrana îl evita, nu-i
mai plăcea să-i aibă în față la orele mesei, așa paralitic și
permițându-și acum a comanda singur mâncările preferate.
O altă telegramă din Lausanne și o scurtă scrisoare îi parvenise
la moșie. O scrisoare ce ar fi putut fi turburătoare, deoarece spunea
că, după o “criză” a lui Radu, se aflau amândoi internați într-un
sanatoriu de odihnă: “Totul altfel bine, îmbrățișări tandre!” suna
finalul lipsit de concordanță cu restul. Dinu Baldovin se ascunsese
subt aripi de struț, pentru a nu fi îngrijorat, nici responsabil: Totul
era bine!
 Pe lângă pensionul de călugărițe de pe Pitar Moșii, Nory tre-
cuse adesea, fără a-și aminti ca azi că l-a locuit cândva. Ridică ochii
spre zidul uniform: “Aici am bucherit”. Se vedea sosind însoțită de
mămița; vedea parcă și birja curată, cu muscal, pe perinele căreia,
moi, curate, ședea alături de o cucoană frumușică gătită la fel cu
toate, ceea ce o făcea mai indulgentă către dușmana ei. Pe copila
Nory, cuvântul orfelinat încă de mult o supăra și se bucurase când
nenea o chemase să-i anunțe cu solemnitate schimbarea. O între-
base dacă îi convine, ca pe o simplă formalitate, firește, care însă o
măgulise. Chipul regulat și neexpresiv al boierului Baldovin i se
lumina lui Nory bine, așa cum era pe atunci. Nu! Ea nu semăna cu
nici unul din ei: nici cu femeia frumușică de la Gârla, nici cu cel care,
pe cât se pare, îi fusese tată; mai puțin încă cu sora ei.
Nory uneori ar fi vrut să aibă o gură mai puțin lată; strângea
atunci buzele și constata că natura nu suportă să fie corectată; nu e
ca pictura! Pictura nici ea când e artă mare nu suferă corectări
mărunte… Zidul institutului de călugărițe era neschimbat de atunci
de când ea făcea acolo trăsnăi, revoluții… Acolo învățase limbile!
Mare lucru “limbile”. Cum ar fi putut-o prețui Dia dacă n-ar fi
cunoscut limbile!… Nu-i plăcea însă să le vorbească, Dia însăși se
adresa oricui în românește… Oare cu Deleanu cum va fi vorbit?
Nesuferita de soră a lui Deleanu, cerbera bătrână, aceea nu vorbea
decât franțuzește. Nory își pute i îngădui să o socotească parvenită,
deoarece bănuia că nu fusese sinceră cu sora ei… Englezește, Nory
învățase singură mai târziu, pe o carte Berlitz, pe timpul lui
CocaAimée, care englezise casa doctorului Walter, și a bietei
Lenora, nevasta lui moartă tânără de boala crudă a cancerului.
Nory, învățând englezește, dase lovitura, uimise pe îngâmfata
de Coca, care, atunci când vrea să fie discretă, mai ales necuviin-
cioasă, schimba vorba în englezește: “Știm și noi, așa puțin, de-o
idee, ca să nu ne vindeți, păpușilor!” insinua Nory. Pe atunci își avea
toată libertatea și nu se sfia să spună oricui ce gândește. Acum, de
bunăvoie, era sclavă.
“Să nu uit medicamentul tonic al Corneliei — se trezi din
amintiri — licoarea Fowler… nuca vomică… ca și cum făcea o
paralelă între libertatea de atunci și obligațiile de acum, acceptate
de dragul Diei.
“Sălbește mereu!” se îngrija ea însăși de Cornelia, ca de o slugă
veche moștenită de undeva din familie.
Odată dincolo de zidurile pensionului, obsesia trecutului dis-
părea. Casele aveau în genere darul să-i deștepte amintiri foarte
vechi, pe care nici n-ar fi știut că le are undeva conservate. Pe
Cantacuzino, clientul lipsea, și nevasta dase o explicație pe care nici
n-o auzise, ocupată să-i înjure în gând că a făcut-o să ia drumul
degeaba… Se trezise în dreptul Ateneului, avea timp, era abia
douăsprezece, intrase. Ochii îi lunecau însă pe pereți fără să se
prindă, nu punea interes.
Abia în sala treia, privirea i se opri pe un peisaj în peniță: “Uite,
ăsta, al dracului, e la prima lui expoziție și dă lovitura. Dealtfel, nu
poți picta lucruri bune decât la început, înainte de succes, și la
sfârșit, când ești bogat și nu-ți pasă de nimeni și nimic. La epoca
mijlocite te faci zugrav, n-ai încotro… “ își aminti că aprecierile astea
nu-i aparțineau, erau ale lui Greg, pictorul… “Unde s-o fi dat afund
Greg?” Ieșise de mult din circulație, deși violetul pervers pe care-i
așternea ca fond sau ca reflex în peisagii, ca și pe carnea femeilor,
pe obrajii domnilor gravi, deopotrivă pe naturile moarte, violetul
Greg făcuse furori. Existase un gen Greg, care fusese imitat până se
deochiase, iar Greg el însuși se dase afund.
“Poate s-a făcut călugăr?” își aminti mania lui religioasă. “Era a
canalie simpatică!” îi făcu prohodul.
Acasă, în vestibul, văzu ceva neobicinuit: două pălării bărbă-
tești: una din ele cu borduri largi. De necrezut!… În loc să se ducă ca
de obicei la Cornelia, după buletinul zilei — un fel de spionaj din
dragoste ce-l obicinuia — călcă apăsat, tropăi pe sală pentru a
atrage atenția, apoi, zgâlțâind ușor clanța, cu sau fără să bată la ușă,
intrase.
Era curioasă, enervată totodată de a fi călcat consemnul
propus de la început de Dia: “Fiecare, stăpân în camera sa!” Ce sau
pe cine aștepta să vadă Nory nu știa; rămase însă surprinsă, ceea ce
se cunoștea din expresia feței: Dia sta pe fotoliul ei favorit și
surâdea la vorbele înțesate ale unui… popă. Un popă pătrunsese în
casă din neglijența Corneliei și plictisea pe Dia cu vreo chestie de
biserică sau binefaceri… Mai era și un civil!…
Fața lui Nory avea o expresie așa de ciudată, încât Dia se vă-
zuse nevoită a interveni:
— Bună ziua! zise, apoi către cei doi: Sora mea, domnișoara
Baldovin… Cum Nory nu-și venea în fire, prezintă musafirii: părintele
Floru, efor, și domnul Ionescu-Tell, avocat.
— Scuzați! ieși Nory, nepotrivit, supărăcios.
După o tăcere scurtă, cei doi reluase discuția despre dispensar,
expoziția lucrului de mână etc., socotind apariția și dispariția ca pe
un incident. Dincolo, Nory aștepta parcă să se dezlănțuie o furtună,
de pildă cei doi intruși să plece în grabă, iar Dia să apară în ușă cu
reproșuri. Nu se ivea nimeni, ceea ce o nemulțumea ca un semn de
indiferență; totodată găsea că atitudinea ei fusese disproporțio-
nată. Se va scuza către sora ei.
 Totuși la ceai, chemată de Cornelia, privi ostentativ în jur și
întrebă:
— Au plecat?
— Musafirii mei… da, au plecat!
Dia dinadins nu-i da lămuririle simple care motivase prezența
acelora. Caracterul lui Nory se arăta adesea inegal, supărător, fie că
din bune sentimente. Greșelile ei de tact trebuiau puse în socoteala
lipsei de educație: “Prea multă învățătură, prea puțină educație!”
spunea Madó despre români, cu dragoste totuși, cu admirație pen-
tru libertatea lor de spirit și de purtări, pentru nedisciplina lor sim-
patică. Prefera însă pe țărani “auz hommes de la ville”. Găsea la ei
urmele unui patriarhat biblic, cu întrebuințare prea redusă a să-
punului de casă, dar cu o mare bogăție de resurse, de vitalitate.
Nory, acum înseninată, făcea socoteală că Diei îi trebuia, îi era
salutară o distracție, fie că societatea unui popă despopit, cum
fusese cel de adinioarea, nu cadra cu sora ei.
Scosese din cutia cu păpuși pe Greg, pictorul, și îi trăsese sfo-
rile, pentru a amuza pe Dia. Greg era o canalie simpatică, dar i se
pierduse urma și nu s-ar fi mirat să-i știe călugărit, căci avea mania
religioasă…
— Un mistic nu se întâlnește prea des… cât despre canalii!
 Ce vroise Dia să spună cu asta… Că toți bărbații sunt canalii…
aluzia la ce… la cine? Vorbise cu ton calm, măsurat, ca totdeauna…
glumă nu fusese, căci Dia nu putea glumi.
Nory reflecta acum la monotonia traiului Diei ca la o desco-
perire. Chiar și era o descoperire, deoarece până atunci socotise pe
sora ei absorbită de o durere eternă… Cum de nu se gândise până
acum că sorei ei i se ura… Ea lipsea mult de acasă, și Cornelia nu era
o tovarășe, deși Dia îi arăta femeiei slabe multă îngăduință. Diei i-ar
fi trebuit cineva de clasa ei, cineva discret, pe care să-i fi admis în
apropiere. Dacă Greg ar mai fi fost în circulație, l-ar fi invitat ca
pentru ea, cu care prilej ar fi putut conversa și cu Dia.
Greg era om de lume, bine îmbrăcat, spiritual, om matur… Câți ani
ar fi avut?… i se părea așa departe timpul când îl cunoscuse… O fi
centenar !” râse. “O fi murit.” Pe vremea când ea și Elena Hallipa
erau fete tinere, el era domnul matur care place adolescentelor.
Ideea de a distra pe sora ei o duse de la Greg, fosilă dispărută,
la Aneta Pascu. O va chema o dată la dejun, așa cum Dia exprimase
dorința… O singură dată! Fata din Vaslui n-avea bun-simț, era
“crampon”, dar mai putea folosi și la altceva; avea un frate la
tribunal, anume la grefă, și Nory avea nevoie de grefă ca să-și dez-
groape dosarul vânzării casei de pe Plantelor. Era ceva acolo nelă-
murit, o trecere de la mână la mână care nu fusese prevăzută și
care ar putea duce la casarea vânzării — o idee a lui Nory, acum
când prețurile imobilelor erau în urcare. Ele vânduse casa din
Plantelor pe nimic, atunci tocmai în epoca de marasm. Diei nu-i va
spune până când nu era ceva sigur.
Tot [e] bine că fata adunată de pe drumuri putea fi de un folos.
Da, Nory pe timpuri se amesteca cu artiști, era cu ei camaradă,
îi chema pe nume cu familiaritate: “Ei frate-miu Bălașa, ți—ai schim-
ba tu numele, dar nu mai poți, că e celebru. Ai îmbătrânit și semeni
chiar cu o muiere!” striga pe atunci de la un capăt la altul al sălii de
expoziție a Ateneului. Vizitatorii, ademeniți de calificativul “ce-
lebru”, cereau un catalog, se uitau la tablouri ca pisica în calendar
și, cu respect, cercau a se tocmi.
“Vândut!” scria cu grabă pictorul Bălașa pe un cartonaș,
punând subi un tablou eticheta norocoasă.
Din ușă, Nory îi făcea cu ochiul: “L-am tradus”, părea a zice, dar
avea pretenția că nu-și pune obrazul decât pentru cei ce au talent.
Refuza însă să primească de la ei un tablou: “E pâinea ta, mă!… Eu,
de bine de rău, am o pâine, iar casă unde să pui tablouri n-am!”
Pe atunci n-avea casă; acum avea și poate i-ar fi plăcut Diei să
aibă vreun tablou de un pictor nou, dar ea nu mai frecventa acum
artiștii și expozițiile, se izolase de toți, nu mai vedea pe nimeni din
cunoscuții ei vechi, nici nu le mai simțea nevoia; dar azi și-i amintise
fiindcă sora ei păruse a suferi de singurătate. O ușoară amărăciune,
cea de a nu fi în stare să facă pe Dia a nu suferi de singurătate.
Poate că sora ei avea nostalgia după casa de pe Plantelor, casa
copilăriei, aci aproape și totodată pentru totdeauna pierdută.
În joia aceea Dia avu un sentiment de ușurare după plecarea
lui Nory. Criza de curiozitate și indiscreție i-o tolerase; acum îi
abătuse a se preocupa în chip ridicol de sănătatea ei. Dacă noua in-
discreție a lui Nory se va accentua, va pune capăt drastic, altfel
conviețuirea ar începe s-a devie supărătoare.
Nory avea, negreșit, calități, nu-i lipseau însă defectele. Trebuia
oarecare indulgență, ținând seama de împrejurările anumite ale
copilăriei ei, de mediul în care mai apoi trăise… de atâtea. Totuși Dia
nu-și simțea răbdare pentru corectarea educației soriei ei, oricare
ar fi fost pricinile: prea mult îi dase în viață de lucru copilărosul ei
papa, prea mult de la prea mul ți.
Intra tocmai Cornelia.
În așteptarea unui moment neschimbat al programului zilnic.
Cornelia lepăda șorțul, arunca o ultimă privire asupra bucătăriei în
perfectă ordine, mustra mocăncuța, care trebuia zilnic să dea lucru
vaselor de aramă, apoi sosea în camera doamnei Dia unde se așeza
pe marginea unui scaun în așteptare ca doamna Dia să limpezească
conturile ei de gospodină stângace, vecinie încurcate.
Dia, firește, nu-i pretinsese niciodată socoteli; pe ale ei le făcea
din obicinuință; Cornelia se crezuse însă obligată a lua exemplu —
așa, desigur, ar fi vrut răposatul Dinu al ei. Amintirea boierașului era
explicația gestului invariabil de a-și șterge ochii și, în treacăt, nasul
cu marginea șorțului, imediat apoi cu batista, gest pe care Dia îl
detesta cu resemnare. Dia, firește n-o controla, îi ajuta numai a
scoate la capăt micile socoteli ale coșniței, de care Cornelia se arăta
preocupată ca de o misiune. Era un motiv de a sta puțin de vorbă,
de a vedea în afară de ora mesei pe mama ei vitregă; lua încă în
serios opera de asanare ce crezuse a o face, silind pe tatăl ei a se
cununa după toate regulile civile și religioase.
Cornelia însă nu se aclimatiza în camera Diei, stângace, grăbită
a pleca dincolo, pe galerie, unde îi era domeniul. În odaia ei se
ocupa nesfârșit de lucruri mărunte, plecată la sertare pline de
obiecte de tot felul, provenite din trecutul ei glorios la Gârla.
Simțurile îi erau ofilite, ca și panglicele și dantelele, dar Dia o
înțelegea, o răbda.
Rămasă singură, Dia se ocupa aproape la fel. Mintea ei era sus-
trasă de la prezent prin cine știe ce analogie sau ce diferență pro-
vocată de o carte, scrisoare, o broșa, orice alt nimic.
Pe Cornelia, lipsa de inteligență, de sensibilitate o făcea su-
pusă, temătoare, îi îndiguia regretele și totuși o consuma cu fiece zi,
din nepăsare. Dia avea, pentru a o susține, educația, voința disci-
plina morală, ambiția. Ambiție alimentată de Jean Deleanu, marele
om — din mormânt și de pe soclul unui bust la Academie. Disciplina
deprinsă de copil de la buna ei Madó și care acum îi da putința a
suporta programul mediocru, a lucra neobosit obiecte de broderie,
a se interes i de mărunțișuri, a tolera pe cei din jur.
Singură Nory sălta, dar și turbura nivelul, în casa de pe Izvor,
loc care la început fusese pentru Dia numai un refugiu unde se
putuse ascunde și unde bugetul ei actual o silea să rămână.
În momentele grele, Nory se dovedise, e drept, o
colaboratoare providențială; odată acele momente trecute, se
puteau observa nepotriviri de vederi, de caracter; pentru a le
suporta, îi trebuia Diei disciplina morală pe care o datora bunei
Madó.
Uneori cercase a vorbi lui Nory de preceptele lui Madó, de ad-
mirabila ei metodă pedagogică, de filozofia ei, cu atât mai valoroasă
cu cât era aplicată cotidianului; deși Nory era cultă, inteligentă, Dia
nu obținuse decât o atenție lipsită de interes, o complezanță fără
aderare, care le separa mai mult ca micile dezagremente provenite
din deosebirea caracterelor. Dia se simțea adesea singură, cu o în-
clinare mai accentuată spre credința într-o existență spirituală a
bunei Madó. În izolarea ei sufletească, în traiul mecanizat, avea
elanuri către o prezență invizibilă, gânduri, despre eternitatea ima-
terială a ființelor și despre realitatea materială a spiritului, proble-
me pe care le discutase adesea cu Madó, ființa totuși cea mai plină
de bun-simț, de simț practic; de aceea tocmai ideile ei erau accesi-
bile, se amestecau cu gesturile, cu acțiunile, nu denaturau, ci lăsau
liber jocul existenței.
Aci pe Izvor, realitatea nu avea joc variat, ci numai un program
pe cât cu putință onorabil; în izolarea sufletească, credințele iui
Madó se urcau iar liber la suprafață, aveau prezență și precădere.
Dia lăsa jos din mâini broderia și, de la un loc adăpostit al sertarului,
scotea o anume scrisoare, care corespundea cu gândul ei din acel
moment; adesea, nici nu recitea scrisoarea, prea cunoscută, o
reconstituia din memorie, și reconstituia ca și tangibil pe Madó
însăși. Alteori, lucrând și cugetând, închipuia numai vreo scrisoare
pe care Madó i-ar fi putut-o scrie despre cele ce se petreceau în
prezent: scrisori intime, glumețe, pline de spirit și de vervă, așa cum
îi fusese stilul și conversația, așa cum ele două își spuneau pe atunci
totul, în libertate despre orice și oricine.
Își promisese cândva una alteia ca, atunci când Dia va fi
femeie, să păstreze aceeași sinceritate. Madó nu știuse mai nimic
despre prima ei căsătorie! Dia socotea căsătoria ei cu Radu, de fapt
unică, a fost “prima”, din dorința de a legitima și cea a doua ei
eroare. Acum abia o informase pe Madó, îi spunea: “Fillette e
aceeași sau atât de puțin schimbată, ca și defel, așa că nu e nevoie,
Madó rée (Madó, mon adorée), să iei aere informate asupra
tinerilor căsătoriți; Fillette te cunoaște destul pentru a fi convinsă
de totala ta incompetență în materie.… Conviu, totuși că ești ceva
mai informată ca frèe Anselme, care la spovedania de la
șaptesprezece ani, mi-a vorbit grav, dar cu vârful urechilor roșii ca
focul, de transformarea virginei în femeie.”
După atâția ani, răspundea mintal la cine știe ce închipuită, dar
probabilă, cercare a bunei Madó de a-i da sfaturi conjugale. Pe
fotoliul ei, surâdea unui trecut înseninat de firea spontană, opti-
mistă, a celei evocate… Apoi se întrista, își amintea că Madó fusese
o trădătoare scumpă, care a părăsit-o… că nu ar mai putea primi o
astfel de scrisoare, că Madó îi opune visage de bois, că se ascunde
undeva în necunoscut… că nu o mai poate regăsi decât în ea însăși,
în suflet, în memorie, într-o prezență dinăuntrul ei, nu din afară…
Erau credințele lui Madó despre descompunerea materiei și
întoarcerea sufletului la spiritul universal, cosmic. Treptat apoi Dia
se însenina, seninătatea pe care și Madó o opunea oricăror
împrejurări.
Alteori, căutând vreun ibrișim, găsea un plic cu o adresă făcută
de ea însăși, dar neexpediată, de pe timpul când se logodise necu-
getat, nepregătit, când Madó nu-i mai scrisese și era departe peste
ocean. În momente contradictorii cu sine, Dia se așeza pe atunci la
birou și scria bunei prietene pagini multe, pagini pe care, deși le
închidea în plic, nu știa exact unde să i le adreseze. Scria cu un ton
sau vesel, ușor ironic cu sine și cu “mirele” sau sarcastic, amar cu
toți, cu tot. Adăoga în post-scriptum : “Dar nu am a mă plânge!”
pentru a nu îngrijora pe Madó acolo departe. Nici nu bănuia cât de
departe!… În jurul ei atunci, ca și acum, o lume indiferentă nu putea
înțelege ce însemnase prezența și ce însemna absența lui Madó.
Femei ce nu fusese orfane, nici crescute ca ea de un tată prea bun,
dar fără curaj… crescută între străini, în școli mari, cu precepte
morale solide, cu deprinderea salubră a sportului, pentru ca apoi să
se căsătorească cu tânărul Radu Vrana…
Căsătorie, în adevăr, deosebită de altele. La Lausanne, profe-
sorul consultat o instruise din primul moment asupra mizeriei tru-
pești a bărbatului ei; primise revelația cu răceala ciudată care înșela
pe oricine asupra simțirii ei. Înțelesese infamia oamenilor și a
bolilor, până atunci pentru ea necunoscute, cum înțelegea în clasă
problemele aritmetice. În fața cifrei precise a răului, căutase soluția,
părăsise sanatoriul, se mutase într-o vilă apropiată. Dealtfel, sfatul
medicului fusese același: către un astfel de bolnav și un astfel de
om, datoriile se reduceau la stricta aparență. Un moment Dia vroise
a pleca la Zurich, la unica soră a lui Madó, apoi renunțase cu un fol
de pasiune a singurătății, cu ura din dragoste pe care o avea în acea
epocă pentru moarta scumpă. Deoarece era părăsită, va lua ea
singură hotărâri — bune sau rele!
Decisese ca, îndată ce Radu va putea fi transportat, vor pleca în
țară și se vor separa deocamdată numai de corp. Un divorț înainte
de un an ar fi putut fi interpretat în defavoarea ei, și nu admitea,
peste cele ce nu și le știuse evita, alte necazuri suplimentare.
Își va apăra averea de acei tâlhari, căci Vrana-tatăl îi apărea
mai odios ca fiul. La tatăl ei nu se gândea cum nu te gândești la
cineva care în nevoie nu-ți poate fi de nici un folos. Nu-I acuza
deoarece el se arătase oarecât adversar căsătoriei, se simțea chiar
stânjenită față de el, care-și luase acum grija de la ea, o credea așe-
zată, își făcuse poate socoteala că se va putea bucura liniștit de
traiul lui secret; iată că, atunci când el le anunțase că a obținut
mutarea lui Radu la București, ea îl va perturba cu separația, apoi cu
divorțul, ceea ce pentru răsfățatul ei papa ar fi fost o neplăcere.
Boier Dinu le scrisese tocmai că un cunoscut al lui, un om de-
licios, auzindu-l preocupat de chestia mutării lui Radu, se oferise a-i
satisface. Toată scrisoarea conținea elogiul acelui tip amabil,
deputat, politician de viitor, păcat numai că era prea înaintat în idei,
în orice chip un om admirabil, un om cu “gesturi”, Jean Deleanu…
Jean Deleanu!… Dia nu avusese nici o presimțire, nimic nu-i
spusese că în scrisoarea tatălui ei se întâlneau cei doi oameni care
aveau să-i ruineze existența.
Radu primise cu bucurie vestea mutării, prea bolnav acum pen-
tru amicele și chefurile ieșene. De Dia nu se mai jena, deoarece ea
cunoștea și primea situația.
 Dia se credea însă stăpână pe ea și îl anunțase că va pleca în
țară cu treburi. Radu prelinsese însă să plece odată cu ea… apoi
plânsese. Își da seama exact de starea lui?… Făcea totuși proiecte
pentru un nou raid… Inconștiență sau cercarea de a face o
diversiune?
Dia, din datoria conjugală și pentru a curma risipa de bani, nici
cel puțin de folos, admisese ca Radu să o însoțească, singur bătrânul
Vrana protestase despre prescurtarea șederii în Elveția.
Camerele de culcare comunicau pentru aparențe, separate însă
cu stricteță, ceea ce nu păruse a mira pe tânărul Radu. Până la
sfârșit, e drept, se arătase cinic, dar dezinteresat și de bani, și de
dragoste.
Dia aștepta să treacă un an pentru a desface căsătoria, credea
că divorțul de un bolnav e cel mai ușor, cel mai logic lucru. Deo-
camdată regăsise, cu o emoție ce n-o prevedea, pe “son gosse de
pèré”.
— Il iubești? o întrebase tardiv boier Dinu, îmbrățișând-o cu
tandreță.
— Nu! răspunse Dia oarecum glumeț ca pentru a nu-i face
gelos; apoi pentru a-i liniști și pune la punct: Suntem buni cama-
razi !
Ii fusese rușine și milă de tatăl ei. N-avea cui mărturisi ade-
vărul. Dealtfel, “son gosse de père îi păruse slăbit, preocupat.
 — Tu ești bine?… Arăți, dealtfel, minunat! punea Dia primele
măști, își începea cariera lungă de singurătate; ea care se credea
făcută pentru sinceritate, curaj, lipsa oricărei concesii. Mă bucur că
am făcut o căsătorie care nu ne desparte, avusese curajul s-a
adaoge.
— Eu, de când am primit telegrama că te întorci, am douăzeci
de ani! Se mințeau reciproc în jurul acelei nefericiri: boier Dinu își
luase asupra ginerelui informațiile tardive.
Urmase repede drama căsniciei abia însăilate: accese de nebu-
nie, punerea lui Radu în disponibilitate, din nou sanatoriu la Viena,
bani mulți cheltuiți, imposibilitatea unui divorț, pe care Dia l-ar fi
vrut imediat, apoi bătrânul Vrana paralizat complect și căruia i se
servea o pensie lunară… Dezastru!… și mai ales lipsa lui Madó…
Lipsa scumpei prietene care făcea ca Dia să ezite asupra ce are de
făcut…
De la Viena vești mereu mai rele… Dia își comandase cărți de
vizită cu: “Doamna Dia Baldovin”. Anticipa asupra divorțului, tocmai
când Radu se sustrăgea de la divorț prin gravitatea boalei. O
telegramă de la sanatoriu anunțase moartea lui subită. Așadar, era
liberă!
Doliul Diei fusese acel al unei jumătăți de căsătorii sau jumătăți
de divorț. Cărțile de vizită găsise întrebuințare. O va chema Dia
Baldovin; indiscreților li se explica că, la moartea bărbatului ei, se
afla în divorț; Radu fusese prea cunoscut pentru a i se imputa ei
ceva… Madó lipsise, și sfatul ei, care ar fi fost decisiv…
Pe tatăl ei îl excludea: “Dacă Madó n-ar fi fugit în America, în
neant!…
O cartă de condoleanțe o interesase, acea a lui Jean Deleanu,
“omul cu gesturi”, cum spusese cândva Baldovin. Destinul ei se pre-
cipita, o ducea către alt dezastru; în drum însă destinul deviase,
ucisese și pe al doilea vinovat, o zvârlise în lături zdruncinată, nu
distrusă, o ascunsese în casa de pe Izvor.
Madó nu cunoscuse pe Deleanu decât poate din necunoscutul
lumii de apoi. Numai mariajul ei absurd cu Radu Vrana, pe acela îl
știuse, pe acela i-l putea chiar imputa fiindcă nu i-l interzisese și
fiindcă se ocrotise în moarte. Cealaltă nefericire, cu Deleanu, cea pe
care singură și-o clădise cu toată voința ei, pe aceea nu cuteza nici
acum a i-o înfățișa.
Acum abia era stăpână pe ea, pe judecata ei conformă cu a lui
Madó. Cu Madó acum abia se consulta, închipuia acum abia ce ar fi
crezut, ce ar fi sfătuit-o. Clarificată, găsea în ea însăși, în judecata ei
maturită, ceea ce credea a fi adevărul, un adevăr pe care-i
confrunta cu opinia fără apel a unei absente pentru a-i face întreg,
definitiv.
Îi era rușine. Rușine de omul pe care… de omul care… Rușine
de pasiunea ei care acum abia i se arăta vulgară, din josnicia, târziu
dovedită, a omului de pe soclu, a omului asasinat… nu de un ne-
bun… nici de un fanatic politic… Îi era rușine de ea, de cellalt, de a fi
tolerat pe sora lui Deleanu, de tot episodul… Madó știa desigur și
tăcea; răspundea oricând despre orice alt, aceeași, întocmai aceeași
ca înainte, și Dia începea acum a o întreba, dorea să discute cu
Madó despre sora ei. Aceasta era viața interioară a Diei alături de
Nory, dar m secret de ea.
 După ce dase drumul Anetei, Nory, la conferință, nu ascultase,
dar nici nu venise decât să facă act de prezență. Își punea însă pen-
tru a mia oară întrebarea ce fel de amor, ce fel de durere fusese cea
a Diei.
La început se temuse nu cumva subt inerția ciudată a sorei ei
să se ascundă vreun proiect desperat; trebuise să părăsească o idee
ce se dovedea absurdă.
Când uneori suspiciunea îi revena, și, pesemne, n-o ascundea
îndestul de bine, un surâs pe buzele Diei părea a-și bate joc de ea:
“Da!… Am să mor!” sau: “Nu! Nu-mi trece prin minte să mă
suprim!”
Trebuise să ajungă la concluzia că Dia nu se gândise niciodată
sau că renunțase la sinucidere. La fiecare aniversare a morții lui
Deleanu, teama ei reîncepea, cum și nedumerirea. Un aparat de în-
registrare printre atâtea feluri și forme ar fi putut capta din trecere
întrebarea bizară: “cum se face că nu s-a sinucis?” — care întrebare,
laolaltă cu mii de altele contradictorii, intra în formula
devotamentului exclusiv, dar absurd, al lui Nory către sora ei. Dia
totuși, la ziua cumplită a aniversării, avea ochii uscați, aerul ei
obicinuit — poate că era, sau numai părea, ceva mai aspră în ra-
porturi.
Ieșind de la conferință, Nory își mutase întrebarea fastidioasă
pe un alt obiect: de ce oare Dia îi va fi cerut copii de pe actele de
vânzare a caselor din strada Plantelor; știa doar bine că actele sunt
în bună regulă. Nory atunci, la timp, dorise a salva casa de familie,
tocmai pentru că nu-și putea explica graba Diei de a o vinde. N-avea
deci nici o vină… Nici o vină! Ea totdeauna își închipuise că Dia nu s-
ar putea separa de casa familială și socotise vânzarea ca pe cel mai
evident semn de descumpănire sufletească a sorei ei; o admise
numai ca pe un gest desperat pricinuit de moartea lui Deleanu. Un
sentiment de tradiție și datorie către proprietate stăpânea pe Nory,
venetica, sentiment ce-i lipsise totdeauna până atunci…
…Despre o primă căsătorie a Diei — la fel chema episodul De-
leanu, o căsătorie — Nory știa puțin lucru și, ciudat, nici n-o inte-
resa. Cornelia desfirase odată, așa cum era ea în stare, povestea
scurtă a acelei căsătorii, dar îi trecuse prin ureche ca un fir prea
subțire.
O impresionase mai ales faptul că madam Cornelia îndrăznea
deci a importuna uneori pe Dia cu prezența ei. Indulgentă cum era,
Dia povestise Corneliei, probabil în treacăt, cine știe ce despre pri-
ma ei căsătorie, ceva deci cu totul nevalabil. Era ciudat procesul de
eliminare, de exclusivitate a curiozității lui Nory pentru drama cea
recentă de iubire a sorei ei, drama Deleanu, poate fiindcă aparținea
timpului pe care îl cunoștea, celui de acum, aci pe Izvor, unde Dia se
adăpostise cu iubirea și nenorocirea ei sub protecția lui Nory. Sau
poate îngăduia pe Deleanu fiindcă, murind la timp, îi lăsase ei pe
Dia!
Logodna mistică a lui Deleanu, moartea lui excepțională, du-
rerea și doliul tot mistic al Diei, secretul așa de bine păstrat, aspec-
tul însuși al unei desperări încuiate peste un zbucium presupus,
totul compunea o legendă, pe care Nory o cultiva cu grijă, deși ade-
sea îi da îndoieli.
…Și de ce oare sora ei cerea acum copii după actele vânzării
casei de pe Plantelor? Nu cumva se gândea să-și reia locuința?…
Împreună, firește?… Nu! Era o imposibilitate! Vânzarea era făcută,
și bine făcută — își confirma Nory parcă o bucurie… Dia avea uneori
ciudățenii ce nu duceau la nici o consecință. De pildă, deunăzi, vizita
acelui popă despopit, cu care spunea că vorbește despre spirit și
materie. Nory nu cuteza să-și mărturisească că i se pare “vax” o
convorbire despre spirit și materie.
Mulți credeau despre Nory că e mai mult deșteaptă decât in-
teligentă, mai mult șmecheră decât instruită. Opinia Diei, chiar dacă
ar fi fost aceeași, ar fi avut probabil altă formă de expresie. Totuși
Nory era și inteligentă și deșteaptă, limita însă totul la măsura vieții,
așa cum e media ei curentă.
Poate sora ei vrea să facă spiritism, să cheme spiritul lui De-
leanu. Deși astfel de divertismente îi păruse totdeauna caraghioase,
admitea fiindcă era vorba de Deleanu… Starea de suflet care ar fi
dus pe Dia la astfel de… prostii, pe aceea Nory o aproba, căci se
potrivea cu toate ipotezele ei despre un amor “până la absurd”; nu-
mai prezența popei despopit o jenase ca o concesie. Dia nu putea
face concesii. Dar însă să fi știut că Cornelia adesea intra la Dia fără
să bată, îi cera o explicație sau un sfat sau numai dezlegarea unui
rebus din Gazeta săptămânii!… Să fi știut că Dia se ostenea să
dezlege pentru femeia slabă cuvinte încrucișate. Nory însă crea alte
miști re, anume că sora ei pare neliniștită, că poate se pune vreo
delicată problemă feminină… și care oare putea fi? Nu putea fi
vorba de vârsta periculoasă, deși Nory știa că epoca critică poate
uneori surveni devreme… nu însă pentru Dia!… dimpotrivă, poate
tocmai pentru ea! În orice fel, trebuia băgare de seamă.
Pe Nory, astfel de probleme, ce-i erau personal străine, o pu-
neau în încurcătură și totodată le da însemnătate, îi dau de lucru,
făceau parte dintr-o igienă pe care o considera cu gravitate; văduvia
Diei, firește, era eternă, dar existența vreunei neliniști fizice, pe
aceea Nory o accepta, o cultiva în preocupări de care era curioasă
cu gravitate. Deocamdată era vorba numai de a curma izolarea ab-
solută, de a aduce o diversiune, de a primi în casă pe cineva. Aneta
era pentru Nory un oaspe disprețuit, poate tocmai pentru că Dia,
printr-un capriciu, se ocupa de existența ei. Și la ce putea sluji
Aneta?… Fratele Anetei poate ar fi fost mai nimerit — deși oaspe
prea modest. Lui Nory îi păruse deunăzi, când îl cunoscuse, spiritual,
plăcut… și inofensiv… cam vulgar, dar pălcut și inofensiv… Totuși un
tânăr foarte deștept, cu o carieră destul de aleasă, deoarece va fi m
gistrat.
Amicul Caro și e] picase de minune, ca din cer! Păcat că preo-
cupat prea mult de Madona!… Caro va place Diei, neîndoios, și se va
arăta “la înălțime”. Va avea atențiile cuvenite… adio boema… Nu
mai era student, nici cântăreț, era om serios, cu bază și familie!
Nory răsuflase adânc, ca pentru o problemă grea, în fine, rezol-
vată pe placul ei. Deși problema era inventată pe de-a-ntregul res-
pira liber ca și cum un proces încurcat era dus la bun sfârșit. În traiul
de pe Izvor, un anotimp părea a lua sfârșit, și Nory se străduia a
pregăti altul: “Destul cu Jecn Deleanu!” părea a spune oftatul de
ușurare al lui Nory, ceea ce era un mare salt, o mare concesie.
Jean Deleanu încă pe soclu, firește… dar cine în locul lui? Era
un bun atu Jean Deleanu, aclimatizat pe Izvor cu malaria și care nu
făcuse prin moarte ravagiile pe care Nory le bănuise. Un amor și o
dramă, mari amândouă, cădeau acum în desuetudine. Nory nu
vedea însă altele de aceeași valoare și putere… Sănătatea Diei! De
sănătatea Diei se agăța acum cu încăpățânare ca de singurul mobil
valabil. Caro va fi complicele ei; va veni în casă sub pretextul
Corneliei și va ști să supravegheze pe Dia. Era o febră veche, pe care
întâlnirea cu Caro i-o redeșteptase, cu care căuta să umple un vid
pe care încă nu-i recunoștea.
…Casele de pe Plantelor?… Pentru Nory însemna câteva
duminici înșiruite la distanțe mari, pe un fir auriu, în timpul vieții ei
de școlăriță, și care conțineau apariția în cancelaria pensionului a
unei doamne… Doamnă, m însă în sensul ordinar al cuvântului, ci
ceea ce pl însemna extraordinar.
Auzea însă perfect vocea cam peltică cu care sœur Nice o che-
ma în parloir. Soeur Niçe era favorita elevei Nora în zile ordinare,
adică în toate zilele, afară de duminicele doamnei.
Soeur Niçe îi netezea în grabă părul, inspecta nasturii la ghete,
spunându-i că a venit în cancelarie o vizită de familie. Soeur Niçe
era așa de turburată, încât fata știa dinainte de care vizită e vorba.
În parloir, în fața acelei doamne, Nory își amintea perfect cum
rămânea mută, fenomen extraordinar, mută nu din necuviință, nici
din cuviință, ci pentru că îi plăcea să nu piardă un moment de la
examinarea admirativă — de la ghete până la coafură — a doamnei
aceleia, pe care în fugă, căci știa că timpul e scurt, o separa formal
de orice asemănare, amintindu-și numai de mămița, pe care o
acoperi cu dispreț prin comparație.
 Soeur Niçe era atunci anume mai amuzantă și mai peltică ca
oricând, cercând a scuza tăcerea unei fete “qui avait ă l’ordinain la
langue si bien pendue”. Doamna râdea, privea pe Nory ca pe un
obiect distractiv, conversa vesel cu sœur Niçe, căreia i se despletirea
limba, și pleca lăsând pe un scaun al “parloarului” o cutie mare cu
bomboane, legată tot cu un fir de aur. Apariția dispărea… Firul era
semnul de aur al trecerii ei. Nory refuza cu încăpățânare să admită
că bomboanele sunt pentru ea și sfârșea prin a face pe sœur Niçe să
plângă și să primească bomboanele, preferind să scrie de treizeci de
ori: “Je suis entêtée!” Cu aceeași încăpățânare cerea înapoi cutia
goală ca pe un semn concret al trecerii poleite a doamnei. Susținea
totodată că în cutie nu fusese bomboane, ceea ce făcea pe sœur
Niçe să păcătuiască murmurând… “foile”.
…Într-una din duminici, sœur Niçe, emoționată, o anunțase că
trebuie să se îmbrace pentru a ieși în oraș. Soeur Nice se făcuse a nu
fi înțeles silabele formate pe buzele fetiții Nora: “Foile!” și nici
răspunsul calm: “Nu vreau să ies în oraș!” Soeur Niçe îi spusese un:
“Faites vite!” fără replică, și dovedise că nu numai o anume Coniță
de la Gârla poate trage de păr când împletește coade, că există la
pension ton și cuvinte care te trag de coade. Soeur Niçe o însoțise
apoi în trăsura de casă care le aștepta.
 …Merseră la o casă unde erau mai multe fete și băieți de vârsta
ei, care dansau, pe când un pian mecanic cânta. De după o ușă albă,
naltă, cu îngeri sculptați, apăruse doamna pentru un minut.
— Vous ne dansez pas? zisese, și Norica se crezuse eroina ser-
bării. De după aceeași ușă un glas bărbătesc întrebase:
— C’est la petite?…
— Oui, c’est elle!… dialog între un domn frumos și doamna,
fără nici un alt cuvânt, de care alt cuvânt Norica se temuse, nu
știuse de ce, înghețându-i mâinile.
Copiii dansau mereu, pe ea o găsiseră târziu, când nu mai erau
copiii, într-o odaie plină cu dulapuri de cărți. Soeur Niçe, care că-
pătase pesemne între timp boala de a vorbi fără încetare ca într-un
basm — “prostesc”, după calificarea în surdină a elevei Nory —
soueur Nice o adusese la convent când erau luminile pe străzi
aprinse, spectacol nou…
Fusese o idee a Diei, în secret de bităl ei, cea de a o aduce la o
serbare de copii, ca pe o invitată oarecare. Boierul Dinu se făcuse a
nu ști, împăcat cu conștiința lui, deoarece era vorba de un secret…
Clasase incidentul la rubrica exagerărilor Diei, la capitolul faptelor ei
bune.
O altă vizită tot acolo, la care Norica venise însoțită de o altă
soră și tocmai de aceea rău dispusă… Așteptase puțin în primul
vestibul, ceea ce o nemulțumise, apoi feciorul le poftise în al doilea
vestibul, unde rămăsese un timp singură cu Mobilierul, deoarece
sora, odată misiunea ei împlinită, plecase. Mobilierul din Plantelor
în ziua aceea era “cineva” nou pentru Norica, cineva care diferea de
Gârla. E drept că nu cunoștea conacu mare decât dinapoia gardului
sau a jaluzelelor și de acolo numai atât spațiu cât putea cuprinde
raza ochiului ascuțit al unei fete curioase. Mobilierul din Plantelor
era deci cineva, adică reprezenta în instinctul ei oameni și clase so-
ciale, artă și durată.
La a doua vizită își pregătise ochi ce zgârie și minte ce scoto-
cește, când una din cele cinci uși cu îngeri se deschisese și auzise
vocea doamnei. O doamnă ce nu era nici de la vreun conac, cât de
mare, și nici din Istoria românilor. Una în care intuiția informă, dar
justă, a Noricăi trebuie să se fi chinuit pentru a ghici noțiunea de
“european”.
Norica se apropiase de ușă, apoi se oprise scurt. Auzise de
după ușă: “La petite demoiselle?” și nu mai vroise să intre. Același
glas zisese: “Mince alors!” — apoi întrebător: “Jolie?” — și iar:
“Mince alors!”
Nora era nedumerită dacă trebuie să fie bine sau rău dispusă
către cel care pronunțase cuvinte, netăgăduit franțuzești, pe care
ea însă nu le cunoștea, ceea ce-i părea ofensator. Va întreba pe
sœur Niçe care era un dicționar garantat: “Mince alors!” — repeta
cu glas ca să nu uite, și râsul limpede al doamnei sunase în cascade.
 Ce glas bine pus în octavă avea doamna de pe Plantelor. Căci
era o casă de basm, o casă boierească pe Plantelor…
…Aceeași ale cărei acte de vânzare le cerea acum sora ei Dia?…
Poate!… Dar Dia acum nu râdea în cascade și n-o auzise niciodată
zicând: “Mince alors!” — cuvânt de identificare… N-o mai auzise de
mult pe Dia vorbind franțuzește… De ce oare?… Nasul lui Nory se
strâmbase spre stânga fără permisia ei.
…Ce vârstă să fi avut ea atunci?… Paisprezece… Cincisprezece?
Apoi, o altă duminecă, când, la sosirea ei, un domn tocmai
pleca. “Ce frumos domn!” zisese Norica nestingherit, ca despre un
vas de marmoră. De fapt, dacă mobilierul îi părea uneori cineva,
oamenii îi păreau adesea ceva. Domnul fusese Deleanu, după toate
probabilitățile… Casele de pe Plantelor… Duminicile… seour Nice…
Și de ce oare Dia cerea acum copiile după acte… Casele de pe Plan-
telor… Ce putea înțelege proasta de Aneta căscând ochii la casele
de pe Plantelor?
 Aneta umbla în ziua aceea iar la remorca domnișoarei, când
întâlniseră un domn frumos. Era Caro, gătit, sprințar, la ora două-
sprezece, când ar fi trebuit să fie încă la clinică.
— Ce-i cu tine, nu știe dreapta ce face stângă? Întrebă Nory,
făcând o veche glumă a lor.
Caro râsese:
— Am avut un ceas liber și mi-a venit gust să hoinăresc pe uliță.
Tot e bine să nu fii prea celebru; poți circula.
— O zi fără randevu!… Sunt jicnită!… Un om pe care-i onorez
cu admirația mea!
— Pentru tine totdeauna la dispoziție!
— Am să-mi aduc aminte la momentul oportun! râse acum
Nory, un râs gros care displăcu Anetei. Ce-ți face Dona?… Cu un
bărbat așa de cuminte nu poate fi decât fericită!…
— Facem bine! — glasul lui Caro scăzut.
— La revedere! Scandalizăm pitcoacea asta, dacă o fi înțeles
ceva!
 De ce o trata domnișoara ca pe un copil, și tocmai în fața unui
domn care-i plăcea așa de mult!… Ar fi dorit să-i cunoască, și nu i-l
prezentase; domnișoara, care știa așa de bine regulile cuviinței, nu-i
prezenta niciodată pe nimeni… Egoistă… Geloasă poate? Aneta nu
cuteza nici măcar să cerceteze; poate era un amorez al
domnișoarei; până la urmă tot întrebase.
— Ce, nu-i știi! E un student la Litere, unul Vasiliu, care a
îmbătrânit pe acolo, edecul facultăței, coleg cu mine… E însurat cu
cea mai frumoasă fată din București, care-i pândește cu revolverul!
Un amestec de glumă cu batjocură; uneori Aneta îi era nesu-
ferită; Nory râsese la ideea că fata se va duce probabil să caute pe
Caro; cel puțin nu va umbla toată ziua pe uliți; se uită în jos, spre
Aneta, ca La un gunoi. De ce târa după ea ființa asta? O lăsă în drum
cu un “salve” și plecă.
Dezorientată, Aneta căută să vadă cu ce i-a greșit domnișoarei;
da importanță plecării brusce a lui Nory; poate că domnul se uitase
la ea, și domnișoarei îi păruse rău. Ea era mult mai tânără ca
domnișoara, care nici nu era frumoasă. Se bucura că străinul frumos
e un student. Un student vechi, adică leneș, voise domnișoara să
spună. Poate îl critica dinadins, poate era asistent, cum și părea. Îl
va găsi la Universitate și probabil o va saluta; îi va vorbi mai bine ea
cea dintâi… Va evita pe domnișoara, care o jicnea mereu. Binele ce
i-l făcea nu era cine știe ce. Nu vroise să-i împrumute bani, odată
când își luase curajul să-i ceară. Spusese că niciodată nu dă bani cu
împrumut și îi dăruise sume mici ca la cerșetori… Îi spusese că sora
dumneaei ar vrea s-o cheme odată la masă, dar nu hotărâse nici o
zi. În purtarea domnișoarei tot era cât de cât puțină invidie:
adineoarea, cu domnul frumos, se chiar dase pe față.
Îl va căuta chiar a doua zi, iar pe domnișoara Baldovin o va
ocoli, va spune că a fost bolnavă.
Aneta avea acum o ocupație, se scula mai devreme, merge i la
Universitate, explora coridoarele, cutezase chiar a deschide ușa să-
lilor de cursuri ale anului trei, aruncând o privire.
— Pe cine cauți dumneata?
— Pe domnul Vasiliu!
— Care Vasiliu? — îi închideau ușa în nas, ca și cum n-ar fi fost
și ea studentă; celelalte însă circulau ca la ele acasă. Aneta era
contrariată de felul cum se purtau cu ea, aci ca pretutindeni, perse-
vera totuși, avea darul răbdării și era încăpățânată.
Uneori, printre cei care circulau pe săli i se părea că-l recunoaș-
te și se trăgea de după un stâlp sau se dosea după cineva.
II căuta, totodată îi era rușine că e prost îmbrăcată.
Banii puțini de acasă și cei puțini dați de Tică nu-i ajungeau. Ce-
ar fi dacă s-ar preface tristă față de Yolanda; suspinase, cercase și
reușise să plângă.
— Ce ai?… Ce cobești și tu… N-avem și așa destule necazuri?
 Aneta mărturisise că flirta cu un student de al treilea și îi era
rușine că e prost îmbrăcată. Argumentul era de natură a place
Yolandei; putea înțelege o astfel de durere. Firește, credea că Aneta
s-ar fi putut dispensa de a flirta… dar…
— Dacă te-a plăcut așa cum ești, cu atât mai bine, de ce să
cheltuiești când n-ai de unde.
— Vezi, că de aproape l-am văzut numai o dată. Mă ascund
când îl întâlnesc. Dacă aș avea o rochie și o pălărie ca a dumitale…
— L-ai da gata! Yolanda pricepuse cam cum sta flirtul. Era
numai o trăsnaie în capul zăpăcit al fetei.
Într-o dimineață totuși, când Aneta își peria bereta cu despe-
rare, Yolanda, bine dispusă din cine știe ce, îi propusese cu împru-
mut rochia ei bleu-marine și pălăria, “pentru o zi când va avea
randevuzisese, prefăcându-se serioasă.
Aneta o asigurase că l-ar putea întâlni în chiar după-amiaza
aceea. Ce pierdea? Își va cerca norocul! Rochia îi era desigur lungă,
dar Yolanda* le purta prea scurte, și o va sălta la nevoie, o va prinde
în ace de siguranță.
Astfel gătită de împrumut, se ferise a întâlni pe cineva la ieșirea
din cămin; înconjură de trei părți Universitatea, când, printr-o în-
tâmplare ciudată, la colțul dinspre Academiei, zări într-o mașină fru-

*
În textul de bază: Yvonna.
moasă pe domnul Vasiliu… Ce-ar fi fost pe numele mic să-i cheme
Paul!
Caro vorbea cu un alt domn de pe trotuar; curioasă, Aneta se
apropiase să vadă, să audă. Auzise: “domnule doctor!”; se
apropiase încă mai mult.
Domnul frumos, căci el era, îi aruncase o privire distrată:
— La spital la noi nu e loc, mon cher!
Așadar, era cu adevărat doctor! De ce o păcălise domnișoara?
Ca să râdă de ea!… Ca să o facă să piardă urma domnului frumos!
Iată, îl găsise? Îl găsise, dar n-o recunoscuse. Poate din cauza
pălăriei, și pălăria nici n-o va mai avea la o viitoare, ocazie… Ce era
de făcut?! Singur Tică o putea ajuta; nu-și putea lăsa sora ca pe o
cerșetoare. Îl va căuta la el acasă, nu la tribunal, acolo era prea
ocupat, prea străin de ea… Era dator s-o îngrijească, s-o îmbrace
Păstra adresa lui Coti, știa de asemeni că nu stă singur, ci cu un
prieten… Dacă însă era o prietenă?… Ar fi fost mai greu încă.
La prima explorare, Aneta se mulțumi a privi casa de pe tro-
tuarul din față, cercând a ghici fereastra de la al treilea, care ar ti
putut fi a fratelui ei. A doua oară intră în gang, urcă scările, pierdu
socoteala etajelor. Erau coridoare încurcate și întunecoase, uși nu-
merotate. Care din toate va fi fost camera lui Tică? La orice zgomot
se speria; abia după ce cineva trecuse pe lângă ea, întrebă numai de
formă, căci venise dinadins la o oră când știa bine că fratele ei lip-
sește; numai pentru a da târcoale, a prepara terenul; pentru a avea
ceva de lucru.
Coborî și, fără a ține seama de oră, porni alene spre hale,
ghiontită prin mulțime, lovită de coșnițele celor ce târguiau grăbiți
și de haimanale ce-și ofereau serviciile de hamali. “E urât și murdar
aici!” — făcu critica fără a pierde din amorul pentru capitală. Își
amintea piața mică, curată, bine rânduită, din Vaslui, dar fără de
regret.
Gălăgia, aglomerația o amețeau; în dimineața ceea dase ceaiul
pe gât, rece, fără pâine, fiindcă fetele făceau grevă pe motiv că pli-
nea e uscată. Intră în hala de carne, acolo, mai tare te amețeau
chemările, îmbulzeala:
— Poftiți! Poftiți!… La lancu! zbierau bărbați grași, cu șorțuri
albe pătate de sânge.
Din mirosul de carne crudă îi venea o ușoară amețeală. Vite în-
tregi, spintecate numai, buturi încă calde atârnau de cârlige, iar al-
tele cu pielea uscată aveau un iz de stătut… Vițeii în blana lor aurie
îi făceau milă și greață. O uimise mieii timpurii. La Vaslui nu se tăiau
miei decât de Paște.
Apucă pe o alee laterală a halei, unde porci uriași, sleioși, se
lăfăiau pe tarabe; acolo era un miros rânced de slănină și de jumeri
prăjite. O înfioră prin nări și o dureau parcă firele părului subt be-
retă. Deși era ora dejunului, și cârnații atârnau ademenitori, nu-?
era poftă; avea pe ochi o ceață, totuși nu pleca.
Nimeri o alee unde pe două părți erau numai grătare:
— Aici trandafirii!… Aici mușchiulețul!… Ficăței!…
Cleștii sunau, aburul gâdila nările, stomacul se întorcea acum
abia parcă la locul lui, îi era poftă și foame:
— Aci momițele… la gheață!… la gheață!…
Străchini mari erau umplute cu tocătură crudă și din nou grea-
ța îi ghemuia stomahul. Alături însă pe o tigaie se prăjeau chiftele.
La cămin le da numai cartofi, fasole, macaroane și o carne friptă
iască. Aneta ar fi vrut un cârnat fript, o chiftea. Se opri lângă una din
tarabe, ca o clientă:
— Ce dorește conița?
Nu! Nu pe ea o întrebase, ci pe o cucoană care târguise o
coșniță plină și încă mai vrea ceva. Pe când aceia serveau clienta,
Aneta, delicat, cu două degete, luase o chiftea rumenă care o frigea.
Gustă din ea o dată, a doua oară, apoi trimise restul pe gâtlejul ars.
Vânzătorul se întoarse spre ea:
— Chifteluțe? Întrebase gingaș, înarmat cu o furculiță uriașă —
Nu! Mulțumesc! Am gustat și nu-mi place!
Nedumerit asupra procedeului, măcelarul apleca, amenințător
parcă, furculița. O puse apoi jos și lăsă pe Aneta să se depărteze,
mormăind ceva. Aneta, tocmai fiindcă ar fi vrut să fugă, umbla
încet, împiedicat. Se credea urmărită din spate de furculița uriașă, și
nu numai gâtlejul, ci și grumazul o usturau din arsură și din piper.
O trecură lacrămi: “Pentru o chiftea!” se revoltă, ca și cum
cineva o mustra sau numai pentru că și-a fript gâtlejul. Era ultimul
compartiment spre o ieșire, va scăpa teafără, va respira afară liber.
Tresări cu un țipăt mic. O apucase pe la spate de ceafă… Cum în-
drăznea! Mizerabilul!
— Ce-i cu tine, fată?
Domnișoara Baldovin… la hale? Ideile se amestecau în capul ei.
Scăpase de măcelarul fioros, dar nu putea pricepe ce căuta în hala
mare domnișoara… Își aminti și de doctorul, de minciuna
domnișoarei… Pe toate însă le rezolva chifteaua fierbinte, furată. O
văzuse oare?
— Ce cauți la hală, Aneta Pascu? Te-a delegat căminul vasluian
să-i aprovizionezi sau te-ai făcut gospodină la casa ta? Bată-te
norocul să te bată! Apoi către măcelar: Ai sau n-ai cartaboși? Ai
făcut comanda cum ți-am spus, ori ce e cu voi? Ai sau n-ai?
— Cum să nu, domnișoară… pentru dumneavoastră… Să
uităm!… Se poate!… Un moment… un moment!
Parcă era alt glas, nu al celui cu chifteaua. Aneta ridică capul
încurajată de prezența, de tupeul cu care Nory târguia aici ca pre-
tutindeni. Alături de domnișoara nu vor îndrăzni să-i zică nimic.
Readusă însă la noimele oamenilor care nu fură, chifteaua i se așeza
și o ardea acum pe conștiință… Gestul ei i se părea rușinos și ridicol:
de poftă luase, nu de foame… Nu de foame… Nici nu-i era foame…
Preocupată de cartaboși, Nory părea a o fi uitat:
— Dacă nu sunteți în stare să satisfaceți clienții!… Se potoli
apoi, liniștită de apariția cartaboșilor și se întoarse spre Aneta: Ei!
Cum o mai duci?… Explorezi!… Bravo? Îți merge, văd, bine! Punea
întrebările și da răspunsurile în fața fetei mute…
Aneta aștepta, ca și când trebuia numaidecât să vie o invitare,
în locul celei pierdute; azi ar fi primit cu grabă, pentru a repara
refuzul și pentru că îi era foame… Invitarea nu venise.
— Ei! Bună ziua, fată!… Ce e? E ceva care nu merge? Amorul?
— și plecase grăbit…
Aneta rămase pe loc stângace, nemulțumită, umilită de ceva
fără de consistență precisă. La ora mesei… târguind pentru masă…
și anume cartaboși care-i plăceau așa de mult… n-o poftise… “De ce
să mă cheme?” — cu amărăciune, fără convingere. Credea totuși că
Nory nu și-a îndeplinit o obligație și avea un gol în stomac… Nu!
Nimeni, nici Tică, nici domnișoara, nimeni nu-și îndeplinea către ea
datoria și, pe deasupra, cel pe care-i crezuse student de al treilea
era un doctor cu automobil.
Stomacul acum ghițuia, și în gât avea un gâdilat mereu mai ta-
re… Izbucni în plâns astupat, cu sughițuri. Îi era foame!
 Ajunsă acasă cu întârziere mare, Nory găsi ceva schimbat; pen-
tru întâia oară Dia nu luase dejunul în sufragerie; Cornelia, care o
servise ea însăși, spunea că a gustat ceva ușor și s-a culcat fiindcă o
durea capul. Nory era gata să n-o creadă; poate spunea dinadins
pentru a o împiedica să vadă pe sora ei; bănuiala nu dură decât un
minut, rămase însă îngrijorată de faptul că Dia are migrenă și oare
de ce o durea capul?
Se retrase în camera ei să se odihnească: “Uf! Câtă alergătură!
… Noroc că fata aceea refuzase să vie la dejun… Atât mai lipsea!…
Nu se putea zi mai nepotrivită”. Ațipise ca de obicei când se auzi la
ușă un zgâriat ca de pisică; bătăioasă, sări de pe canapea să
gonească pisica nesuferită, pripășită de coana Cornelia, deși îi
interzisese o dată pentru totdeauna să țină pisici, animal nesuferit
lui Nory și care nici Diei nu-i era simpatic… Va azvârli dihania peste
fereastra galeriei… păcat că nu de la o înălțime mai mare deși
pisicile au o sută de suflete și gonite, moarte, se reîntorc…
Iute cum era, Nory izbi ușa peste Cornelia, lovind-o fără voie
Cornelia se sperie, păli încă mai mult. Nory, tot ea furioasă că a
lovit-o, o certă: De ce zgârie ca pisicile și nu intră sau bate la ușă ca
oamenii!? Luă din mâinile slabe ale Corneliei un album vechi de
fotografii, pe care și uitase că i le-a cerut, și îl trânti pe o masă
Album!… Fotografii!… Liniștea îi fusese stricată!
 Cornelia, rămasă un moment lângă ușă, plecase bombănind
“Rău crescută!… Rea!… Prost crescută!” fără a se teme că poate fi
auzită. Dintr-un lucru de nimic, necazul Corneliei creștea, alimentat
de ura ei veche pe “nepoftită”. Își amintea că odată, într-un mo-
ment de violență, pe la cincisprezece ani, când îi dase o palmă — ce
era dacă-i dase o palmă — fata rea îi strigase: “Țiitoare de boier!”
De atunci aproape că n-o mai văzuse până dăunăzi, tot dusă mereu
printre străini. Ce nu-și amintea era că Dinu, boierașul ei blând, se
supărase: “La vârsta asta nu se mai dau palme, se corijează numai
cu vorba!” spusese necăjit boieru.
“Rea!… Rău crescută!… ? Nu era copilul ei, nici al lui Dinu…
boierașul ei avusese numai o fată, pe doamna Dia; de la aceea
Cornelia primea observații, de la asta… nu!… Rea!… Prost crescută!
Ca de obicei, din tot, din nimic, din orice, Cornelia izbucnise apoi în
lăcrămi.
Nory nu dase atenție bombănenilor, deși poate le auzise; îi
părea rău că a lovit, fie fără voie, femeia de după ușă, nu-i plăcea
gestul ei violent, mojicesc, nu-i plăcea gândindu-se mai ales la Dia.
După ce întoarse două-trei foi, aruncă albumul într-un sertar și,
fiindcă odihna îi fusese stricată, făcu lista curselor de după-amiază:
“Rea, prost crescută”, se acuza la rândul ei Nory cu privire la micul
incident deunăzi cu Dia. Cine o crescuse?… Se crescuse singură, din
imitații, din contradicții, din apucături firești spre bine sau rău, din
revoltă către reguli, din instincte bune și rele… așa cum putuse, se
crescuse singură… Cine era s-o crească!…
Când se născuse în conacul doi, bătrâna venise în grabă cu nă-
dejdea că va fi un copil mort, și Cornelia așteptase cu aceeași nă-
dejde. Fusese viu, mai viu ca toți cei pe care-i adusese pe lume
coana Lisaveta pe când era moașă tânără de plasă. Copila trăise,
spin înfipt în sufletul cinstit și fricos al bătrânei și ghimpe al
trandafirilor romantici plăcuți Corneliei, fata administratorului
Vasiliu:
Din instinct, copila își tăgădui locul nașterii și își alesese de voia
ei ca loc de naștere casa bătrânilor, își compusese de la început un
basm pe placul ei, nu al altora.
Timp de primăvară, înaintea Paștelor; Trâna postise tot postul,
se spovedise și se grijise, cu toate că nu era din cele bisericoase, și
iată, la trei zile după Paște, se născuse copila, și la o lună abia i-o
adusese plocon în casa lor din sat, fiindcă fie-sa nu voise s-audă de
alăptat. Destulă rușine fusese când trebuise s-o declare la primărie
din tată necunoscut!
În casa albă din sat, casă răsărită, zidită de notarul Vasile, tatăl
Trânului, acolo se trezise deci Norica și crezuse că e casa ei și că ei îi
sunt părinții… Se mirase că alți copii au părinți mai tineri; întrebase,
dar nimeni nu-i dase vreo lămurire.
 Crescută de bătrâni cu oarecare mister, cu stânjenire, în mijlo-
cul Scitului, si tul ciulise urechile, ascuțise ochii, dar tăcuse: “N-
aude! N-avede” O hulă ușoară se unduiase pe loc și se așezase pe
drojdii. Traiul se desfira liniștit peste un păcat de “tinerețe cu
bătrânețe” — cum glumeau deștepții. Totuși fata simțea o
neorânduială, un joc de basculă a noimelor. De la casa Trânilor,
Norica trebuia să meargă la conacu doi după un orariu silit și
neprevăzut. De ce să se ducă acolo… și de ce tocmai când ea vrea să
facă altceva, sau când Trâna hotărâse altceva de făcut?… Iată că la
un semn nevăzut, voința Trânei nu mai însemna nimic… Copila
cerca a se opune, ci face ce îi poruncise Trâna, dar întâlnea mâna de
gheață, privirea, vorba înghețată a Trânei însăși, care o trimetea
dincolo. De ce îngheța așa deodată Trâna, care de obicei scotea
scântei pe nas și pe gură asupra tuturor, afară de ea, Norica?… Dacă
se uita la Trânul s-o ajute, se îndoia de spate, de nu-i mai găseai,
nici nu-i mai căutai, odată pitit în cocoașa care nu creștea decât în
clipa aceea.
Norica nu sta prea mult să socotească; săltăreață, mintea îi fu-
gea de colo-colo, simțea din treacăt coincidența tuturor necazurilor
cu vizitele la conacu doi, simțea că Trânul și Trâna sunt neputincioși
către o voință pornită de-a colo.
Uneori trebuia să rămână și peste noapte la conacu doi; asta se
întâmpla numai atunci când întârzia să se prezinte la oră și minut,
pieptănată, primenită când nu răspundea destul de repede la che-
marea unei forțe oculte; de aceea, mai adesea se lăsa îmbrăcată,
trasă de păr, numai să nu doarmă acolo… dincolo… Alteori însă se
smucea, ascundea un ciorap sau o panglică, necăjea pe Trâna, voind
însă să necăjească pe… cealaltă.
Nu! Cu nici un chip n-ar fi dorit să doarmă în odăița mică de
lângă odaia coniței, îi era frig și frică. Frig, deși era soba încinsă, frică
numai acolo. N-ar fi spus însă s-o omori, că-i e frică, să nu afle Trânu
care o lăuda: “Fata asta… bravo ei! Nu-i e frică de nimic!…
“Corneliei îi era frică de tot când era mică, complecta Trâna, printr-
o legătură… Copila nu știa că zilele când rămânea să doarmă erau
cele când coniții îi erau frică sau urât; credea că e pedepsită pen-
tru… ceva… Se deprinsese a primi fără a înțelege…
— Du-o la conița!… Ce-a zis conița? auzea pe Trâna; și spunea
la fel, conița, în spatele celeilalte, dar în prezența ei nu-i spunea în
nici un fel și nici nu-i pretindea. Nu! Copilei bastarde nu-i era frică
de nimic… decât de conița pesemne, cea căreia îi era frică de orice,
care țipa pentru un șoricel sau un gândac, pentru o șopârlă verde,
lucitoare, sau pentru că o ușă scârțâia la pod.
— Fata asta râde ca proasta! se plângea Cornelia.
“Prost cui îi e frică”, gândea Norica, dar cu teamă să nu intre
noaptea conița în odaia ei pe când doarme, de aceea cerca ușa să
fie bine închisă și căuta pe după sobă gândacii… Altfel, ar fi adus
dinadins gândaci în buzunar și ar fi lăsat dinadins ușa podului des-
chisă să vie șoareci. Dar nu e chip să poți face ce vrei — descoperise
Norica de timpuriu și, de cum putuse, căutase a face numai ce vrea.
Trâna, e drept, era și ea fricoasă, vorbea de hoți și de omoruri,
umbla noaptea prin odăi, dar conița venise odată, noaptea, în odaia
mică unde ea dormea, și fata se speriase, crezuse că vrea s-o gâtuie:
— Mai bine îi gâtui de mici! o auzise cândva pe conița spunând
și uitându-se la ea urât.
În mintea ei, Norica clasa pe cei din jur în raport cu purtările lor
față de ea, îi clasa cu destulă justeță, deși fără destulă informație:
conița n-o iubea, dar îi purta ceva grijă din nu știa ce pricină… Trâna
nu era rea, dar prea bombănea multe, de toate… Trânul o iubea, și
ea pe el… În tăcere, în ascuns parcă.
La conacu doi, Norica se vedea chemată mereu neprevăzut,
mereu fără rațiune. Gătită curat, era dusă în grabă, dar, odată ajun-
să, aștepta un ceas, două, pe dependințe, cu slugile… Alteori, dim-
potrivă, de cum sosea, era trasă de mână de conița și adusă ca un
obiect în fața boierului Dinu, apoi scoasă din salon și uitată pe
coridor sau prin grădină, la voia ei, după anotimpuri. De ce la un
moment toți se îmbulzeau împrejurul ei, apoi nimeni nu mai lua
seamă la ea?
Norica soluționa întrebările cu un pârâit disprețuitor și neele-
gant al buzelor.
 De la un geam sau rătăcită printre ronduri de verbine, zărea
uneori o trăsură cu perne moi de postav, înhămată cu doi cai fru-
moși, care trăsură ieșea în goană pe poarta mare, gata s-o calce
fiindcă ea se apropia înaintea cailor, ca să vadă mai bine.
În trăsură sta boierul cu tâmple sure, cel care îi plăcea fetiței și
făcea spre ea semne. Cu cât îi făcea semne, cu atât se vâra în
picioarele cailor, ceea ce aducea, tot în goana mare, un argat care o
târa de mână în lături, și tot de mână o ducea la casa Trânilor, pe
când se auzea mult timp glasul țipător al coniței. Glas ce se înfigea
în auzul copilei mereu mai ascuțit, mai nesuferit. Preocuparea îi era
însă alta: De ce nu o plimbă și pe ea boieru în trăsura frumoasă si de
ce un prost de argat s-o ție strâns de mână cu mâna lui murdară Se
smucea, scăpa din mâna lui, dar pumnul mic era roșu; amenința
atunci că-l va spune Trânului, de care știa că au teamă.
— Spune dacă îndrăznești 1 se obrăznicise unul.
Raportase Trânului, îi arătase mâna roșită, pe care și -o mai
strânsese pe la spate cu cealaltă mână.
— Să nu mai cutezi! zisese Trânul argatului ca din peșteră și
tremurând de mânie.
Norica fugise după argat să-i mai facă în necaz, dar Trânul o
prinsese și el de mână strâns… Mâna lui, pe aceea o vrea… mâna lui
nu durea… de ce însă o strângeau toți de mână fără de rost, nici
înțeles?
 Înțelesese abia mai apoi semnele boierului despre trăsură și
cai, care arătau teama lui să nu fie lovită, așadar, boierul o iubea.
Păcat numai că din cauza lui mânca uneori ocară de la baba Sița,
bucătăreasa, stăpâna unor crătiți din care ieșeau aburi parfumați și
din care puteai gusta înaintea mesei, dacă trăiai bine cu ea… Numai
să nu te fi prins cumva; atunci Sița făcea pe ticăloasa, se lepăda de
tine, mai rea încă îi era morala cu jelanie a coniței, un ison plângăreț
despre necazurile ei cu “fata asta”. Fata prefera ocara Siței, țiganca,
chiar și mâna aspră a argatului, le prefera miorlăitului coniții, care,
cu o batistă albă-caș, ce mirosea a ronduri de verbină și micsandre,
își ștergea ochii de lacrimi ce nu se vedeau. Norica s-ar fi lipsit de
ficățeii fripți dați de Sița… Și de ce adică să nu mănânce ea singură,
cu boierul Dinu la masă, fără de conița!
Până la urmă, tot mai bine la casa Trânilor unde simțea că ea e
mai mare, chiar dacă o certa cineva. La Trânii, slugile îi ziceau uneori
“coniță mică”. Suna bine. La conacu doi erau însă unii mai stăpâni
ca alții, și auzea uneori slugile vorbind într-un fel pe care-i simțea că
nu s-ar fi cuvenit.
Mai târziu, simțise că ea nu trebuie să înțeleagă ce spun slugile
și se ferise să mai asculte… Încă mai târziu, dacă auzea vorbe, țipa la
slugi, le amenința cu pedepse, necăjită pe ele, fără a putea explica
exact de ce. Iar la vârsta când ar fi putut desluși, slugile începuse să
tacă brusc în prezența ei… Uneori până și femeii căreia trebuia
acum să-i zică mămiță, parcă și ei îi era grijă. Când mâinile albe,
moi, îi revizui au pieptănătura, se zburlea la față, se smucea, și
conița își retrăgea mâinile cu o teamă parcă.
Pe la zece ani, stase o vară întreagă la casa Trânilor, fără a da
măcar pe la conacu doi, ceea ce i-ar fi fost plăcut dacă nu i-ar fi lipsit
grădina și n-ar fi aflat că porunca de izgonire venea anume de la
boier Dinu, cel pe care îl admira mai mult din toți boierii care
veneau la casa Trânului sau la conacu mare. Descoperise târziu că
boier Dinu era același de pe verandă, același care ținea de după
umeri o femeie frumușică, pe care Nory refuza s-o identifice; iar la
conacu doi, acolo știa bine ce boier vine și la ce cucoană. Unul și
același!
În vara aceea se petrecuseră lucruri ce i se ascundeau, ce nu
trebuiau știute și nici întrebate; întindea urechea, dar slugile erau
mute și călcau pe vârfuri de târlici, Trâna era cătrănită și ursuză, iar
Trânul, încovoiat de spate, părea că încă a mai scăzut. Nici chiar în
livadă, în pădurice, n-o lăsau, sta ca la pușcărie.
— Să facă cine o vrea ce vrea! se necăjea Trâna pe cineva,
despre ceva.
Trânul tăcea, mai scund parcă, adus mai urât de spate… Îl
auzea spunând uneori aiurea: “Băiat! “, ca și cum cerea ceva sau în-
treba pe cineva care nu-i putea răspunde.
 Spre toamnă abia, Trânu se mai îndreptase de spinare și o
dezmierda pe păr, spunând neînțeles:
— Mai bine așa!
Trâna nu mai era nici ea așa de ursuză.
Trecuse pacostea unei alte sarcini. Ar fi fost tot o fată, și
bătrânii își luase acum pentru totdeauna nădejdea de la cununie. În
aceeași toamnă, Norica fusese dusă la școli la București și nu mai
venise la Gârla decât de vacanța mare.
În ajunul evenimentului memorabil al plecării ei la București,
auzise cum pe verandă, după dejun, cei doi se contraziceau într-o
chestie de gazdă, de orfelinat.
Se decidea soarta ei, dar nu-și da seama, atât știa numai că e
de partea celor vrute de boier Dinu, nu de partea celor dorite de
femeia care o trăgea de păr, o cicălea să facă sau să nu f:că, să
spună sau să nu spună — porunci ce nu inspirau fetei încredere, mai
ales îi ordona să apară sau să dispară, după socoteli pe care, de
când era mai mare, le găsea “caraghioase”.
De când se făcuse mai mare, poruncile caraghioase le îndepli-
nea cu inteligență și grabă tocmai pentru a scăpa de reproșuri și
lacrimi, deopotrivă nesuferite, și pentru a căpăta vreun compliment
de la boier Dinu. Când lua uneori parte la dejunul celor doi, o bu-
cura mutra plictisită a coniței, care regreta că nu e singură cu bo-
ierul. Nu cerceta motivul femeiei de a se dori singură cu boierul, era
veselă numai din plăcerea de a face în necaz mămiței, cum trebuia
zis de un timp, și ei îi era nesuferit să-i spună — ordinul însă era
venit de la boier Dinu.
La aceleași dejunuri, o cam plictiseau și lecțiile de cum trebuie
să te comporți și să mănânci după anumite reguli; îi plăcea totuși să
deprindă apucături boierești, dar numai de la boier Dinu, îi plăcea
să vadă pe conița mai stângace decât ea, bătea în gând din palme la
ideea malițioasă că lecțiile de purtare o priveau poate și pe
dumneaei.
Boier Dinu îi vorbea frumos, îi punea întrebări, la care Norica
răspundea fără sfială, îl întreba și ea câte ceva, cu toate semnele
desperate ale coniții, care se silea să pară veselă și bună, dar era
rea. Uneori conița pierdea răbdarea și-i făcea vreo observație
“hodoronc-tronc”, ceea ce îi atrăgea o observație a boierului Dinu.
“Sâc… Sâc!” zicea fata în gând.
De ce oare nu-i plăcea coniții să fie cu ea la masă atunci când
era boier Dinu? Norica se ferea de alte motive, hotăra că “din rău-
tate”, totuși întrebările nepermise i se înmulțeau; le izgonea sin-
gură, le ocolea cum înainte le ocoleau alții față de ea; uneori, din
gândurile ocolite țâșnea totuși vreun cuvânt:
— Unde sunt porumbeii? Întrebase odată pe baba Sița, și ți-
ganca își pusese mâna la gură.
 Gânduri, cuvinte sprințare, totuși fără substrat de melancolie,
nici adâncire în adevăr și în păcat.
Așadar, boier Dinu era de partea ei, lașitatea lui însă, dovedită
uneori, o decepționa; făcea totuși și acte de curaj, așa, de pildă, el
fusese cel care hotărâse că Norica va merge la oraș.
— Prea mare cheltuială, suspinase conița lingușitor.
— Un copil silitor merită cheltuială!
Nu-i plăcuse s-o cheme boier Dinu “copil”, nu-i plăcuse poate
nici ceea ce avea în el prea impersonal cuvântul “copil”. Se bucu-
rase să meargă la școli, se bucurase că va pleca. La oraș nu va mai
da examen cu copiii de țăran, nu va mai sta de vorbă cu argații, deși
îi plăcea să vorbească cu grădinarul și vizitiul. Erau mai nostimi la
vorbă, totuși ea nu se credea la fel cu vizitiul, cu grădinarul, ci cu
Trânul și cu boierul — un sentiment totodată exact și confuz, cum îi
erau toate noțiunile asupra acelui fel de lucruri. Nefiind îndrumată,
trebuise să se descurce singură; de la tăceri, din șoapte, din
jumătăți de vorbe, fata reținuse și totodată respinsese ce-i sugerau
unii și alții.
Nu existau preciziuni și nici nu le dorea, n-avea nevoie de ele,
le înlătura ca nefolositoare. Conița, chemată mai apoi mămița, zi-
ceau unii, uneori, că e mama ei. “Aș!” — tăgăduia fiindcă n-o plăcea
pe femeie; alteori primea confuz, pentru că vreun interes i se
satisfăcea. Niciodată până aci pe Izvor, icoana traiului ei la Gârla nu i
se iscase în minte.
“Prost crescut-o” — epitetul cu care acum se pălmuia Nory în
camera ei de pe Izvor nu privea pe mămița, ci se referea la libera ei
voință, la bunul plac ce-i fusese până atunci stăpân; în plus, poate o
stânjenire, de ordin fizic mai mult, stânjenirea prezenței unei făpturi
slabe, stângace, slugarnice, aceeași și totuși alta ca cea de atunci,
din copilărie.
Așa cum era, “rău crescută”, o plăcuse toți, toți prietenii, toți
cunoscuții, afară numai acum de Dia, sora ei. Pentru Dia se critica
acum, se flagela Nory, și nu pe baza rubedeniei. Nu! Nory sta față în
fața cu Dia, de la ins la ins, și de buna ei voie se simțea vinovată, se
acuza de rea creștere. Se întorcea la prezent ușor amețită.
Poate că dormise și visase?… Nu… mai obositor ca un vis!

Nory se uită la ceas; trecuse șapte minute peste ora la care de

obicei pleca după-amiază de acasă. Ceva o reținea, adulmeca mereu
în jurul crimei comise față de Dia. Pe Dia o duruse din pricina ei
capul!… Nu ar fi cutezat s-o deranjeze în odihna ei, deși ar fi vrut s-o
vadă, s-o audă, să știe care îi e starea de suflet. Până atunci, Dia îi
oferise un singur chip, un singur sunet: glas mat, chip enigmatic;
deunăzi, reacționase însă cu expresia feții, cu diapazonul vocei,
Nory sta încă subt presiunea acelei schimbări, ca cineva care a des-
coperit la o conductă de apă o “scurgere” probabilă.
Se întreba ca diversiune ce va fi mai trebuind pentru gospo-
dărie, deși de obicei Cornelia era cea care se ținea după ea cu cereri
felurite, pe care, ca să o necăjească, Nory se făcea a nu le putea
memora.
Ar fi vrut să meargă la Dia în salonaș, intrase însă la bucătărie,
pusese prin surprindere mâna pe umărul Corneliei, care sta
aplecată la un sertar al dulapului; astfel încovoiată, femeia slabă
schiță o curbă a mizeriei fizice, uscată subt rochia neagră care îi
desena coastele; umărul lovea cu ascuțișul mâna lui Nory, care își
făcu apăsarea mai ușoară; observă că “biata femeie” a slăbit grozav,
fără s-o raporteze la văduva lui boier Dinu, nici la conița rotunjoară,
cu cărnurile tari: “Nu iese din casă… Nu ia aer… E încăpățânată.”
Interesul se schimbă apoi iar în mustrare; îi spunea cu severi-
tate:
— Ce te-ai jigărit așa, cucoană?
Speriată de mâna lui Nory pusă pe umărul ei, Cornelia roșea
supărată de cuvântul: “jigărit”.
“Mai are oare vreo pretenție, vreo iluzie?” se întrebă Nory.
— N-am nimic, sunt bine”… Ia seama să ieși încet pe ușă… sora
dumitale vrea să se odihnească… N-a mâncat… Numai o ceașcă cu
bulion!
 Nory liberă brusc umărul Corneliei, ceea ce zdruncină echilibrul
femeiei aplecate. Așadar, îndrăznea să-i atribuie indispoziția Diei.
Tot… ea… afurisită… șireată!
— Nu mă mir că o doare capul. Ieri supa mirosea a fum și
spaghetele erau trecute de fiert… Nu se poate mânca în casa asta…
Cum să nu ne doară capul.
Nory știa că o mai mare ofensă nu poate aduce femeiei trud-
nice. Plecă trântind ușa din obicei, apoi rămase pe loc speriată de
zgomotul ușii, care putuse turbura liniștea Diei.
Un murmur distinct înapoia ușii:
— Ce!… E casa ta?… Dacă nu-ți place, poți pleca!… Să vedem
dacă-ți dă mâna! se răzbuna Cornelia.
“Bombănește ca slugile!” se mulțumi Nory, plecând pe vârfuri
de pantofi, nedecisă dacă, da sau ba, se va duce să cerceteze pe
Dia.
În camera ei, Dia, sta culcată cu o compresă pe frunte și un
bulin pe mesuță, alături de un pahar cu apă; metodică, se socotise
dacă va lua sau nu bulinul, căci nu vroia să se deprindă cu medica-
mente; știa că o doare capul numai din enervare; Cornelia cumpă-
rase un ziar de la un vânzător și i-l adusese, ca să o distreze; ea de
mult nu mai deschidea un ziar și vroise să-i dea deoparte, întâlnise
însă pe pagina întâi fotografia mare a lui Deleanu, cu prilejul, pe-
semne, a vreunei aniversări politice, vreunei comemorări. Era foto-
grafia în care el pretindea pe atunci că a ținut greșit mâna dreaptă și
îi reproșa ei că nu i-a atras atenția. Își amintea că la o oră dinadins
fixată de domnul ministru, pentru a nu întâlni inoportuni, amândoi
își dase întâlnire la fotograf, într-o miercuri.
Fotografia era acum cu atât mai neplăcută de revăzut, cu cât
mai asemănătoare: “Așa ținea el mâna dreaptă, stângaci, țeapăn”.
Pe fotografie se citea bine caracterul voluntar, închipuit, al omului…
De atunci înlăturase toate fotografiile…
Ziarul dezgropa acum chipul tânărului ministru, chipul Iui cel
de om norocos și vanitos…
Pe când Deleanu trăia, Dia crezuse cu pasiune în valoarea și în
farmecul lui. Acum credea cu patimă contrariul. Supunea unui exa-
men nemilos și pe om, și gesturile, faptele, găsea defectul, privea cu
dispreț fantoșa… și o durea capul… Dia nu avea nici o altă putință de
a distruge ce fusese decât cu un bulin de aspirină.
Nici măcar o confidență cuiva, deoarece buna ei Madó
murise… Lăsa să dureze legenda unui amor perfect, suporta
romanța închipuită de sora ei Nory — versiune, dealtfel, reprodusă
odinioară în sute de exemplare, de sute de oameni care, ca și Nory,
crezuse într-un amor “celebru”.
Nu accepta s-o doară capul, să aibă mortul încă putere asupra
trupului ei, pe care-i vrea imun. Înghiți bulinul calmant, trecu în
salonaș, se așeză în dreptul geamului, luă în mână broderia migă-
loasă a unui couvre-livre, destinat cândva vânzării de caritate a unei
societăți de ajutorare fondată de ea. Își aminti cum doamna
Lerescu, o boieroaică bătrână, prietenă pe timpuri cu mama ei, îi
dase ideea să asocieze societății lor un politician cu vază, care să le
dea sprijin, și anume unul “charmant”. Lăsă lucrul de broderie.
Așa cunoscuse Dia întâi și întâi pe Jean Deleanu. “Cam nepot al
meu” — i-l prezintase însăși Lereasca, care era mușcătoare și în-
țelesese să spună că Deleanu era “cam” nepot de boieri.
Dia, din primul moment, îl apreciase: deștept, amabil, ambi-
țios, atrăgător, cu succes la femei… Una din acele femei fusese ea!…
Acum, bărbatul care le înșelase pe toate, și pe ea, se ascunsese
comod în moarte… E lesne, când n-ai lealitate, să înșeli pe unul
leal… Să duci de nas pe cineva care crede în tine nu e o mare
ispravă!… Nu fusese decât un om asupra căruia ea se înșelase și
care la timp se dosise după paravanul unei morți senzaționale, care
deruta pe oricine ar fi avut cu el socoteli… O moarte care îi pusese o
altă mască, tocmai când poate i-ar fi fost smulsă cea a ipocriziei…
Fotografia din ziar comemora a treia aniversare a morții. Îl
putea deci și ea îngropa a treia oară… N-o va durea capul pentru o
petică de hârtie, dar nici nu-și va tăgădui tulburarea… Nu va mai
privi fotografia, ci în chiar amintirea ei va înfrunta fața ipocrită cu o
privire mai moartă decât era acum a lui… O durea totuși capul, și nu
putea cu nimic împiedica s-o doară…
 În fața ușii sorei ei, după ezitări, Noră se decise, bătu ușor și
intră cu aer firesc:
— Cum merge migrena?… E din stomac… N-ai dejunat. Când îl
lași flămând, stomacul, de nevoie, se cumințește.
Dia se sculă și-și aruncase ochii pe geam:
— Uită-te, Nory, la căruța cu lemne… Cum au gătit-o cu crengi
deasupra!… Trebuie să-i spunem Corneliei să pună să curețe
pomișorii…
Nory simți o stânjenire: Da! Firește, Cornelia-era cea care se
ocupa cu lucrurile domestice!… De ce să fie stâjenită?
În curtea îngustă din fața ferestrei, doi salcâmi japonezi, ane-
mici, arătau un trunchi fragil și o coroană pe care foarfecă o tăiase
prea scurt. Gestul Diei se opri parcă respectuos asupra coroanei
mutilate a pomișorilor exotici, apoi lunecă spre liliacul care măr-
ginea grilajul cu nuielile lui dese, frăgezite de zile primăvăratece
premergătoare.
— Tata!… Își abrevie Dia amintirea spontană a lui Dinu Bal-
dovin, amator de arbuști.
Nory turti de geam nasul ei turtit și gândul îi merse acum clar
la boschetele de liliac de la conacu mare, la tufa din cimitirul de la
Gârla-de-Sus, unde odihnea Trânul, la alaiul de îngropăciune al
Trânei, cu flăcăi gătiți ca de nuntă, cu panglici și buchete la pălării,
unul cu un fluier, unul cu un cimpoi, cercând un cântec trist… Cum
nu știau nici unui, ieșea un amestec de brâuleț cu doină. “La Trâna
are să urce la vară grâul până lângă groapă… grâu de deal!” visa
Nory,
— Cornelia a slăbit! zise Dia.
— I-am spus-o și eu chiar acum… E încăpățânată!
— I-am cumpărat un tonic și stau lângă ea până-l bea!
Nory trecu prin cald și rece. Auzi! Dia lua osteneala a da ea
însăși Corneliei un medicament… care își îngăduia mofturi — cu o
gelozie și totodată un interes crescut pentru sănătatea Corneliei.
— Uită-te, Nory, cum au boit tractorul?!
Dia dete în lături perdeaua fină, și Nory, cu nasul strivit de
geam, admiră roatele proaspăt vopsite cu un roșu cărămiziu.
— Mi-a trecut durerea de cap! constată ca pentru sine Dia. Se
bucură că n-o mai doare acum capul din pricina unei fotografii de
pe pagina primă a unui ziar de amiazi, pe care ziar ministrul Deleanu
l-ar fi suprimat poate telefonic.
“își face curaj… Ce voință… Își face curaj… De aceea pesemne
n-a mâncat!… După trei ani încă?… Un mare amor?” De cum
intrase, Nory, cu ochiul ei polițist, zărise ziarul și bănuise.
— Lucrezi ceva nou? — privi spre broderia care sta peste ziarul
pe care ar fi vrut să-i distrugă, deoarece dase Diei migrenă.
Dia îi urmări privirea: “Indiscretă!” gândi.
 — Te las! hotărî Nory și ieși pe vârful picioarelor ca din camera
unui bolnav.
Dia o observa cu ironie, dar și cu indulgență: “Fata asta cu un
creier așa de bun e amatoare de romane-foiletoane!” Din mototoli
ziarul și îl azvârli la coș… Va chema pe Cornelia s-o ajute la depănat
lina…
În drum spre oraș, Nory se felicită că n-a adus pe Aneta la
dejun. Numai ea lipsea azi, când sora ei avea migrenă! Avusese
inspirație fata din Vaslui când refuzase… Ce idee absurdă s-o invite!
… Fata din Vaslui era curioasă, n-avea creștere… O va pune la locul
ei! Lor nu le trebuiau ochi curioși. Bine că n-a adus-o tocmai azi!…
 Deschizând ușa camerei imediat după ieșirea Anetei din salon,
Nory lovi fata lipită probabil de ușă și care, surprinsă, grăbea spre
ieșire.
Supărată de câteva cuvinte schimbate cu Dia, Nory o ajunse și
o scutură de umeri:
— Tot aici îmi ești?… Nu nimerești pe unde să ieși?… Vrei să-ți
arăt eu?…
Aneta înțelese nenorocirea ce i se întâmpla, mai ales că Nory o
ținea mereu de spate, împingând-o spre ieșire și deschizând larg ușa
ce da afară. Fata călcă rău pe două trepte ale peronului intrării și îi
păru că a fost gonită din rai. În clipa turbure, i se arătau poze din
Testamentul Vechi ce ornau antreiașul din Vaslui, unde de obicei se
rezolvau conflictele familiale; li se suprapusese apoi lesne
resemnarea în formula vulgară: “ce-am avut și ce-am pierdut!”
Acasă, la Vaslui, era adesea găsită după ușa unde cei mari
“vorbeau de-al e lor”. Mamă-sa îi făcea atunci vânt până la bucătă-
rie și o închidea acolo cu cheia: “Soi prost!” — sunete acum înviate
pe plăcile auzului, retrimise de conștiință.
 Pentru a uita nenorocirea prezentă, gândul i se proptea iar pe
amintiri similare, amnistiate de timp. Acasă, când eră și Tică cu
părinții la sfat, curiozitatea ei era încă mai mare, nu cuteza însă a
sta de pândă, fiindcă fratele ei avea un miros de copoi și apucături
de polițist. Tică apăsa nesimțit pe clanță, apoi se rezema de ușa
care, neașteptat, se izbea peste ea făcând-o să țipe, pe când el
râdea cu haz și îi da o palmă. Dovada însă astfel făcută subt forma
flagrantului delict, după râs urma pedeapsa, pe care tatăl ei i-o
aplica subt forma rușinoasă a bătăiei.
Bătaia trecea, rămânea cuvântul “soi prost”, născocit de Tică și
repetat pentru orice nimicuri și adesea pe nedrept.
În Aneta urca acum un necaz întârziat asupra fratelui ei, care
înlătură reacția ei împotriva domnișoarei. Un joc șiret se făcea în
fata simplă, dar egoistă, joc care îi înturna supărarea de la cei ce-i
puteau fi de folos sau de primejdie, căci tot mai spera că n-a fost
gonită pentru totdeauna. Domnișoara îi era doar ca tată și mamă…
Domnișoara o putea mustra, dumneaei avea dreptul.
Sta acum la poartă, nedecisă încotro să apuce: să meargă ia
fratele ei? Interesul vorbea deasupra ambiției. Ar fi mers la Tică, dar
n-avea nimic de sperat de la el… și cum să-i spună că încă de zece
zile au gonit-o din cămin, că ea a prelungit până acum milogindu-se,
că intendenta în fiecare zi o întreabă, o zorește să plece, locul fund
dat alteia… mai ales cum să-i spună lui Coti că e dată afară pe
motivul că întârzie în oraș, că umblă hoinară?… “Soi prost!” auzea în
gând, cu pică, dar și cu teama vinovatului. Dealtfel, la ora ceea Tică
era la tribunal. Dacă ar fi locuit singur, ar fi îndrăznit să-i caute
acasă; i-ar fi spus ceva, orice, o minciună; ar fi plâns tare, în hohote;
știa încă de acasă, de la externat, să-și provoace un plâns zgomotos,
căruia pe moment ceilalți îi cedau.
Îi veni să râdă la gândul surprizei neplăcute ce ar fi pricinuit
fratelui ei. Ar fi fost totuși nevoit să facă ceva pentru ea, ca și atunci
la sosirea în Gara-de-Nord.
.Ea venise la doamna Dia cu gândul s-o găsească singură, să
lăcrămeze puțin, să-i spună că e persecutată, că i se ia pe nedrept
locul la cămin do o alta, că e pe drumuri și o roagă să-i dea un sfat.
În prezența lui Nory, astfel de povești nu fusese cu putință; Aneta
admira adesea pe domnișoara pentru șiretenia ce-i atribuia, și pe
doamna Dia o disprețuia oarecum pentru buna-credință pe care i-o
presupunea. Totuși de la doamna Baldovin sperase cu naivitate răs-
punsul: “Ai putea sta la noi câtva timp!”
Nenorocul făcuse ca Nory să fie acasă la o oră când de obicei
lipsea Din atâtea case mari, deși le știa vândute, îi puteau doar oferi
și ei un locșor. Erau destule camere, chiar acolo pe Izvor. Poate că,
deși era mai rea, nici domnișoara nu s-ar fi împotrivit; niciodată nu
refuza pe sora dumneaei; iar pe cea bătrână de la bucătărie, pe
Cornelia, Aneta o lingușise uneori; îi spusese pe șoptite: “Sărut
mâna”.
Toate planurile așa de bine clădite și așa de necesare fusese
spulberate. O dase afară și n-avea încotro să apuce! La cămin, în
odăița cu igrasie, nu mai vrea! Mai ales nu i se îngăduia…
Luase totuși drumul spre cămin, fie că o vor mai tolera, fie că și
de acolo o vor zvârli afară de umeri!… Un venin i se urca în gură la
gândul gestului lui Nory. Auzi! S-o dea afară în brânci.
Ajunse în Piața Brătianu, pe care n-o trecea niciodată fără emo-
ție; acolo se speriase pentru prima oară de oraș, simțise teamă, da”:
și prezența “pulsului capitalei” — expresie obicinuită a căministelor
Amețise atunci de zgomot, cât și de o fericire pricinuită de mișcare,
de lux; amețea acum de foame.
Se dusese la doamna Dia la ora trei, când o credea singură; nu
dejunase și-și închipuise nu numai că i se va oferi o cameră, un
culcuș, sperase că, deși târziu, gazda va avea ideea să-i dea ceva să
mănânce. Se va mira naiv: “E ora mesei?… Mă iertați… Nici eu n-am
mâncat… treceam pe aici!” — așa își închipuise că se va petrece.
Nory însă, care era acasă, și anume la doamna Dia, o întrebase
ce caută și, după zece minute, îi făcuse semn să plece. Pe urmă!…
De ce ascultase la ușă, ce crezuse că va auzi nu-și da seama! Se
ocrotea însă, se socotea nevinovată, persecutată.
 Miezul pieții zgomotoase îi păru un iad: va fi ucisă și cu atât
mai bine! Ucisă de urlet, de goana motoarelor, ucisă de stridența
fluierăturilor… Va muri de o moarte nobilă, superioară, ce o va
deosebi de cei ce trăiau și mureau mărunt, josnic, în fundul provin-
ciei . La început, atunci la sosire, crezuse că va muri de frică și de
bucurie deodată, îi stase inima pe loc. Disprețuia acum frica ei de
atunci, se socotea naivă, se admira în progresul făcut; micșora va-
loarea acelui tumult, cât și importanța primejdiei; azi moartea ei o
închipuia voită.
Deocamdată încurca circulație traversa în contratimp, lovea
pietonii, se trezea iarăși prinsă între botul monstru al unui autobuz
și sticlirea metalică a unui motor de limuzină… I se împăienjeneau
ochii, de foame, amețea încă mai mult. Acuza oamenii și orașul că
n-o mai vroiau, și, dacă orașul n-o mai vroia, nici ea nu mai vrea să
trăiască… unde să se ducă?
De multe zile, pentru a evita pe intendentă, care-i amintea me-
reu că trebuie să plece din cămin, mânca târziu după celelalte, ce se
mai găsea, ce-i da cămărășița.
Aneta se oțeri, văzu un ornic arătând ora patru; nu mai putea
găsi la sufragerie nici resturi; mai bine se va plimba pe uliți.
Trecu piața înapoi, lungi trotuarul pe lângă Universitate, cu
umerii strânși, ca pe lângă un reproș, la gândul mâinilor ce ar fi pu-
tut-o și de acolo trimite pe scări în jos, gonită de pe coridoarele de
caro niciodată nu trecuse mai departe în sălile de cursuri… Se
întoarse, traversă pe partea opusă. Va merge tot la cămin, să doar-
mă toată ziua, cum făcea și alteori, când n-avea program. Cumpără
la un colț covrigi și brânzoaice. Îi era foame, dar îi era și somn, totul
se va rezolva prin somn. Deschise mașinal ușa din față — de un timp
intra pe ușa de serviciu — se lovi de o cucoană gătită, auzi: “Ce mai
cauți aici?” — fugi pe un coridor, jurând în gând aceleia și ei însăși:
“E pentru ultima oară!”
Fusese intendenta care, probabil, n-avea timp de pierdut cu
întrebări, căci era ora scurtă de libertate și amor cu un casier de la
berăria-birt “Picadilly”. “Pascu Aneta se va culca deci și va dormi,
apoi va pleca din cămin definitiv”, își jură Aneta solemn.
Se culcă, dormi rău, cu tresăriri și cu îngăimări de ocară pe
buze pentru domnișoara: “Afurisită… rea… geloasă”. Când se deș-
teptă, era întuneric în odaie, deși abia șapte. Încă aiurită de somn,
își dase seama că trebuie să plece iute undeva, și plecase.
Neclarificată, umbla acum repede, drept, fără ezitări, subt o
presiune. Ajunsă pe Calea Victoriei, recunoscu parcă un loc prielnic,
se simți înglobată în șirul lung de oameni, în penumbra zilei scăzute,
consolată, potolită ca după o baie caldă, întărită în ceva de felul:
“Viața e o luptă!”
Își aminti ce are de făcut și, de la un loc, părăsi coloana,
schimbă trotuarul drept cu cel stâng, mai sărăcăcios, coti pe Știrbei,
umblând rigid ca somnambulii pe marginea strașinii. Un fir sigur al
memoriei o îndruma spre casa unde, cu un an înainte, o adusese
Tică. “Ii datorez chiar o vizită!” gândea, cu o grimasă mondenă.
Cucoana de pe Știrbei nu era prea distinsă, adică avea
maniere, dar nu făcea parte din lumea bună, totuși ea se va purta
cum se poartă lumea bună și îi va face acum o vizită.
“N-am fost de mult!” se strâmba iar, cu teama totodată nu
cumva să n-o găsească acasă pe gazdă, și, dacă o găsește, cum oare
să aducă vorba…
…Să-i spună chiar acum, îndată… sau să lase pentru mai
târziu… sau să nu vorbească azi defel… și atunci ce să devie?…
Căuta numele de familie al cucoanei de pe Știrbei și nu-i găsea;
îl pomenise totuși de atâtea ori la cămin ca pe al unei cunoștințe a
ei mai vechi: “prietena familiei mele”… “la care trag părinții mei
când vin”… “Îi sunt datoare de mult o vizită, dar cunoștințele mele
cele noi… “ spusese de atâtea ori povești.
“Îi sunt datoare o vizită”, își repeta acum cu mâini reci, cotind
pe Știrbei. Va ajunge repede, prea repede, căci casa nu era departe,
aci, pe stânga, colț; veche, cu un singur etaj, intrarea aproape la
drum, fără nici o cuite mare de trecut; nici măcar o poartă închisă
de întârziat la ea…
 Locuise acolo două săptămâni, până când Tică îi găsise loc Ia
cămin… datora deci o vizită. Cucoana — madam Mari adică — fu-
sese atunci foarte politicoasă cu ea… O chema madam Mari!…
În mers, Aneta simți că s-a apropiat, cum simte un cățeiuș
pripășit locul unde a fost hrănit, spălat de pureci si de unde a fugit,
ingrat. Mari loaniu!? Mari o liniștea, cucoana o rugase chiar să-i
spună pe nume, cum îi spunea și Tică. Ioaniu însă o înstrăina,
așternea distanța de aproape un an cât n-o mai cercetase… Trăia
murise… se mutase… era acasă oare?… Va întreba de madam Mari
loaniu… pe cine?… Mari iar o liniștea, loaniu o nedumerea iar. Urcă
Lesne la mansardă scara îngustă, în spirală, cu trepte anevoioase și
preș vechi; urca, cu simțirea plăcută a mergerii în sus… Nici un
obstacol… Se izbi totuși brusc de o piedică, pe o ușă era lipim o
hârtie albă pe care sta scris: “Madam Mari loaniu… A căuta la
subsol.” Ceva se împletici în ea. Înapoi, pe sălița întunecoasă,
primele trepte le coborî d-a-ndaratele și i se făcu greață; apucă apoi
rampa așa cum se cuvine și păși încet, drept, țeapăn.
Madam Mari se mutase deci de la mansardă la subsol… era mai
bine?… era mai prost?… Își aminti că știuse totuși de undeva de
mutarea ei… De la fratele ei, care o mustrase că nu se duce să vadă
o persoană care “se purtase așa de bine cu ea” — declama domnul
Coti Pascu. Parcă cucoana se purtase bine pentru ea! Se purtc.se
bine pentru dumnealui. Aneta trata cu răceală pe un frate care își
părăsea sora, totodată se arăta informată asupra prieteniei lui Coti
cu gazda. Așadar, făcuse progrese de cunoaștere a vieții, dacă nu de
carte!
Ajunsă în dreptul ușii de intrare, voința i se clătină un moment,
văzu o altă serpentină mai îngustă, mai întunecoasă, care ducea
undeva într-un gol. Rampa strălucea, scândurile vechi ale scării
asemenea, era deci drumul sigur spre madam Mari. Aneta se hotărî,
puse picior după picior, încet, o treaptă după alta, cu teama acum
de a da ochi cu gazda, cu teamă de întrebările ei, cu teama de ce i-
ar putea spune pentru a putea dormi la ea, deoarece aiurea nu mai
vrea, mai ales nu se mai putea.
Își reținea mersul, fabrica în grabă minciunile, plămădea vocea
plângăreață, care va uleia cuvintele neadevărate și da alintare tonu-
lui cerșetor. Astfel îngăimate, vorbele nu vor avea preciziune… Să
fie și să nu fie… Să afirme fără să afirme… Să ceară fără să ceară. Să
poată, la nevoie, trage cuvintele înapoi pe lunecușul salivei înspre
gâtlej… Coborând tot mai încet, își pregătea tot mai mult minciuna,
totodată și tăgada.
Subsolul, proaspăt văpsit în alb, cu ghirlande albastre, străluci
a, vestind apropierea lui madam Mari… Anetei îi veni pe nas mirosul
leșinos de var, amestecat cu cel de Caroafe, din ziua spoitului acasă
la Vaslui: mamă-sa văruia legată la cap cu un voal vechi bleu,
ajutată de femeia cu ziua, aceea legată la cap cu o cârpă înflorată.
Glastrele cu Caroafe învoalte erau atunci plimbate de colo până
colo, risipind parfumul ca pe o alarmă, apoi reluându-și locui la o
lumină anume, pe un geam anume, și cu mirosul parcă încropit.
O ușă cu perdeluțe scrobite opri pe Aneta. Un deget subțire da
ușor la o parte perdeluța din stânga; erai gestul lui madam Mari,
pentru a vedea cine vine.
“Oare o stânjenește sau îi convine faptul că s-a mutat de tas
jos?” sălta gândul Anetei prins în ușa întredeschisă.
— Dumneata… tu, poftim! — surâzătoare, madam Mari
deschise.
Cum îi va spune: madam Mari sau Mari? Pe nume! — așa n
pretinsese atunci, fiindcă zicea că sunt prietene. Știa Aneta cum și
de ce erau prietene… Din pricina lui musiu Tică li va spune deci
Mari… mai prietenos, mai ales când aveai ceva de cerut. Poate tot
mai bine “madam Mari”, era mai respectuos când a veni ceva de
cerut! Anetei, la drept, nu-i plăcea să zică pe nume unei cucoane
mai în vârstă, și mai ales prietenă cu fratele ei!…
Moșica Mari cunoscuse pe tânărul Coti, abia debarcat din Vas-
lui; era o amintire care-i muia glasul și ochii și o dispunea bine către
Aneta, care găsea că locuința aci la subsol seamănă cu a unei
cărturăresc. Era o slăbiciune a mamei ei să meargă la cărturăresc,
Luând cu ea fata “ca să nu fie singură”, doar nu-și da în cărți decât
pentru casă și bărbat —n-avea, ca altele, de ce se feri.
 Aneta însoțise o dată, de curând, și pe una din căministe, stând
deoparte subt pretextul că se teme, în realitate fiindcă n-avea bani
— iar și iar lipsa de bani; și, dealtfel, nici n-avea ce întreba:
cărturăreasa ar fi spus te pomenești cine știe ce “de rău” despre ea
și i-ar fi fost rușine în fața celeilalte. “De rău” însemna pentru Aneta
lucruri umilitoare despre sărăcie, despre supărarea nedreaptă a pă-
rinților, despre ingratitudinea fratelui ei.
Timpul cât stase prima oară la madam Mari, privise adesea
rum înșira cărțile cu grație, ca tot ce făcea; de cum însă venea o
străină, pentru cărți, Aneta era rugată să plece; își lua bereta și se
plimba pe trotuar în fața casei până când clienta ieșea; pe atunci
era încă stângace și nu cuteza a umbla mai departe. De la Mari
învățase numai o pasiență, cu care îmbuna uneori pe căministele
cele îngâmfate.
Acum iată că se afla iar în camera plină de “suveniruri” a Iui
madam Mari, care o primise destul de bine.
— Bravo… Ți-ai mai adus aminte de mine. În schimb, domnul…
Tică… Coti al nostru își uită prietenii!… Un ingrat!…
Aneta ar fi subscris la “ingrat”, dar o necăjea dispoziția rea a lui
Mari, față de fratele ei, tocmai când ea venea să ceară găzduire Cel
puțin indirect să poată avea pe urma lui Tică un folos, iată că și
indirect o persecuta.
 Cum? Madam Mari nu văzuse de mult pe Coti?… E drept că nici
ea nu-i văzuse… era ocupat mult… fusese și cam bolnav!
— Bolnav? Ce are?
Aneta se temu să afirme ceva: Lucru trecător… mai ales era
ocupat. Avea să-i avanseze; dase examen… credea sigur că-l va
întâlni aci… fusese chiar vorba… cea mai bună prietenă a lui Tică era
doar dumneaei!… La tribunal, nici nu te puteai apropia de el;
judecătorul — în mintea Anetei, unic, simbolic, atotputernic —
judecătorul nu-i vrea decât pe el!…
Moșica Mari da din cap, încrezătoare, indulgentă. Aneta
vorbea acum cu un fel de superioritate, se alătura fratelui ei, pentru
a face o cauză comună; avea un ifos oarecare, o canalizare a
invențiilor spre scopul final, scop care trebuia ajuns.
În gând, Aneta recapitula în grabă bilanțul: dată afară de dom-
nișoara! Fratele ei locuind o cameră pe din două cu un coleg, și
aceea la al cincilea… ea la un cămin de unde trebuise să plece… aci,
la madam Mari, în subsol. Acasă însă la Vaslui nu se va întoarce!…
Și eu am fost serios bolnavă! se văită.
— Ce-ai avut?… Biata fată!…
Minciuna cerea viteză. Aneta o luă pe de lături: O căutase bine
cu doctori și cu doctorii o prietenă a ei, domnișoara Baldovin.
Aruncase numele ca pe unul care nu putea fi necunoscut nimănui și
[pentru] a irita aerul “prostesc” al gazdei: Coti nu se putuse ocupa.
EL avea multe invitații la prieteni ce nu puteau petrece fără el:
deputați, avocați, bancheri… Aneta înmulțea la infinit pe deputatul
unic din Vaslui, ce le era protector; în bancher transforma pe cole-
gul ce locuia la un loc cu fratele ei și de la care Coti spunea că s-a
împrumutat de câte ori îi da ei bani. De aceea chiar Aneta crezuse
că prietenul lui Tică s-a uitat chiondărâș la ea, singura dată când
dase peste ei doi. Altfel, Aneta știa că prietenul unui frate de regulă
place pe soră, o ia chiar de nevastă; dimpotrivă, Tică îi poruncise să
nu mai cuteze a veni la el, căci se supără și prietenul lui.
Mincinoasă ea însăși, lua totuși de bun ceea ce îi spunea Tică.
Nu știa că invențiile ei au reazăm, că, în adevăr, tânărul Coti avea
cunoscuți mulți, cu care petrecea la birturi, la șantanuri, prețuit de
toți pentru veselia, dar și cuviința lui, ce nu se depășea chiar la
chefuri.
Pe Aneta o trezi din fumuri glasul năsprit al lui Mari:
— Pentru mine, domnișorul Coti trebuie să găsească timp îna-
intea deputaților… Eu… — se întrerupse.
Iată că madam Mari se acrea. Iată că domnul frate al ei era obli-
gat gazdei în vreun fel!… Greșise deci calea; își potrivi acum iar
glasul plângător și își căută cuvintele:
— Ce frumos e aici jos! Aveți mai multe odăi?! — se uita cu
ochi căscați jur în jur.
 — Mie îmi plăcea mai bine sus. Aș fi vrut să știu si părerea lui
Coti. I-aș putea poate da în judecată…
— Pe care… pe cine?
Aneta era bucuroasă să îndrumeze conversația în vreo direcție
pe placul gazdei; cum însă Mari tăcea:
— Ce ați mai făcut de când nu v-am văzut? — introducere cu
care Aneta își începea invariabil conversațiile cu Nory.
— Nu da mereu înainte cu “v-am văzut” că mă supăr, hotărî
Mari, care nu putea suferi eticheta. Tu ce mai faci? Ești desigur
mulțumită la cămin?
O afirmare care făcu pe Aneta să îngălbenească. Iată-le deci
dată în miezul dureros al subiectului… mai bine așa. La urma urmei,
se alegea!
— Tocmai vreau să plec de acolo… caut casă. Poate știi
undeva?…
— Credeam că îți place la cămin?… Că e bine…
— Da… e bine!… aș rămâne… dar nu sunt învățată să fac
temenele uneia ca intendenta. N-am fost internă niciodată. Am stat
la părinți… Vocea Anetei slăbea, se muia, nasul i se umezea, căuta în
poșetă batista absentă.
— Desigur! Unde mai e ca acasă! Credeam că studentele n-au
stăpân pe cap ca la un pension. Dacă n-ai batistă, îți împrumut eu!
— Am uitat-o!
 Aneta cumpăni în grabă jena de a nu fi avut batistă și folosul de
a căpăta una… Încă una, căci cele trei batiste cu care sosise de acasă
le pierduse de mult și le înlocuia de unde se putea. Acum va lua
seama să n-o piardă și pe asta; era de olandă, bine spălată, bine
călcată, cu o găurice ici-colo ca o ciupitură, dar mare, bărbătească
parcă, ba chiar cu o inițială brodată.
Aneta își suflă nasul violent, puse batista în poșetă, apoi reluă
firul :
— Desigur, la cămin nu e ca la un pension, ești liberă, lotuși la
dispoziția intendentei, fiindcă oricum ai nevoie de ea. Directoarea
mă știe, mă place. Aș putea reclama, dar nu sunt învățată să pârăsc.
Aneta își debita necazurile, invențiile, laolaltă, fără teama ar a
fi bănuită. Numai domnișoara o prindea regulat: “Ajunge cu
minciunile, Pascu Aneta!” o repezea, când glumeț, când supărat .
“Și parcă dumneaei nu mințea niciodată!”
Doamnei Dia Aneta nu-i spunea niciodată neadevăruri; nu pu-
tea, deși era bună, îi” era teamă, o respecta, nu cuteza. Pe madam
Mari însă, pe care Coti o trăgea lesne pe sfoară, o credea naivă.
Moșica Mari era naivă, nu însă atât cât credea Aneta! Fata asta fă-
cuse poate vreo poznă la cămin și n-o mai primeau… ce să facă cu
ea… s-o ajute, sau să nu se amestece… ce ar fi plăcut mai bine
domnului Coti cel ingrat… de ce nu venea el să-i ceară pentru sora
lui… ce deunăzi când i-o adusese plocon.
 — Cameră de închiriat ca pentru mata nu știu nici una…
— Numai până găsim! Sus aveați parcă și o cameră de musa-
firi? cuteză Aneta la primejdie și se uită în jur; afară de acea a intră
ni, mai vedea o ușă la stingă.
— Am o cămăruță mobilată, alături, dar comunică cu a mea…
— I-ar place așa mult lui Tică să mă știe aici… cu chirie, firește…
— E greu! O asprime în glasul dulce al lui Mari la amintirea
prietenului ingrat și, totodată, îndoială dacă trebuie să refuze pe
sora lui Tică. Fata se purtase bine atunci. O chirie cât de mică nu i-ar
strica. Mergea greu acum moșitul, de când cu doctorițe, cu spitale,
clinici…
Aneta se simțea în primejdie. I se înfățișă orașul, strada, așa
cum erau la ora aprinsului de lumini. În loc însă de feeria luminilor,
de beția mulțimii în freamăt de seară, Aneta, printre trupurile
înghesuite și efluviile căldurei vii, animale, în ritmul invers al
scurgerei, zărea o umbră mică, cu mâini reci, cu trup rece, cu pas
poticnit, rezemându-se de ziduri. Ea, pe străzi, dacă cumva nu va
rămâne aici. O panică amestecată cu încăpățânare o făcu să soco-
tească drept imposibilă întoarcerea la cămin.
— Cred că nu mai găsesc masa. Poate nici nu mai am unde
dormi. Era vorba să dea locul meu… fiindcă eu la supărare am spus
că plec în familie… la prieteni. Eram sigură că dumneata…
 Moșica Mari se crezu pusă în fața un fapt împlinit, care nu mai
sufere i alte socoteli.
— Atunci!… Până găsești. Cu toate că am și eu nevoie de două
odăi. Numai până găsești alta mai bună… Chirie mică! adăogă ea, ca
să nu se creadă că e degeaba ca atunci la început. Atunci… fusese
alt caz.
— Nu e frumoasă camera asta?… E cea mai drăguță! se auzi pe
sine Aneta exclamând, pe când Mari deschidea ușa de alături.
— Până găsești… cu plăcere. O plăcere pe care glasul o dez-
mințea. E ieftină! repetă moșica, ca să nu se facă vreo confuzie…
Domnul Tică nu dase pe la ea de luni. O tocase destul și ăsta. Se
gândea la Lică, dar Lică era altceva, era dragostea dintâi, cea mare,
era un prieten vechi. Dacă ani nu se vedeau, atunci însă când venea,
crede ii că lipsește numai din ajun. Era ca la el acasă… Tică fusese și
el un chiriaș tânăr. El tânăr și chiriaș, ea gazdă și văduvă!…
Așadar, promisese fetei că-i dă camera. Va avea oare cu plăti?
Frate-su era și el lăudăros și rău de plată. Băiat deștept și cu “șic”,
dar schimbător. Fata era pipernicită, uricioasă. N-o ți cumva vreun
soi prost?…
Simțind că picioarele n-o mai țin, Aneta se așezase la loc pe
scaun: Și mâncarea era proastă la cămin. Gătea numai cu untură.
Adică e bun și cu untură, dacă e bine gătit — lupta Aneta cu ar-
gumentele contrarii.
 — Eu mănânc ca o pasăre, și numai cu unt proaspăt! aderă
Mari. Se gândea acum ia mișeii care țineau cu chirie prăvălia ei de
pe Tunari și nu-i plăteau… se uită iar la fată și pierdu nădejdea de a
lua vreun ban de la ea. Cel puțin așa va veni Coti sau sc va duce ea
să-i caute, subt pretextul Anetei, și-i va vorbi de chiriașii neplatnici.
La ce-i folosea că soțul ei îi lăsase testament… Ceti era la tribunal,
putea dacă vrea să scoată de la chiriași banii și s-o scutească de
impozitul mare pe care-i plătea ca pe timpul lui Take, deși pe atunci
aveau și cârciumă. Uita că despre impozit și chirii vorbise de zece ori
lui Coti zadarnic. Se uită spre fata care moțăia pe scaun; va avea cel
puțin cu cine să vorbească, să se plângă.
Mari avea o fire blândă, lesne de ademenit. Și ei îi murise fe-
tița… demult… Dacă ar fi trăit, ar fi fost mare, domnișoară. Dacă ar fi
trăit, nici nu s-ar fi măritat cu Take. Nu mai făcuse de mult pomană
pentru fetiță. Mari nu era bisericoasă, era însă darnică. Ar fi avut…
câți ani… fetița?… Cochetăria o reținea de la o socoteală exactă, își
amintea pe fetița ei tot de opt anișori, cu bucle și fundă albastră…
totdeauna albastră… și o nedumerea cifra găsită. O nedumerea cifra
mai ales când o alătura ei însăși, rămasă tot copilăroasă, măruntă,
grațioasă, tânără, și părând încă mai tânără.
Se uita la Aneta; putea face o pomană cu fata ce moțăia pe
scaun de oboseală și poate nemâncată. Privind încă pe Aneta, iar se
descuraja: urâtă, lătăreață. Cum ar fi fost la anii ăștia fata ci?… “O
stea… o floare!” — oftă.
— Nu gustăm ceva înainte să te culci?
Aneta tresări de bucurie, avea stomacul ghem, gol din ajun.
— Nici nu mi-e somn deloc… iau masa cu plăcere!
— Nu cine știe ce. Eu seara gust ceva ușor, mă feresc să nu-mi
strict silueta… mică cum sunt. Și dumneata ești măruntă, dar la
învățătură trebuiesc puteri.
Fata ei ar fi fost naltă și subțire, se vedea de atunci, de mică.
“O fi a mea! Prea e haină!” glumea pe atunci Lică, care știa bine că o
cunoscuse pe Mari cu o fetiță de vreo trei anișori:
“Păcat că nu e a mea, dar pot s-o iau mai târziu de nevastă…
Vrei, păpușo?” “Da, nene Ică!” răspundea fetița, și, așa cum le spu-
nea Lică prostiile astea, nu era ceva urât, era o glumă, o jucărie.
Departe acum toate! Zece ani, Mari trăise cu Take cinstit, ca
bărbat și nevastă. El spunea că, dacă i-ar fi trăit fata, ar fi înfiat-o și
înzestrat-o. Apoi îi mersese și lui Take rău ca la toată lumea, și când
murise îi lăsase numai casa asta din Știrbei, plină și ea de datorii.
Casa fusese vândută cu dreptul pentru ea s-a locuiască două
camere în mansardă sau în subsol. Plătise avocați, scăpase casa din
Tunari, dar n-avea nici de acolo mai nici un profit. Trăia cu pen-
sioara de moașă comunală.
 Venirea fetei turburase gânduri rele așezate pe drojdie. Nemul-
țumită, Mari scoase din dulap un șervet și îl întinse pe masa din
mijloc, așeză apoi două farfurii și un tacâm; aduse, în sfârșit, ceva
mezeluri, brânză și o felie de tort.
Aneta simțea că mâinile i se întind nerăbdătoare… le reținea?
Privea totodată cu dispreț gustarea improvizată, meschină; brusc,
amintirea mesei tocmite, îmbelșugate, din casa Baldovin făcu să o
podidească plânsul. Își uscă ochii, nasul, obrajii cu batista de olandă
a Iui Take loaniu, crâșmarul defunct.
— Nu te stoarce așa, drăguță, o consolă madam Mari cu glasul
ei mărunt, care îndulcea orice expresie. Ce urâțică era fata asta.
Coti, în schimb… era prea frumos! Mari oftă din simț estetic, din
ceva…
Văzând că fata învârtește în mână furculița, îi servi pe farfurie
la un loc cârnatul rece, restul de pasăre, brânza albă, aproape tot.
Ea luă în mână, cu delicateță, o felioară transparentă de salam, pe
care o ciuguli cu dinții încet, delicat, pe când Aneta înghițea lacom.

La cămin, în prima sc ară, nu se observase lipsa Anei ei decât,

firește, de către fete. Seara, socotiseră că se va întoarce întârziat,
dimineața însă, în fața patului gol, se uitase una la alta Se gândeau
mai degrabă la un accident decât la orice alt și se certau între ele
dacă trebuie să anunțe pe intendentă; căzuse de acord să aștepte
încă și, dacă nici în seara aceea nu se întoarce… Ele vor fi acoperite.
Vor spune că au crezut că Aneta s-a sculat înaintea lor și a ieșit în
oraș; una singură persevera punând chestia responsabilității:
Yolanda Bunescu.
A doua seară, Aneta fusese pricină de veghe; cele trei fete din
cameră așteptase până la 12, apoi, deși în pijama, bătuse la ușa in-
tendentei spunând că n-au văzut pe Pascu din ajun și că nici acum
nu se întorsese:
— Cu atât mai bine! fusese răspunsul, și fetele indignate se
uitase una la alta.
—Cum crezi… E pe răspunderea dumitale! se indignase
Yolarida și plecaseră discutând cu animație cinismul intendentei și
problema persecuției.
Cuvântul “răspundere” rămăsese intendentei în urechi; dase
un telefon directoarei, care lipsea de acasă, apoi avocatului cămi-
nului, totodată membru în comitet, care și el lipsea la teatru, așa că
abia după 48 de ore se luase măsura inițială de a aviza pe
domnișoara Baldovin, găsindu-i-se adresa cu oarecare anevoință.
Fetele avusese ideea și tot ele știuse “ceva cu Izvor”. Totodată va fi
avertizat și fratele Anetei a cărui adresă domiciliară era necunos-
cută, dar putea fi lesne găsit la tribunal.
Coti, care tocmai intra în ședință cu judecătorii, răspunsese pe
un colț de carte de vizită: “Voi aviza!” De la domnișoara Baldovin
venise tot în scris răspunsul: “Nu se află în nici un caz la noi și nu
avem nici o cunoștință!” — răspuns foarte uscat, credea Yolanda
comentând că, una din două, sau Aneta se lăuda cu domnișoara
Baldovin fără motiv real de prietenie, sau domnișoara Baldovin
arăta către protejata ei indiferență culpabilă.
De aci un ciripit ascuțit de voci întretăiate, susținând care pe
Yolanda și părerea ci, care dreptul domnișoarei Baldovin de a se
scutura de orice amestec în treburile Anetei: care săracă… care
până la urmă… care așa și așa… era… și pe deasupra le putea
implica și pe ele într-un bucluc, ceea ce pusese fetele de acord. Apoi
totul se rezolvase în glume:… O răpire a Anetei, cu detalii nostime?
Înapoierea ei miloagă la Vaslui… lui… lui!… — O logodnă secretă! O
crimă sadică! Sau o sinucidere!… Fetele se repezise la ziar cercetând
înfrigurat rubrica: “Întâmplări din capitală!” Ipoteza sinuciderii
câștiga adepte; către ea înclina oarecât și fruntea “încărcată de
gânduri” — o tachinau fetele — a Yolandei Bunescu:
— Priviți pe Yolanda și spuneți dacă nu e născută pentru a
prezida o societate de protecție… a animalelor?…
Glume nesăbuite, firește, dar venite dintr-o învălmășeală ne-
vinovată de impresii: Da! Yolanda ar putea fi directoare a unui azil?
… a unei case de corecție… a unui patronaj de fecioare rătăcite… iar
Aneta Pascu… la vierge? folle!…
 Se succedau improvizările. Totul istovit într-o îngrijorare care,
de la Yolanda, se propaga.
— Avem examen azi! țipase una și întorsese acul spre treburi
mai grave, soluționând temporar “cazul Aneta Pascu”, cum îl
intitulase una dintre ele, care avea veleități pentru ziaristică și chiar
făcuse cercetări: “La ce rubrică?” “Des chiens perdus” — apoi
ziarista se corectase punând concluzia: “Biata fată!” — care unise
țoale părerile, curmând discuția asupra Anetei și întorcându-se spre
propriile griji.
…Pe Izvor, vestea cu privire la Aneta picase de-a dreptul în mâinile
lui Nory, care era în proastă dispoziție. În ajun făcuse iar o glumă
despre popa cel despopit în fața Diei, care replicase tăios:
— E musafirul meu!
Nory nu găsise nici atitudine, nici cuvânt, și ieșise din cameră ca
cineva care nu vrea să plângă în fața altcuiva. Ziua trecuse astfel, iar
a doua zi, la dejun, contactul cu Dia se reluase în felul obicinuit, cea
ce făcuse pe Nory să cadă într-un fel de vid, deoarece, pregătită
pentru remușcări și împăcări, sora ei părea a fi uitat totul, ceea ce
denota indiferență.
Nory se mirase iar de puterea de stăpânire a Diei față de
atâtea supărări avute, însumase totuși reacția Diei din ajun unui
presupus zbucium, și astfel își explicase și admisese ca Dia să fie
susceptibilă, nervoasă; căuta, găsea o scuză.
 Dejunul trecuse în perfectă liniște; Nory nu vorbise nimic de
fuga Anetei, aflată în ajun, printr-o scrisoare de la cămin, adusă de
un om de serviciu; în după-amiaza ceea avea multe ocupații și își
rezerva pe a doua zi subiectul interesant, amuzant, al isprăvii fetei
zăpăcite.
Pe partea lui, Coti citise pe ascuns biletul ce-i fusese trimis de
la cămin, fiindcă era tocmai în ședință și se mulțumise a mesteca
între dinți o serie de ocări destinate Anetei și unor sfinți ai veacului:
trăsneala, ambiția, încăpățânarea, demoralizarea… Țapii totodată
ispășitori și culpabili ai “timpurilor”.
Avea vreme să facă aprecieri, deoarece ședința se anunța
lungă: Așadar, de ieri, era supleant la Ilfov. “Mă-nțelegeți… la Ilfov!”
declama față de un interlocutor presupus… De ieri era magistrat
prin examen, prin merit și prin protecția lui Damian, deputat ma-
joritar cu vază și candidat la viceprezidenția Camerei. Amesteca
înălțarea celor două cariere — a lui și a lui Damian; totodată pro-
blemele personale se confundau cu desfășurarea procesului în curs.
Auzea ca de departe vocea președintelui punând acelora vreo între-
bare. El se întreba și își răspundea lui însuși: Tâmpita de Aneta îi
făcea iar figuri!… foarte bine… dar unde s-o caute, unde s-o gă-
sească… Are el timp pentru asta?… E de demnitatea lui? Demnitate,
răspicat, de aceea apăsase cam tare pumnul sportiv pe un dosar,
ceea ce făcuse pe președinte, unul mic, bolnăvicios, politicos, să
întoarcă, sfertul sfertului, capul spre el.
Coti întrerupsese șirul deșirat al gândurilor mestecate și
urmărise cu fals interes pe foaia unui referat al băncii coloana treia
a cifrelor aliniate, apoi cu ochi bombați în chip de atenție ascultase
cauza simplă ca bună ziua, pentru care totuși cel chemat în judecată
făgăduia cu nerușinare a fi vinovat.
Odată atent prin încordare fizică, reluase chestia mai puțin
clară a Anetei. Unde fugise nebuna și de ce? Nici un moment nu
bănuia o aventură sentimentală, își cunoștea marfa. Cu dispreț
dealtfel, aducea însă Anetei omagiul inocenței desăvârșite; nici
măcar cifra neprevăzutului și a surprizelor nu i-o acorda.
Avea și n-avea dreptate; pentru Aneta amorul, e drept, era
deocamdată orașul și pentru dragostea orașului se zbătea. Orașul
aducea însă după sine chestia banilor, pe care Tică o înlătura, căci îl
putea implica; îndepărtă apoi și pe cea a orașului, prea psihologică:
“Ia mai lăsați-mă cu psihologia !” zicea el de obicei cu prestanță și-
prestigiu, și nu era singurul de părere că “se exagerează” cu
psihologia. Protestând mereu împotrivă, era totuși un fel de a se
ocupa de o chestie pe care în alt fel n-o pricepea. “Psihologie!!!”
Unde poate fi zăpăcita? Își urma investigația turburată de ideea că
se află pentru prima oară în ședință, sus, pe estradă, în calitate de
asesor. Știa că; fiind proaspăt, nu i se va cere părerea și, de fapt,
când capul președintelui se întorsese de un unghi minim spre el în
chip de consultare, el se aplecase mult și șoptise: “Perfect de păre-
rea dumneavoastră, domnule președinte!”
Va lua altă dată parte mai activă, se va face chiar remarcat prin
curaj Și opinii personale, azi însă nu. Azi căuta unde poate fi bles-
temata mică, fără aplicație, totuși distrat de la propria satisfacție,
deoarece, odată du ridicarea ședinței, iată îi venise lesne ca o
muscă pe naș ideea că nemernica mică se va fi dus înapoi la Vaslui:
“Bravo! “ se felicitase și felicitase pe Aneta… Dar dacă nu era acasă
la Vaslui, și el va cerceta de ea acolo? Își va aduce pe cap pe tată-su,
pe mamă-sa, speriați, și pe cari prefera să-i vadă în vacanță… Coti
avea capul solid pus pe umeri; va aștepta până a doua zi, acum era
prea târziu, deoarece la Vaslui ședința se termina devreme. Mâine,
va .telefona, fără nici o precizare; începuse acum a scade în el
credința că Aneta s-a înapoiat la părinți. În adevăr, a doua zi aflase
că erau bine sănătoși, nebuni de bucurie pentru numirea lui, singuri
— deoarece tatăl lui, cu glas îngroșat, întrebase despre Aneta și
examenele ei.
Așadar, zăpăcita nu era acasă, ceea ce ar fi fost o soluție atât
de bună! Cum ar fi fost Aneta în stare să facă ceva care să fie bun?
Îndepărtată prima presupunere — după ce se întrebase cu
indignare crescândă: “Unde poate fi?” “La Mari!” — găsise a doua
ipoteză salvatoare. Coti nu era pesimist și nu se gândea la rău decât
pus în fața crimei și cadavrului. Dacă nu nimerise dintru întâi, era
fiindcă pe Mari o uitase ultimul timp, vroise s-o uite. Era acum
magistrat!
— Ne-a făcut de râs protejata noastră? Întâmpină Nory pe
ști i ei.
La descrierea, pe care o credea amuzantă, a dispariției fetei,
Dia se încorda și cercetă cu severitate: Când… cum… unde… de ce?
… Ce se făcuse pentru a o regăsi… si ce anume făcuse Nory?
Descumpănită, Nory socoti că sora ei îi face iarăși un reproș, unii
gratuit:
— N-am timp să mă ocup de Aneta Pascu și de trăsnăile ei!
replicase bosumflat.
— Credeam! fu răspunsul scurt.
Pentru prima oară Nory nu știi cum să iasă din camera Dieii pe
cure cuvânt sau care tăcere.
Niciodată încă nu-și greșise o ieșire, căci la Gârla, la școală, la
prieteni, pretutindeni, se salva din orice situație cât de grea cu o
poantă, o ironie, cu o obrăznicie mai ales, cu un sfat bine primit sau
numai o piruetă. Tineri, bătrâni, femei cu rutină, bărbați de seamă
primeau pe atunci ca bună opinia ei corosivă; acum rezistența
agresivă, deși mută*, a Diei, o găsea nepregătită.

*
În textul de bază: mată.
 În camera ei, Nory mesteca guma amăruie a harfelor mărunte
ce se succedase ultimul timp pe felurite teme: Corneila și sănătatea
ei și sănătatea Diei însăși… Caro și sănătatea amândurora bolna-
vilor, afaceri pe care Dia le înțelegea altfel, “fie înțelegea demo-
dat .” gândea Nory, fără a-și da seama de enormitatea unei astfel
de păreri cu privire la sora ei.
De la diferendele cele mai apropiate, trecea la lucruri vechi;
înțepături de ace, nimicuri pe care le descoperea întârziat: “E ner-
voasă și nu vrea să recunoască că face o neurastenie! Caro, cu
moșitul lui, nu e defel doctorul de casă ce ne trebui?… Și eu
pesemne mă neurastenizez!”
Căuta a scoate pe Dia de subt orice acuzare pe motiv de
nervozitate, se scuza pe sine pe același motiv, inversa rolurile și
iarăși se simțea dispusă la răzvrătire: Auzi vorbă! Peste tot ce avea
de făcut, să se ocupe și de Aneta? După ce că ajutase o fată
nedemnă de interes, ba făcuse și greșala a o introduce în casa lor,
acum ea era cea responsabilă de faptele unei deșuchiate,
responsabilă că a fugit de la cămin, responsabilă eventual că s-a
aruncat în Dâmbovița!
Chestia va fi închisă. Se va ocupa nu de Aneta, ci de excluderea
ei din apropierea lor: ea o găsise, ea o va înlătura! Nu luă seama că
astfel lucrează împotriva dorinței Diei; avea alt punct de vedere:
“Fac așa cum vreau, nu cum ar fi făcut Mademoiselle Madó!” era
gândul ascuns, îndrăzneț.
Se va informa și va lichida pe maimuța de Aneta, fără mult
deranj, la telefon. La telefon va vorbi cu căminul mai întâi… Pe
fratele fetei, pe acela îl va găsi lesne la tribunal și îi va spune ce
crede. Noroc că acum aveau telefon… de ce consimțise acum Dia să
se instaleze telefonul?
De la cămin i se răspunsese laconic că studenta Pascu Ancra a
fost eliminată în lipsă: “Bravooo!” — aderase unui procedeu care
era tocmai cel ce vrea să-i adopte și pentru căminul lor: Aneta era
creatura ei, va face cu ea ce crede de cuviință.
Pe Coti Pascu, Nory îl găsi lesne la Palatul de Justiție și îl luă de-
a dreptul la socoteală.
— M-am ocupat de o oarecare Aneta Pascu, și am pe urma ei
neplăceri! Unde e… Ce s-a întâmplat cu ea… de ce a fugit din cămin
și de ce face oamenilor plictiseli?
Coti, care nu se intimida nici de primul președinte, rămăsese
buimăcit, nu înțelegea cine era și ce vrea cucoana asta, de ce se
interesa de Aneta, mai ales ce puteri discreționare își lua asupra lui.
Ori era beat, ori parcă știa că el și nu altcineva a așezat-o pe Aneta
la cămin!… Își aminti apoi că a mai văzut parcă figura ceea și că
Aneta îi tot vorbea de o protectoare. Nory îl examina, îl cântărea, pe
când, destul de sigur pe sine, Coti mărturisea că, în adevăr, sora lui
a părăsit fără știrea lui căminul.
— Și n-ai habar unde e!… convenise Nory râzând și descum-
pănind pe tânărul care-i părea prea încrezut.
— Cum credeți! tăiase scurt Coti, întrebându-se ce titluri avea
ti posa asta obraznică să i se adreseze astfel și ce-i păsa ei până la
urmă de sora lui. Îi reveni în minte unele povești ale Anetei despre
cunoștințe și protectoare… La dracu cu femeile astea care se
mestecă în toate…
— Nu… nu cum cred. Ai să mă ții la curent cu chestia” — și
Nory îi dete adresa ei și orele când o putea găsi. Dar n-avem
telefon… ne place liniștea… preciză. Nu vroia să afle Dia vești despre
Aneta sau respecta preceptul stabilit de a uza de telefon numai
pentru interese urgente.
Coti rămăsese oarecât zăpăcit. “Femei emancipate! “ gândea,
în sens favorabil de data asta. Dar ce avea să facă?… Să cerceteze
întâi pentru el și pe urmă să-i comunice domnișoarei aceleia
Baldovin… În scris… Coti nu scria bucuros epistole. A se vedea mai
întâi unde era nebuna de fată. Ca și cum cerceta pe comptul altora,
nu al lui. Trebuia găsită… mai erau și părinții…
O găsise destul de lesne. Pașii lui într-o seară fusese cei care
speriase pe Aneta în plimbarea ei “pentru a lua aer”. Cum fata nu
întorsese capul nici atunci când pașii îi venise în spate, dar o luase
aproape la fugă și cotise pe Știrbei, Coti o urmărise de la depărtare,
o Văzuse intrând și, odată asigurat că e vie — cum, dealtfel, era
sigur — văzând că e la Mari, așa cum bănuise, amânase
confruntarea. În schimb, se gătise, se făcuse frumos și se
prezentase la Nory la ora indicată pentru “a-i da raportul”, cum
chiar se exprimase. Nory, deși la ora indicată avea bereta pe cap,
gata să iasă, pălăvrăgise totuși în picioare cu domnul Coti vreo
jumătate de oră și merseră împreună până la Piața Senatului. Dia nu
se arătase.
Întoarsă din oraș, Nory, după o consultare cu sine, povesti
sorei ei devenirea Anetei.
— Odată ce și-a luat fratele ei răspunderea! se degajase Dia.
— Nici n-ai zice că sunt frați! Coti ăsta e bine, e dezghețat… e
magistrat… Își da Nory verdictul favorabil, iar chestia Anetei paru
clasată.
Așadar, toți protectorii, întreaga tutelă abandona pe Aneta ex-
perienței ei celei noi. Părinții primise și ei un aviz liniștitor “până la
noi dispoziții”, și nu avusese alte pretenții…
Aneta începuse acum a pierde teama că e urmărită, a pierde
însă și nădejdea că cineva se ocupă de ea. Totuși nu cuteza a se
aventura pe Calea Victoriei, temându-se de Nory și de o morală în
public și cu glas sonor. Nu cuteza nici a se plimba pe bulevardul
Elisabeta, unde putea întâlni fetele de la cămin. Pornea târziu din
Știrbei și venea cu ocol pe Schitu Măgureanu, prin Cișmigiu, urca
până la Brezoianu, apoi, cu emoții, pornea pe Brezoianu în sus, pre-
lungind uneori plimbarea cu un ocol melancolic pe aleile dosnice ale
Cișmigiului tom na tec — un octombrie uscat și spre seară cețos.
La colț Știrbei, femei tinere, unele frumușele, stau câte două,
apoi porneau în sens invers să se plimbe cu pași înceți pe trei metri
de trotuar și înapoi. Aneta se oprea în loc pentru a prelungi plim-
barea ei proprie și cerca a prinde ceva din vorbele lor. Uneori se
certau, dar încetau brusc când se apropia de ele vreun trecător și
surâdeau atunci grațios, surâs închis pe îndată ce acela trecea…
Printr-un mimetism, chipul Anetei reproducea stângaci același
surâs.
Aveau paltonașe nu prea noi, dar strânse pe talie și cu
gulerașe de blană și pălărioare puse pe un ochi. Uneori erau bine
dispuse și rideau trei la un loc, pesemne de “una bună” — cum ar
fi spus mamă-sa. “Mi-a spus a lui Ghiață azi «una bun㻓, își
amintea Aneta de acasă cu un fior de regret sau de grijă. Mai
familiarizată treptat, Aneta se oprea și ea uneori, ca din
întâmplare, și trăgea cu urechea la ce spun. Încetau vorba, sau
treceau pe partea cealaltă, sau o priveau lung cu obrăznicie; își
dau coate și la urmă porneau într-un râs cu sughiț și iar își reluau
plimbarea pe trei metri. Odată, una din ele îi răspunsese: “Ia cară-
te!” Aneta fugise și celelalte râseră.
 De ce să se care?… de ce râdeau?… Pentru că aveau cui crede
blană ieftină și pălărioare de catifea roșie?… O trecuse lacrimi: “Ia
cară-te”?… Unde?… Poate că madam Mari avea în sertarul cu
petece, rânduite frumos, vreunul de catifea roșie, ca să-și facă
pălărie la fel ca a uneia din acelea.
Aneta, ultimele zile, umbla grăbit pe uliți, trecea de pe un tro-
tuar pe altul întinzând gâtul, ascuțind ochii ei miopi, căutând pe ci-
neva. Spre seară, intra pe rând în toate hall-urile de cinematograf,
sta puțin, aștepta nervoasă, cu teama de a scăpa din ochi persoana
dorită cu atâta nerăbdare și, desigur, pentru interese mari; stă uia
mai ales în hall-ul cinematografului “Femina”, trecea apoi alături
pentru a reveni, manevrând astfel până la zece, unsprezece
noaptea, fără rezultat. La unsprezece nu mai avea ce aștepta,
trebuia să se întoarcă în Știrbei, știind ce o așteaptă: capul legat cu
tulpar, și necăjit, somnoros, al lui madam Mari.
Am întâlnit colegele la cinema! repeta la întâmplare
aceeași scuză proastă.
Încă de câtva timp, înainte de plecarea ei din cămin, Aneta în-
cepuse a practica acest lucru, pe atunci fără scop definit: acum avea
unul atât de important, încât nemulțumirea, totuși primejdioasă, a
gazdei nu o putea înturna.
Așadar, la cămin, ultimele zile, nu mai ținuse socoteală, știa că
așa sau altmintrelea tot va trebui să plece și, în adevăr, nu se ocupa
nimeni de ea; avea un bilet vechi pentru ieșirile în oraș seara, pe
care portarul îl privea somnoros, neatent, iar femeia de serviciu
părea a nu raporta intendentei întârzierile ei. De când 1 se spusese
“pentru ultima oară” să plece, era tolerată tocmai în vederea
plecării. Ea singură mai dezbătuse cu sine o chestie pentru ceilalți
închisă. Să plece!… Unde?… La un otel?… Cel de pe Grivița unde o
lăsase pe o noapte fratele ei atunci când abia sos.se în capitală,
fugită de-acasă? Se înfiora și acum amintindu-și frica și scârba ei
acolo, ghemuită în patul nedesfăcut, cu spaima să nu intre hoții; le
era ușor dumnealor. Gândul că a fugit de-acasă, acum încă, mai ales
acum, îi era însă surâzător. Nu uitase zbaterile ei înainte de a părăsi
căminul.
În fiecare dimineața își propunea să plece de bunăvoie din că-
min, înainte de a fi dată afară, căci erau în stare de orice; în fiecare
seară amina neștiind încotro să apuce. La un otel ca cel de pe
Grivița nu se va duce, iar celelalte, cele frumoase, erau scumpe.
Cum nu avea bani pentru nici unul din ele, ar fi trebuit să-i fie
indiferent, mai ales să renunțe a se gândi la vreun otel de orice fel,
la ce însă s-ar fi gândit alt, când uneori își amintea cu putere că ar
putea-o da de umeri pe scări. Teama nu o împiedica de a întârzia:
“Cel puțin să aibă de ce mă goni!” Neplata pensiunii nu i se părea
un motiv valabil, iar ideea că va provoca un scandal o satisfăcea cu
un amestec de spaimă.
 De atunci încă, înainte de orice siguranță, hotărâse că va locui
la madam Mari, știa unde se va duce și chiar reușise; iată, locuia la
madam Mari, întârzia serile, auzea ca și dincolo, din cămin, că
trebuie să plece și de aici, amina fără termen scadența unei astfel
de nenorociri, acum mai mult ca totdeauna.
După ce gonise fata indiscretă pe care o prinsese pândind îna-
poia ușii, Nory se indignase asupra ingratitudine! omenești: Aneta,
proasta de Aneta, pe care o culesese de pe stradă, asculta Ia uși,
atunci când ii făcuse cinstea s-o primească în casa ei, a Diei! Diapa-
zonul mâniei scăzuse lesne, cum ființa de care era vorba nu era in-
teresantă, simțea acum numai dispreț. “Soi prost!” se descărcă. Se
temea însă că Dia, prea indulgentă, va găsi că a fost prea severă.
— Nu zici că domnișoara asta din Vaslui trăgea cu urechea la
ușă? spusese Diei, întorcându-se în salonaș după execuția sumară a
fetei.
— E un obicei urât! răspunsese Dia cu vocea ei de mezzo, ne-
tedă, totodată cu pedală, voce care așeza răspunsul într-un spațiu
anume, în care întrebarea încetă deodată cu răspunsul. Era felul ei
obicinuit de a vorbi și care da cuvintelor celor mai banale o valoare.
Nory le auzi pronunțate mai clar decât fusese spuse, le căuta un
sens mai deosebit. Era stânjenită ca de un vârf de ac rupt, răzbătut
printr-o stofă deasă. Fusese oare în cuvintele Diei un ac?… Făcuse
Dia numai o reflecție înțeleaptă ca de obicei?… Sau făcuse o aluzie…
o aluzie la ce?… la cine?
Când Nory avea 16 ani și cunoscuse întâia oară pe sora ei,
întârziase înapoia unei uși și boierul Dinu dase peste ea la ușă. Cu o
voce pusă fals, neobicinuit a soluționa astfel de cazuri, enerva:
dinainte din destule pricini, șoptise: “Soi prost!”
— N-am ascultat, am întârziat numai să intru! replicase cu
îndrăzneală.
— E în genere un obicei rău… dar acum nu e cazul! intervenise
doamna Dia, și Nory luase seamă numai cât de frumoasă era mâna
Diei. Niciodată parcă nu privise o mină așa de aproape: lungă, fină,
modelată. Mâna se pusese pe umărul ei nici apăsat, nici ușor, apoi
se mutase pe umărul boierului Dinu ca pentru o împăciuire, și boier
Dinu își destinse fața, muiase glasul și aplecase ușor capul spre
umărul drept — un gest al lui cochet — sărutase apoi mâna
frumoasă a Diei fără a se preocupa de ea.
Cum Norica se simțea prost, ar fi vrut, după obicei, să arunce
vina pe cineva; o înturnase glasul egal al doamnei Dia, care o ruga a-
i face un comision în oraș, a-i pune o scrisoare importantă la cutie.
Nory luase plicul, uitase incidentul și se întrebase: “Cu mâinile astea
șterge praful?” Apoi printr-un salt brusc: “Ce mâini urî te are conița!
… “ Scrisoarea era pentru Elveția; citise adresa după ce făcuse cu
sine un consult asupra cuviinței de a citi.
 Poate fusese pentru Madó. Nory își amintea scena, fără a face
propriu-zis o legătură, sau înlăturând legătura. Da! Acum abia își da
seama că scrisoarea fusese pentru faimoasa Madó: “Dacă știam, n-o
puneam la cutie”, gândea impénitent… Glasul Diei acum suna cu o
octavă mai jos… și mâinile erau tot frumoase, nu mai străluceau
însă ca o marmoră, desprinse orgolios de trup; se mlădiau mai
modeste, parcă topite în toată făptura.
În camera ei, Nory își puse bereta, apoi o scoase făcând soco-
teala că nu era încă ora să plece. Vecinica ei beretă, mereu reîn-
noită, mereu părând veche și care-i da un aspect de studentă sau de
pictoriță.
În expozițiile de pictură, pe vremuri, adesea vreun amator i se
adresa pentru “preț”. Făcea haz și îl trimitea spre o duduie gătită și
coafată modern, care pe vreuna din pânzele expuse putea fi văzută
goală sau încorporată vreunui tablou intitulat: “Artistul și familia
sa”.
Nory se bucura de greșeală. O luau deci drept artista. Se mai
bucura și când un pictor era în stare să zugrăvească doi oameni
împreună în loc de două mere și un șervet. Nu-i plăceau naturile
moarte.
“Ce standard sunt oamenii: bereta și pictorița! Dacă mi-ar sta
bine, aș pune și eu ca ele pălării cu cioc și creastă sau cu un cuib de
pasăre în fund. Port beretă fiindcă cred că mă prinde mai bine, face
parte din personalitatea «Nory», adică ceva care pentru câțiva e
lucru «mișto»“ — râdea de ea însăși, dar n-ar fi îngăduit nimănui alt
să râdă. “Când cineva a închis ușa după mine, ceea ce vorbește
înapoia ușii nu mă privește pe mine, ci educația celui care
bârfește?” spusese odată Dia despre o oarecare Lady Boon. Nory își
amintea pe Lady Boon, o australiană măritată cu un englez, dar
mahalagioaică ca și pe la noi. Reușise să amuze pe Dia pe atunci,
făcând un portret al lui Lady Boon, care avea nasul ascuțit ca c
peniță… Dia își corectase însă repede surâsul spunând că defectele
altora nu micșorează, vai, pe ale noastre. Nory nu auzise încă pe
cineva spunând cu atâta simplitate lucruri ce sunau frumos, dar
care spuse de pe o catedră ar fi devenit somnifere. Dia însă era o
moralistă atât de delicată!… Dar ce va crede de lecția de purtare pe
care o dase Anetei? Ce devenise Aneta?
Dincolo, în casa de pe Știrbei, urmau alternative de grijă și
voie-bună. Mari când se neliniștea, când se bucura că are acum cu
cine schimba o vorbă… “Prieten ca el nu se mai găsește” — își ur-
mărea Mari gândul spre Lică, laolaltă cu necazul ei prezent pe
ingratul de Coti. Uita Mari că pe vremuri Lică fusese cel ingrat, cel
ușuratec, “banditul de inimi”. Erau cele mai grele ocări pe care le
rostea pe atunci moșica Mari, cea delicată ca o pasăre, grațioasă ca
o floare, cum îi spuneau bărbații lehuzelor, care trebuiau să se
mulțumească numai cu atât, moșica Mari nevroind să-și piardă
clientela pentru fleacuri.
…Lică nu-i spunea cuvinte lingușitoare… te trezeai cu el tocmai
când îți pierduseși nădejdea și ți se părea că n-a lipsit săptămâni,
luni, ani, atâta era de plină deodată casa: numai el trăia acolo, orice
alt se stingea, murea.
În loc de scuze, îți povestea întâmplări nemaiauzite, nemaivă-
zute — cel puțin așa sunau pe buzele lui roșii ca de femeie, roșii ce
la natură, umbrite, temperate în voluptatea lor de mustața mică,
parcă necrescută încă bine nici la treizeci, nici la patruzeci de ani, “și
ce păcat că-și răsese mustața, pentru cine știe ce femeie fără gust”
— credea Mari. Lică nu avea vârsta deslușită, și nici nu-i întreba
nimeni. Nici madam Mari, cum o chemau acum, nici ea n-avea
vârsta deslușită, cu capul ei de copil, cu fața desenată fin sub pielița
delicată, cu trupul ceva mai rotunjit pe oasele mici.
Mari credea că timpul acela a fost abia ieri, vedea gesturile
sprintene, auzea glasul cântăreț, oarecum subțiratic, al lui Lică, a că-
rui încântație însoțea minciuna, o învăluia în moliciune, în promi-
siuni, o făcea a fi valabilă ca și adevărul, și acum o înrudea în timp
cu legenda. Mari se lăsa bucuros amăgită, se lăsa legănată si furată
de glasul lui Lică. De oriunde se întorcea, venea iar la ea, poate
numai pentru plăcerea de a o vedea, poate și din interes, dar ceea
ce avea să ceară era plătit dinainte prin prezența lui… Lică știa că e
binevenit oricând, nici n-ar fi suferit să fie altfel, era ciudat,
capricios… Odată sosit, în casă era ca o sărbătoare; când Mari în-
chipuia felul de a fi al lui Lică, evoca simțirea pe care i-o da apro-
pierea lui; se întindea parcă o plasă în care zburdau, luceau pești ;
argintii — o amintire a ei veche, care o încântase pe malul unei ape.
Așa erau cuvintele lui. Sau i se prelingeau pe buzele rumene ca
zeama poamelor. Lui Lică îi plăceau mai ales fructele.
Înfiptă pe un scaun, Aneta întindea gâtul, aștepta. I se ura să
stea ascunsă toată ziua, și poveștile lui madam Mari o distrau de la
necazurile, de la temerile ei.
— Pe bărbatul meu îl chema Take, dar nu eram cununați pe-
atunci… Lică era prietenul cel mai bun — explica fetei, apoi își urma
gândul pentru ea însăși, mulțumită că mai e alături și altă ființă,
totodată uitând de ea.
Da!… Take intra uneori în odaia ei nechemat și îi găsea cuminți,
așezați de o parte și de alta a mesei, față în față, aplecați cap la cap.
Lică vorbind, ea ascultând. Ea atunci se scula, poftea pe Take să
șadă, îi părea rău că le-a turburat singurătatea, pleca, venea, și, iată,
ca prin minune, se încărca masa cu bunătăți. “Dulci ca și femeiușcă
care le descântă”, zicea Lică ca un bărbat galant, fără să-i pese de
domnul Take: “Și cât timp nu mă prinde vreunul!… și chiar dacă mă
prinde, nu mă sinchisesc de ei”. Lică mărturisea fiecăreia aventurile
avute cu altele. Femeile erau confidentele, prietenele lui, îi mai erau
și iubitele… Femeile cinstite!… Nu s-ar fi apropiat de una din alea…
“Mi-ar fi plăcut să mă fac călugăr!” spunea uneori Lică, și nu-i
înțelegeau, nu-i credeau… Nu știau că avea adesea nevoie de
castrate, cum avea și toane de dragoste lacomă.
Mari își urma firul gândurilor înapoi. O evocare plastică, vedea!
La început, în fața mesei pline, Lică nu gusta din nimic, parcă ar fi
fost numai un decor și s-ar fi săturat ca zeii numai cu parfumul!, așa
învârtea cu delicateță între degetele subțiri vreun măr, cel mai
frumos din coșulețul cu fundă proaspătă, bleue.
Ca de porțelan, așa așeza la loc mărul, pentru a reconstitui
frumusețea — înadins tocmită pentru el — a poamelor, care îi era
deopotrivă cu frumusețea neatinsă a unei femei, atunci la început,
când o admiri numai. Funda coșulețului era la fel cu funda carp
răsărea deodată în părul învolburat, rebel, creț “de la natură”, al lui
Mari. Lică se uita la ca cu ochi pe jumătate închiși: “Nu stă părul…
de la spălat!” explica Mari lui domnul Take, pentru care nu punea
fundă, iar Lică închidea atunci ochiul drept, ca cineva “care a prins
chestia”, nu era gelos pe Take.
Ușoară, Mari umbla neastâmpărată de colo până colo,
așteptând ca Take să plece odată, fără a pierde un cuvânt spus de
Lică, cuvintele lui, care și ele se înfiripau cochete, știindu-se dorite,
ascultate, culese din aer ca niște sărutări. Lui Lică îi plăcea să
aștepte, să rabde.
— Cucoana cea cu automobilul și cu rochie verde e prințesă? Îl
întrebă Mari cu ceva gelozie, dar și cu prefăcută nepăsare, cât și
pentru a uimi pe domnul Take crâșmarul… Domnul Take se ridica să
aducă vin de la beci — pe cel mai bun. Pleca de acolo anevoie, fără
plăcere, totuși nu ar fi dat cheile beciului pe mâna nimănui, nici
chiar a lui Mari.
Abia negustorul la ușă, Lică șoptea :
— Tu, păpușo… Tu aveai o fundă verde ca salata proaspătă la
șorțul tău de moșit, când te-am cunoscut întâi… verde ca ochii tăi
de șopârlă!
Prințesa pierea dintre ei, ușa era încă întredeschisă în mâna
domnului Take, când Lică o lua de mijloc… O fi văzut domnul Take?
… Se ferea oare Lică de crâșmar sau își arăta dinadins drepturile?…
Mari s-ar fi ferit, căci vrea să se mărite, să se așeze… dar nu cuteza a
se apăra de Lică, nu se îndura… Un gest de refuz ar fi stricat tot… Ar
fi plecat fără ziua bună, nu l-ai mai fi văzut cine știe cât timp… La
urma urmei îi era destul de urât lui Mari să se mărite cu
negustorul… Dacă-i place!
…Domul Take se întorcea cu papucii moi, aproape nesimțit,
sticlele doar se ciocneau, le dădeau semnalul. În loc s-o sloboadă,
Lică o strângea mai tare, și Mari pălea, se rezema în mâini de masă,
slăbită ca și cum i-ar fi furat cineva sângele, apoi prin sânge îi trecea
în goană de mânz dorința, și dorința o nimicea de asemeni ca pe o
vrăbiuță strânsă în pumni. Trecea iar la alt capăt al mesei. Lică
spunea snoave cârciumarului… Apoi deodată o chema:
— Lasă acolo treaba și vino mai aproape că nu stau mult… Mă
așteaptă cucoanele.
Cuvântul cucoanele cădea peste Mari ca un duș. Se apropia și
mâna îi tremura pe sticlele care sunau trilul lor de cristal.
— De care? Întreba domnul Take, despre vin. Altfel, nu puteai
ști dacă aude bine sau e puțin surd.
— Dă-mi din ăl nou… Să mi se urce lesne la cap…
Madam Mari tăcea, pe gânduri, uita de fată.
Aneta nu mișca, ar fi vrut să audă încă despre domnul Lică.
— Pe atunci nu eram cununată cu Take, numai o vorbă era
între noi și n-avea nimic de zis despre prietenii mei… Pentru că după
ce ne-am cununat… n-am mai vrut eu… se încurca Mari într-o
explicație către Aneta.
— Și se îmbăta… prietenul matale? se interesă Aneta.
— Cum să se îmbete, dacă nu bea… adică el nu bea niciodată la
început… Paharul dintâi îl ținea multă vreme în mâini. Mari iar
vedea: îl ținea în mâini ca pe un potir… nu-i trecea pe subt nări ci
alți băutori; cu coatele înfipte pe masă, cu paharul deopotrivă
departe de buze, Lică privea îndelung vinul.
 După primele cuvinte spuse către Aneta, Mari vorbea iar pen-
tru ea singură, apoi tăcea, întoarsă numai cu gândul acolo, în odaia
din dosul cârciumei-băcănie de pe Tunari.
…Lică privea paharul plin cu ochi lucioși și buzele erau umede
parcă ar fi băut mult și se odihnea. Uneori sta ceasuri acolo paharul
plin ca o ispită, dezmierdat, strâns de mâinile subțiri, nervoase,
albe, pe când Take povestea belelele lui negustorești nesfârșite…
Lică il asculta cu răbdare, cu prea multă răbdare, și își da părerea, o
părere totdeauna opusă celei a lui Mari, care se supăra, până ce
simțea că Lică o împinge cu cotul sau genunchiul… Înțelegea și
aștepta să plece Take la culcare… Adesea, crâșmarul nu pleca până
la unu-două din noapte, cu toate că trebuia să se scoale în zori.
Atunci Lică trăgea spre el paharul, pe care ai fi crezut că l-a uitat, îl
apropia de gura, arsura buzelor înfierbânta buchetul vinului, sorbea,
punea lui Take vreo întrebare despre vie, ca și cum atunci, pe loc,
butașul prindea rădăcini, parcă atunci creștea vița, lega, se coceau
strugurii, plesneau în tocitoare, musteau, răbdau în doagă, în hrube,
se pitocea vinul, atunci parcă se gătea totul, pentru a mângâia
gâtlejul lui care se-nfiora de la prima înghițitură ca muierile numai
ațâțate.
— Se pricepe boieru Lică, recunoștea respectuos Take.
 — La noi erau douăzeci de pogoane de vie! răspundea Lică cu
nepăsare despre viile și moșia de pe vremuri a cumnatului lui,
Hallipa .
După ce Take pleca, Mari se așeza în locul lui, curăța încet un
mâr după altul. Lică turna pahar după pahar, până ce sticla se
sfârșea și l-ai fi crezut ațipit lângă paharul asudat… Deodată se tre-
zea din aromeală, se uita lung la Mari, arăta paharul gol, se mai
desfunda o sticlă, gusta din ea o sorbitură doar, și abia atunci pofta
de dragoste umplea pe Lică; nu mai ținea seama de ușa
întredeschisă, îi plăcea s-o vadă speriată pe Mari, tremurând.
Alteori, domnul Take lipsea de acasă, Lică intra, o săruta pe
Mari grăbit, da în lături paharul în care vinul se veștejea fără noroc,
se pregătea să plece în fugă, cum și venise… Mari lua din tejghea
bani și îi da în zor, deși el nu ceruse.
Domnul Take însuși altădată îl ruga să primească un comision
pentru vinul ce avea să i-l vândă cu prețuri bune la bodegi din
centru sau la amatori imaginari… Nerugat însă, Lică nu primea bani.
— Și acum n-a mai venit de mult prietenul matale?
Mari tresărea:
— De mult! Acum aștept pe domnul Coti să vedem ce crede
despre dumneata… Poate se supără fratele dumitale că stai aici la
mine!
 — Cum să se supere!… Poate că vine o dată și domnul Lică cât
sunt eu aici…
— Poate! răspundea pe gânduri Mari.
— Cum să se supere Tică?… Vă este recunoscător!
Aneta trecea de la o tutuială prea grăbită la răceala etichetei,
după cum prezența ei apărea într-o lumină mai bună sau mai rea.
— Ce mult mi-ar plăcea să cunosc și eu pe prietenul matale.
— Pe Lică?… Cine știe… Cu Lică nu știi niciodată… Te trezești cu
el!… Acum am mai îmbătrânit amândoi!
Din obicinuința de a fi singură, moșica Mari scăpa uneori cu-
vinte pe care era deprinsă a le gândi numai. Aneta nu credea și nici
nu vrea să creadă că domnul Lică a îmbătrânit. Din câți domni vă-
zuse, era cel care îi plăcea mai mult. Pe Lică însă nu-i văzuse, adică
s-ar fi putut să-i fi zărit pe Calea Victoriei sau la Dragomir, unde
Aneta mergea adesea cu domnișoara Baldovin.
Mari nu credea că fata să-i fi văzut; n-ar fi putut * explica de ce,
dar nu credea. De când fata asta era aici, Mari cădea mai mult pe
gânduri, gânduri din trecut… Anetei, întorcându-se uneori pe Știrbei
seara pe întunecate, căci nu cuteza încă a ieși ziua, i se întâmpla să
se țină cineva după ea — sau numai o părere; se speria, umbla mai
încet, ținea înadins mersul în loc, ca să nu-și trădeze spaima, în ea
însă o umbră fricoasă fugea urmărită de altă umbră; o umbră a

*
În textul de bază: n-ai fi putut.
cărei pași poticneau zoriți dinapoi, pe când ochii si-i simțea parcă
plesnind, holbați. Îi șuiera prin timp un vânt aspru, care smulgea
ceva din fiecare petic de carne; sângele și el năzărea a cal scăpat,
neînșăuat, mânz care zvâcnea scăpărând potcoave, se tăvălea în
țărnă, scurma pulberea… Apoi totul se amesteca și numai în
urechile parcă astupate Aneta auzea ca un vâjâit de ape!…
Ajunsă la colț, Aneta se oprea, se liniștea, fiindcă acolo în colț
stau în fiecare seară femeile tinere, frumușele, care se învârteau pe
loc sau treceau dincolo cu câțiva pași, până la încheietura mai
multor străzi. Pașii ce-o urmăreau, de care Aneta se speria, se
opreau tot acolo lângă ele — fie că erau în adevăr pașii unui bărbat,
fie că numai i se păruse… Dacă numai i se păruse, regreta: “Ar fi
putut fi domnul Lică”.
Acasă se plângea lui Mari că s-a ținut cineva după ea, și Mari
cădea la grijă:
— Nu vine odată Coti ăla să vadă ce e cu tine!
Aneta ezita între plăcerea de a fi vorbit de pașii suspecți și
problematica venire a lui Coti:
-Mă simt foarte bine aici! asigura pe Mari cu lingușire, sau: Am
spus eu numai așa că mi-a fost frică… de ce să-mi fie frică?… Să vă
ajut! se oferea apoi protocolar pentru vreun serviciu, făcând
socoteala între riscul de a fi o povară și cel de a învăța rău pe Mari,
muncind.
 — Nu!… Nu! refuza Mari orice ajutor; din ordonată cum fusese
totdeauna, Mari devenise acum maniacă cu gospodăria odăițelor ei.
Duminica, Mari făcea un tort, era de regulă. Se ducea la bise-
rică, jos pe Brezoianu, cu o jumătate de tort tăiat în felii egale, puse
într-un carton alb, învelite cu hârtii subțiri: împărțea apoi la copii,
car? deprinsese și veneau dinadins.
Prima duminică gazda se jenase să explice Anetei rostul tortu-
lui “Studentele astea! “ gândea Mari cu o pudoare a “suvenirei”
pentru fetița ci. Era însă greu de tăinuit ceva într-o locuință mică
și .un trai în comun; până la urmă spusese, și Aneta căpătase porția
ei de tort. Explica că dă la copii fiindcă fetița ei se prăpădise mică,
de opt anișori; acum ar fi avut însă vârsta Anetei.
În primul moment Aneta se sfiise a primi, iar alăturarea oi de o
moartă o nemulțumise; învinsese însă lăcomia. Mânca întâi încet,
cu ezitare, apoi cu poftă, ciugulind până la ultima fărâmitură de pe
rochie și de pe jos. În Mari alterna mulțumirea de a vedea dispărute
firimiturile cu dezgustul de fată și lăcomia ei. Aneta și ea ar fi
preferat să fie singură cu felia de tort, să nu pândească Mari ca o
calică, și tortul să nu fi fost o pomană, ci pentru la masa.
La început, câteva zile, în așteptarea lui Coti, așteptare
pricinuită mai ales de Aneta care repeta: “Sunt sigură că vine azi!”
— la început, fata fusese poftită la masă de Mari; apoi se pusese
probi orna”
 — Ai ceva parale la tine? — întrebase gazda. La răspunsul prin
tăcere deplină, Mari, plictisită, se roșise; și acum încă pudoarea îi
urca sângele în față la orice conflict.
— Trebuie să vie fratele tău negreșit! statornicea iritată de a
avea la masă o gură mai mult.
Ea ciugulea ca o pasăre; nu-i plăcea în camere mirosul de
mâncare, aducea câte ceva din oraș sau de la pensiunea de peste
drum, era greu traiul și scump, explica fetei. Aneta se mulțumea, e
drept, cu ce-i da, dar lingea ultima bucătură din farfurie, ceea ce
dezgusta pe Mari și totodată îi da grija că musafira nu s-a săturat:
“Pe deasupra să mă mai și critice către frate-său!” gândea. Nu se
mai grăbea însă așa de mult să vadă fata plecată, se dezmorțea
pesemne în ea urâtul singurătății. Clientela se făcuse rară și Mari n-
avea “cunoștințe”, femeile care locuiau pe sus nu-i plăceau, le
credea mojice, des? ele se credeau mai cucoane. Mari nu suferea
vorba lor gălăgioasă, intrigi, certuri cu slugile… N-avea cu ele
raporturi, prefera izolarea, nu însă fără a resimți urâtul. La faceri
fusese, e drept, deprinsă cu femei ce gem fără puteri și cer ajutor și
cu bărbați care se prefac deodată blânzi și-și subțiază glasul; își
înșelase destul existența cu moneda lor falsă de sociabilitate.
Nu-i plăcea nici singură, nici cu oameni. Ar fi vrut să se lim-
pezească odată cu fata fugită, îi convenea însă că are cui spune o
vorbă; mai mult vorbea singură în prezența altuia.
 Spunea cum pe vremea când domnul Take nu era decât pro-
priei irul casei unde locuia pe atunci Mari, Lică venea la ea des,
netulburat; uneori se trezeau că domnul Take bate la ușă: aducea o
cutie de sardele de la Brăila, din cele pentru protipendada maha-
lalei Tunari. Domnul Take pe atunci îi făcea numai curte cu sardele
de cutie, încă nu se pronunța și deci nu putea avea nici o pretenție.
— Ce frumos!
Glasul Anetei amintea lui Mari că nu e singură, o scula ca dintr-
un somn cu visuri, Aneta se arăta împotriva lui Take și pentru
domnul Lică. Depărtarea în timp și absența eroilor masculi dau
Anetei o impresie de lucru inventat, totodată îi plăcea s-a cunoască
bărbați, oameni noi, în lipsa vechilor relații sociale pierdute, acum
când buna ei voie fugise de ele — credea sau corecta Aneta exacti-
tatea împrejurărilor care o adusese aci.
Uneori Mari obosea, tăcea; alteori însă povestea fără nici o
nevoie:
Da, domnul Take nu cuteza pe atunci să spună nimic, atât nu-
mai ?ă de necaz chema pe Lică: Cavalerul. Mică cum era, Mari se
ridica de pe scaun amenințătoare: “Poftești ceva?”
Domnul Take o temea fiindcă o iubea: “Las’ că vine și ceasul
meu și trece ceasul cavalerului!” își va fi zis. Se socotea om cu scaun
la cap și cu avere, pe când cellalt era un drumeț, o haimana.
Deocamdată sta ca pe țepi, înghițea palavrele cavalerului, întâi cu
gura strânsă ca de aguridă: așezat pe marginea scaunului, apoi trep-
tat, destins fără voie, cucerit de minciunile lui Lică mai ales cu
privire la oamenii politici, politica fiind slăbiciunea domnului Take, și
tânărul fiind un mare șmecher în politică, credea crâșmarul ca un
contrabalans: “Uite, uite!” exclama când vreun amănunt îi părea
prea-prea; “Uite, uite!” când același amănunt, după un t mp, era
confirmat în chip public: “Ăștia, domle, știe!”
Mari se necăjea când Lică începea cu politica, fiindcă nu-i mai
puteai scoate pe crâșmar de-acolo. Nici până acum nu bănuia că
Lică înadins aducea vorba de politică, că uneori cavalerul n-avea
poftă de femei și de fleacuri. Pe Lică nu-i putea nimeni sili.
— Ce caraghios era bietul Take! râdea din senin Mari ca de o
suvenire veselă.
Mari nu bănuia pe Lică a fi preferat uneori pe crâșmarul măr-
ginit, slut, micuței femei pe care în felul lui o iubea, dar numai când
și cum îi abătea. Deasupra a tot erau femeile pentru el, deasupra lor
era însă toana lui. De aceea, Lică știa să prețuiască prezența unui al
treilea, valoarea unei diversiuni, un locțiitor sosit la timpul oportun.
Femeile ar vrea să le spui întruna că le iubești… Să stai mereu numai
cu ele!… El era un vagabond. Nu-i plăcea vorbă multă nici cu femei,
nici cu bărbați. Ce să le spui, ce ă trăncănești!… Te prindeai cu vorba
dacă tocai prea mult. L ă nu vrea să se prindă; el era cavalerul
tuturor mahalalelor.
 Despre diferența de clase credea că e “totuna”, dar să nu-i si-
lească nimeni, nimeni decât bunul lui plac. Ai fi mirat sau nici nu te-
ar fi crezut nimeni, spunând că cocoșul mahalalelor trăia nouă din
zece zile cu nopți singur, cu o plăcere de a fi singur și cur;.;, firește,
nebănuită, deoarece, atâta de departe de înțelesul comun al
cuvântului cocoș de mahala, Lică era un artist, un pur, aștepta
inspirația. Un sybarit în felul lui… sau atunci toana și fapta…
Pe crâșmar vinul și politica îl câștigau, firește, pe timp limitat,
poftea pe Lică să mai vie, ba uneori, ce-i abătea, îl oprea la culcare:
“fiindcă sântără camere destule”. Aceste idei ospitaliere domnul
Take le plătea cu insomnia, întorcând capul pe perine, căci din pat
nu se da jos, se învârtea așa fel în plapomă, ca să nu poată coborî
din pat: “Ce poți ști cu femeile!” argumenta cu prudență.
Lică, față de astfel de invitații, nu râdea cum ar fi râs alții;
vagabondul Lică își respecta adversarul: sau refuza tăios, urmărit de
surâsul trist al lui Mari, el însuși fluierând a pagubă, dar cu un fel de
voluptate, o frenezie care-i făcea să smulgă o floare de câmp sau
una din vreun parc boieresc și s-o mestece în dinții tineri, ca un
poet. Odată după colțul casei, Lică răsufla adânc aer proaspăt,
trăgea vestonul la loc, un gest al lui, se scutura de moment, de
mahalaua Tunari, trecea mai departe; dispărea pe un timp. Sora lui,
Lenora, făcuse o drăcie de fată, prâslea, cu un italian de pe schele,
pe el cu cine [îl] făcuse mă-sa lui, cu ce țigan de șatră; presupunerea
îi părea plăcută, firească.
Alteori rămânea să doarmă pe o sofa în odaia lui Take — acolo
și numai acolo — neascultând cele insinuate de Mari despre o ca-
meră sus și care da pe curte.
Mari se retrăgea în odaia ei lăcrămând, iar domnul Take, ne-
gustor bun, se întreba: “Ce să fie!?” Se întreba și pândea până La un
ceas târziu din noapte, ascultând la somnul profund al lui Lică. Abia
spre primul cântat al cocoșilor. Lică sărea drept în picioare
respirând adânc, întinzând elasticul mâinilor, picioarelor, își lua
ghetele în mână, deschidea încet o ușă fără zăvor — pe Lică un
zăvor îl scotea din fire — și în zori sărea pe o fereastră și apuca spre
apusul sau răsăritul treburilor sau poftelor lui, de care nu da
nimănui seama. Mari se uita lung după el prin fereastra deschisă —
o închidea. Săptămâni, uneori luni, nu-i mai vedea, dar îl aștepta
sau îi temea întoarcerea.
“O rușine! O rușine”, se văieta cu aere de moralist domnul
Take a doua zi: “O rușine, ies cavalerii pe geam din casa me! Mă râd
vecinii!” “Poate nu mai vrei să dai cu chirie… Ori vrei să mă iei de
nevastă?” profita micuța Mari cu o logică fără defect “Ce femeie…
Ce om!” șovăia domnul Take, care ar fi fost înclinat să admire pe
Lică, dacă în joc n-ar fi fost micuța Mari, pe care Take o iubea, dar
se temea încă s-o ia de nevasta fiindcă o iubeau și alții… Mai ales
cavalerul ăla… care!
“Care ce?” îi tăia vorba Mari, știa ea de ce.
Știa că Take prețuia pe domnul Lică din pricină că era bun
sfătuitor despre ale negoțului…
Tabloul trecutului se desfășura depărtat, înviat ici-colo, de gla-
sul lui Mari.
În subsolul casei de pe Știrbei, având mereu în față chipul
nesăbuit al Anetei. Mari se lăsa trasa înapoi de amintiri, din cari
scotea la iveală vorbe descusute. Nici ea nu-și da seama când
gândește pentru ea singura și când vorbește tare fără voie.
Aneta asculta sau se refugia într-un fel de somn cu ochi și
urechi, pe scăunașul ce, prin stângăcie, apucase a-i ocupa de la
început și nu mai se hotăra acum a se așeza pe fotoliu. Prindea din
mers ceea ce o izbea mai tare, punea rar vreo întrebare sau dormea
cu ochii deschiși, ficși, apoi treptat cu un mic sforăit surd.
— Casa asta unde suntem, tot Lică i-a înlesnit lui Take s-o ia la
licitație. A luat-o pe mai nimic și ce crezi…
— Banii i-a luat dumnealui? Întreba pe nas Aneta.
— Cine dumnealui? se repezea Mari; apoi, neputând crede ca
fata să vorbească astfel de Lică, explica: Numai cu douăzeci de mii a
luat-o și pe aceia tot Lică i-a împrumutat lui Take, căci nu avea
atunci bani gata. Da! Banii îi dase lui Take Lică, pe poliță, luați de la
o prințesă… Da, o prințesă! accentua năsprit Mari către
nedumerirea somnoroasă a Anetei. O năsprea și purtarea de atunci
a lui Lică, care o înșelase, se cununase apoi cu prințesa și pe ea o
lăsase să ia un crâșmar bătrân…
Era exact, moșica Mari nu mințea, deși Aneta îi atribuia
minciuna cu privire la prințesă. Nu doar că domnul Lică n-ar fi
meritat o prințesă, dar Aneta știa că nu întâlnești prințesele așa les-
ne. Nici domnișoara, nici chiar doamna Dia nu erau prințese.
Totuși episodul cu Lică era exact. În neputința de a pune mina,
cum crezuse, pe douăzeci mii lichizi, Lică izbutise a face pe prințesa
Ada să împrumute cu dobândă pe domnul Take, om cu garanții și
avere proprie. Dacă nu-i da lui banii, cel puțin să-i piardă calica de
Ada, care îl înjugase la căsătorie. Să profite prietenul Take… Să
profite Mari! Se credea boieroaică! Dobânzile însă plătite înainte.
Cu ele Lică își scoase hainele de la un măgar de croitor care nu mai
vrea pe credit.
Domnul Take ar fi plătit cinstit, (Jar începuse negoțul a slăbi.
“Vremurile”, cum se zicea pe atunci. Timp unt, în care Lică venea să
ceară banii, se certa cu domnul Take, amenința cu sechestrul,
deoarece prințesa nu vrea să mai aștepte. Lică apăra deci interesele
prințesei și pe ea o sfătuia să nu mai stea la gând, să se mărit” cu un
crâșmar, ba încă cu unul gata de faliment!
 — Și ce crezi? Într-o zi Lică a spart de necaz un pahar, l-a strâns
în mână, putea să se taie. Am țipat, am pus gura pe degetul care
singera. Lică s-a smucit, și-a supt singur degetul, era furios din
pricina cioburilor, zicea că poartă ghinion. “Adu aici polița !” s-a
răstit la Take și subt ochii noștri a rupt-o bucăți, și bucățelele le-a
azvârlit și a plecat… Degeaba s-a căznit Take de-a binelea să le
strângă, ruptă a rămas polița. Take a jurat că el tot plătește,
totodată s-a înfuriat pe mine că iubesc pe Lică și ori mă mărit atunci
cu el, ori niciodată, fiindcă dus de nas nu vrea să fie!… “ Lică n-a mai
venit ani. M-am cununat cu Take. Când ne-am trezit cu Lică, ni s-a
părut că parcă nici nu lipsise. Spunea că a divorțat de prințesă, că el
nu era de ăia care se lasă dus de nas… I-a cerut lui Take bani din
datorie, zicea că prințesa i-a lăsat lui polița să se descurce pe seama
lui. Take n-a vrut să dea nici un ban; polița da, o recunoștea, clar
bani nu da numai pe o vorbă a cuiva… Când a zis cuiva despre Lică,
am crezut că o să se facă moarte de om!
— De ce? căsca Aneta pe jumătate, somnoroasă. De ce?
— Nu pricepi nimic dumneata! se enerva Mari.
— Ba cum să nu. Domnul Lică avea dreptate! explica Aneta,
care în adevăr ținea hotărât partea lui Lică; totodată era geloasă pe
prințesă și pe Mari, fără a înțelege bine succesiunea în timp a celor
petrecute cu domnul Lică, pe care-i aștepta zilnic să intre pe ușă, să-
i recunoască pe la întâia privire… Ea aștepta pe Lică să intre pe ușă:
elegant, tânăr, cavaler, și Mari vorbea de întâmplări ce păreau a fi
de la “Pasvante” — o vorbă a mamă-si de la Vaslui. Toate vorbele
astea vechi pe Aneta n-o interesau, o interesa numai Lică.
— O apă cu șerbet de trandafir? propunea Mari cu grijă de
gazdă către o musafiră care ia parte la necazurile ei trecute și
prezente… Sau mai bine o felie de tortă cu vin. Tortă a mai rămas și
am o sticlă de vin pe jumătate… se poate acri fiindcă eu nu
obicinuiesc.
Aneta mulțumea lui Mari, cu răsuflarea cam tăiată de tortul
înecăcios și de vinul înghițit prea repede: “Tort de duminică, de la
pomană… și vin tot așa!” disprețuia în gând, imitând pe mamă-sa,
care nu mânca luciu ținut, nici nu bea vin trezit. Aneta păstra însă
preceptul numai teoretic; în ce privea anume vinul, avea precepte
noi și favorabile băuturii, de când auzise cât de mult prețuia domnul
Lică vinul.
Mari își urmărea amintirea, dar mai cu lene, sincopat. Dacă
Take nu vroise cu nici un chip să plătească cei douăzeci de mii de lei,
Lică și polița pierise, ea socotise că era drept să-i dea lui Lică pe
ascuns bani luați treptat… din tejghea…
— Ce om! sfârșea Mari, gândindu-se probabil cu admirație la
Lică, nu la domnul Take.
— Ce frumos! se uimea Aneta, fără să știe anume de ce…
probabil de ceea ce era nou pentru ea și atrăgător în povestirea lui
madam Mari și deosebit cu totul de casa lor din Vaslui, cea cu trans-
parentele vecinie lăsate, ușile încuiate cu precauțiune, mici deprin-
deri, ipocrizii de slujbaș cu nevastă frumușică și cu avut frumușel. —
Ce frumos!
Păhărelul cu vin dat pe gât încălzea vocea și sentimentele Ane-
tei, o îmbujora la față “Fetele nu beau vin!” hotărâse acasă portă-
relul. Aici nu era la Vaslui.
— Aș asculta mereu! declara lui Mari, care se simțea măgulită
de entuziasmul fetei: Era de treabă fata, mai ales dacă nu te uitai la
ea… Nu că era prea urâtă, dar cam antipatică și cam ordinară.
— Despre masă, n-o să fi cine știe cât! hazarda Mari îmbunată.
— Dacă vă face plăcere! găsise Aneta un răspuns de mare
diplomată, rudiment de șiretenie moștenit de la tatăl ei, pesemne.
Domnul portărel se credea cinstit. Așa era socotit, așa chiar și
era. Portărelul Pascu era cinstit, avea însă un dar al lui de a da altuia
pofta a-i răsplăti. Odată acel gust deșteptat în cellalt, portărelul
Pascu refuza ceea ce i se oferea. Un refuz care nu se producea
decât față de o ofertă concretă, căci sunt unii care fac pe generoșii
cu vorba, alții care ar da și n-ar da, pun mâna în portofoliu și o scot
goală… Pascu refuza numai după ce banul sta în mâna ofertantului
și dintr-o ochire putea fi evaluat. Când recunoștința omului era
meschină, portărelul lua suma cu un gest ce părea LI curăța un
gunoi din palma celuilalt, o strecura cu același dispreț în buzunarul
vestonului, la îndemâna oricui, să vadă că nici birjile nu și le
scosese. Celor ce dau o sumă onorabilă — nimeni nu le ceruse —
portărelul le mulțumea cu o mișcare pe loc a capului, oarecum in-
dulgentă: Nu vrea să le strice plăcerea cu un refuz. Cât despre
mărunțiș, pe acela cu un gest ferm îl închidea ermetic în pumnul
donatorului: Nu-i trebuia! Nu-i trebuia! — energic și totodată cu un
surâs, ca să nu jicnească pe nimeni… Nu-i trebuia… El și familia!…
Modest, dar cinstit.
Ce avere avea? Căsuța luată pe altă mână la o licitație, de la un
mort fără moștenitori direcți… viișoara — aceea de la părinți, pusă
acum pe rod, ca o grădină — și zestrea nevestei — un loc la
Călărași. Ce să faci cu el? Dotai, așa că nici nu-i puteai vinde. N-avea
lucru mare! Trăia modest, era cinstit! Auzise că aiurea e altfel… Să
fie… La Vaslui era așa cum stă scris la lege.
Din cei doi copii, portărelul îl iubea mai mult pe Coti, băiatul,
fiindcă de mic înțelegea și se alia cu tatăl lui în chestii de bani și de
treburi, pe când Aneta da cu oiștea în gard. Coti era și preferatul
mamă-si, era lesne deci să sară uneori în ajutorul Anetei când era
certată prea tare pentru lene sau pentru vreo poznă pe care din
întâmplare n-o făcuse: “Nu seamănă cu nimeni din noi!” ofta Tică,
fratele privilegiat. În ceasurile lungi Aneta evoca și ea Vasluiul,
tablou vag, oglindă brumată…
 Aneta semăna totuși câte puțin, într-un exemplar mai stângaci,
cu fiecare din părinți. Acum, de pildă, la madam Mari dovedea că
știe să profite și să lingușească. Nu oare chiar de a doua zi, după ce
cam fără voie Mari apucase a vorbi de masă, fata cu glas trist,
leșinat, spusese:
— Ce mult îmi place la mata!… Ce mult!… Ce bună primire… Ce
bună mâncare… Dac-ai vrea să mă iei în pensiune… Ce mănânci
mata mănânc și eu… Să nu mai bat drumurile pe la automate. Și
mata să ai un mic profit… Plătesc ceva în plus peste chirie… Fratele
meu” ar fi așa de mulțumit!
Luată prin surprindere. Mari se văieta: o ușurare de care în
singurătatea ei ducea lipsă, dar se îndupleca.
— Să vedem… Să mă gândesc… Timpuri grele. O gură mai
mult… oricât!… Chiriașii nu plăteau… O femeie singură! Bonurile
scăzute la jumătate… Nici un ajutor de la nimeni. Se zbătea de una
singură. Meseria nu mai mergea, se lăsase de ea. Doctorii le lua
pâinea de la gură. O batjocură! Femeile nu mai făceau copii și când
făceau se duceau la sanatorii… iar pentru orice alt, chemau
ginecologi… Auzi!… Ea era nevoită să primească un pol, doi, de la
vreo cunoscută căreia îi da în cărți și care lăsa banii subt șervețelul
de pe tava de cafea ca să nu o jignească. Ea care avusese atâta
clientelă… Ea care fusese măritată cu un negustor cinstit și bogat, și
după moartea lui se chema rentieră… să ia o studentă în pensiune!
…
Aneta roșea cu gât cu tot când se vorbea de nașteri, de moșit,
de avorturi. Avea o pudicitate maladivă pentru tot ce privea direct
trupul. Pe cât trăgea bucuros cu urechea la povestirile amoroase cu
sărutări și randevuuri — acelea îi dau emoții, îi ațâțau curiozitatea
deși fără preciziuni — pe atât tot ce era mai direct, mai fiziologic, o
scandaliza, îi da o repulsie fizică. Ceea ce era însă pervers în
închipuire ascuțea în ea fibre subțiri, cari scârțâiau plăcut, deși
inconștient.
Aneta ascultase plângerile lui Mari numai cu o ureche, urechea
cea care auzea numai ce o interesa. Elimina “ingratitudinea”, aluzie
la fratele ei Coti; îndepărta greutatea timpurilor și scăderea valo-
rilor monetare, care puteau compromite avantagiile pe care le
căuta în casa lui Mari. Se uita la gazdă cu admirație și gelozie: “Ce
frumușică e! Și de ce zice singură că e bătrână. Este, pesemne, de-
oarece deunăzi povestea ceva care se petrecea pe când eu nici nu
eram născută… Ce frumușică!” Aneta privea ovalul fresc, armonios,
dinții mici intacți, ca mărgelușe, care, când râdea, întinereau fața,
schimbând dungile de lângă gură în gropițe. Ochii erau vioi, dulci, și
gâtul alb-rotund… Numai părul argintat. De ce nu-i vopsea? Aneta l-
ar fi vopsit în locul ei, ca atâtea femei… Își privea chipul ei urât, gura
fără formă, dinții strâmbi… Clipea ochii mici. Nu era frumoasă — dar
ce-are a face? Bărbații nu țin numaidecât la frumusețe, ci la altceva.
Acel altceva nu pricepea bine ce e. Credea însă cu satisfacție că
bărbații nu vor frumusețe… Aneta nu pierdea din vedere interesul
urmărit. Auzea pe Mari zicând cu necaz:
— Fratele dumitale!… Fratele dumitale!… Unde e fratele
dumitale? De atunci de când te-a adus întâi, cine l-a mai văzut?
Aneta atunci schimba vorba:
— Era rudă cu mata domnul acela Lică? Întreba ca să facă o
diversiune plăcută.
Ce să-i răspundă Mari fetei naive:
— Rudă?… Nu! Era un prieten bun al meu și al bărbatului meu!
Mari își amintea că erau poate doi ani, mai mult, de când nu
văzuse pe ingratul de Lică, dar nu despera să-i vadă, fanteziile lui o
dispuneau spre răbdare. Trecutul era pentru Mari totul… Trăia din
el, cu el; prezentul îl însăila cum putea, îl neglija… Totul erau pentru
ea suvenirile și așteptările unei întoarceri a trecutului subt vreo
formă, a lui Lică de preferință.
— Poate vine domnul Lică și am să-i văd și eu… mata povestești
așa de frumos despre dânsul!
Aneta întrebuința uneori cu Mari “mata”, ca fiind mai apropiat.
Mari își răspundea sieși:
— Cu masa… Cu masa… e greu!… Să-ți spui… Eu mănânc o dată
pe zi numai, la amiază, și puțin ca o pasăre; așa am fost totdeauna!
… Dumneata ești, studentă, înveți, ai nevoie să te hrănești… Seara
nici vorbă nu e. Beau numai o ceașcă de lapte cald cu pâine — lupta
Mari fără energie.
— Nici eu nu sunt cine știe ce mâncăcioasă. Fie și numai la
dejun, dacă așa vrei mata… seara iau și eu tot lapte cu pâine…
Aneta se gândea la dejunurile suculente din casa Baldovin, la
aperitivele oferite de domnișoara și la mâncarea bună de-acasă la
Vaslui, aceea exclusă de pe listă, fiind netransportabilă la București.
-Mai am o felie de tort… ți-o pui în odaie! spunea Mari
nemulțumită de cum se întorceau lucrurile în privința meselor. —
Vin nu beau niciodată! accentua iar Mari cu toată energia unui refuz
pe care nu fusese în stare a-i menține integral.
— Nici eu nu beau vin niciodată! se apăra Aneta ca de o
ofensă, pe când gândea: “Vin!… Vin… Dar despre băut vin cu domnu
Lică, cine bea!” Apoi brusc își amintea că fusese gonită de la cămin,
gonită de domnișoara, că în poșetă mai avea numai u piesă de o
sută, pe care nu o va schimba niciodată. Că aci și numai aci pe
Știrbei îi era salvarea…
Mari regreta mereu mai mult… Se grăbise… Miloasă ca de
obicei, se lăsase dusă… Cu masa, mai ales, cum de putuse consimți?
Și chiar cu odaia! Trecerea era prin camera ei; și ce va face când va
avea un musafir sau pe cineva la dat în cărți?… Și dacă cumva ar
veni Lică sau chiar Coti! Nu doar că se petrecea ceva, dar nu erai
liber, la tine acasă, cu fata asta după ușă:
— Cum spuneam, numai ca să nu te las în drum la o nevoie…
Până găsești aiurea… Să începi a căuta de pe acum! se apăra iar cu
glas îngroșat.
Aneta, care abia prinsese curaj, simțea că i se golește de aer
înghițitoarea, că i se strânge gâtlejul și are o gaură în piept.
Strângea ochii mai mici și răspundea:
— Sigur! Sigur! Nu stau mult! — cu ton oarecât ofensat.
A doua zi Mari făcea socoteală că n-o s-o scoată cu sila din casă
dacă n-o avea unde se duce și lenea ei amina indefinit vreun
demers.
Zilele treceau, Aneta, își întărea argumentele: Mari îl plăcea pe
fratele ei și altădată iubise pe domnul Lică!… Parcă nu ghicise ea?…
Înarmată, se scula să treacă la culcare; murea de somn…
— Iți așterni singură. Odaia tot singură ți-o faci. Eu am destulă
treabă și așa, repeta gazda regretând că și-a luat belea cu fata… S-a
grăbit!… A pățit tot la fel și cu domnișorul Coti! Neam care caută
pricopseală!…
În fiecare seară Aneta abia aștepta să se trântească îmbrăcată
pe pat, să nu mai simți nimic până a doua zi. A doua zi dimineața, la
sculare, Mari uita și nu uita neajunsul cu chiriașa cea sosită pe
nepusă masă. Cu toate că nu fusese convenția, lăsa pe polița bufe-
tului o ceașcă cu lapte rece și un corn; “Numai azi!” gândea, fără
însă a se înșela pe sine: “Așa sunt eu! Nu pot fi altfel! De aceea chiar
era mai bine să n-o primesc”, repeta, pentru a nu slăbi cel puțin în
voința de a cere fetei bani. Nu num ai decât pentru bani, dar nu
avea destul nici pentru ea… Ea avea nevoi puține, numai cât o
păsărică în colivie: ceva mei și apă curată!… mai ales curat…
curățenie… Pe ea o hrănea curățenia, și fata Aneta nu părea a fi
tocmai iubitoare de curățenie și nici altfel nu știai de ea nimic…
Studentă!… Era sora lui Coti, e drept. Totuși cum atunci ajunsese pe
drumuri? Se auzeau atâtea lucruri despre studente, și chiar în familii
bune. Fata nu părea a fi soi rău, și urâțică cum era… De ce însă nu se
adresase lui Coti sau părinților?… De ce răzbise singură aci la ea
seara târziu, flămândă?…
Mari fusese moașă și totuși fată mare până se măritase cu
notarul, bărbatul dintâi, tatăl fetiței care murise. Chiar pe urmă, în
postul de moașă primară, își apărase cât putuse cinstea, cu toate că
era văduvă și liberă. Scăpase ușor, așa de ușor că putea uita cele
câteva concesii făcute de nevoie șefilor. Ea, de voia ei, nu se
feștelise niciodată.
Micuță, drăguță, se strecurase cu surâsul… Pisicuță, se gudura
puțin, torcea puțin… Vrăbiuță, scăpa cu penele curate… La răs-
timpuri, iubise pe unul și același… pe Lică… Iar ca nevastă a
negustorului loaniu fusese femeie cinstită la rostul ei, și el mort, nu
se mai măritase, cu toate c-o ceruse mulți. Cinstită… afară de Coti
— greșeala ei fusese să ia un chiriaș tânăr; de la Coti însă. Mari nu
mai avusese pe nimeni… Lică! — acela era unul pe lume și nu mai
era între ei nimic decât prietenie.
Cu un tulpan roș pe cap, care ascundea părul nins și o arăta
mai tânără încă, Mari ștergea praful cu grijă, căci ștersul prafului era
mania ei. Auzi mișcând ivărul de la cămăruță… Fata se sculase
pesemne… Curios… Ea, așa de bună și veselă, nu simțea plăcere să
revadă pe Aneta, ar fi amânat momentul. Nu numaidecât pentru
bănuielile ce le avea… la ea venise și veneau încă fel și chipuri de
fete și femei tinere pentru un sfat, căci așa erau timpurile. Dar fata
asta anume nu-i era simpatică, cât de de treabă să fi fost… n-ar fi
putut spune de ce…
Poate instinctul păsărelei ce-și linge penițele curate, pe când
pe Aneta mamă-sa, la Vaslui, o bătea ca să se spele și să se
pieptene. Aneta fusese odată eliminată din școală pentru murdărie
fizică incorigibilă. Mari nu știa, dar n-o plăcea.
Cum ivărul mișca mai tare, zisese fără gust:
— Poftim! Poftim!
Aneta apăruse boțită pe haine și Mari bănuise că a adormit
îmbrăcată… Nespălată, desigur, căci Mari uitase a-i pune apă în
cană la lighean.
 — Bună dimineața!… N-ai avut apă la cană? zisese, nu atât cu
grija de gazdă, cât din mania curățeniei.
— Mersi! Am avut de toate, afirma Aneta cu glas sigur, privind
lacom spre cana cu lapte. Pentru mine? Întrebă numai de formă și
apucă cana și cornul, așezându-se la masă.
Mari se repezi și așternu un șervet pe masă, pentru firimituri,
apoi se apropie de cana mare de fier din odaie, uscată până în fund,
deși Aneta afirma că a avut apă. “De politeță… sau m-a mințit?… Cu
ce glas sigur mințea!… Mari stase din treburi, îngrijorată de ceva…
Ea era sinceră, ce simțea dezarmată, în primejdie față de fata asta
tare prin încăpățânare, poate, și prin minciuna și prefăcătorie.
Regreta acum deslușit că a luat-o în casă.
Aneta mâncase până la firimitură, băuse până la picătură și sta
acum pe marginea scaunului, îngrijorată puțin din pricină că gazda
se arăta rece cu ea. De ce oare? Peste noapte nu se putuse petrece
nimic!… N-o mai vrea?… se răzgândise?… Aneta se chircea într-însa,
nu atât pentru a cerceta ce putea fi cauza, cât pentru a-și apăra
domiciliul.
— Am visat așa de frumos… din pricina celor ce mi-ați povestit
ieri!…
Mari nu se descrețea, se gândea cu fiori pe nări că fata e ne-
spălată și că a mâncat așa murdară.
 — Ce frumoasă casă!… Ce bogată sunteți! rotea în jur Aneta
privirea ochilor nedezlipiți bine.
— Da’ de unde!… Rămășițe!… Altfel a fost traiul meu înainte!…
Acum singură, fără ajutor… și nici nu-ți poți măcar incasa viajerul…
Aneta nu cunoștea cuvântul, ceea ce redeștepta felul ei dublu
de a fi: naivă și curioasă.
— Viajerul? repeta ca cineva care n-a înțeles, dar admiră.
— Venitul meu! explică Mari oarecum dezarmată, găsind acum
scuze fetei ignorante și poate că numai timide, în cazul grav al
spălatului.
— Ii dați în judecată pe aceia? aducea Aneta vorba despre
tribunal și procese — chestii pe care le credea favorabile din pricina
lui Coti.
— Fratele dumitale promisese să se ocupe…
— Desigur că se ocupă! prindea Aneta glas.
— Dacă ar vrea, ar putea! Mari, ca și Aneta; credea naiv că
domnișorul Coti învârtește la tribunal tot ce vrea.
— Altfel am chiriași cinstiți, care plătesc la zi! aducea vorba
Mari de plată și începea a descrie locatarii cei cinstiți. Aneta da din
cap, afirmativ, negativ, după cum credea că poate face plăcere
gazdei; ea știa bine ce fel de platnică va fi. Toată nădejdea era la
Coti, el de rușine să plătească sau să-i scutească Mari de plată; deși
își menținea bănuielile asupra perechii Mari-Tică, Aneta nu mai
avea aceeași siguranță dinainte despre favoarea de care fratele ei
se bucura.
— O să ies în oraș să-mi aduc geamantanul.
Mari spera că poate fata își va schimba gândul, se va întoarce
la cămin; față de graba fetei de a se instala spuse:
— Deunăzi erai rebegită, somnoroasă, n-am putut vorbi des-
pre chirie.
Aneta se roși până la urechi, până în creștet, subt firele pârului
castaniu-murdar, se roși cu gât cu tot.
— Doriți chiria înainte? Eu am două meditații care plătesc la
finele lunii. De-acasă… tot așa… tot la finele lunii. Nu era cumva
sfârșitul de lună? se întreba Aneta printre minciuni.
— Bine, bine! Pentru câteva zile nu-i nimic! Cât să-ți cer! N-am
mai avut pe nimeni de când a plecat Coti! O jenă de care profită
Aneta.
Mari uita a preciza chiria, se gândea în schimb că poate Coti n-
ar fi vrut să o găzduiască pe Aneta… Intra la altă grijă… Atunci, la
început, o lăsase la ea de nevoie… Dacă Coti nu știa că e plecară de
la cămin? Fata vorbea de meditații în oraș. Do ce oare părăsise
căminul? Sau mințea despre meditații, și atunci ce garanții avea ea
pentru chirie… Pe Mari o durea capul.
 Auzind numele fratelui ei pronunțat cu familiaritate, Aneta
prinsese însă curaj mare, nu fără grija de ce va zice fratele ei când o
va găsi acolo. După toate semnele, Coti nu mai venea pe la Mari.
— O odăiță mică, numai cu dejunul! pronunța cu ceva dispreț
Aneta, din instinct de tocmeală. Dacă era vorba serios de plată,
marfa trebuia depreciată.
— O mie! zise Mari stingherită oarecât…
— Să fie opt sute! hotărî Aneta, cu răceala omului care plă-
tește oricât și mai ales a celui care știe sigur să nu va plăti.
— Acum trei ani, cum erau atunci lucrurile, căpătăm o mie
cinci sute.
Mari își amintea că domnișorul Coti avusese camera gratis, că
nici măcar nu recunoștea, și, pe deasupra, mai trebuia să primească
pe sora lui, care nu-i era defel simpatică și de la care presimțea că
n-o să capete nici un ban.
— Cu opt sute, o colegă a mea are cameră mare, frumoasa! nu
se astâmpăra Aneta.
— Atunci poate cauți matale acolo, unde are și prietena.
— De ce?… Nu!… Doamne ferește!… Aci sunt cu mata care îmi
ești așa de dragă! Ca o rudă — prididea vorbele Aneta, iarăși roșie
până la urechi, din spaima de a pierde locul abia dobândit.
Lui Mari nu-i plăcea să se tocmească, nici să-și întoarcă vorba.
Poate că fiind fata aci, Coti va veni totuși; nu că îl dorea cumva,
numai din ambiție și pentru procese. Își da seama micuța Mari că nu
mai e cea de altădată, de care se amorezau toți bărbații și pe care
leuzele o iubeau și ele fiindcă nu le da bărbaților decât bucuria
ochilor și iluzia de a fi galanți, dar și fideli…
Va vedea ce va mai fi!… A făcut bine sau rău?… Lică, acela da,
acela îți da sfaturi hotărâtoare și sincere. Lică nu vrea nici un profit,
iubea femeia pentru ea… Lică era altceva, altcineva…
…Deunăzi — o căldură i se urca până în creștet Anetei când își
amintea — în seara de pomină, sta pe locul ei cu bilet gratuit în sala
“Femina”, bilet dat de Yolanda, care trecea pe bulevardul Elisabeta
cu un tânăr ca un prinț, pe care nu i-l prezentase, ceea ce fusese o
ofensă; i-o ierta deoarece de la biletul dăruit de Yolanda i se trăgea
norocul. Aneta sta deci pe locul ei la balcon când simțise apropierea
unui trup, vecin de trupul ei. Un bărbat împingea pulpa lui de șoldul
ei, și piciorul lui călcase repetat pantoful pe care cu groază și-l
amintea scâlciat. Așadar, nu trebuie niciodată să-ți pierzi nădejdea!
De luni întregi aștepta omul care să-i facă curte — expresia
întrebuințată la Vaslui îi revenea ca mai familiară. Trebuia să gă-
sească și ea un flirt, după un an întreg, trebuia să aibă și ea pe
“cineva”.
Când străinul, în întuneric, o împinsese ușor, delicat, se spe-
riase o secundă apoi se gândise la domnișoara și un strigăt de
triumf spărsese în ea țimbale. Altceva nu simțise, adică în gât i se
strânsese saliva ca pentru nițică greață. Așa era ea, orice emoție îi
da greață și îi punea un cui în frunte…
Pauza ne dorită aprinsese în sală jumătate lumini și simțise un
cap jumătate întors spre ea, apoi întors de la ea, și așa de trei ori
aceeași mișcare de cercetare. În tumultul de simțiri își putuse abia
descorda gâtul și privi cu teamă alături; zărise prin semiîntuneric un
chip frumos de “cavaler” — iarăși precădere a limbagiului de
foiletoane la Vaslui.
În văzul ei turburat, chipul cavalerului se clătinase ca subt o
apă, pe când partea trupului odinioarea acoperită, îngheța. Vecinul
se sculase brusc de pe loc și, grăbit, ca și cum îl lua cineva la fugă,
subțiat parcă încă mai mult, pentru a ieși pe lângă ea fără s-o atingă,
se strecurase, dispăruse.
— Pardon! zisese cu glas nerăbdător.
Ea nu se trăsese, nu făcuse loc, ar fi vrut, dimpotrivă, să se
umfle, să prindă tot spațiul pentru a-i opri, a-i lovi cu ciotul mic al
trupului inert, dar fericit de a fi fost căutat, împins.
“Nu pleca!” strigau în gândul ei vorbe grabnice; omul însă
lunecase ca o șopârlă și, prin alarma ca de foc din ea, îi păruse a
recunoaște un chip parcă mai văzut, un glas parcă mai auzit, și toate
părerile se îmbulzise în capul ei ca scândurelele prinse între ele și
desprinse ale unui ram rupt, pe când se acuza că din vina de a fi fost
cu mintea aiurea, bărbatul se strecurase pe lângă ea ca de
gumilastic, se topise ca de fum în întunericul zadarnic, în care Micky
Maus cu joben pe cap dănțuia burlesc pe ecran, parcă spre
batjocura ei.
Proastă și zăpăcită — cum se ocăra — rămăsese pe loc, ca și
cum pierduse în pădure drumul, apoi abia se sculase și,
împiedicându-se pe puntea înclinată a podelei, fugise după el să-i
ajungă, ca și cum între ei doi se petrecuse o “scenă”.
Supărați de pe locul lor, spectatorii avusese un minut probabil
aceeași impresie a unei scene de dragoste. Undeva, prin țăndărelele
zburătăcite din capul ei, Aneta credea însăși că toată lumea a văzut
și a participat, dar cei douăzeci de inși întârziați moțăiau pe
jumătate, întorși spre somn și spre ziua de mâine, zi lucrătoare —
căci se petrecuse într-o duminecă seara.
De atunci, Aneta inspecta cu perseverență și disperare hall-
urile și, când putea, sălile de cinema, de preferință “Femina”. Știa
acum cine e domnul pe care-i căuta, era acel pe care-i întâlnise cu
un an înainte la Mari, atunci, la prima ei găzduire, abia sosită, îna-
inte de a găsi loc la cămin… Dacă n-ar fi găsit loc la cămin, ar fi fost
poate mai bine… Da și nu — căci totul e de la Dumnezeu… Da, era
domnul înalt, zvelt, cu chip subțire, tăios, cu ochi care jucau subt
pleoape închise spre coada ochiului, domnul cu o viță albă în părul
negru, care îi plăcuse atâta, încât stase pe loc cu ochii după el în
curtea casei de pe Știrbei, și el întorsese capul spre ea.
 Madam Mari spusese, fără ca ea să întrebe, că era un fost chi-
riaș, un prieten vechi al răposatului, ca un fel de rubedenie. Acum
abia Aneta își reproșa lipsa ei de curiozitate, timiditatea de atunci,
acum abia bănuia cu revoltă ceva despre Mari: Toți bărbații erau cu
gazdele ba una, ba alta… Tică în frunte!
Totul era acum schimbat; omul de la “Femina”, prietenul lui
Mari, nu se mai putea da la o parte de la fapta lui cutezătoare, ci
atât mai mult nu se va putea da la o parte cu cât Aneta îi va spune :
“Da?”
De frica lui da, simțea însă un gol în trup, ca și cum înăuntrul ei
cineva care era tot ea leșina de emoție.
Ii va zice: da… adică… nu… nu m-am supărat… nu face nimic…
n-ai de ce te scuza, de ce fugi… nu trebuia să fugi… Da! Primesc
propunerea… Da… Vreau să flirtăm… Vreau să fii domnul de la
cinema care… Vreau ca și celelalte fete, colegele de la cămin…
Vreau, ca toate celelalte fete… Vreau mai mult încă decât ce se
laudă ele… Vreau să fii logodnicul meu, pe când ele n-au logodnic
nici una, spun numai așa intendentei… Da!!
Domnul de la cinema* zburase însă ca o yolă la regate pe ape
moi. În chip primitiv imagina era cea avută de Aneta, era simțirea ei
despre dispariția mirelui. Când povestea fie vreunei servitoare nou-
veni te la cămin — vreuna care era de treabă, nu obraznică — seu

*
În textul de bază: cămin.
când povestea domnișoarei ce văzuse la jurnal — de la domnișoara
uneori căpăta bilete — Aneta spunea “regale” în ioc de regate și
domnișoara o lua în batjocoră.
Pe Nory, Aneta o ura acum… Ura îi încăleca capul la amintirea
că domnișoara o dase afară pe ușă, pe poartă… pe ea… pentru ce…
pentru nimic… absolut nimic.
Ascultase după ușă… ei și!… O dase afară rușinos pe ea, cea pe
care deunăzi un domn… Fetele ziceau la asta într-un fel ce nu-i
venea în minte și nici nu-i plăcea. Ce-are a face cum ziceau fetele…
era cu totul altceva… De aceea vorbeau, pesemne, cu dispreț,
fiindcă lor nu li se întâmplase… De aceea spuneau că e un obicei
“infect”… Ea, Aneta, dimpotrivă, sperase mereu, mereu dorise să se
așeze cineva în hali lângă ea, să-i vorbească…
Se isprăvise acum când dorea conversație în hall-uri cu un ne-
cunoscut. Toate au un timp, și iată că pentru ea termenul de flirtat
prin hall-uri trecuse! Ceva ca ideea unui progres prin revoluție, nu
prin evoluție, umbla prin mintea Anetei. Revoluție în orice înțeles,
căci sângele îi era întors, turburat.
În hall-uri lumea se scurgea ca de obicei, fie domoală, fie gră-
bită; câteva femei, aceleași parcă, care nu-i plăceau Anetei, se legau
cu privirea sau cu vreun cuvânt abia mișcat pe buze de vreun domn
singur sau chiar însoțit. Ideea că și el, intrând sau ieșind, putea fi
astfel privit, o revolta. Nu le putuse niciodată suferi pe femeile
acelea; le acuza că din pricina lor vreun domn n-o ia în seamă pe ea,
fată drăguță, de familie, căci ele nu erau de familie — era formula
sumară a Anetei.
După un an de hoinăreală fără scop, nici mijloace, iată că
ajunsese momentul când dorea de la cineva “de sex opus” o privire,
un cuvânt, tocmai ca celelalte fete, dar, firește, cu totul altfel. O
privire, un cuvânt de la un necunoscut acum n-ar mai fi speriat-o
sau și-ar fi stăpânit spaima, dar nu veneau nici privirile, nici cu-
vintele și se simțea inferioară, dezonorată de indiferența publică.
Desigur, oamenii vedeau cu cine au de-a face, cu o fată tânără, de
familie, nu cu una din femeile acelea pe care Aneta le deosebea
dintre toate, le disprețuia, o interesau, o speriau, totul instinctiv,
ajutat de frânturi din vorbele căministelor, vorbe un timp fără
înțeles, apoi cu o jumătate de înțeles.
Acum plecase din cămin, avea locuință particulara. La cămin
totuși era mai multă viață, se auzea mai mult despre mai multe, pe
când aci la madam Mari traiul era plictisitor, monoton. Aceleași po-
vești — le știa pe de rost — despre răposatul ei bărbat… Un
crâșmar!… Aneta în locul ei nici n-ar fi vorbit de el… E drept că
gazda ea însăși nu era de familie… O moașă… noroc că la pensie,
retrasă din meserie… rentieră… cum iscălea Mari pe orice chitanțe,
petiții, mandate… Ceva ca un pietroi de care te împiedici poticnea
pe Aneta de cuvântul mandat… Un mandat de cincizeci de lei, o
dată, numai o dată, Aneta îl primise în locul gazdei, declarase că ea
este Mari… Iscălise numele gazdei și adăogase “rentieră”. Un timp
crezuse că madam Mari va întreba de banii pe care probabil îi
aștepta; nu întrebase nici atunci, nici mai pe urmă. Dacă ar fi
întrebat-o cât de târziu, ar fi exclamat: “A! Am uitat! Cum nu, banii
sunt la mine în păstrare bună!” Auzi! Mandat de cincizeci de lei!
Cine mai trimite! Nici chiar unei fete din cămin nu i se poate trimite!
… Mari nu era de familie, era o moașă. Aneta se oprise un moment
asupra profesiei moșitului fără o cercetare precisă, cu o jumătate de
întrebare vagă despre ce reprezintă exact profesiunea lui Mari.
Cu privire la moșit avea oarecari lumini, nu de la fete, care
uneori vorbeau de avorturi cu oroare, ca de un domeniu repudiat
de teoria lor despre flirt, ci de acasă, da, de acasă de la Vaslui, de la
mamă-sa însăși, la care uneori venea o moașă bătrână, care asigura
pe mamă-sa și pe tatăl ei, care se interesa deopotrivă de prezența
moașei. Pe ea nici n-aveau nevoie s-o dea afară din cameră, abia i
se spunea: “Mata, copchilă, pleacă!” sau: “Cară-te!” și pleca, fugea,
se ascundea tocmai în pod. De ce oare așa departe, când n-o silea
nimeni? De ce nu aștepta ca mamă-sa s-o cârpească și apoi să
plece; și pe urmă să se întoarcă la un geam, după o ușă, să cerce a
vedea, a auzi, cum făcea alteori? Aștepta, dimpotrivă, până când
credea că moașa a plecat sau până când glasul mamă-si o chemă
enervat.
 Nu putea suferi vizitele moașei, care-i puneau un nod în gât,
nod pe care îl avea de câte ori îi era rușine de ceva sau de cineva.
Totuși, după vizitele moașei, casa portărelului beneficia de o des-
tindere care o cuprindea și pe ea; părinții erau mai bine dispuși,
tatăl ei o dezmierda pe obraji și pe păr, mamă-sa, mai voioasă, n-o
certa câteva zile în șir. Anetei nu-i plăceau dezmierdările; când era
mică și tatăl ei o apuca tare de braț și o lua pe genunchi, se înțe-
penea cât putea; totuși iubea pe atunci pe tatăl ei mai mult ca pe
mama ei și se dorea alintată. Când sosea Crăciunul se întreba: “Ce
vreau eu mai bine… o păpușă urâtă ca cea de anul trecut sau să mă
sărute tata?” Prefera pomana rară a unui sărut. Nu erau părinți răi;
și ea nu era un copil persecutat, dar toată vremea nu putea nimeni
sta de mângâiat — spunea mamă-sa care, uneori, când veneau
cucoane, o chema “fata mamei”, alteori, “fata noastră”; “muncim
pentru fată” — deși banii și atenția mergeau în primul rând la Tică.
Mamă-sa adesea o mustra pe muntenește: “Numai te-ai râzgâia
toată ziua!” Portărelul avea treburi și griji; Tică venea rar, îi aducea
bomboane englezești, sărutând-o pe cap la sosire și plecare, iar ea
se înțepenea, se încorda ca de lemn.
Aici la București stase pitită ca un vierme de mătase în go-
goașă, pitită de orice atingere conștientă, numai izbiturile trecăto-
rilor grosolani o loveau în șoldul noduros; de un timp însă viermele
ieșea din gogoașă, Aneta progresa în idei și aspirații, vrea nu numai
să afle, ci să i se întâmple ei însăși, și, iată, i se întâmplase.
Până și Mari avea cavaleri, ba încă doi: pe Tică și pe Lică. Cât
avea să mai aștepte; i se ura așteptând. Crezuse că lucrul are să vie
de la sine și, iată, de la sine, de la Dumnezeu, venise. Trebuia însă să
caute, să aștepte. Va căuta, va aștepta. Ce făcea alt Mari decât
aștepta pe Tică și pe domnul Lică; femeile de la colț și ele așteptau
— căci, ciudat lucru, pe cele de la cinema le ura, dar pe aste de la
Colț Știrbei cu Câmpineanu nu le ura, le-ar fi vorbit chiar, dacă n-ar
fi oprit-o sfiala și dacă ele nu s-ar fi depărtat când ea părea a se opri
sau când le punea o întrebare.
Știa că sunt femei de uliță, cum le zicea Mari și o certa să nu le
mai vorbească cumva; Anetei însă îi păreau unele din ele simpatice
și de treabă. De la început, de când le observase acolo, fix la același
ceas de seară, pe atunci când ei îi era frică de un pas înapoia ei, de o
umbră, prezența lor îi fusese un adăpost, o apărare. Așteptau pe
prietenii lor… În hall-uri, lângă magazine, lângă tăblița tramvaielor
sau lipiți de firmele caselor, erau femei și bărbați care la ora
apusului așteptau; asemeni la mese de berării și cafenele așteptau;
peste un minut, un ceas, cel mult pe a doua zi, toți, toate, așteptau.
Auzea pe unul sau pe altul spunând: “În sfârșit, ai venit!… sau: “N-a
putut scăpa, pesemne!… Rămâne pe mâine!… De ce întârzie?…
Unde-o fi?… Mi-a tras clapa!… Nu mai aștept… Să se învețe minte!”
— cuvinte spuse tare sau în șoaptă cuiva absent, de cineva, femeie
sau bărbat, care vorbea singur, tare, dintr-o permisie anume pe un
subiect anume.
Până și pe femeile uricioase care așteptau în hall-uri le auzea,
plictisite de o așteptare, spunând: “Aide în altă parte!”
Mai bine să plece, căci făceau cu ochiul sau chemau cu dege-
tul; Aneta observase că nu prea venea nimeni, chemat astfel, dim-
potrivă, fiecare întorcea capul. Avea dreptate mamă-sa când o certa
să nu cheme cu degetul servitoarea sau precupețul, nici chiar pă-
pușa, când era mică. “Nu te-am învățat să nu mai chemi cu degetul,
că nu e frumos? Te-am învățat de când… (Aneta punea din
delicatețe expresia în paranteză). Te-am învățat, dar n-ai pe cine în-
văța!… Și păpușa nu vezi că e de cârpă?… Cum o să vie la tine?”
Mamă-sa se lovea atunci cu degetul de frunte, să-i arate Anetei cât
e de proastă.
Gestul nu era frumos — credea Aneta — lecțiile de purtare le
prețuia, îi plăcea ei însăși să se poarte cât mai frumos; era fată de
familie! Aci gândul ei făcea o strâmbătură adresată lui Nory mai
ales, cât și tuturor celor ce nu arătase către ea destul respect.
Aneta deci, timpul din urmă, dorea să aibă de așteptat pe ci-
neva, nu însă ca femeile de la colț, căci în privința lor Aneta avea o
noțiune ce se lămurea progresiv. Auzise fără nici un înțeles, la
Vaslui, zicându-se “femeie de uliță” ca pe o insultă, dar n-o intere-
sase, căci mamă-sa spunea multe vorbe, și pe ea vorbele multe o
oboseau, îi dau durere de cap. Mai pe urmă înțelesul cuvântului se
limitase la o noțiune de blam, pe care lenea ei n-o cercetase. La ex-
ternat, fetele vorbeau liber de femei de stradă, tot cu blam, dar cu-
riozitatea Anetei tot nu cercetase mai departe. Aci, în capitală,
sensul se amplificase la cămin și se ilustrase pe uliți, prin prezențe
“fetelor” — cum le zicea Tică. Un sens anume, totodată vag, care
făcea parte din faptele și noțiunile pe care Aneta, din lene, din jenă,
din indiferență pentru ceea ce nu-i putea folosi, zvârlea la depozitul
atâtor alte nedefiniri.
Acum, iată, aștepta ea însăși, altfel ca ele, aștepta și căuta pe
bărbatul de la “Femina”. Vroia să stea și ea cu cineva străin de
vorbă. Un cunoscut de unde l-ar fi luat? Fratele ei avea cunoscuți,
dar nu-i prezintă sorei lui; domnișoara avea, slavă Domnului, cu-
noscuți și nu-i prezintă protejatei ei — ba, ce speriată și necuviin-
cioasă se arătase domnișoara când Aneta spusese fără nici un gând
rău că a întâlnit pe doctorul Caro, parcă doctorul avea s-o mănânce,
sau ea pe el.
O fată bătrână, rea și geloasă, asta era domnișoara, și mai bine
că n-o mai întâlnea, acum mai ales…
Doamna Dia nu vedea pe nimeni, văzuse, pesemne, prea mult
pe careva, și acum se ascundea. De ea, Aneta, un domn se interesa
și îi dase dovada. Îl va regăsi, nu se putea altfel.
 Moșie । Mari vorbea numai din trecut, nu-i călca nimeni pragul,
deși era drăguță, și Aneta credea că ar fi putut să se mărite, mai ales
că avea ceva avere. Nu credea că Mari stă văduvă în suvenirul
cârciumarului; aștepta poate pe Tică sau cumva pe domnul Lică, dar
nici unul din doi nu era de nasul ei, nici unul nu venea.
Deocamdată ea însăși căuta, dar nu era vorba de oricine — de
unul, același, cel care o plăcuse. Trebuie să fi fost cineva care o
cunoscuse, o ținuse minte, o plăcuse și îi făcuse în întuneric o de-
clarație. Cineva care o cunoscuse?… dar unde?… Aci la madam
Mari? O străfulgerare!… Domnul de atunci, cel care traversa curtea
sprinten, cu o tâmplă căruntă, trebuie să fi fost! O nespusă
turburare frământa pe Aneta, din bănuiala ei, mereu mai sigură,
mereu mai sigură că domnul ; cela fusese Lică.
Mari făgăduia, deci cu atât mai mult!
Așadar… domnul Lică o recunoscuse în întuneric și îi dase
semn… El singur putea fi așa de îndrăzneț și de șarmant… Ce
întâmplare… Ce întâmplare! Poale că ar fi trebuit să-i dea și ea un
semn de recunoaștere… Plecase supărat și ea singură era vinovată.
Ea singură pierduse ocazia bună de a-i vorbi. Da! Primea! Da! Vrea
să flirteze cu el. Nu făcea nimic că era mai bătrân… să nu poarte
grija! Ceea ce fusese cu madam Mari — poate nici nu fusese decât o
prietenie… “Suntem prea bănuitori!” un cuvânt al Yolandei, cândva.
Nu trebuie să fii bănuitor. Lumea e rea! Care lume?… și până la
urmă dacă chiar ceva fusese… Ei și!
Aneta urca suflând greu treptele celui mai marc modernism, se
arăta înțelegătoare, sceptică: “Ei și dacă fusese… Se isprăvise… Adio,
madam Mari! Mai sunt și altele, fete tinere, drăguțe, studente!…
Comentarii ale fetelor de la cămin, care pe atunci se loveau de
lenea ei, acum apăreau ca simțiri și idei proprii, se suprapuneau
inerției firești, deformate, încâlcite, ca și cum ar fi sărit un gard
ghimpat și-și sfâșia în el hainele, fără să-i pese, în urmărirea unei
umbre.
El era! Cum de nu-l recunoscuse îndată, cum de nu ghicise? În
întuneric, la repezeală… Cum de nu-l oprise, nu-i spusese: Da!
Vreau, consimt. Să nu se sfiască din pricina lui Mari. Mari va în-
țelege, se va trage deoparte din drumul unei fete. Adio cu madam
Mari!…
Aneta sfida pe gazda ei de la distanță, cerea totodată a se liniști
pe ea însăși și conștiința ei vinovată, totodată căuta a preveni ne-
cazurile ce se puteau ivi din pricina geloziei lui Mari. Aneta avea
nevoie de madam Mari pentru locuință mai mult ca oricând. Acolo,
pe Știrbei, se puteau întâlni mai comod, mai în liniște, ea și domnul
Lică… Cum să împace pe Mari! Va căuta pe Coti, îl va ruga să vie
măcar o dată, de hatârul ei. Va povesti că Mari plânge, că vrea s-o
gonească din pricina lui, a ingratitudinii lui… Da, ingratitudine!
 Plecarea de la Mari ar fi fost o catastrofă; din zi în zi putea sosi
el. Ce ți-e cu destinul! Va mai merge la cinema cu un bilet dăruit
chiar de Mari, căreia nu-i plăcea “decât la ea acasă” — de clara; le
va fi comod să se întâlnească mai departe la “Femina”. Dacă însă
Mari tocmai acum ar vrea s-o însoțească? Ce-ar fac? atunci? N-ar
putea refuza, ar așeza pe Mari între ei doi, ar schimba priviri și
vreun cuvânt peste umărul lui Mari. O satisfacție vag perversă
răzbătea în Aneta, deodată cu un doliu trupesc, mai accentuat la
partea stângă a trupului, cea iubită și văduvită de apropierea lui.
Deocamdată biletele gratuite lipseau, și Aneta colinda mai mult
hall-uri de intrare; măruntă cum era, se sălta, să nu-i scape din
vedere cel căutat, îi năzărea că l-a zărit, împingea lumea, se lua
după vreun străin, ajungea la intrare în fața perdelei trase, i se
cerea un bilet absent, arăta vag spre perdea: “Domnul!” — zicea
fără destulă convingere, o bănuiau, o fixau ca pe o frauduloasă, ea
se uita în sus, în lături, în podele, de frică să n-o gonească din hali,
deși n-aveau dreptul; pândea apoi un loc pe o canapea și iarăși
aștepta să intre, să iasă cel dorit.
Uneori gândul ei separa, dezdoia pe Lică de necunoscutul care-
i făcuse semnele de apropiere, mai adesea însă îi unea în unul și
același ideal. Ar fi putut fi trei, deoarece Mari făgăduia că musafirul
de atunci, de la prima ei găzduire, ar fi fost Lică, ba gazda o rugase
cu glas ocru să nu se mai ocupe de cine vine la ea în vizită, dovadă
mai mult că era vorba de domnul Lică. Cum însă să împace atâtea
lucruri! Era o grea problemă cea de a găsi pe Lică, apoi a i-l răpi lui
Mari. Dacă Coti ar vrea să se ocupe de Mari, s-o ia de nevastă… De
ce nu?
Ar fi trebuit mai întâi să întâlnească ea pe Lică. Aneta simțea că
amețește din atâtea treburi anevoioase: “Amețesc de la cap!”
spunea mamă-si la Vaslui, când nu știuse lecția sau când refuza să
meargă la școală fiindcă nu învățase.
Din când în când pica iar lui Mari un bilet de favoare; Aneta
trebuia să facă sforțări, pentru a nu întinde spre el prea timpuriu
mâna nerăbdătoare.
— Ar trebui să-i dau Caterinei, dar nu trece azi pe aici și se
pierde! Matale ți-am mai dat! spunea Mari. Adăoga: Păcat că pe
mine mă dor ochii!
Numai fiindcă o dureau ochii i-l da… și prefera pe Caterina,
spălătoreasă. “Ce persoană mojică!” se indigna Aneta, cu senti-
mentul de a suferi încercări grele pentru omul iubit.
“Spălătoresii!” — madam Mari era, în adevăr, pasionată de
ruf° călcate, plisate cu artă. Aneta însă critica rufăria de linon a lui
Mari ca demodată; fetele la cămin purtau numai milaneze sau
crêpe de Chine. Ea avea un singur rând bun și nu-i purta decât pe
acela, cele de madipolon le ținea în geamantan.
 — Mata nu dai nimic la spălat? Le pot pune în socoteala mea!
propunea moșica din măsură de igienă. “Poți să știi!” gândea gazda
fără politeță de curățenia fetei. N-o prea suferea la drept vorbind;
nu-i era simpatică, era leneșă, dezordonată; ori nu făcea nimic și
căsca ziua mare, ori umbla haimana. Venise timpul s-o poftească să
plece, să-și caute casă aiurea.
Pe locul mic, Mari, fără a deplasa spațiul, ca o floare, ca o
scamă de mătasă, se ocupa tot timpul cu ceva, o pasiență, dacă nu
mai mult… Da, era timpul ca fata să-și caute loc aiurea; domnul Coti
nu venea tocmai ca să nu aibă de lucru cu soră-sa, să fie dumnealui
liber și alții să pătimească. Sufletul ei bun îi făcuse în viață multe
neajunsuri și nu se învățase minte. Așa pățise și cu musiu Lică, care
ani de-a rândul profitase de casa, de masa, de banul și de dragostea
ei; pentru el își primejduise căsnicia, cu riscul de a fi socotită hoață,
spărgătoare de sertare, fie că fura de la bărbatul legitim.
Pe atunci nu-și da seama de fapta ei, n-avea frică, nici măcar
nu credea că face sacrificiu; acum însă înmulțea cu amărăciune
contul neachitat al lui Lică.
Aneta rumega cu neplăcere comparația lui Mari: Ea, Aneta, și
Caterina spălătoreasă! Bine că nu avea pretenția să spele rufe drept
chirie. Astfel de muncă nu făcuse nici la părinții ei, necum studentă
la București și… pentru o moașă pensionai ă. Ti dase biletul numai în
lipsa Caterinei. “E o nesuferită 1” conchidea cu o antipatie
crescândă, din care făcea probabil parte și gelozia… Și domnișoara îi
era nesuferită. N-avea nevoie de dumneaei, nu regreta plimbările
— numai tratația… și nici pe aceea… Avea alte ocupații, alte
aspirații. O hrăneau amintirea și nădejdea care durau în aluatul ei
trupesc senzația de atunci… Umărul, genunchiul își aminteau ele
însăși, fără voia ei, căldura, letargia și vijelia de atunci a făpturii.
Uneori îi zvâcnea trupul din senin, stând pe scaun, sau îi amorțea;
pleca ca o somnambulă înspre cinematografe.
Găsise un mijloc de a intra care de două ori îi reușise: se ală-
tura unei persoane care lua trei bilete, și controlorul nu băga de
seamă că trec patru. La un bilet de doi, nu se putea cerca, și nici în
zile obișnuite, ci numai sărbătoarea; o treceau, firește, sudori reci și
calde. Odată intrată, pentru cazul vreunui control, culegea de pe jos
un bilet azvârlit, mototolit, apoi începea cercetarea, spre supărarea
vecinilor. Schimba mereu locul, cu scop de a fi spre margine, se
enerva, se sălta, astupa vederea, stârnea protestări: “Jos! Jos!” pe
cari le băga abia târziu de seamă. Pentru ea, spectacolul unic era
poteca mișcătoare a lanternii și, în pauză, publicul. O umbră
proiectată de un spectator, un program interpus, opac ca un perete,
un baston căzut, schimbarea bruscă a regimului de lumină, totul o
despera, o enerva; îi amorțea un picior, îi zvâcnea un ochi, își mușca
buza, îi tremura mâna.
 Uneori i se năzărea! Se scula, deranja vecinii cu vehemență,
înlătura orice obstacol îi sta în cale… Nu fusese el! Un plafon de
nădejdi se surpa, cădea în beciul deziluziei, se așeza timid pe o
margine de scaun sau se lipea de un perete; într-un târziu pleca,
închipuindu-și cu suferință un joc de-a v-ați ascunselea: el tocmai
intra când ea plecase… El pleca când ea abia intrase…
Treptat, iluzia revenea; poate că la fel o căuta și el. Nu se pu-
tea să n-o caute după ceea ce se petrecuse între ei… De ce însă nu
venea la Mari… Credea poate că nu mai locuiește acolo, că fusese
venită pe câteva zile, că Mari nu putea ține în casă o fată tânără.
Casa de pe Știrbei era totuși locul cel mai indicat pentru a o întâlni,
a avea vești de ea, a-i lua urma.
Își reamintea pentru a suta oară scena întâlnirii dintâi, atunci
când, proaspăt sosită din Vaslui, Tică o luase — slavă Domnului —
de la otel și o adusese în Știrbei; când tocmai intrau pe poarta de
fier în curticica pavată, un domn tocmai ieșea, după care Tică se
uitase și fluierase. “Ai avut musafiri ?” întrebase râzând pe Mari Ea
răspunsese că era un client și datornic al răposatului Take, și Tică iar
fluierase.
Aneta nu pricepuse atunci nimic. Cât era de proastă, de provin-
cială, și ce bine făcuse că plecase din Vaslui! Când se mutase acum
două luni de la cămin, aci la madam Mari, auzise mereu de un domn
Lică a cărui persoană îi plăcea cu predilecție Anetei din nesfârșita
vorbărie despre trecut a gazde i. “L-ai văzut, dar poate n-ai lua
seama. Atunci când Tică te-a adus la mine, fugită de acasă, un domn
tocmai ieșea!” spusese Mari. Aneta se oprea întâi asupra
indelicateții de a pomeni că e fugită de acasă. Apoi asupra marei
coincidențe. Așadar, fusese domnul Lică, de aceea chiar fluierase
fratele ei, adică: “Unul intră, altul iese!” Să fi știut atunci, să nu fi
fost atâta de naivă, cât timp ar fi câștigat. Pierduse un an și două
luni. Se gândea cu necaz la Vaslui, la părinți, ca și cum ei erau de
vină.
Pe același îl mai văzuse totuși o dată, când ea se întorcea pe
înserat din oraș, și un domn ieșea din curte. Mari însă făgăduise că
ar fi fost cineva la ea, poate că la chiriași. O temea acum, o știa
observatoare. “Eu sunt observatoare!” spunea Yolanda celorlalte
cămin iste. Aneta și ea se credea observatoare.
Mari știa deci că e observatoare și o temea; mai o temea și
fiindcă era fată tânără, drăguță — cuteza gândul Anetei a se com-
plimenta. De un timp, se uita des în oglinda aburită din odăiță și
începuse a se place, mai ales că punea puțină pudră roz; cu econo-
mie, deoarece cea de mai multe feluri, adunată din cutiile fetelor —
ca să nu simtă — era pe sfârșitele și n-avea cu ce să cumpere.
Madam Mari nu punea pudră, se ștergea numai cu apă de crin și
vorbea complezent de tenul ei curat. Avea, e drept, pieliță subțire,
dar Aneta i-ar fi putut fi fată. Nu spusese Mari singură ce vârstă ar fi
avut fata ei dacă trăia! La fiecare dată când făcea pomană, repeta
că fata ei ar fi avut vârsta Anetei… Așadar! La Vaslui astfel de
lucruri, ca flirturile lui Mari, nu s-ar fi putut întâmpla; acolo se
păstra rândul, credea Aneta, dar preferința îi era totuși
necondiționată pentru capitală, pe oricare riscuri. Numai aci i se
putuse întâmpla ceea ce se petrecuse deunăzi la cinematograf. La
gândul că ar fi rămas la Vaslui pe viață, ceva se învârtea în ea, un val
de revoltă, nu în gând, ci în sângele întors din mersul lui Aneta, de
un timp, de atunci, simțea, gândea cu carnea și sângele.

Aneta se întorcea pe Știrbei zdrobită; umbla fără rezultat în

căutarea lui Tică, trebuise să lase deocamdată deoparte preocu-
parea lui, a necunoscutului, a celui ce sigur era domnul Lică, poate
tocmai pentru că era el; madam Mari o anunțase că a închiriat
odăița și îi dase timp cinci zile, ca să plătească și să-și caute altă
locuință. Gazda îi vorbise cu un ton ce nu-i era obicinuit, care pu-
sese pe Aneta pe gânduri și pe drumuri. Ce devine? Unde se duce?
Oriunde, aci în București; deoarece, mai mult ca oricând, interesul o
lega de loc.
Traversa curtea pavată șchiopătând, căci i se desprinsese fața
de toc la pantoful din stângul, era moartă de obosită, și supărările
se proiectau dizgrațios, pe fața ei și așa urâțică. Nu se gândea decât
să ajungă și să-și poată scoate pantofii, sperând că Mari lipsea, ca să
nu observe ciorapii găuriți și să reînceapă morala cu ordine și
curățenie, morală știută de Aneta pe dinafară și repetată de prisos.
Parcă ea n-ar fi vrut să poarte ciorapi Kayser, mereu noi, ca Yolanda.
De cei de ață, ca Mari, nu vrea să poarte.
Deschisese ușa și scobora treapta camerii călcând pe dreptul,
care era valid, când ce văzuse? În odaia mare, la fereastră, cu spa-
tele spre ea, sta un bărbat, un domn tânăr, subțire ca o vergea, care
învârtea între degete o țigară… El era!… El se întorsese dintr-o dată
ca pe un șurup, și de emoție Anetei i se păruse că nu l-a mai văzut…
Totuși… el era… Era el, dar nu semăna întocmai. Cu cine nu semăna
întocmai, nu cerceta, nici n-avea vreme, abia împinsese piciorul în
pantoful stâng, cu prețul unei dureri de cea de care-ți sare ochii, și
auzise: “Sărut mina, coniță!”
Ce îndrăzneală!… Ce greșeală!… Ce îndrăzneală! Nu-i dase
mâna, prea zăpăcită… Așa deodată… dar el se apropiase, i-o luase și
i-o sărutase!… Ce nebun! Ce copil nebun! Dacă ar fi intrat Mari să-i
găsească!
Aneta totuși parcă n-ar fi vrut să fie singură, n-ar fi vrut parcă
să-i vadă așa de îndrăzneț… În întuneric, altfel era totul, altfel
simțea, dorea. Singură cu închipuirile, dorise chiar mai mult decât o
sărutare de mână, dorise ceea ce fusese atunci. De câte ori nu
rechemase trupul cald împins în șoldul ei, genunchiul ascuțit,
piciorul peste pantof, în plus o sărutare pe obrazul ce fusese în
partea dinspre el, sărutare pe care ar fi trebuit să i-o dea și nu i-o
dase, fugise. Cu trupul ei singur, când reușea să evoce momentul de
atunci, Aneta compunea două trupuri.
Acum însă prezența reală, sonoritatea glasului, cercetarea di-
strată a privirii și sărutarea de mână, pe care nici măcar n-o simțise,
o constatase numai, odaia, lumina! Ar fi vrut să fie altfel totul, nu
acum, nu aici… Unde sta oare Mari de nu se întorcea mai curând…
Neașteptat, ca un asalt, Lică îi sărutase iar mâna — era el, în
adevăr. Apoi, viu, lunecos ca o șopârlă, ieșise pe ușă… Plecase… așa
cu capul gol, cu mâinile goale, subțire în haina subțire plecase nu pe
sală și nici pe scară, în curte sau pe trotuar — căci Aneta alergase la
geam. Plecase de-a binelea pe stradă, în oraș, în lume, undeva într-
un spațiu și climat pentru Aneta străine. Obrazul îi ardea, ca și cum
trecuse peste el o pală de vânt iute, parcă avea lipită pe mână o
frunză fierbinte, așa ținea mâna pe care el o sărutase, departe de
trup, ca după o mușcătură de albină.
Intrase ca un spiriduș prin fereastră, ieșise parcă prin lemnul
ușii, pierise în văzduh. Îi părea bine, rău?… Îi părea rău și simțea
totodată un fel de ușurare.
Așadar, iată că îl văzuse, iată că o căutase și o găsise!…
El era! Adică domnul Lică, așa cum i-l descrisese Mari de atâtea
ori… Cel de la cinematograf acum i se aburea, chiar îl și văzuse doar
prin ceața întunericului… Totuși parcă ar fi arătat altfel… Bănuiala că
n-ar fi unul și același o nemulțumea, o zăpăcea, nu știa pe care îl
vrea, care îi place mai mult, care din doi e cel care…
Aproape îndată după plecarea lui, iată că Mari intrase fără a-i
da bună ziua, mohorâtă, și Aneta fusese mulțumită că o vede
supărată; nu-i mai simțea acum nevoia prezenții ca adinioară,
dimpotrivă, gândul că ar fi putut să nu fie singuri o indigna:
— A fost aici un domn!… pronunțase anevoie.
— Da! L-am întâlnit! — sec, aspru, răspunsul lui Mari.
— Era… domnul Lică?… cerca Aneta, deși convinsă.
— Era domnul Lică Petrescu! — tot sec, tot aspru.
Așadar, între Mari și domnul Lică totul era rupt. Se vedea din
reaua dispoziție a gazdei. Nu mai spunea “un prieten vechi”… “ca și
o rudă”. Aneta de regulă comenta în gând: “un amant”.
Iată că se sfârșise amorul lor și numai din pricina ei. De ce însă
Lică plecase fără să-i spună un cuvânt, să-i arate complicitatea lor
printr-un semn — în semne îl știa expert! De ce să piardă o așa de
bună ocazie!… Poate nu vruse să se afle prins între două! Cel puțin
atât știa Aneta sigur, anume că Lică nu mai iubește pe Mari, că a
rupt cu ea… deci!…
— Mai vine, desigur, curând prietenul dumneavoastră!
miorlăise perfid, cu precauțiuni, dorind să afle, găsind din instinct
pe “dumneavoastră”, cel care marca distanța, cel de zile mari, care
plăcea, măgulea pe oricine.
 — Nu știu… Și nici n-ar nevoie să mai vie!
Așadar, fusese o ceartă mare — se bucura totodată desperată
că va trebui să reînceapă vânătoarea după Lică, desperată că reaua
dispoziție a lui Mari, a cărei pricină era ea, o putea trimite pe
drumuri, fără locuință. Cal varul se desena însă acum prin aburul
bucuriei.
Scurtă bucurie, deoarece Mari cu același glas uscat, tăios, ce
nu-i era obicinuit, îi poruncise să-și caute casă, deoarece ea a și
închiriat odaia.
Cum… așa deodată, în grabă?
Mari obiectase că i-a spus încă din prima zi și de multe ori de
atunci, și iarăși tăcuse posacă.
Spunea doar așa, la supărare… N-o putea zvârli în uliță… N-
avea dreptul!… Ar fi făcut scandal, ar fi plâns și s-ar fi adunat lume…
Nu se dă afară o fată de familie… Poliția nu putea îngădui…
Aneta își făcea ca de obicei socoteli, totodată iscusite și stu-
pide. Își amintea cu un fior neplăcut plecarea de la cămin. Aceea se
petrecuse fără scandal, lacrimi, poliție, cu o dramatică simplicitate.
Mintea ei apoi luneca, își închipuia ce ar fi fost dacă l-ar fi cunoscut
pe când locuia încă la cămin… Ce ar fi zis fetele despre concheta ei,
a Anetei Pascu!… S-ar fi temut să le arate pe Lică… Era prea frumos
și era geloasă de el.
Tot mai bine așa cum se petrecuse lucrurile.
 Aci se vedea bine că Mari e părăsită și că ea are toate șansele.
Cum însă să-i revadă, să-i vorbească, și cum să rămâie totuși pe loc,
în casa din Știrbei, mai ales acum când la datoria de bani pe chirie
se adăoga rivalitatea, gelozia lui Mari. Mereu piedici, necazuri, și cel
mai mare, al locuinței.
În capitală, adăpostul se arătase a fi pentru ea problema cea
mai grea. Cu foamea o dusese mai lesne, cu îmbrăcămintea, cu
banii de buzunar, cu toate mai lesne decât cu locuința… Iată, venise
amorul și n-avea unde-l găzdui! Drama locuinței îi defila iar pe
dinaintea ochilor: Brr! Otelul de lângă gară, noaptea de spaimă și
părăsire… Apoi pe vârful scaunului, pe marginea canapeluții, aci la
madam Mari, prima oară, ținută de pomană, de milă, pentru
hatârul lui Tică… Acum amenințată din nou… tocmai acum!
Trebuia liniște și răbdare: Să caute pe Coti… Să scrie doamnei
Dia cerând bani pentru un caz grav… de chirie… de boală! Aneta mai
ceruse doamnei Dia bani fără știrea nici a domnișoarei, nici a
bătrânei, a Corneliei. Căpătase ceva, puțin lucru, și multă morală.
Nu putea suferi morala.
Doamna Dia n-avea însă telefon… telefonul era la domnișoară
în cameră, deci primejdios… Nory acum era socotită, sumar, ca o
dușmană. O femeie așa de sus-pusă ca doamna Dia să n-aibă te-
lefon! Aneta bănuia că Dia are ceva de ascuns. Poate o caută poliția.
Poate că ea, din gelozie, omorâse pe ministru! Câte femei nu-și
omoară amantul! Cuvântul “amant” se urca acum comod în mintea
Anetei și cobora fără jenă pe buze. Nu găsea însă nici o soluție în ce
privea locuința, nici una, decât să rămână pe loc.
Își aminti scena plecării de la cămin, i se încălzi fața, o duru
fruntea. Tocmai hotărâse ea însăși să o șteargă franțuzește a doua
zi; seara din urmă cercase a intra tiptil pe la zece, când ușa bufnise
în afară, lovind-o cu clanța peste nas; două căngi o trăsese înăuntru
și o palmă trăsnise metalic pe obrazul ei, pe când lumina unei lămpi
electrice de mână o orbea. Era intendenta care cu furie se năpustise
peste ea în întuneric și cu pumnii, cu genunchii o împingea pe scări
în sus. Ea ținea în loc ca o vită, repetând: “Ei și!… Ei și!” Dihania însă
nu scotea o vorbă, să nu scoale fetele, să nu fie martori. Să fi țipat!
… Se temuse, nu țipase. Se știa vinovată de a fi vorbit-o urât în ajun
pe intendentă, așa, ca să se răzbune. O făcuse “stafia cu armură !”
— de la un film văzut în ajun și printr-o legătură de idei greu de
găsit. Așadar, din răzbunare o bătea! “Ei și! Ei și!” Care pe care! A
doua zi Aneta avea să fugă dis-de-dimineață, și intendenta va fi
trasă la răspundere, poate că dată afară.
Nimeni însă nu păruse a se fi resimțit de fuga ei; Coti singur,
anunțat de domnișoara, îi trăsese o săpuneală cu obicinuitele re-
proșuri… “Mă faci de râs! Ești o nebună!… Toate suferințele pă-
timite îi veneau acum în minte: ghionții intendentei, bătaia de-acasă
a mamă-si “pentru binele ei” și cea mai rea amintire, când dom-
nișoara o dase de umeri afară din casa de pe Izvor. Toate le suferise
pentru el, cel pe care-i aștepta și care acum venise; va mai suferi
încă, numai să aibă o locuință, mai ales să poată rămâne tot aci la
Mari.
Numai fratele ei ar fi putut avea destulă trecere; pe Coti îl va
chema la telefon, i-ar fi fost greu să dea ochi cu el, dintr-o pudoare,
nu numai de teama ocării. Știa pe dinafară rechizitoriul: Dată afară,
fugită de la cămin! De prisos la madam Mari! Nu era vrednică de
nimic! Pentru astfel de reproșuri, Aneta avea argumente în sinea ei:
La cămin, dacă dumnealor ar fi plătit regulat, ar fi ținut-o… La Mari
ar fi putut sta cât de mult, dacă domnul Tică ar fi fost mai drăguț cu
gazda și ar fi venit uneori s-o vadă! Argumente într-un fel logice, de
la care lipsea numai cealaltă argumentare: datoria ei de a învăța
carte, fără de caro învățătură, prezența ei n-avea pentru ceilalți
înțeles, nici la cămin, nici ia Mari.
Ideea învățăturii nu venea însă în minte Anetei nici o secundă
atâta era de exclusă. Credea cu tărie în dreptul ei de a avea un pat
și o pâine asigurate, pentru a-și face viitorul. Viitorul până atunci
avea un sens vag, inform, acum era întrupat în Lică sau în domnul
de la cinema… Din nou nu mai era așa de sigură că sunt unul și
același; ar fi vrut să se convingă. Pentru a avea bani de
cinematograf, vându pe cincizeci de lei fularul de mătasă dăruit de
Yolanda la Anul nou. Îl vânduse unei fete de la colț. Căministele
spuneau că e de mătasă pură și costă trei sute de lei. Exagerau ele și
în orice chip așa merge negoțul! “Alt preț la cumpărare, altul la
vânzare”, glumea tatăl ei, portărelul.
Își amintea cu un fel de emoție de tatăl ei, i se muiau picioarele
din atâtea întâmplări cărora trebuia să le facă față singură, fără nici
un sprijin. Poate că tatăl ei ar fi ajutat-o dacă ar fi știut… Altfel e un
bărbat. Altfel vorbește un bărbat cu alt bărbat. Tatăl ei altfel ar fi
vorbit cu Lică și cu Mari. Totuși ideea de a scrie tatălui ei nu-i veni
nici un moment.
În cercetarea problemei dacă cei doi, Lică și necunoscutul, erau
unul și același, Aneta, cu toate că madam Mari era mereu rău dis-
pusă, o întrebase când oare mai vine prietenul dumneaei… și poate
că ar vrea madam Mari să meargă amândoi la “Femina”, unde sunt
pozele frumoase… poate că vine acolo și prietenul dumneaei!
Ca trezită din somn, Mari se uitase la ea lung și izbucnise într-
un râs amar:
— Care cinema… Ce “Femina”!… Nu pot suferi cinemato-
graful… mă dor ochii… Lică nu se duce la cinematograf, îl înăbușă,
lui îi trebuie are. Afară numai când are un randevu!…
— Tocmai!… Credeam!… Firește, îl înăbușă! Aneta era vexată
că Mari cunoaște așa de bine obiceiurile lui Lică, că da așa de puțină
importanță randevuurilor lui. Nu putuse afla nimic… Erau cei doi
unul și același? Nu, deoarece Lică nu obicinuia a merge la cinema…
Da, dacă socoteai cele petrecute între ea și necunoscutul de la
“Femina” o aventură!
— Lică s-a născut și a trăit mult la moșie. Pe atunci nu se
stricase… Dar ce-ți pasă? Te-am poftit să nu te amesteci! Mari se
răstea.
Atâta de nemanierată n-o mai văzuse Aneta. Îi era teamă să n-
o concedieze îndată, din gelozie. Ar fi dorit acum să vie domnul Lică
pentru Mari.
Coti le lăsa în baltă pe amândouă, nu fusese chip să-i capete la
telefon… Un infern telefonul Palatului de Justiție, ca și coridoarele
lui. Pe Aneta o durea capul la amintirea haosului de acolo… Cât
despre cei doi, înclina acum să-i despartă: necunoscutul fusese o
aventură de cinematograf, iar Lică… Opta pentru Lică, firește, pe
cellalt ar fi fost mai greu să-i găsească și recunoască, pe când Lică
era un musafir care, desigur, se va reîntoarce, pe care Mari îl dorea
deopotrivă și, două femei, două puteri puteau aduce înapoi mai
lesne un bărbat, pe urmă el avea să aleagă pe una din două . Pe cea
mai tânără? Îndoieli, turburări, cazuri de conștiință! Anetei îi pocnea
în urechi sângele din atâta vijelie.
— Te mai țiu până la Sf. Dumitru? Îi spusese Mari. Mai era
aproape o lună; o lună pentru Aneta, care trăia zi la zi, ar fi fost
timp, dacă termenul nu ar fi avut în el ceva fatal. Sf. Dumitru în-
semna că Mari avea serios de gând să ia un chiriaș cu anul, ceea ce
era mai grav ca închirierea problematică cu luna. Mari poate chiar
avea pe cineva în vedere… Nu cumva Lică era chiriașul viitor? Aneta
amețea dintr-o astfel de închipuire: El acolo!… El intra când ea
ieșea!
Lică însă nu se arăta și nici Coti, căruia îi scrisese o carte
poștală.
Mari tot tristă, tot tăcută, părea mai liniștită. Într-o seară o
găsise plânsă, nu mărturisise pricina, Aneta însă bănuise că Lică a
fost pe acolo… Tocmai când ea lipsea… De ce la altă oră ca cea de
atunci, când știa că o găsise acasă, oră la care ea acum nu lipsea
dinadins. De ce la ora tocmai a celuilalt de la cinema, dacă cumva
nu erau unul și același! Deși alegerea Anetei era făcută, totuși nu
renunța la necunoscutul de la “Femina”, spera, dorea să fie unul
singur, însă cu îndoieli; ceea ce însă nu vroia, nu putea despărți, era
dezmierdarea, presiunea alăturată a ființei lui, unită cu sărutarea de
mână a lui Lică. Pe cele două senzații i le despărțea totuși nu
gândul, ci trupul, care prefera făptura unuia și gestul celuilalt:
făptura lui Lică, apropierea de la cinema.
Nu! Nici un milimetru mai mult de apropiere ca atunci; Aneta
ar fi țipat, ar fi fugit, s-ar fi lecuit. Întocmai la fel, fără a-și da seama
ce greu, ce imposibil e “la felul” pe care-i cere.
Totul se petrecea undeva, în taina ei însăși, orice lămurire ar fi
speriat-o pe ea cea întâi. Se ducea la aceeași oră la “Femina” dintr-o
nevoie, aștepta pe Lică dintr-o eroare ce se transformase în amor,
dintr-un mit creat de poveștile lui Mari; îi trebuia un erou și îl
găsise, se agăța acum de el ca puii de găină care își înfig ghearele
inofensive piuind; pe când cellalt, bărbatul necunoscut, era
instinctul care în blocul mic, inert, în carnea fără imaginație a fetei,
învinsese impermeabilitatea și zăpăcise ordinea așezată a simțirii
or.
lată că ceva iarăși se întâmplase, nu însă ceea ce omul
așteaptă, nu ceea ce ar fi vrut și închipuit, totuși cu puterea ce au
faptele asupra închipuirii. Întoarsă devreme din oraș unde rătăcise
fără spor, evitând locurile unde ar fi putut întâlni pe domnișoara
Baldovin, dușmana ei, încă de la poartă Aneta auzi zgomot de voci.
Coborî tiptil scara, se lipi de ușă, desluși glasul cunoscut acum al lui
Lică, și ascultă ținându-și răsuflarea. Cum era să nu asculte! Să
spună oricine orice… cum să nu asculte când era vorba de Lică, de
ea, de ei doi!
Lipi ochiul de broască, alătură urechea de dungă, până când
reuși să audă, de văzut nu se vedea nimic, erau în afară de raza ei
vizuală.
Dealtfel, se certau, repetau un nume pe care Aneta nu-i putea
prinde… Se certau pentru o femeie… o alta, nu ea, Aneta.
— De ce? Nu înțeleg de ce? N-are nici un rost… Te bagi la
stăpân și pe cine să iei… pe cine?… De ce pe ea, tocmai pe ea… dacă
e vorba să te însori… De ce?… Nu se poate!… Nu se poate! Mari
vorbea cu glas când aspru, când umed, mai mult tăcea. Aneta nu
putea înțelege decât atât că nu era vorba de ea. Un nume revenea
pronunțat de amândoi, un nume ciudat, străin, pe care, chiar când îl
auzea clar, nu-i putea desluși… Un nume străin, leah, turcesc… Mai
auzea: baba… Elena… baba… și iar numele ciudat.
Era vorba de o rivală, de căsătorie. Aneta acum era de partea
lui Mari. Auzi, să părăsească pe prietena lui veche, încă tânără, încă
frumoasă și care-i iubea cu sinceritate și credință!
În noile socoteli iscate, Aneta credea că i-ar fi mai ușor să în-
locuiască în sentimentele cavalerului pe Mari, decât pe
necunoscuta misterioasă. O dureau tâmplele și ceafa. Auzi: nuntă…
cununie… copil!… Cuvinte enigmatice, care păreau a nu mai ține de
Lică și totuși lui îi aparțineau, deoarece muiau din mâhnire glasul lui
Mari!… Se pregătise să bată la ușă, să intre, din nevoia de a în-
trerupe coșmarul, când ușa se izbi lesne peste [ea] și o lovi în piept
Lică. Deschise la ea ochi mari, parcă speriat o secundă, apoi izbucni
într-un râs voios și o luă de gușă:
— De astea îmi ești! și ușor, grăbit, fugi pe trepte.
Durerea din tâmple se întindea asupra întreg capului. Surprin-
derea, nedumerirea o pironeau. Înapoia ușii se petrecuse o dramă,
o tragedie chiar, și iată că eroul zvâcnea ușura tec și o apuca de
gușă; un gest care nu-i plăcuse Anetei, prin familiaritatea glumeață,
mai ales în împrejurări așa de grave. Făcea iarăși deosebirea supă-
rătoare între senzația trupului apropiat atunci de al ei, încet, felin,
în întuneric, și între gesturile zburatece ale lui Lică, aripi fâlfâite de
pasăre, jucării zbârnăitoare. Se învârtea totul în capul ei dogit de
migrenă.
În odaie, Mari sta pe gânduri. Aneta îi spuse bună ziua și trecu
alături în odăiță; nu mai era curioasă să afle nimic, ar fi vrut,
dimpotrivă, să poată crede că n-a auzit: Nuntă… văduvă… copil…
Cuvintele enigmatice… Dacă era vorba de o văduvă, și încă cu un
copil, de ce nu lua Lică mai bine pe Mari. O amărăciune, o
descurajare, o silnicie, scepticism, dușmani noi, care cercau a invada
trupul abia născut la nădejdi, cari înțepau creierul plin de închipuiri.
Mari veni în ușa despărțitoare și îi vorbi. Anetei ar fi vrut să nu
audă, să înlăture necazul din care o durea așa de tare capul.
Mari însă avea nevoie de o descărcare și povestea cum Lică îi
anunțase, așa, netam-nesam, că se însoară:
— Cu cine?… Cu cine crezi?… Lică îi mai vorbise ei în treacăt,
din glumă, de o nepoată care se ține de el scai. Credea că se laudă,
că spune mofturi, îl mustrase că nu se lăsa odată de prostii. Știa ea
că toate femeile se leagă de el, chiar și prințesa cu care până mai
deunăzi fusese cununat. Nu mai stau însă împreună de mult.
Pe Aneta atâtea lucruri ce ar fi putut-o interesa o oboseau, o
durea capul, trăsnea prin creștet, prin ceafă câte un junghi. Mari
vedea că fata nu e curioasă ca de obicei, își satisfăcea totuși nevoia
de a se ușura ca de o povară, singură cu revolta ei:
— …Lică jura că ar fi fericit să scape, dar că trebuie, fiindcă
baba, o bunică a nu știu cui, se ține de capul lui ca să ia fata.
“De ce e când fată, când văduvă”? reflecta Aneta cu oboseală,
cu preferință parcă pentru concurența unei văduve.
Baba vrea morțiș și dumnealui, după o bătrână căzută în min-
tea copiilor, trebuia numaidecât să se ia… Fiindcă fata avea să aibă
un copiii… Un copil, care Lică jura că nu e al lui… nici gând… Iți
venea să înnebunești…
— Înțelegei tu că eu îi vreau numai binele, îl opresc de la o
nebunie la bătrânețe. Să se însoare, nu zic, dacă nu s-a săturat de
prințesă, dar nu cu nepoata lui de soră. Cât a fost el de păcătos, pe
asta încă n-a făcut-o. Dacă îi trăia lui fata, ar fi fost de vârsta fetei
mele, de vârsta dumitale! Dacă trăia fata lui, Sia, nu l-ar fi lăsat să-și
facă de cap.
“Care fată?” Aneta nu pronunțase întrebarea cu glas, o durea
prea tare capul, totuși mai amorțit, peste tot la fel, fără junghiuri.
“Sia!” încă un nume; îl accepta, monosilabic, lesne de însușit; re-
ținuse și că e vorba de o mătușă: “baba” șl de o nepoată, cea cu
nume ciudat. Nu mai avea tensiunea de adinioară, pierdea nevoia
de a pricepe basmul cu nume și cu fapte absurde care o înstrăina
parcă de toți, de Mari, de domnul Lică, devenit deodată “o per-
soană”.
Pentru Aneta “o persoană” însemna un ins cu care ea nu putea
avea de-a face. “A venit la tata «o persoan㻓, spunea la Vaslui
mamă-sa, când cineva era în salonaș, a cărui prezență cerea ca ea
să nu miște din bucătărie.
Lenea reintegra acum stăpânire pe Aneta, respingea oboseala
povestei prea complicate a lui Lică. Ei îi trebuia ceva direct, simplu,
ca atunci la “Femina”. Mari, prinzând de veste că n-o ascultă, trânti
ușa și ieși, urmată de scuza slabă a Anetei:
— Mă doare capul.
Luptând cu lenea, Aneta se dezbrăcă fără a se preocupa de oră
— era șapte. Culcată, subt plapumă, la contactul cearșafului rece,
durerea de cap slăbea. Își reproșa acum a fi scăpat iar ocazia. A
doua oară! Deși Lică îi păruse ușuratec, totuși fusese încă un avans
din partea lui, pe care-i lăsase să treacă fără reciprocitate. La două
propuneri — sărutarea de mână și ciupitura de gușă — nu știuse să
răspundă. A treia oară nu va pierde ocazia; va fi mai dezghețată…
Capul acum i se ușura de durere, răcorit chiar de o ușoară
transpirare volatilă, glacială, ca o picurare de eter — cearșafele însă
se încălzeau prielnic în jurul trupului. Cum nu avea rufe de noapte,
dormea, după temperatură, sau cu capotul lui Mari, ce-i rămăsese
din prima seară, sau în cămașa sau juponul de zi. Amorțită, gândul
bâiguia în jurul celor doi: Lică și necunoscutul, fără puterea de a-i
separa.
Capul se ușurase atât, încât parcă i-l luase cineva de pe umeri,
pe când o jenă se strecura înăuntru în trup, în mușchi nebănuiți,
adânci, în grote din ea tenebroase, travaliu penibil care o împiedica
să se întoarcă pe altă parte; travaliul de prezență în trup și de
asociere a celor două senzații, a celor două atingeri. “Mă doare în
gât”, gândi înainte de a adormi. În gât avea nodul nervos ce-i era
obișnuit… “Mika Lé”! țipă brusc în memorie numele ciudat al rivalei!
…

Domnul Lică plecase supărat, nu mersese lesne cum ar fi cre-

zut: nu putuse convinge pe Mari, dimpotrivă, întâmpinase
obstacole. Mari luase proiectul de căsătorie la început ca pe o
glumă a lui, ca să o facă curioasă, să râdă apoi amândoi de
păcăleală. Ca și cum lui îi ardea de glume, ca și cum nu-i căzuse o
belea pe cap! De aceea tocmai se gândise la Mari, bună de sfat; Lică
nu suferea însă să i se facă morală. El avusese intenție să propună
lui Mari ca, odată însurat cu Mika-Lé, să le dea lor camera mare, să
stea ea alături, în cea mică, doar nu aveau să se jeneze. Nici nu se
îndoise de consimțământ, credea că-i face cinste și plăcere, și iată,
Mari nu primea nimic, nu pricepea nimic; se opunea la căsătorie ca
și cum o priveau faptele lui; despre locuit împreună, refuzase cu
groază. Femeile tot femei!
Nu se așteptase, după atâția ani, ca Mari să fie tot pisicuță care
toarce a dragoste și, pe deasupra, moralistă. Iubeață fusese ea
totdeauna, acum se mai ofilise, se mai îngrășase, nu-i trecea prin
minte că se va opune. Atâta obstacol la un fleac de însurătoare!
Neamurile, să mai zicem! De neamuri nu scapi cât trăiești, nici n-ai
de așteptat ceva bun de la ele… Dar Mari, la cincizeci de ani sau pe
aci!… El avea 52, dar nici mireasa nu era prea tânără. Ii venea singur
să râdă de cuvântul “mireasă”. Se văietau toți că îi e unchi, să îi e
nepoată, ba încă de soră!… ca la ovrei! Ei ș-apoi! Scria parcă la
evanghelie!… El era credincios și cu popii se înțelegea; de câte ori
nu șezuse el cu un taică popă la un vin până târziu, sporovăind
despre cele sfinte și altele!
Până la urmă, cu oameni, cu Dumnezeu, socotelile lui îl pri-
veau. De ce însă săreau neamurile ca arse și, pe deasupra, Mari.
Parcă celeilalte nepoate, Elena, care și ea se opunea, îi păsa mult de
soru-sa mai mică? Pe Lică îl strângea totuși la subsuori când era
vorba de doamna Elena Drăgănescu, nepoata cea țanțoșă… Mai ales
că îi făcuse o mică pensie lunară. Ca unui unchi bun după mamă…
Tot așa îi făcuse o leafă pe vremuri soră-sa Lenora, mama fetelor, ca
administrator pe moșia lui bărbată-su Hallipa, un râios și acela…
Cine dă bani își crede dreptul să fie râios! Lui însă nu-i păsa de bani,
dacă era vorba să-i piseze cineva cu morala. Și dacă era vorba să
încaseze morală, cel puțin să nu fie pe degeaba, de la cucoana Mari!
… Cât ar fi părut de caraghios, tocmai baba era de partea lui și a
însurătoarei! Mătușe, ori ce?… Să te strici de râs… O bătrână cu un
picior în groapă, uscată și galbenă, parcă scoasă din raclă și cu
crucea în sân, ba încă fată mare de 76 de ani.
Nu! El n-o trăsese de fuste pe nepoată-sa! Fata se agățase scai,
azi așa, mâine așa… Până la urmă, nu-i era nepoată bună, era a
soru-si, dar cu un venetic, un italian, un zugrav, zidar, pripășit la
moșia Hallipilor într-o vară caldă. Povestea plăcea lui Lică, se
potrivea cu sângele lor, al lui și al soru-si; sânge capricios, tiranic.
Nici Lenora, soru-sa, nu socotea pe Mika-Lé ca pe fata ei, ci ca pe o
buruiană, pe care bucuros ar fi smuls-o. De ce să recunoască el mai
mult rudenia decât însăși mamă-sa.
Avea logica lui domnul Lică, neconformistă, dar bine organizată
și conformă cu el însuși.
Tot venind la conacul Drăgăneștilor după leafă, după avansuri,
n-ar fi putut spune cum se făcuse, dar credea sincer că n-are nici o
vină… Și acum baba vrea și vrea.
— Te iei după o bătrână căzută în mintea copiilor! repeta Mari.
Era drept că baba îl încurcase și nu-i venea lesne să se descurce
tot din pricina babei. Pe babă o îmbrobodise pesemne Mika-Lé, care
era mare maheră… Fusese, zice-se, măritată cu un ziarist și se
despărțise din “nepotrivire de caracter”. Adevărat sau cine putea
ști! Acum plângea că o să aibă un copil și că ziaristul nu vrea s-audă
de așa ceva… Baba zicea că nu se poate să nu fie copilul legitim…
Lică nu credea mai nimic din ceea ce spunea fata, care, după
părerea lui, era o mincinoasă cu premiu, dar nu se da în lături;
odată tot trebuia să se căpătuiască, și baba avea ceva avere și o slă-
biciune pentru Mika-Lé! Să ia fata și, pe deasupra, copilul jurnalis-
tului? Baba repeta, să audă și surzii, că lasă fetei partea sufletului;
iar de mințit, Lică mâna în foc o punea că baba se ține de cuvânt.
Cum și ce fel îi căpiase babei pe fată cu dragostea… Nu degeaba era
în mintea copiilor, dar o babă plăcută, cinstită, de treabă, parcă ar fi
fost boieroaică, nu altceva; când colo, era din “ negustori, și simplă,
fără carte. Cu atât îi plăcea mai bine lui Lică, care nu putea suferi
învățații. El doară fusese deputat țărănist, dar se lăsase de politică,
nu era meserie pentru un băiat ca el, liber și independent. Îi daseră
răvașul și el le zisese: “Adio și n-am cuvinte!”.
Cum, ce fel te aduce viața unde nu crezi și nu vrei; iată, era
vorba de nunta asta, și nici chiar cucoana Elena, țanțoșa, nu se opu-
nea fățiș. Avea și dumneaei ca oricine “bubele dumneaei” — la pa-
siv și la activ — credea Lică, bun copoi, care auzise de unul Marcian.
Numai Mari îl cam zdruncinase din planuri. Mari era cu crucea-
n sân, dar sinceră. O pisicuță care toarce, dar curată tot ca o
pisicuță și la trup, și la suflet. Anevoie se lăsase Mari pe vremuri
adusă la iubirea carnală, și nici atunci nu-și pierduse curăția; se
speria acum de nunta cu nepoata ca de o spurcare și îl clătina și pe
el în convingerea lui.
Totodată Lică se revolta ca totdeauna când ceva sau cineva i se
împotrivea. Cu atât mai mult sărea atunci peste obstacol, dar nu-și
putea opri gânduri felurite, el care de obicei nu gândea, ci făptuia.
Să crească un copil?… Al altuia? Al lui nu era… El avusese o singură
fată… Pe când avea abia 22 de ani… Dacă trăia, Sia, fata lui grăsună,
ar fi avut vârsta miresei… Pe Sia i-o îngrijise, în mica copilărie, Mari
— el era pe atunci un vagabond… Acum Mari se opunea să ia una
de vârsta fetei lui. Dar Sia, dacă trăia, Sia ce ar fi zis?! Sia nu știa
multe, ci una… N-ar fi lăsat pe nimeni să se apropie de el… Îl iubea
cum te iubește maimuța, de te strânge de gât. Naltă, corpolentă,
pietroasă, încăpățânată, n-ar fi suferit nici nepoată, nici prințesă,
nici copil. Să nu-i iubească alt nimeni decât ea. Dacă ar fi fost pe
voia ei… dar nu fusese… Murise… Acum însă ideea cuiva care ar fi
ținut piept babei, lui Mika-Lé, coanei Elena, îi făcea plăcere, îl
înveselea. Lică nu putea sta mult timp grav sau trist… Sia ar fi avut
28 de ani. Când avea abia 16 și se plimbau, lumea o lua drept
ibovnica lui, atâta era de timpuriu coaptă, și el o jivină tânără.
Îi venea să râdă, totodată cu un prohod în el, ca de câte uri, rar,
și-o amintea pe Sia. Era ca o cușcă în care un minut se simțea închis
la strâmtoare și din care scăpase.
 De un timp, iar o visa mai des… Pe atunci, când abia murise,
credea că s-a făcut stafie, atâta venea în toate nopțile… Pe urmă se
supărase pesemne și îl lăsase în pace… Și acum, de când cu vorbele
astea de nuntă, iarăși !…
Era superstițios, totodată zvârlind totul deoparte: Fleacuri! El
n-avea vină. Era un complot; până și țanțoșa Elena nu se opunea,
atunci când el ar fi așteptat. Se opunea numai pisicuța de Mari, cu
lăbuțele ei curate, fiindcă nunta nu-i părea curată. Pe Mari n-o
putea da în lături c-o înjurătură, ca pe o alta. De Mari îl legau prea
multe. Sia s-ar fi îmbufnat, geloasă ca maimuța… Mari își ferea
lăbuțele albe ca de murdărie… Ce era cu el! Nu cumva îmbătrânea,
de-i păsa de femei, vii și moarte? Își supsese buzele pembé, ca foaia
trandafirului de dulceață… Nu, nu îmbătrânise. Îl iubea Mari, îl
iubea chelnerița de la Brașov, o bucată minunată de fată, îl iubea
pocită mică care pândea pe la uși… și baba — Doamne iartă… și Sia
de pe lumea cealaltă… Numai pisica cea zburlită cu ochi de
cerneală, nepoata, mireasa Mika-Lé, nu știa dacă-l ia din dragoste
sau din vreun plan drăcesc. Fiindcă era a diavolului, de asta chiar se
lăsase tras, nu atâta de moștenire. Puteai ști dacă baba nu trăiește
vreo sută de ani și îl îngroapă?
…Ce-ar fi fost să nu mai dea pe la moșie un timp… să se ducă la
Brașov… Ar fi fost ceva! .…
 Fata de care fugea Lică, Mika-Le, vampa mică, nu avusese
vreun destin însemnat, vampă totuși, mai mult stricase norocul al-
tora decât să-și fi sporit pe al ei. Chiar Lică fugea acum de ea.
Ciudatei fete cu ochi stropiți cu pete aurii peste apa lor sticlitoare,
cu păr sălbatec strâns virginal de dunga unei panglici, unchiul ei îi
prefera o chelneriță blondă din Brașov. Dealtfel, Mika-Lé, fata
ascunsă ca un iaz subt alge, disprețuia pe vagabondul cărunțit, aș-
tepta mereu pe ziaristul boem și trădător și ar fi urât un copil, fie că
îl purta sau nu în trupul care refuza sămânță.
 PARTEA DOUA

Sub presiunea impresiilor din ultimele zile, Nory intră grăbit în

casă, ceea ce produse oarecare zgomot de uși; își lăsă geanta pe o
etajeră în vestibul și ar fi pătruns prin surprindere în camera Diei,
dacă puterea obicinuinței nu i-ar fi dictat gestul brusc de oprire și
cuvintele “pot intra?” urmate de actul de intrusie. Rămase lângă
ușă, dintr-o discreție târzie. Dia ridică abia capul de pe scrisori,
clasate pe biroul cel mic Biedermeier, fără nici o tresărire, numai cu
ceva mirare.
— Dumneata ești? — cu glas firesc. Din formula “dumneata”,
pe care sora ei o întrebuința fără voie în anumite momente, Nory
înțelese că a deranjat-o. Așadar, o turbura de la o ocupație secretă:
scrisori, hârtii misterioase, dovezi palpabile ale vieții ei ascunse,
nesincere, egoiste. Constată că a fost indiscretă, cu sentimentul
unei vinovății nu a ei, a Diei, care avea îndeletniciri misterioase.
Propulsia care de pe trotuarul bulevardului o adusese direct în
camera până atunci tabu a sorei ei o îmboldea mai departe, deși se
socotea importantă:
 — Știi cine e femeia cu bluză? spuse precipitat, fără a-și da
seama că-i cad cuvintele ca din pod.
— Femeia cu bluză? se miră Dia, pe drept.
— Aceea cu musteață, una oacheșă, cu o bluză frumoasă!…
explică cu nerăbdare, fie că Dia nu înțelegea, fie că se prefăcea
numai a nu înțelege.
Printr-o sforțare, Dia își aminti; avea o memorie minunată,
cum și logica, care lega prompt ideile în timp… Da! Cândva
constatase pe Calea Victoriei cu interes existența unei femei grase,
oacheșe, cu o mustață bine pronunțată, mai ales cu o bluză
românească minunat brodată. Își amintea acum perfect incidentul,
totodată se întreba ce rost are azi incursia celor două — Nory și
necunoscuta mustăcioasă — în liniștea necesară ocupației ei
prezente.
Nory avu acum o oprire în elanul ei absurd:
— Știam că te-ai interesat, răspunse oarecum stânjenită.
— Să nu exagerăm. Acum mai bine de un an m-a interesat
modelul broderiei unei bluze pe care o purta specimena.
— E o femeie ordinară, cum bine de atunci încă mi-am în-
chipuit… O cocotă, o prostituată, ba chiar o patroană de .
Nory debita dintr-o suflare, cu o voce ce se răzbuna parcă pe
cineva, pe ceva, deși între timp expresia “specimenă”, a Diei, stri-
case ceva din succesul pe care se bizuia.
 — Și… bluza… broderia… le ai, le-ai adus?… Bravo!
Lui Nory sângele i se urca abia acum la cap: din intrarea ei
nepotrivită în camera Diei, din necazul că a fost indiscretă, că Dia își
are bariere statornice, etichete peste care simțea că a trecut, cât și
din ironia Diei, de care nu era perfect sigură.
— Broderia!… Parcă de broderie e vorba!… — se afunda în
revendicări, în neînțelegere, în indiscreție.
— De ce atunci e vorba? Și dacă nu te superi, pe scurt, fiindcă
am de lucru!…
— Am sfârșit!… Atât… E o femeie de moravuri!…
— N-are nici un sens, dar e precis! consimți Dia.
Ce să facă acum Nory? Era concediată. Părea vinovată de ceva,
pe când ea venea să convingă pe Dia de o greșală ce făcuse,
ocupându-se de o astfel de femeie… În ce fel greșit se ocupase Dia
de specimenă, nu mai regăsea. Ideea conducătoare, care până
adinioarea îi păruse atâta de semnificativă, drumul pe care apucase
ca să ajungă aci dispăreau la o cotitură.
Pe când Dia relua triajul hârtiilor, Nory ieși prea grăbit și, fără
un cuvânt, își culese din treacăt geanta de pe etajeră, deschise ușa
odăiei Corneliei, care lipsea, deschise ușa bucătăriei, unde Cornelia
cerceta și ea un dulap, trânti ușa fără à spune nimic și se duse spre
camera ei cu ideea — în afară de orice logică — că trebuie să se
mute din casa asta. Starea ei de suflet era acea pe care o avusese
ori de câte ori în viață, dintr-un capriciu, își schimbase domiciliul —
și îl schimbase adesea. Poate că ideea mutării îi fusese sugerată
numai de cele două geamantane luxoase, cu broaște strălucitoare și
curele complicate, aflate pe coridor! Se alarmă… Pleca cineva?…
Altcineva… nu ea?… Se întoarse la bucătărie, speriind pe Cornelia,
care tresări ca de un strigoi: când Nory intra pe neașteptate, nu se
speria, dintr-o deprindere a mișcărilor ei brusce, reîntoarcerea lui
Nory era însă ceva care totdeauna îi motiva neplăceri; venea sigur
cu o ocară, cu represalii, cu porunci, cu tot ce nu putea Cornelia
suferi de la ea.
— Ce geamentane… cufere… sunt astea trântite pe sală? . Nu
se poate circula!…
Cornelia nu se necăji ca alteori, când socotea că o face pe ne-
drept răspunzătoare “de tot”.
— Le-a cerut doamna Dia de la pod! răspunse cu mulțumirea
ipocrită de a da lui Nory o veste neplăcută, fără a călca discreția.
Aștepta întrebarea următoare cu satisfacția de a nu-i răspunde mai
déporte Nory tăcea însă, mușcându-și buza de jos, ca atunci când o
preocupa ceva mai presus de plăcerea de a se certa cu femeia
slabă.
făcea, nu mai întreba, din lașitate, din teama de a afla, înainte
de termenul fatal, ceva neplăcut. Își calma neliniștea cu argumente:
“Dia a avut ceva de căutat în geamantane: scrisori, hârtii. A uitat să
dea ordin să fie duse la pod înapoi.” O neglijență pe care o va
remedia ea. Va porunci Corneliei să le ducă la loc, ca din partea Diei.
Din prag, fără convingere în glas, spuse:
— Să le ducă la loc… ca să nu se roadă!…
— Da… da! răspunse Cornelia de după ușa pe trei sfert uri
închisă.
— Da… daaa? Îngână în surdină Nory un răspuns ce nu semăna
a nimic.
La ea în odaie se simți bine ca într-un refugiu, totodată își
aminti de invitația deunăzi făcută — nu chiar deunăzi — a prietenei
ei Elena Drăgănescu, întâlnită din întâmplare la consumul Ate-
neului!… Elena îi reproșase pe drept că și-a uitat prietenii… Ii
reproșase că la o scrisoare a ei nici nu i-a răspuns… Era drept că își
neglija prietenele… Va repara, se va duce pe câteva zile, poate
săptămâni, poate pe o zi numai, la Elena la moșie… moșia bărba-
tului Elenei, moștenire a băiețelului ei; Elena o va primi cu entu-
ziasm, va socoti vizita ei ca pe o favoare. Cât de mult o prețuiau
prietenii și cunoscuții; toată lumea o prețuia!… Cât de ingrată
fusese cu toți, și totuși nu-i purtau necaz… Era destul să-i cerceteze
din nou… Pentru ei, numele “Nory” era valabil, nu ca aci!
Nory se încuraja, cerca o evadare. În realitate, gândul de a
merge la țară o jena pe măsură ce lua consistență. Elena îi păruse
mult schimbată, schimbată nu atât la fizic… După câteva banalități,
conversația lor avusese o spărtură, în spațiul căreia Elena își făcuse
invitația, dealtfel cu destulă stăruință. Stânjenirea ce-i păruse a
simți atunci la prietena ei o avea ea acum, când se îmboldea să
realizeze invitarea. Ca argument, își propunea să descopere mai de
aproape cauzele pentru care prietena ei era schimbată. Ce mai era
cu Marcian?… De ce nu se cununase încă cu el?… De ce sta la moșie
și nu cu el în străinătate?… Pe când trăia bărbatul ei se expatriase, îl
părăsise; acum, liberă, făcea tocmai dimpotrivă… Dacă ar fi fost
vorba de alta decât Elena, femeia ordinei și datoriei, prințesa Ada,
de pildă, trăsnită, capricioasă… sau una din surorile Elenei! Elena
însă, atâta de metodică! Cum de refuza un trai legitim! Exista un
motiv, și Nory credea că e curioasă să-l afle… totodată părea o
corvadă vizita la țară… o reîntoarcere cu ani înapoi, un regres.
Cândva, demult, când i se propusese de către boier Dinu prima
vizită la Dia — sora ei era o străină pe atunci — fusese stânjenită;
erau, e drept, pe atunci între ele condiții plictisitoare, ea avea
șaisprezece ani… Pe când acum se ambiționa, își da rezoane pentru
a se simți ofensată, a se decide să plece.
Desigur, Elena ar fi voit s-o aibă musafiră, după tot ce făcuse
pentru ea!… Ce făcuse în fond? Mai nimic. Pe când pentru sora ei…
Dia deci îi era datoare… Așa îi plăcea acum să creadă! .
În aminti că Elena Drăgănescu și părinții ei, Hallipii, familia lor
cu toate ramificațiile fuseseră protectorii, educatorii ei în tinerețe;
acum, în urmă, rupsese toate punțile între ea și ei, pentru se izola
cu Dia aci pe Izvor, suportând orice, chiar pe Cornelia, părăsindu-și
toți prietenii… și pentru ce, pentru cine?…
Pe atunci, îndrăzneață, independentă, părea a-i duce pe toți de
nas, a le fi ea sfetnică; îi iubise pe toți superficial, cu spirit critic, cu
rezerve. Primise de la ei cel puțin tot atât cât le dase, primise un
mediu familial și o formulă a traiului social.
Nu recunoscuse niciodată până acum obrăznicia și cinismul ei
precoce, care nu o împiedicau să fie novice către atâtea lucruri pe
care inteligența ei și le însușea repede și cu folos. Pe atunci, când da
oamenilor maturi consultații și le cenzura purtările, se instruia de-
abia despre oameni și purtări, se identificase însă cu traiul lor,
prinsese rădăcini superficiale, dar suficiente pentru a prospera în
teren gras, ca o plantă transplantată prielnic.
…Acum, aci pe Izvor… rămânea străină. Traiul îl simțea im-
provizat, încheiat slab. Trăia alături de Cornelia, o ființă cu care nu
se înțelesese, nici nu se va înțelege, neînțelegere principală, cu
majuscul… Trăia subt un acoperiș cu sora ei, femeia enigmatică care
stabilise, cu o voință rece, legătura de sânge dintre ele ca pe o
măsură sanitară, care organizase conviețuirea lor ca pe o afacere; o
făptură inaccesibilă chiar propriului ei tată, asupra căreia Nory se
înșelase așa fel, încât acum se simțea prostită, umilită.
 Crezuse timp lung într-un mare amor al Diei cu Deleanu și nu
fusese, probabil, decât o legătură ca altele, ruptă de infidelitatea
bărbatului sau numai de orgoliul femeiei. Atunci când ea umbla pe
vârfuri de pantofi, pentru a nu turbura durerea sorei ei, și admira ca
o romantică naivă și ridicolă o dramă de iubire, “până la moarte”,
Dia avusese numai o aventură banală cu omul politic la modă, care
o înșelase cu vreo tipesă, nu cumva chiar cu femeia mustăcioasă.
Nory devenea mojică în gândurile ei, devenea rea când cineva
o respingea, nu făcea apel la inima ei bună. Ca omul nedreptățit, fie
numai în închipuire, își căuta o revanșă.
Kiva sta în fața ei în așteptare.
— Să urci… Adică nu, să cobori de la pod geamantanul meu de
piele, cel mic! .
Apăru în odaie Cornelia, curioasă, cu un amestec de grijă tot-
odată.
— Să mai vezi, coană Cornelio, și cum e fără mine: Nory care te
persecută… Nory care aleargă toată ziua pentru casa asta!
— Pleci undeva?
— Plec pe câteva zile, deocamdată, la o prietenă bună… Te
descurci și fără mine! o încuraja batjocoritor. “Să văd ce fac dum-
nealor fără factotum!” gândea. Închipuia pe Dia în încurcătură,
alergând după târguieli.
 — Te duci la plimbare? Întrebă Cornelia, care s-ar fi bucurat de
lipsa ei, nu spera însă în plecarea reală a lui Nory: așa era ea,
violentă, supărăcioasă. Dacă însă ar fi plecat serios, Cornelia s-ar fi
îngrijit numai de “soarta ei vitregă”. Toată lumea pleca, o părăsea!
— Da! Tocmai… vreau să mă plimb… să răsuflu! o sfidă Nory
convinsă că va da raport Diei, stăpână-si. Neam de slugă! Și eu sunt
neam de slugă, eu însă trimit la plimbare și neamul slugăresc și pe
cel boieresc… Eu sunt cum sunt! — se îngâmfa, tocmai fiindcă se
simțea umilă și se credea umilită de sora ei.
O sonerie le întrerupsese vorbele de prisos.
— Ceaiul?… E încă devreme!… Poate că vrea altceva! zorea
Cornelia către voința Diei.
— Trimite pe Kiva să vadă! o ambiționă Nory.
Dia venea însăși spre ele, anume spre Cornelia. Ar fi vrut ceaiul
chiar acum, dacă s-ar putea. Lipsește oare undeva fata din casă? Se
informa cu grija de a nu aduce cuiva perturbări sau poate cu grija
unei dezordini în serviciu.
Apa de ceai fierbea și Kiva era dusă numai pe un minut la pod,
o asigură Cornelia.
Pe Dia o slujea cu voie bună. Era darnică, politicoasă… nu ca
fata asta care se purta vitreg… Nu-i era rușine să slujească pe
doamna Dia, care rămăsese pentru ea ceea ce totdeuna fusese, fata
adevărată a boierului și care se purta ca o boieroaică, pe când
astălaltă n-avea dreptul, ci avea cătrea ea dotorie.
Dia puse mâna pe umărul lui Nory.
— Mă pricep și eu la astfel de femei! o tachină neașteptat
despre femeia cu mustață. Iei ceaiul cu mine? Pe Cornelia n-o mai
poftesc, știu că mă refuză! schimbă Dia acum mâna pe umărul
Corneliei.
“Cită bunătate! Ca să nu ia ceaiul cu ea, opunea dinainte un
refuz!” întorcea, constata Nory lucrurile pe dos, cu rafinament,
pentru a blama pe sora ei. Altădată, i se părea, dimpotrivă, că Dia ia
pe Cornelia de confidentă — ceea ce îi era nesuferit.
— Da! Am experiența femeilor astea… Le cred chiar folosi-
toare… Le utilizez fie numai pentru un model de bluză, ca atunci pe
stradă, sublinie Dia.
Nory nu pricepea ce se petrece, ce pot însemna astfel de cu-
vinte neobicinuite. Intimitatea, altădată dorită, o scandaliza.
Undeva în fund de gânduri își zicea vulgar: “S-a îmbătat?”
— Femeile astea mi-au adus un serviciu enorm în căsătoria
mea… Dealtfel, și în altă împrejurare… urma Dia.
O aluzie… prima aluzie la Jean Deleanu… la trădarea lui cu una
din astea!… Prima aluzie mai intimă la căsătoria dintâi! Ciudat Nory
nu simți nici o satisfacție, dacă nu chiar dimpotrivă; enigma se
destrăma: nu era marmoră, era ciment.
 — Nu iei ceaiul, se răcește! Poate aveai altceva de făcut?
Nory protestă:
— Dimpotrivă. Susceptibilă, îi păru că Dia o decomanda, dorea
însă să afle povestea mai departe, cu tot disprețul pe care și-l
impunea.
Cornelia aduse pesmeții și romul, și Dia îi reproșa că n-a trimis
pe fata din casă, care pierde astfel deprinderea de a servi.
Nory se revoltă iar, dispusă a lua totul în nume de rău. O in-
digna deopotrivă maniera bună a Diei către Cornelia și slugărnicia
femeiei care până la urmă era mama ei — consimțea acum dintr-o
falșă ambiție.
Dia scoase din barul mic romul fin și creă un nou mister,
spunând că ia ceaiul mai devreme fiindcă are o cursă importantă, la
oră fixă.
— Da?! afirmă Nory cu prefăcută indiferență.
— Un randevu, ca să zic așa. Locotenentul, bărbatul meu, un
fel de gigolo, mă anunța totdeauna, ce politețe, că are un randevu.
Abia la urmă își pierduse educația și demnitatea, din cauza boalei, și
mi-o spunea mai cu vulgaritate. Dia arătă spre cap și șira spinării —
motivele purtării bărbatului ei. Dealtfel, eu însămi, care avem în
mâini analizele, buletinele, I-am poftit, după sfatul doctorilor, să se
adreseze aiurea… fără regret.
 Cu urechile roșii și căldură în obraji, Nory era scandalizată de o
confidență atât timp dorită. Ea, care auzise și provocase con-
fidențele scandaloase ale prietenilor din cellalt mediu, cel pe care
Dia nu l-ar fi frecventat și pe care îl repudiase ca nedemn de sora ei,
credea acum astfel de vorbe deplasate în gura Diei.
— Cum ne aflam în țară străină și era dezorientat: ca un copil a
trebuit să-i dau ajutor, să-i îndrumez spre astfel de cunoștințe.
Doctorul mi-a ușurat corvada. Bietul bolnav se încăpățâna însă să-
mi ceară avizul și consimțământul, convins că e de datoria Iui s-o
facă. Salutară nebunie!
Glasul Diei era mat, fără nuanță, de aceea tocmai impresio-
nant. Cu toată reaua ei dispoziție, Nory simți cu privire la sora ei ca
o sfâșiere, repede dispărută, căci Dia își sorbea grăbit ceaiul, di;
picioare.
“Ce cursă, ce randevu va fi fost care o făcea să-și iasă din
obiceiuri, din manii”, sublinia Nory. Așadar, Dia făcea acum confi-
dențe scabroase și mărturisea randevuuri. Progrese uimitoare, prea
mari, socotite catastrofale, scandaloase: “Eu care vream s-o con-
vertesc cu precauțiune la mariaj!” gândi, apoi se împuternici în
ideea unui mariaj al Diei, ca al unei necesități cerute parcă de
purtarea ușuratecă a vreunei fete de măritat.
Premeditat, Dia nu spunea o silabă peste ceea ce vrea, așa că
randevuul, cursa cea importantă, rămânea lui Nory necunoscută.
 “Am randevu cu amicul tău Caro!” glumea în gând Dia, ca o
tachinare binemeritată, socotind totodată ea însăși gluma a fi
proastă în ce privea cuvântul “randevu”. În adevăr, se ducea să
întâlnească pe doctorul Caro. Cântărise dacă va spune lui Nory ca
pe ceva firesc, cu care va trebui să se deprindă, neexistând monopol
nici asupra ei, nici a celuilalt; prefera însă să-i dea o lecție pentru a o
vindeca de defectul curiozității, la fel cum îi da și ei pe timpuri buna
Madó.
În adevăr, dacă Nory ar fi știut adevărul asupra randevuului
Diei i s-ar fi tăiat genunchii și curmat glasul — în cazul cel mai bun,
cel când n-ar fi avut vreo ieșire nesocotită.
…Într-o zi când Dia căuta cărți vechi pe taraba unui ambulant,
care avea numai cărți noi, învechite de soare și ploaie, Caro, din
spate, îi vorbise în ceafă așa de aproape, că numai printr-o mișcare
abilă Dia se putuse întoarce spre el fără a-i atinge:
— Să te duc eu odată la un anticar interesant, unul pe care
singură nu-i poți nimeri și nici Nory pariez că nu-i știe. E o desco-
perire a nevesti-mi… Specialitatea ei… oameni și locuri neex-
plorate… Ai vrea?… numai dacă e și Nory de acord! o tachinase Caro
cu îndrăzneală despre tirania lui Nory.
Când și cum oare introdusese în conversația lor numele
Madonei și al lui Nory ca pe al unei echipe rivale la un joc inofensiv,
la un joc de tennis, de pildă — joc totuși secret și arzător? Așa era
doctorul Caro, strateg bun.
— De ce nu! răspunse Dia, socotind că domnul Caro nu o va
putea duce decât unde vrea ea și când ea vrea. Pe nevasta lui Caro
n-o cunoștea, nici n-o stima și nici n-o păgubea. Dimpotrivă, era
probabil unicul randevu inofensiv al doctorului Caro. Din tot ce
aflase, nevasta lui Caro îi părea a fi “la Madó ne des noires projets”
— îi aplica Dia o formulă predilectă a lui Madó despre femeile
spășite și coquines. Nevasta lui Caro nu era spășită, departe de a fi,
o chema însă Madona și avea purtări oculte, diabolice.
— Cu plăcere! hotărâse Dia, și foarte rar îi făcea ceva plăcere.
Caro, în afară de cuvintele spuse atunci cu buzele aproape de
gâtul ei, se arătase numai un camarad spiritual, vesel, plin de
atenții, respectuos. Protocolar când era de față Cornelia, spontan
când era singur cu ea. În nici un fel, nici o clipă nu distonase. Sim-
patic și inteligent, avea în plus un fel de experiență care diferea de
cea a bărbaților pe care-i cunoscuse Dia, o familiaritate care era
profesională, a medicului, a savantului privilegiat, și de care profita
cu abilitate.
“Îmi face plăcere!” își repetă Dia, despre plimbarea la anticar,
ca despre o recompensă pe care ți-o acorzi după munci grele…
“Păcat că nu pot spune lui Madó”, sălta gândul, pe care nu-i
dezobicinuise de familiaritatea cu scumpa ei prietenă, dar nu i-l
adresa azi direct… “Ce ar fi crezut Madó?” Așezată ea însăși mai viu
ca de obicei în ora prezentă, Dia punea pe confidenta ei poate
pentru întâia oară la trecut. Ochii largi ai Diei luceau ceva mai mult,
apoși… Madó ar fi aprobat… Ar fi întrebat-o firesc la întoarcere cum
a reușit plimbarea… Îi veni în gând cu ce mutră ar primi Nory lucrul,
mutră de suspiciune și curiozitate. Regretă însă intenția de a o face
curioasă. Deși nu-i spusese unde se duce, ar fi proferat să fi fost un
secret deplin, iar nu încercarea de a o intriga, sau atunci o
informație limpede ca oricare alta.
Nory, de altă parte, se blama de a fi presupus Diei un randevu,
totuși nu aflase unde se duce sora ei. Dacă în locul ei ar fi fost
guvernanta, desigur, i-ar fi spus. De ce să se plângă? Afară de pro-
fesoară, Dia nu se înțelegea, la drept vorbind, cu nimeni, nici nu
iubise pe nimeni: tatăl ei… bărbatul ei… Deleanu chiar… pe toți îi
îngropase undeva în suflet, fără emoție, uscat… Numai Madó
avusese drumul deschis spre inima ei… Până și averea și-o în-
gropase uscat, rece — judeca Nory, cu decepție, cu regret, pe un
drum parcurs acum invers, de care nu-și da seama. Unde era ido-
latria?
Mai puțin blamul și ironia, Nory avea despre guvernantă o ve-
dere justă; în adevăr, Dia învățase a gândi, a simți de la Madó La
vârsta când iei deprinderi durabile, se acomodase cu locuri și cu
oameni străini, luase amprente, adoptase precepte. Dia nu-și
abjurase patria, nici religia, numai pentru că așa crezuse de cuviință
profesoara ei; respecta însă deopotrivă religia lui Madó, îi înțelegea
farmecul. Trăise între străini, iubindu-i, locuind o țară frumoasă, a
lui Madó, totul într-un loc ce-ar fi trebuit să-i fie mai puțin familiar,
și, dimpotrivă, îi era mai apropiat, mai viu. Dincoace, acasă, își
împlinise datoriile filiale, pe cele religioase, sociale, corect, la rece
Madó săvârșise o infiltrație, un vaccin, îi fusese în adevăr o a doua
mamă, deoarece o născuse la simțiri noi.
Nory recunoștea că Dia nu era totuși indiferentă de locul, de
oamenii de aici; înstrăinarea ei de moșie, de tatăl ei se datorau
Corneliei, nu guvernantei. Numai micile deprinderi: cum se spăla, se
pieptăna, cum își rânduia dulapurile, făcea gimnastica respirației,
aritmetica, calculul zilnic, logica cotidianului, acelea erau de la
Madó, cum și unele precepte morale superioare — ironiza Nory.
După voința lui Madó, Dia idolatrase, idealizase o mamă pe care
aproape n-o cunoscuse, o împodobise cu virtuți imaginare; tot după
sfaturile lui Madó, iertase, înțelesese slăbiciunile tatălui ei, conso-
lase pe “son gosse de père”, alintase pe “son papa gâteau” — ex-
presii, simțiri suprapuse, dar salutare. De aceea moșiile, casele, deși
erau aproape de interesul ei, și pe acelea le judeca, le condamna,
după cerințele rațiunii, nu ale sufletului.
Nory se întreba cum ar fi reacționat Dia în aceleași împrejurări,
dacă ar fi avut o altă îndrumare sau nici una, ca ea, de pildă. Se
întreba oare ce ar crede acum celebra Madó despre doctorul Caro și
ce ar fi crezut despre Deleanu? Cercetări cutezătoare, care înlăturau
respectul integral, admirația necondiționată. Cercetări fără răspuns,
deoarece nu se putea înlocui o stare de fapt cu o cifră vagă. Pozitivă
era numai tendința lui Nory de a judeca pe sora ei; credea acum că
ceea ce le desparte, ceea ce e incompatibil între ele nu erau nici
ideile, nici sentimentele, ci forma lor, de care era vinovată o moartă
— Madó. Nory avea însă nevoie de guvernantă împotriva lui Caro; o
prețuia în vederea triumfului moralei, o suspecta totodată de
liberalism. Totul ironic deocamdată. Ironia lui Nory diferea de a
Diei; una vizibilă, exterioară și exprimată, cealaltă interioară. Dia
primea totul cu indulgență și o ușoară ironie, sau cu asprime
îndulcită de o moquerie, în genere cu filozofie. Indulgența și filozofia
nu le aplicase însă lui Deleanu, și nici ironia.
Lui îi dăruise tot, cinstit, curat, și îl acuzase cu severitate de felonie,
de tâlhărie sufletească. Reacționase cu propria ei fire, dar după
preceptul lui Madó.
“Ce a fost înainte, ce va fi după?!… Dacă ne-am încărca cu
astfel de pietre geamantanul, n-am ajunge departe. Dar ce cugetăm
și făptuim când pășim spre un om, cu fața la el, și îi întindem mâna,
și ne-o ia, și nu e către noi curat — propre — ca un sens mai subtil,
mai adâncit. Asta n-are scuză, nici iertare, spunea Madó.
 Deleanu pășise în fața ei ca un hoț. Dia îl înlăturase din trecut,
își rezervase viitorul gol de el, se adăpostise de el oriunde, aci în
casa de pe Izvor… pe când Nory inventa legenda unui amor etern.
“Cufere!” gândea acum Nory prin ceața unei migrene. “Pentru
ce își pregătea Dia cuferele?… Pentru a se duce la Madó.” Nu-și
observa sacrilegiul de a trimite pe sora ei în altă lume, fie că o lume
mai bună. Ideea influenții pe care o avea și acum guvernanta o irita.
Nimic ocult cu privire la amestecul lui Madó nu exista în necazul lui
Nory. Madó era numai o formă a sufletului sorei ei, pe care avea
acum motive să fie supărată.
Madó o sfătuia probabil să plece nu știai unde, și tot ea o sfă-
tuise să prețuiască și să răsplătească serviciile Corneliei. Persoane
corecte: Donnant, donnant!
În cazul Caro, Nory ar avea a se lupta cu elvețianca numai dacă
nu i-ar fi aliată… În cazul Corneliei însă va reacționa. Cornelia era
proprietatea ei și o va păstra pentru ea… egal pentru ce și cum… Ca
s-o necăjească, ca s-o pedepsească pe femeia slabă!… Da, Cornelia îi
aparținea ca și casa de pe Izvor, ca și numele de Baldovin. Uita cu
voință că erau daruri ale Diei: “Ei și! Ei și!” ca în copilărie, ca o rău
crescută.
Unde pleca acum Dia fără a spune? Va pleca ea mai nainte și
pe neanunțate… undeva… la prietena ei Elena Drăgănescu!… Fără
geamantan deocamdată.
 — Nu mai e nevoie de geamantanul meu, Cornelia, spuse la
masa de seară, și tonul păru Corneliei suspect, fiindcă nu era rău-
tăcios ca de obicei.
Dia nu-și ascunse surprinderea și așteptă să i se explice. Cum
însă Nory tăcea, se dezinteresă cu un argument în plus pentru pro-
priile ei drepturi la tăcere și evaziune, cu o reacție împotriva
“manierelor” lui Nory. “Devine insuportabilă!” gândi.
A doua zi erau încă la dejun și conversația curgea la unison
despre unele reparații, ce nu se mai puteau amâna, la un zid al
dependințelor. Se va putea lucra pe dinafară fără a fi nevoie să se
schimbe destinația vreunei camere. Cornelia își luă răspunderea Ci
menajeră, Nory avea misiunea să găsească meșteri pricepuți și
cinstiți. Dia, care luase decizia, discuta, accepta. Soneria pe coridor
se auzi prelung, zbârnâitor. Zgomotul le enerva și amândouă se
uitară, fără rost, dealtfel, la Cornelia.
— Cine o fi?… zise îngrijorată robota și, împăturind șervetul, se
sculă să vadă ea singură, pe când fetișcana care servea, acum
dresată, cu fața ei tot fragedă de copil, dar modelată, orășenită,
sprintenă, în travestiul de subretă de care era încântată, anunță
stilat :
— Doamnă, a venit de la farmacie cu medicamente.
 Medicamente! Tot drumul bun parcurs de Nory înspre împă-
ciuirea sentimentelor se nimici… Medicamente! Ca și cum afla o
veste scandaloasă și care pe deasupra o ofensa grav!
— Ce medicamente?! zise aspru servitoarei.
— Pentru mine! preciză Dia ca pe ceva fără interes.
— Ești bolnavă?! afirmă… Întrebă… Nory mai mult ca o
contenență.
— Da și nu!
Enigme! Dia, femeia limpede, devenea enigmatică. De ce?
Un homme passa! Încă unul! Cellalt era abia mort, când Nory se
oferise să consoleze pe sora ei de o durere închipuită. Acestălalt
cine era?… Însuși signorul Caro… Carissimul… Așadar, Madona avea
dreptate când se plângea de el… Nory avea datoria să apere pe sora
ei de o nouă decepție… În astfel de chestii, Dia era naivă. Trăise mai
mult prin Elveția, țară cinstită, patriarhală… Copilărise, crescuse în
umbra unei case boierești, ocrotită cu grijă de tatăl ei, de
profesoara ei… Acum nu mai o avea decât pe ea…
O pauză a gândului, în care Nory își amintea ca de ceva foarte
vag de un prim mariaj al Diei… Oare cum se petrecuse și când? Cine
fusese au juste acela? Se mira totodată de lipsa ei de curiozitate de
până acum asupra acelui subiect. N-o interesase… Cunoscuse pe
sora ei, pe timpul glorios al lui Deleanu, ministrul, idolul politic și
idol al saloanelor. Nory avea cu Deleanu un termen comun:
coincidența în timp… pe când primul mariaj al Diei se desfira
departe… Faptul însuși că mai fusese măritată se clătina nesigur în
memoria ei: Cine fusese? Murise… sau cum… Murise înainte sau
după cununie și din ce?… Nu știa… Cu tot aspectul lui misterios,
episodul nu venise în contact cu obicinuita ei curiozitate, întocmai
ca vreun fapt juridic, căruia, în meseria ei de avocată, i-ar fi lipsit
elementele de constatare și de interes.
Va întreba pe Cornelia despre primul mariaj al Diei. Înconjura
acum ceea ce o interesa, pesemne o diplomație a gândului, pentru
a-i devia atenția. Fără tranziție, reveni la preocupare: Caro era un
donjuan, dar acum se întrecea îndrăznind a-și face meseria cu Dia.
Era deștept și, dacă nu fin, avea bun-simț, se credea însă irezistibil și
era în stare să confunde politețea, buna-creștere a Diei cu altceva.
Vanitatea te orbește… Dar va avea grijă să-i puie la locul cuvenit pe
domnul doctor Caro.
Dia era de bună-credință, cu atât mai mult avea datoria a o feri
de vreo neplăcere; când Dia va constata că protejatul, recoman-
datul ei nu e decât o secătură, orice reproș va fi tardiv.
Nory relua astfel în posesie pe Caro, relua și dreptul de a feri
pe Dia de primejdie, cârpea artistic ceea ce se rupsese în buna lor
înțelegere. Dar cum va proceda?… Va spune Madonei, în glumă,
firește, despre curtenirea pe care Caro o arată sorei ei. Poate însă
Madona va prefera pe Dia altor femei mai primejdioase . Vi socoti
că e vorba de o admirație platonică. Nu va spune deci nimic
Madonei… respingea acum ideea ca nedemnă de ea… Va vorbi de-a
dreptul cu domnul Caro!… Ce-i va spune?…
Ceea ce îi păruse alteori lesne în “chestiile” altor prieteni,
cărora le slujise de interpretă, acum îi părea greu… Nu găsea
cuvântul, poate tocmai fiindcă îl căuta, făcea repetiție, pe când alte-
ori cuvântul pornea spontan, electric — cum o tachinau prietenii.
“Mi le torni electric, duduie Nory”, o complimenta unul — cum
oare îl chema? — un escroc sentimental pe care-i vedea în casa
Walterilor. Nu era așa mult de atunci — cel puțin în timp, căci în
distanță era mai departe acum casa Walterilor decât… Un fel de
rușine pentru prietenii de atunci, oameni eu vază, dar nu tocmai
puritani.
Cuvintele prudente și convingătoare ce trebuiau spuse lui Caro
nu îi veneau însă în minte. Nu va vorbi încă… va mai aștepta… Își
închipuia că diplomația cere răgazuri, nu simțea că ocolește în jur,
numai din grija de a nu supăra pe Dia. Stăruia totuși într-o problemă
de la început pusă fals.
Dia ascunsese vizita lui Caro, nu numai din pricina diagnosti-
cului delicat, intim și încă nesigur, ci din preceptul, devenit a doua ei
natură, că există lucruri strict personale, dintre care îngrijirile fizice
în genere; buna ei Madó, tutoarea ei, o deprinsese a iubi pudici ta
tea trupească și sufletească cât și discreția. “Dacă nu ți-ar fi în fire,
nu te-aș sfătui: Ne forçons point notre talent” Buna Madó!
Alt motiv al rezervei, pe care Dia uneori o exagera, venea de
acolo că ar fi vrut să corijeze înclinarea plebeiană a lui Nory de a se
amesteca cu indiscreție, a-i schimba unele apucături.
În ce privea anume sănătatea ei, Dia era mulțumită că grație
unui prieten al lui Nory a descoperit un rău care, dacă era neglijat,
putea deveni periculos . Ținea la higiena trupului ei, ar fi vrut o
sănătate perfectă, cum spre perfecție aspira în orice direcție, la
măsuri, firește, modeste, accesibile. Madó, cu experiența ei
pedagogică, o încurajase, îi spusese că e perfectibilă, că are talentul
de a educa și pe alții. În privința anume a sănătăței, Dia avea o
simțire, o dorință de “intact”, și concursul dat de Caro o mulțumea.
Era, în adevăr, așa cum îl descrisese Nory: inteligent, priceput și
foarte agreabil… cât de curios părea duelul absurd al nevestei lui cu
un om așa de întreg, de sincer în compoziția lui de rău și de bine. O
pauză în care Dia se gândea la alți bărbați, la unul anume ce fusese
așa de viclean. Fusese! cuvântul la trecut, la trecutul definit al
morței, îi da el însuși o revanșă; nu se înrăia ca altădată asupra lui, a
omului cu mască, viclean, și nici asupra vieții nu se mai înrăia…
…În camera ei, singură, așa cum era deprinderea a se retrag”
după dejun, Dia își amintea cu un gol în piept de buna ei Madó. Nu
atât studiile, muzica, ci educația fusese grija de căptenie a lui
Mademoiselle; tocmai când se putea bucura de opera ei, de fiica n
spirituală, evenimentele stricase toată așezarea și Mademoiselle
Madó cea cuminte murise întristată. Dia pierduse mai apoi pe tatăl
ei, pe logodnicul ei, iluziile asupra amândurora, pierduse averea,
nu-și pierduse însă cumpătul, și în situații grele se conformase lor.
Poposise aci pe Izvor în conviețuire cu o femeie pe care tatăi ei
se decisese anevoie a o lua de nevastă, după un lung concubinaj, și
cu sora ei după tată, cu care trăia într-o balanță instabilă — acea de
a fi când ea mentor, când Nory protectoarea ei. Dia se decisese
pentru traiul în comun în nesiguranța împrejurărilor și nu regreta;
acum însă o șicanau lucruri mărunte care îi turburau resemnarea.
Sta adăpostită într-o uliță, într-o casă, [într-]o tovărășie pe care le
socotea undeva în fund inferioare nivelului vieței ei de până atunci,
de la care tovărășie nu primea complicații, ci vrea numai un meca-
nism corect, precis.
Atitudinea lui Nory, pentru întâia oară, nu-i plăcuse Diei: nu
admitea curiozitate, odată ce fugise de lume anume pentru a evita
curiozitatea; nu admitea nici intimitatea, decât atât cât ea vroia.
Nory nu va afla nimic, tocmai pentru că se arăta curioasă, avea
pretenții; doctorul Caro, deși prieten vechi al lui Nory, era discret
prin profesie. Dia frânsese multe ambiții în viața ei, va frânge și
autocrația sorei ei vitrege; pe doctorul Caro îl va păstra mai ales
acum, avea nevoie de el, era, dealtfel, confortabil de frecventat; cu
el odată intrase ceva aer proaspăt, înviorător, în casa cu storuri
lăsate.
Dovadă era că Dia instinctiv ridicase storurile și Nory care se
întorcea pe la cinci de la tribunal, se oprise pe loc, apoi grăbise
pasul, ca și cum ar fi observat foc la un coș, și, cu suflarea pre-
scurtată, împinse ușa bucătăriei, unde tăvița cu ceaiul de la cinci al
Diei sta pregătită! Nory izbise apoi ușa de la camera Corneliei, care,
speriată, se săltase de pe patul unde dormea adânc ca noaptea.
— Stăm bine… Dormim în miezul zilei… Poate intra cine vrea…
ca-ntr-o moară… Ce s-a întâmplat?… Ai lingoare? Să te duc la
spitalul de copii?
Toaca măruntă de vecernie a glasului lui Nory nu avea însă
stridența obicinuită, urmărea parcă ceva ce se pierduse odată cu
ridicarea storurilor de la camera sorei ei. Prin geamuri intra lumina
mare și dispărea izolarea, nu mai era ea, Nory, unica legătură între
izolare și lume, slăbea privilegiul ei de protecție, de veghe exclusivă.
— Dacă ești bolnavă, de ce nu-mi spui mie, Cornelia… de ce
superi pe Dia… Te duc eu oricând la doctor acasă… La doctorul cel
bun, acel care a venit la sora mea… Îl știi?… L-ai văzut! Când oare a
venit ultima oară?… Ieri… parcă nu ieri?
Nory vorbea blând dintr-o oboseală, dar și din calcul, ca să afle
când fusese pe acolo Caro… Nu aflase. Cornelia nu înțelegea că-i
întinde o cursă, dar, înrăită, încăpățânată, tăcea… De ce-i strica
odihna?!…
Cornelia avea ideea că Nory o persecută; chiar când îi propu-
nea, ca acum, ceva favorabil, era bănuitoare și se apăra prin mu-
țenie și bosumflare; erau armele ei, decurgeau din deprinderea de a
tace, luată pe timpul dragostei clandestine cu boierul Dinu, din
răutatea încuibată încă de pe atunci asupra fetei, copilul nepoftit și
obraznic. Ar fi putut iubi un copil de la Dinu, și nu-i iubise.
Nory îi răspundea cu aceeași măsură, îi purta sâmbetele; nu
fiindcă fusese timp lung copil nelegitim; ceea ce nu o preocupase
Cunoscuse succese și obținuse avantagii de pe urma caracterului ei
și nu avusese nevoie a-și apăra mândria decât de o anumită coniță…
Era oare aceeași cu Cornelia de acum? Numai antipatia lor reciprocă
era aceeași.
Către muțenia Corneliei, Nory dete din umeri; gata să iasă din
odaie, mai cercă a o teroriza din prag:
— Numai atât îți spui: să nu mai plictisești pe Dia cu bolile tale
închipuite… Pentru doctori și doctorii sunt eu aici!
Spre mirarea ei, amenințarea nu avusese nici un efect; sur-
prinse numai gestul cunoscut, de ușurare, prin care Cornelia ex-
prima nădejdea și mulțumirea de a scăpa de prezența ei… De ce nu
o mai temea?… Era oare sigură că Dia va fi de partea ei?! . Vor face,
așadar, pact în spatele ei?… Cunoștea oare secretele Diei?!… O
femeie ca Dia să se spovedească Corneliei, metresei, bietei neveste
de ultim moment, femeiei robotnice?… Nory avu o decepție pentru
presupusa decadență a Diei.
Nu pleca, o stânjenea ceva ce nu-și preciza:
— Dia a ridicat transparentele?! zise, jumătate întrebare, ju-
mătate afirmare.
— Nu știu! bombăni Cornelia.
Nory ieși cu grabă, ușa se pocni fără voie. Era prea idioată fe-
meia asta… Nu vrea să se supere… Cum putuse boierul Baldovin…
Iată… iată… iată că și Dia acum se arăta democrată ca tatăl ei . Cum
lucrează ereditatea!… Nory uita că până atunci socotise pe Dia
boieroaică, în sensul bun al cuvântului. Pesemne ea însăși era
boieroaică. Nu suferea prostimea!… Îi tapa pe nervi Nu le semăna…
lor… Corneliei… bunicilor.
Lepădându-se de eredități, era întâia oară când Nory își lega
ramura de rădăcini. O viață întreagă, între snobii cu care se
împrietenise, se declarase populistă — așa numai ca să zică altfel ei
îi făcea plăcere și altora nu le displăcea, dimpotrivă; contrazicerea o
liniștea parcă, și pe ceilalți îi stimula. Totul însă fără convingere, tot
așa cum mica formalitate a legitimării n-o convinsese defel atunci
când Dia stăruise de boier Dinu s-o recunoască.
“Nu știu!” își îngăduise coana Cornelia a răspunde. Nu știa, ori,
mai sigur, nu vrea să spună… Violența pe care până mai ieri i-ar fi”
provocat-o încăpățânarea femeiei palide azi nu se dezlănțuie; re-
sorturile îi erau slăbite. Îngâna numai pe Cornelia: “Nu știu!… Nu
știu!” — dar cu un fel de resemnare:… La ce bun să trudească,
deoarece acum serviciile ei erau socotite inutile… Nu avea de ce să
se teamă?… Cunoștea pe Caro și iubirea lui bolnavă pentru
Madona… Niciodată Caro nu va lăsa pe Madona!… Atunci cum se
chema galanteria lui către Dia… Flirt?… Își da Dia seama și
consimțea să flirteze?… Dacă își da seama, ea n-avea de ce să se mai
amestece… Probabil că își da seama, deoarece ridicase
transparentele…
Nory socotea gestul Diei ca fiind simbolic: încheiere a doliului,
a trecutului… Misiunea ei consolatoare era deci terminată… era și
timpul… obosise… O incoerență perfect logică sau o logică
incoerentă îi dicta gândul și atitudinea sufletească… O jena ceva, o
idee neprecizată o înțepa ca un ghimpe de cactus.
Pe coridorul dependințelor, Nory efectiv se juca “de-a înțepatul
cu o frunză de cactus. Cornelia era cea care se devota creșterii unui
cactus minuscul, devotament ridiculizat chiar și de Dia Când Nory o
tachina: “Iar urzica asta!” sora ei adera cu un hohot mic de râs…
Așadar, Dia acum râdea… de când… ?
Ușa de la camera Corneliei se crăpase încetișor. Vroia să se
asigure că Nory nu mai era pe coridor. Nory însă rămăsese acolo
lângă cactusul mic… Cornelia crezu într-o răzbunare, o nouă per-
secuție. Îi distrugea cactusul! Țipă, cu mâna însă la gură… Nory se
sperie, se miră că se află încă acolo pe coridor, de unde se credea
de mult plecată; așeză glastra mică la locul ei:
— Nu fi proastă! zise cu un ton scăzut, ca și cum înțelegea
perfect ca cineva să țipe de durere atunci când i se fură un mărăcine
pe care-i iubește…
Dia, cu pașii ei lungi și liniștiți, apăru:
— De ce te-ai sculat, Cornelia? Știi că doctorul a spus să stai
întinsă cât mai mult!
“Doctorul!… Când?… Așadar, azi chiar!… se revolta Nory, ca și
cum afla că hoții au călcat casa în scurta ei lipsă.
— Nimic grav! o liniști Dia despre boala, Corneliei.
“Nimic grav!” — la fel tachinase ea însăși pe Cornelia despre
cactus.
Defectele mărunte ale caracterului lui Nory veneau dintr-o
creștere fără disciplină, nu presupuneau persecuția pe care le-o
atribuia Cornelia în mintea ei simplă, socoti Dia, apoi lămuri:
— Doctorul a zis că se va simți bine cu odihnă și cu picăturile…
Ai luat picăturile?… Nu mai mult de zece!… Mai bine vii la mine să ți
le torn!
Nory trecu prin cald și prin rece: “Să-i toarne Dia picăturile!…
Dia o luă de umeri pe Nory cu un gest semnificativ: Amândouă
să lase pe Cornelia să se odihnească. Subt mâinile amicale ale Diei
mușchii lui Nory se retractau din neobicinuința gestului blajin și din
conștiința de a nu putea azi corespunde grației neașteptate a unei
dezmierdări. În genere, ființa ei era ostilă gestului grațios, blajin.
Pe coridorul îngust umbla acum stângaci, în dezacord cu mer-
sul Diei, rozându-și șoldul colțuros de perete, fericită că a ajuns la
pragul camerei. Mergea pentru prima oară înlănțuită de Dia, sim-
țind revoltă în loc de bucurie. Cam așa suna sentimentul lui Nory.
Răsuflă când mâinile Diei i se desprinseră ușor de pe umeri.
Dia făcuse gestul afectuos, simțind-o pe Nory contrariată că a
fost ținută la o parte de ceva petrecut în casă, o nemulțumire pe
care o credea măruntă, de aceea chiar o admitea. N-o putea pune
în confidența unui lucru prea intim de sănătate, nesigur dealtfel.
Sănătatea ei îi aparținea exclusiv. Era însă dispusă a o compensa
prin bunăvoință.
— Caro a găsit bietei Cornelia un suflu asistolic… Ceva la inimă,
nu prea grav, dar cu riscuri de agravare… Liniște și iar liniște e
rețeta, fiolele sunt numai o consolație pentru bolnav, mai ales când
nu înțelege…
“Caro”…
Îi zicea Caro!… Ace înțepau din loc în loc pe Nory.
Așadar, Cornelia, care în definitiv îi era mamă, trecea în ochii
Diei drept ființă incultă, inferioară.
 …Așadar, sora ei, prin aluzii, pretindea liniște pentru Cornelia…
De la ea… căci cine alt turbura pe cucoana Cornelia… Cât despre
vizitele lui Caro pentru Dia însăși… pentru boala ei… nimic. Tăcere…
Ei i se vorbeau numai banalități sau chestii de afaceri… sau i se
făcea morală.
Nory sta totuși fără revoltă, crispată numai sub gestul de
“afabilitate” al Diei. Apoi mușchii își slăbiră încordarea, ba chiar se
relaxară peste măsură, și omoplații se curbară și ei parcă moi, subt
o decepție, o umilință.
 Nory nu se lăsa lesne bătuta, era destul de entêtée, cum o
tachina sora ei, nici nu era însă ambițioasă mai mult decât trebuie;
hotărî că îi va vorbi totuși Diei de doctorul Caro. Ocazie, subiect pe
care îl credea un bun medicament împotriva răcelii dintre ele două.
Ceruse cu diplomație sfat Diei cum ar fi mai bine de procedat: să
cheme pe Caro la telefon sau să le facă ea întâi o vizită, căci
amândoi o invitase cu insistență. Faptul că Dia arăta atâta atențiune
Corneliei și anemiei ei slujea lui Nory de argument. Explică Diei că
era vorba de o pereche foarte unită care, din amor, însă, se sfâșia ca
leii în cușcă, apoi fiecare pe partea lui cerea din afară ajutor și
dreptate; Dia râsese din plin, lucru rar.
Nory era ea însăși curioasă să vadă casa prietenilor, nu-i mai
vizitase de la începutul carierii lui Caro. O invitaseră să le vadă
prima instalație; încă de atunci impresia ei fusese nemulțumitoare.
Madona se purta ca o parvenită. O auzeai: “Noi”… “Când ai casa
ta”… “Menajul meu”… “Rangul nostru”…
La catedra ei pusese suplinitoare fiindcă “nu mai cadra cu…
 “A se slăbi !” pusese Nory capăt mofturilor și o readusese la
realitate cel puțin față de ea. Încă de atunci Madona îngrijea bine
menajul tânărului doctor Caro, a cărui firmă cu litere mari, aurii,
chema o clientelă deocamdată rebelă:
— Îi spui mereu că la început trebuie reclamă și numai
reclamă. El stă cu ochii la microscop, când ar trebui să circule, să
dea o lovitură! se plângea Madona.
Nory convenea că, atunci când ai valoarea lui Caro, e greu să te
faci reclamagiu; totodată reclama era, desigur, un bun mijloc pentru
a-i pune în valoare meritul.
Pe atunci o singură femei cumula pe lângă Caro rolul de aman-
tă, soție, servitoare și asistentă, și nici în studenție nu i se
cunoscuse alte legături; acum însă părea a se despăgubi.
Atunci demult, la prima ei vizită noilor căsătoriți, văzuse pe
Madona la geam, unde probabil pândea sau clientul, sau întoarce-
rea lui Caro, tot ea îi deschisese, purtând un șorț de laborantă,
fiindcă n-aveau încă o femeie de serviciu. -Nory își amintea bine că
surprinsese schimbarea ei fizică în așa de scurt timp. Nefardată
defel, era străvezie și prelucrată pal pe pal de ceva care era probabil
inițierea. Cu toată reputația de amantă a profesorului, nu cumva
fusese fecioară?
La epoca aceea o crezuse slabă de piept și spusese lui Caro,
care răspunsese că e mai simplu să fii tuberculos și vorbise, destul
de enigmatic, de anemie. Nory se simțise vinovată că l-a pricopsit cu
o nevastă — dealtfel, după cum se vedea, ideală — bolnavă însă sau
numai bolnăvicioasă.
Faptul că nu erau încă cununați nu putea fi pus în joc, loiali-
tatea lui Caro era neîndoioasă și, pentru spiritul frondeur al lui Nory,
uniunea lor liberă era mai interesantă, ca și cum avea presimțirea
unde avea să-i ducă mai apoi căsătoria legitimă. Pe alții legalitatea îi
obligă, dar ei nu erau de duzină, în adevăr, nu.
De atunci, menajul Caro se legitimase zgomotos, pe când Nory
ar fi presupus o cununie intimă, o simplă formalitate. Oamenii îți
rezervă surprize, chiar cei pe care îi cunoști bine. Nu lipsise nici
episcopul, nici șampania în casa nașilor, nici voiajul de nuntă, acela
trucat, Madona povestise că au stat ascunși; lipsiseră numai trei zile
la Predeal, și cu banii de voiaj, dar al nașilor, plătiseră chiria unui
trimestru; Caro îi arătase cu mândrie câțiva “clești”, cum le zicea
glumeț, achiziționați tot în contul darului pentru voiaj.
Cadoul de nuntă al nașului fusese generos… totuși… feciorie?
Îi regăsise acum proprietari și sceptici. Caro, vorbind de casa
proprie, o prevenise să nu se aștepte la vreun palat, iar Madona,
printre altele, se plânsese de risipa bărbatului ei. Drum mult par-
curs?…
Se va duce să le vadă casa și să adulmece drama lor în forma ci
de acum; unul acuza pe celălalt că vrea sau că nu vrea un copil. Ce
era cu copilul! Ce cauză sau ce pretext? A cărei neînțelegeri mai
profunde slujea de minge copilul inexistent? Care era adevărul?
Fiecare din cei doi ora convingător și părea sincer; fusese un timp
totuși când Nory credea că-i înțelege și laolaltă, și separat.
Dia ascultase cu interes pe Nory vorbindu-i do ei și o împinsese
să se ducă să vadă cât mai curând pe vechii ei prieteni.
Sprinceana stângă a lui Nory schițase unghiul ei obicinuit de
nedumerire: Nu cumva sora ei Dia avea acum și ea nevoie să-și
revadă unii vechi prieteni? Deși ideea de a arăta pe Cornelia unui
doctor îi aparținea, interesul Diei îi displăcu. Va duce pe Cornelia de
preferință la Lina Rim!… Nu, nu se potrivea… O va duce la clinică…
ideea era bună; o va prezintă ca pe “un fel de rudă”.
Ii era rușine de ea, falsa rușine de care acuza pe alții. Inconsecvența
lui Nory era veche, încă de pe timpul când moraliza colegele ce se
arătau ingrate cu părinții, pe când ea însăși se rușina de Cornelia,
fabricându-și o obârșie pe plac: tata nobil, mort tânăr etc… .
Dealtfel, Cornelia nici nu era bolnavă serios, așa era felul ei —
să se usuce. Îmbolnăvirea ei ar fi pus totuși problema serioasă a
menagerei, ar fi suferit confortul casei, deci și Dia…
Idee nouă: va duce pe Cornelia la ora de consultație a lui Caro,
ca pe o protejată.
 Cornelia însă refuza a ieși din casă, a merge la doctor; însăși
Dia nu o putuse convinge; mucenicie a văduvei sau sălbătecie de
țărancă?
li plăcea lui Nory să creadă că dacă Dia se ocupa de Cornelia
era numai din atenție pentru ea, pentru că îi era ei mamă. O
strâmbătură însoți amintirea stârci ei civile, pe care obicinuit o uita.
Nimic din ea, nici rațiunea, nici simțirea, nu consimțea să
recunoască de mamă pe Cornelia, îi convenea mai bine teoria fran-
țuzească, a “verzei” din care iese un copil! De ce nu o găsise și pe ea
Trânul într-o varză!
Nory telefonase Madonei, care o trimisese la o dată neprecise
“Când a fi casa cu totul gata”. Aceeași vanitate. Chemat la telefon,
Caro, în schimb, își anunțase vizita pe Izvor în chiar după amiaza
zilei și sosise, spunând că le-a dat prioritate. Așadar, tot drăguț, tot
prietenos!
Cornelia, dresată, fusese adusă în salonașul Diei, care explicase
ea însăși că pacienta slăbește, nu se hrănește, și le e teamă de ceva
intern, ascuns.
Nu! N-avea decât o anemie, nu asimila hrana, nu se ajuta. Un
vin tonic, o rețetă de capsule și totul se va îndrepta.
În adevăr, Cornelia se hrănea prea puțin, invitată să mănânce,
răspundea neschimbat că n-o doare nimic, dar nu-i e foame. Numai
Diei îi mărturisise între patru ochi că are “inimă rea” și, după ce
mănâncă, îi e mai greu. Caro explicase că “doamna” are numai un
spasm nervos al epigastrului, pe care trebuie să se silească a nu-i
lua în seamă. Consiliase și o ceașcă de cei călduț de tei, după
prânzuri :
— Cu riscul de a vă părea medic de plasă! glumise galant
deopotrivă cu ele trei, însumând discret pe Cornelia, în lipsă de date
sigure asupra ei.
Nory era mândră de el, și Dia aprecia modul de a se prezenta al
doctorului, intuiția lui, discreția și oarecare charme.
Văzând un pian în cameră, Caro îl deschisese și cercase:
— Abia puțin slăbit! zisese, la o scuză a Diei și, spre uimirea lui
Nory, cântase un preludiu de Rachmaninoff: Cu scuza că sunt
cântăreț, nu pianist.
— Da… E gurist! răspunse Nory.
Doctorul Caro plecase într-o atmosferă de mișcare, de spirit,
de fluid învăluitor. “Ca atunci când vrea el să placă!” gândea Nory,
dealtfel bucuroasă că prietenul ei s-a prezintat satisfăcător.
Nimic nu părea a fi nemulțumit pe Dia, nici tupeul lui, nici
muzica, lucruri care ar fi crezut că au violat doliul ei secret, doliul
intact asupra căruia veghea Nory de aproape. Așadar, izolarea, se-
cretul absolut nu mai erau intacte pe Izvor.
Peste câteva zile Caro se interesase la telefon de sănătatea
clientei lui și spusese că are un preparat străin foarte bun, pe care îl
ia și Madona și, cu permisia lor, îl va aduce bolnavei, rămânând să
se vadă apoi rezultatele. Totul amical, firește.
— Zăăuu!? Îl tachinase Nory, adăogând că va trebui să se mul-
țumească cu prezența ei, deoarece sora ei stă foarte retrasă și ea îi
e cerber al singurătății.
Caro era de părere că singurătatea e și ea o boală care trebuie
rezolvată.
— Nimic de făcut, Cassanova!… Locul e ocupat de o amintire
sfântă, glumise Nory, pe când Caro, sigur pe sine, asigura că pentru
el se va face o excepție.
— La ce te gândești?! se apărase apoi, de teama nu cumva
Nory să repete glumele și în fața Madonei. Oricât îi păruse de plă-
cută sora lui Nory, nu valora o scenă de gelozie a Madonei, mai ales
o scenă gratuită.
Nory se blama a fi glumit în raport cu sora ei; se lăsase prinsă
de verva ușuratecă a lui Caro, care era capabil să-și permită cine știe
ce. În orice caz, tonicul din străinătate ar fi fost poate mai bine să-i
ia Dia. Propuse Diei, care nu răspunse în nici un fel; solicitudinea lui
Nory începea să fie obositoare și ideea de a schimba destinația unui
medicament o socotea nedelicată. Reținuse însă sau i se iscase o
altă idee, cea de a consulta însăși pe doctorul Caro la prima ocazie;
nu spusese însă intenția ei lui Nory, a cărei idolatrie îi părea prea
exagerată: sau se ocupa de starea ei morală, sau de cea fizică.
Deunăzi îi propusese menajul Caro ca pe o distracție, iar acum îi
propunea un tonic oferit de doctor altcuiva.
Nory, pe partea ei, era clătinată între teama nu cumva Caro
să-și îngăduie a fi galant cu soia ei și între plăcerea de a procura Diei
o distracție. Totodată găsea că Dia se ocupă prea mult de Cornelia,
poate dinadins, ca să suplinească ceea ce s-ar fi cuvenit să facă ea.
Probabil o credea neglijentă, ingrată!… Cum putea Dia avea
atâta simpatie pentru metresa tatălui ei, ea, așa de puritană. Faptul
de a se fi căsătorit cu boier Dinu nu-i părea lui Nory a reabilita pe
Cornelia; ajungea la concluzia că sora ei e prea perfectă. În
socotelile ei neglija sau încă nu știa câtă influență avusese asupra
Diei guvernanta ei elvețiană, care iubea liber biserica și pe Dum-
nezeu, iar pe oameni îi judeca, îi blama, de asemeni cu libertate de
suflet și de spirit.
Nory luă decizia a vizita menajul Caro fără a spune Diei Era
geloasă că de la prima vedere Caro câștigase încrederea sorei ei, pe
când ea, care se devota minut cu minut, încă nu era sigură de
sentimentele Diei. Totuși se bucura că optimismul lui Caro avusese
influență bună; de atunci Dia cânta uneori la pian, ceea ce era un
progres, era și un regres în ce privea “durerea eternă”… Cu ce
durere va fi cântat! Pe același pian făcea pe timpuri muzică lui Jean
Deleanu! Știa bine fiindcă se întâmplase a fi de două ori de față.
Atunci, pe timpuri, dejunase uneori cu ei doi, cu eroii. Cine putea
bănui că Deleanu va sfârși așa de tragic!… Nory era numai ochi și
urechi, ca să prindă dovezi despre sentimentele lor, pe atunci numai
bănuite.
Ei aveau însă ținuta firească a prieteniei mondene: cl, galant;
ea, amabilă, voioasă. Ar fi vrut semne de pasiune, cuvinte cu dublu
înțeles; sta uneori dinapoia uși ascultând, apoi intra; erau aceiași.
Cită reținere la doi oameni care, desigur, se iubeau la nebunie.
Odată Dia o lovise cu ușa dinapoia căreia Nory pândea din plăcere
pentru idila lor, nu numai din curiozitate. Ea nu se scuzase, nu
motivase nimic. Dia o privise însă lung, ca și cum se întreba cu cine
are dc-a face.
…În adevăr, fusese timpul cel mai fericit al raporturilor Diei cu
Deleanu, cel când totul era încă nemărturisit, cel mai conform cu
firea ei secretă, cel în care totul părea a fi acord între ei.
El aștepta nerăbdător soluția, ca să se poată reîntoarce cu o
minte clară la ocupațiile politice. Dia se temea de ceasul realizărilor,
îl amâna.
Nory îi pândea și era de partea lui, cea a realizării. Prin ea însăși
nu știa nimic de iubire, dar prețuia gesturile hotărâtoare. Lipsită de
simțuri, avea curiozitatea vieței sexuale: “Trăiești cu el?” întreba pe
colege în facultate și, la un răspuns negativ, avea un “Pfff!”
desprețuitor.
Se reîntoarse la prezent.
 Când se va duce la Caro, dacă îl va găsi singur, îi va vorbi de
sănătatea Diei. Nu era bolnavă, dar tocmai buna ei dispoziție era un
simptom rău pentru ea, care știa bine că sora ei poartă în suflet o
durere neconsolată. Grija Diei pentru gospodărie, acomodarea în
casa de pe Izvor, atenția pentru Cornelia îi păreau simptome
îngrijorătoare. Deunăzi sărutase obrazul veșted al Corneliei, caro
spălase și călcase fin lingeria. Mai văzuse oare pe sora ei sărutând
pe cineva? Pe Baldovin, boierul?… Pe altcineva? Rareori, pe
Plantelor, când venea să o viziteze, Dia punea buzele pe tâmpla ei,
ceea ce nu era o sărutare… Starea de acum a Diei era cea a unei
ființe care, din desperare, accepta a trăi împotriva gusturilor ei.
Chiar interesul ce-l arăta ocupațiilor ei avocățești, unor incidente
mărunte pe care le memora, totul era nefiresc… Tot așa mila ei
pentru fata Aneta!… La fel de nefiresc, mai nefiresc ca atunci la
început, când sta împietrită fără să plângă, fără să se descarce.
Dia nu se ducea la cimitir, uneori era veselă, iar interesul ei
deunăzi pentru Caro și Madona, cum și atunci, mai demult, pentru o
trecătoare de pe trotuarul Căei Victoriei, totul era nefiresc. Pre-
textul că i-a plăcut o bluză, a aceleia, era copilăresc. Dia, din sin-
gurătate, din durere, era poate pe cale să capete o neurastenie;
natura se răzbuna; avea vârsta vitalității pline, dar și a neliniștei.
Feminitatea are atâtea secrete delicate, pe care ea mai ales, o
fatăbăiat, nu le putea ști: Honnisoit! corecta exagerând singură
atributul de nefeminitate ce i-l dase și alții.
Feminitatea și miile ei de fațete îi era însă cunoscută lui Nory
de la atâtea cazuri ale prietenelor: drame ale simțurilor, adultere,
divorțuri, moravuri libere, pe acelea le înțelesese, dase sfaturi. Un
caz de refulare ca al Diei încă nu cunoscuse; va întreba în principiu,
ca pe o curiozitate a ei, se va informa de la Caro, care cumula
privilegiul de medic cu cel de bărbat à bonnes fortunes; nu-i va
spune de cine era vorba și, desigur, nu va ghici.
Femeile erau complicate și diferite; deunăzi dovedise cât de
complexă era Madona, al cărei secret sfingic crezuse că îl va fi
rezolvat mariajul. Cu același prilej va vedea “casa proprie” a Carilor,
va ancheta la fața locului devenirea lor, iar de presupusa nevroză a
Diei va vorbi sau nu, după împrejurări.
O casă cu stil frumos, cu un singur etaj: un prim vestibul ser-
vind de vestiar, câteva trepte și alt vestibul mai mare. Clasica bonă
cu șorț și bonet de linon, apoi salonașul de așteptare cu mobilier
nou, masiv, câteva statuete, câteva tablouri bune și revistele pentru
scurtarea timpului de așteptare. Nu era încă ora consultației. O soră
cu travestiul clasic și cu ochelari în plus o introduse în cabinetul de
consultații, tabernacol larg, luminos, impunător prin aparate
diverse; paturi pe scripete, tot arsenalul… O instalație solidă,
serioasă…
 — Și încă neplătită, glumi Caro, concediind cu un gest pe asis-
tentă. Un examen radiologie… Diatermie… Masaj electric… Un
raclaj?… Ce-ți cere inima. Ad libitum! — arătându-i și cabinetul
obscur. Glumea, dar i se simțea satisfacția. Raclajul, numai pentru
tine, altfel nu mai fac… de când le-am suprimat pentru Madona…
care și le face aiurea… Ce doctor n-ar servi discret pe nevasta mea?
Dumneaei însă nu pricepe că poate face cancer. Toate sunteți
încăpățânate, dar prietena dumitale Madona le întrece pe toate…
voi găsi eu însă leac pentru cojocul dumneaei!… Exceptez, firește,
de la regula generală pe distinsa doamnă Baldovin.
Așadar, Caro însuși îi da ocazia dorită de a vorbi. Nory hotărî
totuși că nu va spune nimic de Dia, nu-și avea parcă locul. Buna
dispoziție a lui Caro căzu reped, înlocuită cu plăcerea maladivă de a
vorbi de Madona, el fiind victima. Ce puteai ști, poate chiar era o
victimă!
Caro cercetă cabinetul obscur, apoi salonul de așteptare, ca și
cum se credea spionat, apoi își începu doleanța. Madona devenise
de nesuferit, maniacă, vânând firul de praf pe mobilă, pândind
clientela, punând să-i spioneze, și până la urmă bănuindu-l despre
slujnică…
— Ai văzut ce mutră are sora?… O rușine! Am neplăceri cu
clientele, apoi schimbarea vecinică a servitoarelor!… Uf! — suspinul
din adâncul răbdării sfârșise, mai expresiv ca tot.
 Nu! Nu era atmosfera prielnică pentru a vorbi de Dia și de răul
ei subtil, poate chiar numai presupus. Nu mai regăsea ea însăși
limpede ce avea de spus, nu mai era sigură că amicul Caro o va
înțelege. Nici nu era lesne de exprimat bănuiala ei despre o nevroză
și secretul de familie care ar fi motivat nevroza: Deleanu… Pe Caro îl
știa curios, mahalagiu; o va descoase sau va face glumă. Caro,
dealtfel, socotea vizita ei amicală, dezinteresată.
Se auzea repetat soneria ușii de intrare.
— Clienți mulți?
Caro confirmă fără a face însă gestul care arată graba, era
drăguț cu ea, prietenos. După ce mai admiră instalația, dezmierdă
un cilindru, luă în mână o eprubetă, Nory, căreia îi plăcea să atingă
metal și cleștar, spuse că ar dori să vadă pe Madona.
— Tocmai mă gândeam și eu că e bine s-o vezi! Ar fi putut afla
că ai fost pe aici… Sus!… Din fericire, sus! Dincolo, unde locuința era
strâmtă, ajunsese un iad… Are și ea odihnă… nu se mai tortură, sau
mai puțin, și eu n-o mai văd chinuindu-se din bănuieli ridicole…
Devii egoist tocmai când ai fost prea puțin egoist, când te-ai
consumat zi și noapte pentru o singură ființă… E acum între noi o
neînțelegere mare, atâta timp cât unul din noi nu se va lecui de
dragoste. Sus! Te va conduce sora… Și, oricând, fericii să te văd,
frate Nory! O glumă a lui, pe vremuri, când explica că o soră l-ar fi
cicălit ca orice altă femeie, pe când Nory îl înțelegea ca un bărbat;
complicat și simplu și, mai ales, un timp al vieții pe care părea a-i
regreta.
— De ce o soră de caritate? Întrebă Nory.
— Cum de ce? O soră de caritate e mai de folos, mai de strapat
decât o asistentă; mai puțin costisitoare și poți mai lesne face din ea
o spioană.
— Sssst!… Geloasă deci mereu?
— Poate să audă, atâta revanșă am!… Geloasă, nu… Nebună.
Din nefericire, casa asta frumușică pe care o vezi e un ospiciu.
— Și tu?
— Eu… ce?… Gelos?… Nu! Apoi explică că era prea indignat,
prea, dezgustat de gelozie, ca s-o mai practice, chiar dacă ar avea
motiv…
— Fiindcă n-ai motiv!… Te las! Mă bucur că ești bine instalat,
cu reputație frumoasă. Am să te văd profesor în curând!
Caro dase din umeri. Nory îl întrebă unde e pianul. Pianul era
sus, abandonat, dar de vândut nu-i va vinde. Mărturisi că a dus lip-
suri grele, n-a avut de coșniță, dar Bechsteinul nu l-a vândut… E
drept că nici Madona n-a cerut. Acum însă îi abătuse că pianul
ocupă loc mult degeaba, el însă se făcea a nu auzi:
— Am și eu un drept aici pentru munca asta de hamal!
— Așadar, dezgustat, plictisit! Păcat!
 — Mă așteaptă clienții… Să mai vii… aci jos la mine… să-ți
istorisesc cazul curios cu care lupt minut cu minut. Când eu înving,
când mă învinge. Boala ei e misterioasă ca și ea.
Alt om parcă, alt glas! Pasiunea cea mai sinceră pentru boala
Madonei și o nostalgie după ceva pierdut… poate iubirea.
Caro sună, conducând-o pe o ușă secretă ce da în vestibul:
— Domnișoara e venită pentru doamna, însoțește-o sus! spuse
Caro subretei, cu o privire de conivență către Nory, care înțelese: ea
n-a văzut pe Caro decât la intrare, n-a stat de vorbă cu el! Era ceea
ce îi convenea, prefera ca Madona să creadă că a venit numai
pentru ea și să fie dispusă a-i face confidențe.
Sus era cam aceeași distribuție: un salonaș elegant, foarte
feminin — budoarul doamnei — o cameră de culcare mare, cu
camera de baie ocupând spațiul cabinetului medical, la stângă o altă
cameră — budoarul domnului — apoi o anexă deasupra garajului,
un fel de laboratoriu al gospodăriei: garderobe, cufere aliniate,
mese de călcat, de croit, mașină de cusut și scaune, pe care Nory le
recunoscu a fi ale vechei sufragerii.
— Aici e cheia casei, spuse Madona cu gravitate. De aici por-
nește ordinea de care profită domnul doctor… aici ne mâncăm viața
eu și sora…
Sora nu plecă, părea a nu stânjeni defel pe Madona. Așadar,
era în adevăr o confidentă, poate o complice, și Caro nu exagerase.
 — Admirabil! se simți Nory datoare să laude instalația; aceea a
lui Caro o interesase mai mult. Ce diferență între felul de a fi
maîtresse de maison al Diei și cel al Madonei; diferență de la o
cucoană mare la o parvenită.
— Admirabil? schimbă Madona tonul. E soarta proastă a
femeiei să fie slugă la bărbat, fie chiar la unul demn de a fi slujit…
Mă știi… Știi ce gusturi aveam, ce viitor!… Iată unde culeg lauri!
Declama ca pentru un public numeros și absent… Ciudat
evoluase Sfinxa, dar tot sfinxă. Laolaltă, gospodină maniacă, soție
ambițioasă, amantă decepționată, prietenă resemnată și actriță bu-
nă, jucând un rol față chiar de soră și de ea, care o cunoștea bine și
de mult!
Madona reveni la casa ei, la vanitatea sinceră pe care i-o pro-
cura:
— Sufrageria de lux e jos, chiar subt camera de culcare. Ți-o
arăt la plecare, deși detest să mă cobor… O promiscuitate, acolo,
jos!…
Madona parcă ținea dinadins să confirme acuzația de gelozie
absurdă adusă de Caro. Până la o măsură avea dreptate Nu stase ea
însăși adinioarea o jumătate de oră ascunsă în cabinetul lui? Dacă
între ei n-ar fi fost relațiile do simplă camaraderie pe care ea le
voise?!…
 — Jos în sufragerie am singurul mobilier de valoare din casă…
O ocazie costisitoare, dar pe care n-o ai decât o dată, și n-am vrut s-
o pierd. Vindea Mandel… Îl știi… Pleca definitiv la Viena… Îi
spuneam tocmai lui Bali că sunt în căutare de mobilier. Îl știi pe
Bali… Îl știe toată lumea… El e competent. Mi-a spus că întâmplarea
norocoasă face să aibă în vedere ceva excepțional, ceva ce s-ar
potrivi pentru mine. Mandel vindea casa cu tot mobilierul, pentru
mine va face sigur însă o excepție și îmi va ceda numai sufrageria…
L-am întrebat de ce casă era vorba și de ce nu-și ia Mandel cu el un
mobilier așa de prețios… Mi-a spus că era vorba de o casă pe care n-
o știau decât prietenii de petrecere, de aceea vindea integral și subt
cost.
Madona povestea cu animație, chiar cu un fel de libido, despre
casa tainică.
— Am vizitat-o cu Bali, firește, la ore când nu era nimeni, și m-
am amorezat pe loc e sufragerie. A trebuit să invent o poveste
întreagă ca să nu-și închipuie Caro cine știe ce și, gelos cum e, să-mi
facă o scenă absurdă.
“Pac! Pac, gelozia!” gândi Nory.
Atunci abia sora ieși pe pantofi moi. Era complicea ei, poate și
a lui, îi tăinuia deopotrivă pe amândoi pentru leafa probabil bună,
în plus bacșișurile ce-i răsplăteau discreția. Trăiau în minciună și
prefăcătorie. Madona îl mințea, și el pe ea. “Toată lumea minte!”
hotărî Nory sceptic, dar i se iscă pe o secundă chipul Diei, francheța
ei, ura ei de minciună.
— Atât de mult mi-a plăcut mobilierul sufrageriei, încât am
riscat; am spus lui Caro că m-am dus să vizitez, după un anunț la
ziar, că m-a condus un portar și se pare că proprietarul mobilierului
ar fi Mandel. A admis să cumpăr, dar să iau seama, fiindcă lui nu-i
plac afacerile în care e amestecat Mandel… Mă amenința ca să mă
sperie sau ca să înțeleg ce are în minte… Dar e așa de ocupat, încât
a uitat… sau s-a prefăcut a fi uitat pe Mandel, pentru ci mi-l servi cu
altă ocazie, nu cu cea a unor mobile cumpărate avantajos.
“Ce vrea să zică?… Ce sugera?”… se miră Nory…
— …Putea ieși de-acolo o scenă de gelozie din cele din care
scap ca moartă… Ce să faci!… În viață știi de unde pleci, nu știi unde
ajungi!… Gelozia e un viciu!…
Nory nu se deslușea din atâtea impresii diverse. Raporturile
dintre Madona și Bali îi rămâneau neexplicate, deși naturaleța lor
părea deplină… De ce Caro putea fi ostil unor prieteni și totodată
pune pe ei preț?… Tot ce-i spusese jos Caro sunase clar . A i sus
totul era în clarobscur, ca și budoarul doamnei.
— Aici stau… aici sufăr, declamă Madona urmărind atentă un
fir de praf, maniacă deci, așa cum bine spusese Caro. Numai lefuri…
mâncare… pretenții!… Încolo, neglijenți, hoți, spioni… toți!… Am să-i
dau afară… Am să-i schimb până la unul… și pe soră! — spuse cu
violență și răutate.
Madona prinse privirea ascuțită, curioasă, a lui Nory și rede-
veni lâncedă, victimă.
Nory cătă ceasul, se sperie do cât a trecut timpul de repede,
coborî însoțită de Madona care călca pe vârfuri de pantofi:
— Să nu se audă… e așa de violent, de tiran!…
Nory își ascunse surâsul în umbra unei camere ce nu se putea
bine distinge. Un stor ridicat înfățișă o încăpere bine proporțională,
apoi butonul electric dezvălui faimosul mobilier.
— Mâncăm rar aici… Numai la dineuri cu oaspeți!
— Admirabil! simți Nory datoria a spune, pe când căuta într-un
necunoscut originile, felul de a fi, de a trăi, de a concepe a Madonei,
a fiecăruia. Un embrion care încet învie, crește. Nu învie în noi un
ascendent anume, ci o țandără, o porțiune fragmentară se dezvoltă,
care ne face a fi noi înșine și totodată legați în trecut de alte
făpturi…
— Da… Admirabil! confirmă cu absolută convingere Madona
despre mobilier.
“Ce speriată!… Caro cel puțin a rămas natural!” gândi Nory,
plictisită acum de exhibiția vanitoasă. “între ei doi, sunt de partea
lui!” hotărî, apoi vru a-și lua ziua bună.
 — N-ai vrea… n-ai putea să mai stai zece minute?… Am o cursă
în oraș… te depun cu mașina, nu pierzi timp! — rugător.
“De ce?… Nu putea ieși când și unde vrea?… Caro o oprea?…
Sau vrea să camufleze un randevu?” se întreba Nory, care se temea
să nu întârzie; știa pe Madona femeie elegantă și meticuloasă; era
dezbrăcată, nu vreun peignoir de lux ci înfășurată cu un șorț vechi al
lui Caro.
— Halatele trecute la rezervă!… Personalul nu le poate purta…
Personalul e la vedere! explică scoțând halatul. Apăru de-a dreptul
într-un combinaison de mătasă luxos, cu sânii ei tot perfecți, cu
picioarele superbe, cu pielea transparentă. Corpul, mai slab ceva, se
păstrase intact. Nory avu gânduri vagi… De după un paravan acum,
Madona înjura pentru un obiect ce nu se găsea la îndemână… Găsi
ce căuta și reapăru; se îmbrăca acum cu dibăcia unui manechin de
mode.
— Mașina de cusut nu contenește pentru șorțurile lui și ale
personalului. Nu c sinecură să fii nevasta unui doctor celebru și să-
rac… Cel puțin dacă n-ar fi așa de neglijent cu cariera lui. Se plimbă,
în loc să urmărească catedra… Totul îmi revine mie Tot ce e
osteneală… Luptă!… Dacă mor eu, după mine va fi potopul…
Catedra trebuie urmărită din vreme…
— Ai timp! Aveți timp!… Arăți admirabil!
— Crezi?
 Madona se privi atent în oglindă, potrivind cu atenție pălări-
oara, un model excentric, de casă mare, minusculă, lărgită numai de
o voaletă imensă, care umbrea ochii lucioși.
— Cred ce văd, zise Nory, întrebându-se de ce femeile care se
dezbracă ușor se îmbracă atât de minuțios. Se certă apoi de
gândurile ei necuvenite, nemotivate de dovezi.
— Poate că nu se vede… Încă! Madona își netezea minuțios
arcul subțire al sprincenilor. Nu erau înnegrite, nici ochii. Sunt bol-
navă, Nory, și domnul doctor n-are timp să bage de seamă… E prea
ocupat cu aventurile… o să mă răzbune el singur… o să se
ramolească… o să decadă când n-oi mai fi eu lângă el… Cel puțin să
apuc să-i văd profesor…
Nory nu mai știa ce să mai creadă. Tonul Madonei era acum
atât de în afara contingențelor, lucid totodată, ca pentru socoteli cu
cifre precise într-un timp parcă cronometrat. Orice obiecție ar fi
sunat fals. Ce boală credea Madona că are, atunci când Caro singur
nu știa?
Coborâră din nou, acum însă nu pe vârfuri de pantofi. Madona
avea la rochia ei simplă, neagră, două vulpi argintii. Pe trepte Nory
observă preșuri groase, parchetul sclipea. Ochiul stăpânei inspecta
cu severitate, căuta o greșeală; degetul subțire trecea pe lemnul
mobilelor. Nory fu izbită de cât era de subțire arătătorul care se
oprise pe o clanță în căutarea unei umbre. Lui Nory îi păru a fi un
deget de cristal. Casa arăta mai luxoasă acum, dar la intrare îi
păruse mai simpatică. Caro îi venise înainte simplu, cordial, desprins
de cadru.
— În subsol avem o casă întreagă… Ți-o arăt altă dată . Acolo e
sufrageria mică, a noastră de toate zilele… stil normand Autentic…
firește! Ca în străinătate, lângă bucătărie, și bucătăria, firește, un
laboratoriu. Apoi camerele de servitori, caloriferul, rezerve… N-
avem pod… Ai observat că stilul coperișului nu permite?… O singură
mansardă, a sorei… Trăiesc o mulțime de inși pe spinarea mea!
Vorbea la singular… Casa e pe numele meu!
— Firește, intercală în șoaptă Nory, pe când Madona arăta
garajul în dreapta curții înguste, a cărei lespezi regulate le cerceta
minuțios: “Ochiul stăpânei!” — explica.
Necontestabil, era administratoarea acelei mici avuții anevoie
dobândite și era impresariul geniului lui Caro! Multă muncă, multe
răspunderi… Vanitate multă, dar și ambiție, pasiune reală pentru
Curo.
— Nu! Nu cred să apuc a-i vedea profesor, repeta Madona.
Unde îi erau aspirațiile proprii? În studenție avea ambiții și un
început de situație. În doleanțele ei de acum nici un cuvânt, nici în
regret pentru trecut… Totul începea și se sfârșea aci între pereții
unei case proprii, unei gospodării minuțioase, unei gelozii maniace…
Totul se învârtea în jurul carierii unui bărbat care ave. । destul merit
prin el însuși și totuși… O casă proprie, un bărbat profesor,
mobilierul lui Mandel și evidenta protecție a lui Bali erau acum
lucrurile însemnate pentru fata mai mare din șapte copii a unor
oameni săraci, care fată locuise la mansardă într-un pension, dase
meditații, ajutase pe ai ei, refuzând a locui cu familia la un loc.
— Și părinții? Întrebă Nory.
— Bine… foarte bine. Ei nu duc lipsă de nimic? Îi văd rar… N-am
timp nici măcar pentru familia mea… iar cu prietenii Caro face
intrigi… N-ai crede… Dacă cel puțin aș avea un copil Nu mi-ar mai
trebui nimic!
Nory nu știa, în adevăr, ce să mai creadă; totdeauna fusese
Madona ascunsă, acum însă era ca o potecă căreia i-ai pierdut de
tot urma. Nory se trezise pe o moșie, și nu băgase de seamă că c
moșie, apoi cu o familie, și nu băgase de seamă… apoi cu prieteni
col puțin tot atât de “di granda” ca Mandelii și Balii, și nu băgase de
seamă… Avea acum și o casă proprie, și nu băga de seamă… Pe Izvor
nu erau mobile de preț și nici bucătărie normandă. Casa de pe
Plantelor fusese vândută cu mobilele de preț cu tot… Pe Izvor,
“legitima” boierului Baldovin gătea bucate… — se împăuna Nory în
glumă… Pe Izvor însă era Dia, podoaba podoabelor, nu o parvenită
cu mistere, care avea tot ce nu visase, numai un copil părea a și-l
dori, pe când Nory nu și-o putea închipui defel ca mamă.
 În mașină, Madona explică că au sosit în vamă niște aparate
ale lui Caro. Un adevărat scandal cu ele. Le taxase la o cifră enormă
și Caro era gata să plătească, ca să nu se deranjeze… Parcă banii se
găsesc pe drum… Cum, necum, tot ea trebuia să descurce… Nu se
va lăsa jefuită… Tocmai pentru asta ieșise… ca să se întâlnească cu
cineva… — Se întrerupse.
Nory continua ironie în gând fraza: “Tocmai de asta ieșise, ca să
se întâlnească cu Bali”. Era sigură, ca și cum Madona ar fi pronunțat
numele… Ce era în realitate cu Madona și Bali, cu ca și Caro, cu el și
ceilalți… Ce era cu copilul pe care nu-i aveau? Câți ani trecuse oare
de la studenție? Zece ani!…
— Trece timpul! spuse tare.
— Trece, confirmă glasul voalat al Madonei, glasul de odini-
oară, din studenție. De ce avea Madona glasul voalat? Câtă schim-
bare la ei! Ce dase din doi amanți romantici?… Întâi și întâi, doi
amanți neromantici, carnali… apoi ceea ce se vedea…
Lui Nory i se părea că pentru ea nu s-a schimbat nimic, și totuși
ce mare schimbare, radicală… Nu mai era o fraieră avea pe Dia… nu
înceta a se uimi de fericirea de a avea pe Dia . O izbea mult
schimbarea din menajul Caro… dincolo, în prima lor locuință,
Madona o uimise, dar în alt fel… Studenta mândră cârpea șosetele
bărbatului ei, spăla și călca singură, ținea registrul de consultații și
socoteala pieții, gătea bucate, apoi, cu un șorț de laborantă, slujea
lui Caro de asistentă, deschidea ușa… Și acum: ferul, sora de
caritate… Mandel și Bali… și drama lor fizică i morală, pe două
coloane, în două versiuni adverse…
Pe Știrbei, Nory adusese lui Caro primul client… Venise o i el
până la ușa garsonierei, ca să nu-i scape… Madona o sărutase. Caro
o sărutase și el… Pe când acum nu putea pronunța numele sorei ei
în fața Madonei… Le despărțea o lume… Poate nici nu va spune Diei
că a fost la Caro acasă…
Se mustră apoi, îi veni judecata de pe urmă cu privire la
Madona. Era ceva suspect în devenirea ei, dar peste un lucru nu se
putea trece, peste firea ei castă, pentru care în studenție i se
spusese Madona, peste faptul că nu i se cunoștea pe atunci nici o
greșală, și băieții, slavă Domnului, erau buni detectivi, peste argu-
mentul suprem, mirosul că de copoi, căreia Madona îi mirosea a
curat. Avea totuși de pe atunci un ponos: pe profesor, dar nu se
apărase niciodată, suportase ponosul cu mândrie și cu
încăpățânare. Avea o fire secretă și dobândea ce vrea, asta da, dar
asupra mijloacelor era cam sumar să hotărăști care vor fi fost acele
mijloace… Așa și acum: Madona se zbătea pentru Caro cu mijloace
ce păreau suspecte și nu le ascundea, era suspectă tocmai prin
cinismul aparent. Acum, ca și alunei, provoca ponoasele și nu se
apăra de ele. Și atunci, ca și acuma, era secretă și încăpățânată în
secretul ei, dar în jurul sugestiilor ei insane mirosea a trucaj. Era
totuși în spiritul de provocare, de sfidare a opinie, ceva care te
înclină spre bârfeală, spre răutate față de cerbicia ei…
Va povesti Diei; să vadă ce crede Dia…
IV

Nory observă o mașină, un taxi frumos de piață, tras puțin

deoparte, totuși în fața casei lor. A ieșit Dia și s-a întors așa de-
vreme… Ar întreba, ezită, apoi totuși se apropie:
— Cu domnul doctor, răspunse șoferul fără a se uita la ea,
mestecând ceva în fălci.
Ora unu și treizeci și cinci… Ce doctor?… Pentru cine?… Chiar
dacă ar fi vorba de Cornelia, era grăbită să afle de ce cucoana
Cornelia e pricina unui astfel de deranj. Nu presupuse că ar putea fi
serios bolnavă, erau numai mofturi ale dumneaei, pe care Dia le lua
de bune… Doctor pentru Dia? Imposibil… Dia e cineva care nu se
poate îmbolnăvi de o boală cu doctor așa pe neașteptate; iar pentru
vreo altfel de boală ea însăși a avut bănuieli, poate însă că a
exagerat…
Nory a mai cedat din închipuirile ei; nu mai e atât de arbitrară
de când Dia s-a arătat refractară oricărui amestec în sănătatea ei
intimă.
 “Sunt absurdă uneori și poate că totuși am dreptate !” tranșă
Nory o chestie delicată, cu două tăișuri, lecuită însă de a mai
interveni. Dar ce însemnau taxiul și doctorul? Erau lucruri concrete,
care îngăduiau curiozitatea, ba chiar pretenția de a ști. Dealtfel,
cuvântul doctor, în timpul din urmă, avea un mic sunet de alarmă, o
alarmă încă nedefinită, pe care, atât timp cât nu era constrânsă de
vreo evidență, nu simțea grabă s-o precizeze.
Intră în vestibul, nu cu pasul căptușit, catifelat, adoptat aci pe
Izvor, ci cu oarecare zgomot, care ar putea-o semnala. O ușă s-a
trântit scăpată din mâini; nu s-a oprit la bucătărie ca de obicei, n-a
simțit foamea imperioasă pe care i-o dă zilnic la ora dejunului firul
de parfum al fripturii; a trecut repede și, subt impuls, a deschis, ușa
camerei Diei, înainte de a-și aminti să bată ușor; în prag s-a oprit
consternată, deși ceea ce vedea nu prezintă nimic prea uimitor: pe
fotoliul ei, Dia sta liniștită, și pe fotoliul al doilea, (Caro însuși,
doctorul Vasiliu-Caro, instalat ca la el acasă, termina o frază de a lui;
expresia vioaie a feții era cea care da oricărui cuvânt relief, viață,
cea din momentele când doctorul Caro era “în formă”.
— Tocmai te așteptam și mă faci să întârzii! exclamă Caro cu
elan.
— Pe mine mă așteptai? răspunse Nory, fără sens, cuvintele
culese din gândurile informe ale surprinderii.
 Oricât de neașteptată, prezența lui Caro ar fi trebuit totuși să-i
fie plăcută. Nory nu reacționa însă normal, ea însăși simțea o
strâmtoare anormală. Urmase o tăcere tot fără rost; lipsea replica
Diei care, logic, ar fi trebuit să treacă în pauza dintre cei doi.
Dia tăcea și fuma. Cum să nu-ți pierzi cumpătul! Nu mai fumase
de doi ani, “de atunci”, și spusese de atâtea ori că, odată
dezobicinuită, nu va mai reîncepe. Nory simți impulsul de a se
repezi la Dia și a-i smulge țigara; gest nebunesc dacă nu i-ar fi fost
dictat numai de interesul ca Dia să nu reia o deprindere pe care
însăși vroia s-o piardă. Nory totuși nu mișcă, nu vorbi; pauza trebuia
însă umplută cu ceva, sau atunci a ce semăna tăcere… lor trei?
— Cine e bolnav? Întrebă prea scurt.
— Nimeni, răspunse Caro cu glasul lui cel triumfal, cel deprins a
impune și a captiva auditoriul, fie că era în fața a doi, a trei sau a
multora; glas care făcea parte din zestrea lui firească de învingător.
Glasul de băiat sigur pe el, pe care glas Nory îl admirase atâta pe
timpuri.
— Nimeni? repetă Nory întrebător, prea sumar. Ar fi putut să
adaoge: Cu atât mai bine!… Bravo!… Bună idee că ai venit… Ce te
aduce?
“Nimeni?… Atunci ce cauți?… își spunea Nory în gând, pe când
Dia părea acum o simplă spectatoare.
 — Plec! E probabil târziu și mă așteaptă nevasta! Caro, tot bine
dispus, ca și cum, în adevăr, nu observa nimic anormal în atitudinea
lui Nory. Mă chemi, doamnă, la telefon… Orele mai bune sunt…
Caro un moment flutură pe buze freamătul unui calcul de orariu și
hotărî: 8—10 sau 4—6… Mă chemi și eu zbor la dumneata.
Radios, sărută mâna Diei, apoi pe a lui Nory, surâse din ușă
plăcut spre Dia, puse mâna lui fermă pe umărul țeapăn al lui Nory,
calculând ce-i poate spune dacă îl întreabă despre motivul vizitei.
Nory îl urmă până la ieșire în speranță că avea în adevăr a-i
spune ceva confidențial. Caro privi ceasul, exclamă:
— Două fără un sfert! — și fugi.
Nory se întoarse în camera Diei cu întrebarea pregătită: “Nu te-
ai simțit bine?” Nu întrebă însă, preocupată de alte probleme mute.
De ce să cheme Dia de-a dreptul pe Caro!… Caro era prietenul
ei… Trebuia s-o fi consultat pe ea înainte de a-i chema… numai prin
ea să vie Caro în casa lor.
De pe fotoliu, Dia o privea cu un surâs care nu era de aprobare;
apoi se sculă, veni spre ușă:
— Mâncăm? — aceeași vorbire prescurtată.
Nory, absorbită, se subție, o lăsă să treacă, rămase tot acolo în
prag, apoi, ca smulsă, ca și cum orice minut mai mult în camera Diei
îi era neplăcut, plecă pripit, stângaci. Neobicinuită cu complicații
sufletești, îndemânarea pe care [o] avea în lucrurile cotidiane da
greș.
În sufragerie, Dia făcu micile pregătiri ce-i aparțineau; printre
ele era și grija de a pune la tacâmul Corneliei flaconul cu picături
tonice, deoarece altfel trișa.
Nory, care făcea cu arătătorul mâinii drepte pe buze, prinse
firul subțire al unei legături:
— Nu-i e bine Corneliei? — cu o voce emoționată *, de care
Cornelia încă nu mai beneficiase. Oare mai avusese vreodată Nory
vocea nesigură?
— Doctorul a venit pentru mine! sublinie Dia și ceru să se
servească masa.
Pe Nory o durea acum capul, tare, congestiv. Nedeprinsă, o
preocupa acum migrena, de aceea tăcea, gustând abia, neștiind
dacă trebuie sau nu să mănânce.
Îi era frică să nu fie rău bolnavă, dar nu spunea; n-avea cui
spune. Nici ieri n-ar fi spus că o doare ceva, pentru a menaja pe sora
ei Dia și pentru a înlătura zelul doftoricesc al Corneliei. Azi însă se
credea dușmănită. Altădată s-ar fi plâns prietenelor și prietenilor că
se simte rău și ei s-ar fi speriat îndată… Pe atunci însă n-o duruse
capul, n-avusese motive, iar dintre prietenii de altădată iată că

*
În textul de bază: emoționantă.
tocmai lui Caro nu i se putea plânge, lui care era și doctor…
“Doftorul Caro!” se răzbună urât în gând.
După dejunul tăcut, fiecare se întorsese de-a dreptul în camera
sa. Nory se culcă pe divan. Întorcea capul când pe dreapta, când pe
stânga, preocupată, fricoasă, întrebându-se când o mai duruse pe
ea capul și ce făcuse pentru durere… Fusese ea vreodată bolnavă la
Gârla? Parcă nu… Și totuși nu era posibil să nu fii bolnav niciodată…
La orfelinat avusese scarlatină… Cum se petrecuse?… Știa numai din
auzite, era prea mică ca să-și dea seama… Așadar, în treizeci și ceva
de ani nu avusese migrenă. Părea un cap grav de acuzare adus
cuiva… Sări de pe divan, udă o batistă, se legă peste frunte; îi plăcu
senzația de rece. Cu capul jos de pe perină, imobilă, adormi
mizericordios — mizericordie era un cuvânt pe care, dacă l-ar fi
pronunțat, ar fi sunat nou în vocabularul ei.
“Prost lucru migrena! “ hotărî pe la cinci, când se deșteptă cu
capul greu, dar fără durere… Cornelia, vai de ea, se văieta des de
cap… Cum ar face să afle ceva despre vizita lui Caro? A venit el
singur ca un măgar să-i facă curte Diei, sau în adevăr l-au chemat, n-
a fost numai o scuză. Nory calcula lucrurile așa fel ca și cum era
răspunzătoare de atitudinea lui Caro… Dacă Dia îl chemase, ce
motiv putuse avea, dat fiind specialitatea lui Caro!… Chiar dacă Dia
ar fi avut nevoie de un ginecolog! Uita că ea însăși se gândise
deunăzi la Caro pentru faimoasa boală a vârstei primejdioase ce
presupunea că ar incomoda pe Dia. În orice caz, ar “i trebuit să-i
consulte numai prin intermediul ei, așa cerea cuviința.
Caro îi aparținea și Dia asemeni, separat, firește, singura lor
trăsătură de unire fiind ea… Dia îi da comisioane pentru oricine alt,
afară tocmai acum. N-avea sens!
Nory nu făcea socoteala că poți lăsa orice pe seama altora,
afară de sănătate, avea însă într-un fel dreptate; ar fi fost firesc ca
Dia să anunțe pe Caro prin mijlocirea ei, dacă nu ar fi căutat anume
a se dispensa de mijlocirea ei ca fiind indiscretă, supărătoare.
Nory se întorcea la vechea ei presupunere: menopauza! Era
mania ei să implice pe Dia în suferințe feminine înduioșătoare,
oarecum dramatizate, acum când cealaltă dramă, cea a regretului
etern de iubire, scăzuse atâta de vizibil.
Cornelia trebuie să fi știut ceva mai precis. Adesea, Dia vorbea
tare în fața ei, ca în fața cuiva neexistent, îi plăcea lui Nory să
interpreteze astfel familiaritatea Diei către femeia slabă… Ideea de
a fi nevoită să întrebe pe Cornelia îi zdruncina iar subt frunte
migrena amorțită. Ca toți cei foarte sănătoși, Nory fugea de
durere…
Oare Cornelia va spune?… Era ipocrită cucoana Cornelia, deși îi
datora ascultare și respect — credea Nory arbitrar… Va întreba mai
bine de-a dreptul pe Dia, chiar dacă era vorba de un secret… din
moment ce nu se jena față de Caro!…
 Caro ar fi trebuit să-i telefoneze cel puțin în urmă, să o pună la
curent… Ar fi aflat astfel care era boala sorei ei, boală care îi da o
mină mai bună ca oricând… Domnul Caro făcea însă pe discretul, pe
secretul, o înlătura; avea să se vadă care pe care!…
Necazul umplea pe Nory cu vinul fals al unor răzbunări posibile.
Nu poseda ea secretele lui?… Nu era ea prietena, confidenta
Madonei? Va constrânge, de nevoie, dacă nu altfel, pe Caro să nu-i
facă figuri.
Ce figuri?… Despre ce?… Impresia ei… impresia ei proastă…
adinioarea în camera Diei! Aplicat Diei, cuvântul “impresie proastă”
zdrăngănea ca o tastă discordată: “El și ce!… Ei și ce?” repeta Nory
în gând ca pe vremuri, la Gârla. Ei și ce! N-o s-o bată… N-o s-o
mănânce nimeni dacă îl va întreba pe dumnealui, pe măgarul de
Caro: exact reacțiile din copilărie. Cu toată ipocrizia sorei ei, tot va
afla.
Nory se simți brusc în vrajbă cu gândul ei necuviincios, ne-
drept… Dia era la polul opus al ipocriziei, atitudinea ei era voită, era
atitudinea disprețului, a independenții… Nory trecu la baie, își spălă
obrazul cu apă rece, mult, aspirând apă pe nas, ca un băiat. Nu se
duse după treburi ca de obicei și, pe la șase, bătu la ușa Diei, cu
teama că lipsește sau că nu-i va răspunde, de aceea intră înainte de
vreun răspuns. Se plânse de migrenă, din care cerca a-și face un atu
și, cu un interes jumătate sincer, jumătate simulat, întrebă pe sora
ei care citea pe chaise-longue:
— Te simți mai bine? — cu ceva amărăciune.
Dia păru oarecât surprinsă, nesigură pe ea. Nory observă că
șfara telefonului, de curând instalat în cameră, tremura puțin.
Dia vorbise abia la telefon. “Cu cine? Poate cu orfelinatul, cu
școala de broderie?” Ultimile ipoteze, deși erau posibile, firești, le
presupunea cu ironie. Dia tăcea. Ar fi vrut acum să o cerceteze cu
oarecare tandreță, s-o întrebe: “Spune-mi ce te doare… cum… de
ce?”
Dia însă sta sarbădă, tăcută, și Nory își opri pornirea tandră. —
Funcționează bine? Întrebă despre telefon, ca un reflex. Când Dia
ceruse să i se instaleze în camera ei telefon, Nory se bucurase ca de
o victorie asupra celui mort, o revenire la normal, un pas făcut spre
proiectele de asanare fizică și morală a sorei ei. Plănuia pentru Dia o
resurecție, un nou amor, de preferință legitim, fie și ilegitim, subt
protecția ei. Ideea însă a unui amor afară de voința ei o revolta, îi
părea scandaloasă. Nu așa își închipuise ea lucrurile, ci ca pe o boală
misterioasă, fără nume, nebănuită de însăși pacientă, pe care ea s-o
ghicească, tot ea s-o lecuiască, care să-i aparțină, cum aparține
descoperirea inventatorului.
— Sunt mai bine! răspunse într-un târziu Dia, îngroșând ceața
dintre ele…
 Așadar, confirma existența unei boale despre care Nory nu știa
nimic.
Dia oscila între indignare și amuzament. Ezita încă dacă “? cazul
să spună “Hola!… sau “IIelas!”, ca publicul după o piesă proastă a
unui autor căruia i-ai făcut prea mult credit.
— Poate ai un comision în oraș? reveni Nory la noime.
Nu. Dia n-avea nici un comision, mai ales că ea însăși va ieși în
oraș.
Nory nu mai dorea acum să afle unde pleacă Dia, ca și cum se
lăsa în voia unei fatalități pe care n-o putea înlătura.
Rămasă singură, Dia își netezi pieptănătura înainte de a-și
căuta pălăria și jacheta; ieșea numai să ia aer, nu avea întâlnire cu
doctorul Caro… Ar fi fost a patra explorare a anticarilor, deci prea
multe “de același fel”. Ultima oară [se] despărțiseră fără proiect,
poate că numai din pricina prezenței lui Nory.
Dia, limpede cu sine, recunoștea că azi îi lipsește ceva; n-ar fi
putut spune dacă îi lipsea omul sau numai situația: plimbarea în doi.
Pe Madó o consultase, stase cu ea îndelung de vorbă, Madó
răspunsese prin surâsul de complicitate pe care i-l cunoștea pe vre-
muri, când fie o cavalcadă, fie o fugă pe șosele cu mașina, oricare
gust de evaziune resimțit puternic Madó îl aproba ca pe o
descărcare necesară, ba chiar statutară: “Un petit coup de tete, par
ci par là, quitte a se cogner un peu la tâte, est nécessaire aux
grandes jeunes filles”.
Nu era oare Dia și acum “une grande jeune fille”, căreia i se
făcuse gust de un “petit coup de tête?!” Da! aproba Madó din
profunzimile unde sta ascunsă în cele mai vitale celule din ființa
Diei.
Dia își așeză pălăria mică cloche, repede, totuși cu grija co-
chetăriei, atât cât putea fi cochetă. Apăsă bordul spre dreapta, lărgi
în stingă unduierea naturală a părului… La întrebările, mai mult
curioase decât afectuoase, ale lui Nory, nu răspunsese și nici nu va
răspunde vreodată. Ceea ce o îngrijorase cu privire la sănătate era
mult prea personal și acum lichidat.
O supărase ultimul timp o ciudată durere în gât; nici chiar o
durere, un spasm mic. Ezitase, apoi se decisese și întrebase pe doc-
torul Caro. Mai ciudată fusese ezitarea, căci firea ei deschisă, cât și
deprinderea făceau să nu aibă niciodată rezerve față de medic, nici
pudoare deplasată: “Ils sont là pour cela!” hotăra Madó în vreun caz
delicat.
Rezultatul fusese altul: se crease o intimitate între ea și doc-
torul Caro. Cu privire la durerea în gât, Caro nu se putuse pronunța;
el credea că e de natură nervoasă, surâzând când Dia repeta că ea e
o fire calmă; totuși cele ce-i spusese Dia despre bărbatul ei și boala
lui, deși prescrise, îl făcuse să o sfătuiască a face unele analize cu
care se însărcinase. De aci progresul unei intimități pe bază de
secret comun, cât și de simpatie în comun.
Dia găsea că doctorul Caro e un om plăcut și Caro găsea că sora
lui Nory o un tip de femeie aparte și interesant. O acuza pe amica
Nory a fi fost o tăinuitoare, deoarece nu-i vorbise niciodată de o
soră așa de remarcabilă. De aci gândul răzbunător de a păstra și el
secrete raporturile din ce în ce mai amicale cu doamna Dia.
Discreția îi convenea și din grija nu cumva printr-o întâmplare
Madona, aflând, să intervie cu vreo necuviință.
Ceea ce Caro simțea pentru Dia era respectuos și admirativ,
fără în-să a exclude omenescul. De data asta îl revolta însă ideea
apucăturilor Madonei, gesturile, cuvintele de care o știa capabilă
când îi abătea să fie geloasă asupra cuiva.
Era poate întâia oară când Caro își apăra un gust, un capriciu
împotriva Madonei, când își socotea capriciul superior drepturilor
absolute ale nevestei lui, de obicei se ascundea cât mai bine de
Madona, acum însă, dimpotrivă, vrea să ascundă pe doamna Bal-
dovin de apucăturile Madonei. N-ar fi suferit ca noua lui cunoștință
să fie jignită, nici chiar prin vreo aluzie, în vreo discuție conjugală
din cele atât de frecvente. Vorbea uneori Madonei de Dia, din
dorința de a o ține în credința că raporturile lor erau din cele de
care nu ai nevoie a te feri. În conversație însă cu Dia, nu pronunța
numele Madonei, care, prin exclusivitate și repetiție, putea da
măsura supunerii lui către ea, ci spunea “nevastă-mea”, cuvânt
uzual, neutru: o nevastă pe care bărbatul o putea, mai mult sau mai
puțin iubi, de care se putea, mai mult sau mai puțin, lipsi. De o
nevastă poți fi despărțit fizic sau sufletește sau poți cândva divorța;
de o Madona orice despărțire era exclusă.
Caro nu bănuia că întreg misterul lui casnic, de la origină,
fusese obiect de curiozitate, subiect de distracție propus de Nory
sorei ei, nu-și închipuia că Dia cunoaște problema ce se zbătea între
ei și care acum culmina.
Madona părea a ignora existența Diei; în cele mai rele mo-
mente de gelozie și absurditate, un instinct oprise pe Nory a da pe
sora ei în ghearele crude ale vulturului ce se zbătea în Madona.
O stază deci în ce privea pe Madona. Caro vorbea de ea uneori
în chip firesc, ca de cineva sănătos, neutru, aproape abstract. Nory
nu mai fusese să o cerceteze și nici Madona nu mai făcuse apel la
ea. Declarase cândva lui Nory că detestă telefonul și că toți prietenii
ei îi cunosc mania. Socotea probabil indiscret, periculos, a fi
chemată din oraș, și de aceea, pe cât posibil, evita. Traiul ei era,
desigur, prea complicat în afară de casă pentru a-i pune la dispoziția
sorei de caritate, a lui Caro, a cuiva de pe tir. Madona telefona
strict, scurt, la nevoie, și avea un cifru al ei cu prietenii. Caro, la fel,
telefona de acasă numai profesional; pentru alte împrejurări,
prefera comisionarii sau telefonul din farmacii diverse.
 Analizele Diei, controlate repetat, se dovedise bune,
inofensive, ceea ce îi dase un aflux de vitalitate.
Trăise până atunci fără a se crede bolnavă, totuși pentru a se fi
bănuit deunăzi atinsă în puritatea trupului, avea acum e dragoste
de sine, de sănătatea ei perfectă, de trupul ei imun, intact Nu
trupul, ci totuși mintea îi era ocupată de persoana plăcută a lui
Caro. Îl accepta în claustrarea ei cu o animație sufletească pe care
nu-și amintea să o mai fi avut. Iubise pe Deleanu cu energia tuturor
facultăților, mai ales cerebrale. Se vroise tovarășa unui om nou,
unui reformator, unui dictator care era mult peste nivelul comun,
căruia nu i se putea cere perfecțiune, ci ierta și iubi defectele. Îl
iubise total, ca pe un soț prezumtiv. Nu-și amintea a fi cunoscut cu
el vreodată sentimentul imponderabil de bien-être, pe care i-l da
acum admirația discretă a doctorului Caro. Crezuse că n-ar mai
putea suporta un omagiu masculin. Numai aerul elveție, anume
locuri între munți îi pricinuise atâta plăcere integrală sau uneori
baia, când nu știi prin ce diferă ca temperatură și confort de cea din
ajun.
La ce ar fi pus pe Nory la curent cu o bănuială de sănătate
dovedită absurdă, bănuială de natură a nu fi împărtășită decât cuiva
de meserie sau cuiva prea fin — și Nory nu era prea fină… constata
Dia.
Nu mai chemase de câteva zile pe Caro, și el nu mai venise.
 În drogheria unde Dia intrase, salutată de patronul ce trona la
casă, totdeauna primitor, neobosit în complimentarea clientei: “Vă
sărutăm mâna, doamnă Baldovin!… Serviți prompt pe doamna
Baldovin… la numele semnificativ, Caro întoarse capul din fund,
unde discuta supărat cu o vânzătoare asupra unei greșeli comise,
schimbase expresia feței, împinse fiolele incriminate cu dispreț și
trimisese spre Dia tot ce putea el avea ca surprindere și bucurie în
expresia mută a chipului.
Da… era ea… era el!… Era întâmplarea… plăcută… ingenioasă în
a împleti drumuri. “Eu sunt! Eu sunt!” — mâini strânse, râs îmbinat,
emoție ușoară, disimulată, reciprocă…
Față de Aneta, Nory se credea achitată de orice obligație.
Anunțase pe Coti Pascu la tribunal printr-un bilet scurt, lipsit de
orice comentariu, însă limpede, despre hotărârea de a nu se mai
amesteca.
În adevăr, nu numai se credea achitată, dar se socotea tur-
burată neplăcut de pe urma unei binefaceri săvârșite din treacăt. Se
ocupase prea mult de o descreierată; importunase până și pe sora
ei cu prezența fetei anoste, adusă în casa lor.
Se dezinteresa acum de Aneta, o zvârlea peste bord; fusese
uitată când Dia spusese că și ele își aveau partea de răspundere.
Scrupulele Diei erau adesea exagerate; trebuia apărată de pornirea
ei spre indulgență.
 Întorcându-se de la tribunal, unde acum evita a întâlni pe Coti
Pascu, Nory simțea tocmai că servieta îi atârnă greu, când zări de la
distanță pe sora ei, venind spre casă din partea opusă… De unde se
întorcea?
Nu se putuse încă cu adevărat deprinde ca Dia să iasă din casă,
să se plimbe liber; prin contradicție, insista pe lângă sora ei să ia
aer, apoi se felicită, ipocrita cu ea însăși, de succesul emancipării
Diei, pe care și—1 atribuia. Cuvântul emancipare arăta adevărata ei
simțire; cu fiecare plimbare, Dia scăpa de sub tutela ei arbitrară.
Simțea un regret pe care-i acoperea cu flori, ca pe un coș rămas gol
de fructe.
Cum de se întorcea Dia pe jos din oraș? Ar putea-o întreba…
poate mai bine era să n-o întrebe… Egal de unde se întorcea!… La
început crezuse că doliul, durerea secretă o vor zidi pe Dia pentru
totdeauna între pereții casei de pe Izvor, colivie în care pentru Nory
se adăpostise pasărea paradisului. Apoi se îngrijase cum oare va
circula sora ei în lipsa unei limuzine vrednice de ea, cu nădejdea că
lipsa limuzinei o va reține acasă și, iată, acum…
Dia însă ieșea cu punctualitate, lua tramvaiul sau o birjă; nu
părea a simți lipsa limuzinei, cobora la Piața Victoriei, de unde își
începea plimbarea pe jos pentru higienă; reluase o deprindere din
copilărie prescrisă de buna ei Madó, care pretindea să o fami-
liarizeze cu intemperiile, și reușise. Dar oare ce nu reușise Madó!
 Târguielile, cursele în plin centru, acelea plictiseau pe Dia și
ruga încă pe Nory a-i face unele comisioane. Timpul din urmă, Dia
avusese nevoia a-și împrospăta garderoba; rochiile le comanda la o
casă de mode, vestită pe vremuri și care își supraviețuia. Aveau
acolo măsurile ei, aproape neschimbate, și ca pe o mare excepție
trimiteau uneori premiera acasă pentru probă.
Dia purta de preferință genul tailleur, cu o bluză mai simplă sau
mai elegantă, după împrejurări, mai adesea lucrată de mână,
achiziționată de preferință la desfacerea societăților de binefacere,
ca și lingeria de mătasă de culoare roz-pal, invariabil simplă, cu un
rând de a jururi, cu singurul lux de a da totul la fabrică pentru spălat
și călcat, spre umilința tăcută a Corneliei, care se credea înjosită în
talentele ei și refuzată în bunăvoința ei.
Nory nu se putea deprinde cu simplicitatea de vestminte a so-
rei ei; simplicitate pe care însă o lăuda, tocmai pentru a o putea
admite. Nu se putea deprinde nici cu plimbările ei misterioase, prin
aceea că Dia ieșea la ceasuri neobicinuite: “Ca să nu vadă oameni și
să nu fie văzută!” își da Nory argumente pe plac. Căuta însă a trage
concluzii: Deoarece sora ei simțea acum nevoia a se plimba,
însemna că a început să se plictisească; îi lipsea ceva sau cineva, nu-
i mai ajungea singurătatea. Din deducție în deducție, Nory ajungea
la concluzia că ar fi de dorit un nou ministru, caro să înlocuiască pe
cel mort, un mort prea acaparator — găsea acum [când] tocmai cel
mort părea mai puțin acaparator.
Da! Trebuia ceva sau cineva care să ajute pe Dia a trece vârsta
periculoasă. Nory renunțase la teza “amorului etern” și adoptase
acum pe cea a “vârstei periculoase”.
Curiozitatea ei pentru tot ce privea feminitatea era cu atât mai
mare, cu cât ea însăși era mai lipsită de feminitate. Își exercitase pe
timpuri curiozitatea asupra multor cazuri printre prietene, ceea ce
diferea cu totul de interesul, de evlavia ce purta sorei ei.
În ce o privea, faimoasa grijă a pubertății se rezolvase la timp
printr-o plictiseală la termen fix, fără alte tulburări; cât despre
misterul nunții, îl disprețuia, atât cât știa de el de la alte femei, de la
Madona, de pildă. Totuși ceea ce o atrăgea la Madona pe vremuri
era tocmai feminitatea ei turmentată, contradictorie.
Nory inventa acum cu privire la Dia complicații pe care se silea
a le preciza, mai ales a le remedia. Dia nu trebuia să sufere ca orice
altă femeie! — convingere care se transforma apoi în credință că
Dia, pentru a-și salva echilibrul — un fel de a zice — trebuia
măritată. Era greu însă să parvie a insufla sorei ei aceeași
convingere. Pentru a sugera Diei o idee ingenioasă, totuși delicata,
se bizuia pe sprijinul lui Caro, căruia îi atribuia toate competințele.
 Pe doctorul Caro, Dia îl apreciase din primul moment, înainte
chiar de a-i cunoaște, numai din spuse, Caro avea deci un atu
câștigat!
Odată ideea insuflată, va lipsi însă factorul principal: omul! Pe
cine întâlnea Dia?… Pe nimeni!… Nu vrea să întâlnească pe nimeni!
… Refuza! Nory insista bucuros asupra lipsei omului eficace, asupra
refuzului Diei. Nimeni!… Cerceta în jur și găsea numai sărăcie lucie:
“Popa cel despopit!” — râdea ca de o glumă bună. “În adevăr,
nimeni!” — era dezolant și liniștitor. Musiu Caro însuși…
Seducătorul doctor Caro, om însurat, nu glumă, era legat de mâini și
de picioare de o Madó nă care totuși zburda aiurea. Fără de
Madona, un ștrengar ca el ar fi trebuit înlăturat din preajma Diei din
pricina proastei lui reputații, nu de altceva. Era însă un medic
strașnic prietenul ei vechi, și, atunci când prima oară venise la ele,
sora ei nu fusese contrariată, dimpotrivă, îl găsise simpatic. Deși
Caro vorbise Diei așa cum știa el, cum vorbea cu toate femeile,
natural, glumeț, vesel, totodată autoritar despre cele medicale.
Nory va căuta, va găsi vreun alt oaspe plăcut, un candidat
acceptabil, camuflat, bineînțeles, până când Dia însăși ar prinde de
el simpatie prin obicinuință. Va căuta și va găsi. Nory avea încă
destulă încredere în sine, mai avea și nevoia ce i-o da firea ei,
nevoia să arbitreze, să se agite.
 Pe Aneta, de care Dia vorbise chiar în ajun, o da în lături, n-o
ierta de ceva — n-ar fi putut spune de ce — apoi fata era prea
curioasă, prea nesuferită, prea proastă… Nu oare cutezase a opri o
dată pe Caro pe stradă, ba venise și la el acasă la ora consultației?
Caro o recunoscuse, crezuse că i-a trimis-o și se pregătea s-o
servească, dar fata pierise. Indiscretă sau zănatecă?
…Lui Nory îi umbla ceva prin minte despre Aneta, dar nu știa
exact ce… În orice chip, nu ceva favorabil.
Era exact că Aneta, după cu căutase în cartea de telefoane
adresa doctorului Caro, dase un timp târcoale casei, apoi cutezase a
intra deodată cu altă clientă, ca la cinematograf… Pentru a avea cu
ce speria pe căministe, învățase pe de rost mobilierul salonașului de
așteptare, se speriase însă când Caro din ușă se uitase spre ea, ba
încă cu un gest al mâinii a cărui semnificație nelămurită o făcuse să
plece cuprinsă de panică.
Aflând isprava unei astfel de vizite, Nory se întreba cum mai
putea Dia socoti nedrept că a dat-o afară pe fată, mai ales că o
prinsese ascultând după ușă. Mai bănuia încă pe fată a cere bani de
la Dia, care, desigur, n-o refuza tocmai pentru că o socotea pro-
tejata ei. Era deci o datorie să scutească pe Dia de astfel de plic-
tiseli. Sora ei era o ființă de lux, care trebuia apărată, căci singură
nu știa a se feri… era sau prea indulgentă, sau prea severă… Cât
despre Aneta… puțină pagubă! socotea.
 …Da, Dia era uneori prea indulgentă! Atunci când Caro în-
cepuse cu glumele lui, Nory cercase a-i face semne, nebunul o
demascase însă, iar Dia luase un aer de reprobare… Reprobare pen-
tru a fi călcat pesemne eticheta ospitalității. Dia era formalistă, nu
știa că ea și Caro își puteau permite reciproc orice… Nory își
amintea cât de veselă, de fără etichetă se arătase Dia încă de la
prima vizită a lui Caro… Cucoana Cornelia avea noroc; pentru un
fleac de anemie o căuta gratuit un doctor mare, plin de atenții;
atențiile erau adresate lui Nory… Caro era un băiat cu mari
delicateți sufletești, pe care singură nevastă-sa le nesocotea, ba le
strivea.
În ziua aceea, după injecție, se luase la Dia în salonaș ceaiul.
Caro bea numai un Cointreaux, găsind că e mai potrivit cu meseria
să te alcoolizezi: “Reconstituant după priveliștea bolnavilor și
expeditiv, pe când ceaiul era o adevărată cursă întinsă omului gră-
bit, ca să-i faci să întârzie!”
Nory îl atacă:
— Ce te-ai apucat, mă dragă, iar de politică!… Adică foarte bine
faci tu, faci ca toată lumea, nu ții să te distingi. Ai situație morală
admirabilă, materială bunicică, și nu te astâmperi.
— Nu țiu defel să mă disting, aprobase Caro. Țiu să fac ca toată
lumea care are ceva de câștigat și fac ce trebuie ca să câștig. Vrei ori
nu vrei să mă vezi profesor?… Vrei! afirmase sigur pe sine.
 — Dacă o iei pe tema asta, n-am ce zice… Fă, băiete, ca toată
lumea… Întâi te-ai făcut din bacteriolog moașă… pe urmă, din
moașă, apendicolog… Nu vă mai ajung banii, nici onorurile… nici ție,
nici nevestei… Erai gata să descoperi ceva… Am uitat… un microb d-
ăia… Ți-am ținut destul eprubeta în facultate, până îmi amorțea
mâna… Când colo, în loc de domeniul științei pure, ai ieșit un
șmecher mare.
— Mă critici, mă distrugi… Ce-o să creadă doamna?
— Eu cred ce văd, ce simt, ce gândesc… Nory în fond nu jură
decât pe dumneata, replicase Dia amabilă, firește, ca o gazdă.
Nory era încântată de Dia, de Caro, de cordialitatea dintre ei.
Caro îi pusese mâna pe umăr și apăsa s-o doară. Așa făcea el pe
vremuri la vreo conferință până când ea, dinadins, da un țipăt pu-
ternic În plină tăcere.
— Și tu ești fată șmecheră… Nonora!… Vino cu mine în partid…
Unde-s doi puterea crește.
— Eu cu tine la politicărie?… Eu vă am în oroare…
— De când? Cine? Cu ce ți-am stricat de te-ai acrit pe noi,
oamenii politici?
Nory îngălbeni brusc, își aminti chestia “Deleanu”. Nu știu cum
să schimbe vorba. Caro, e drept, n-avea vină, nu cunoștea pesemne
nimic despre chestia Deleanu, politica lui, despre crima lui
sentimentală, nici despre moartea lui dramatică. Cum se uită totul!
 — Îmi pare rău că anumite motive mă opresc să fac politică cu
dumneata; mă pricep bine! spuse Dia, fără ironie, cu naturaleță.
— Ar fi fost prea frumos, coniță, ca să fie cu putință, trânti Caro
o galanterie de-a lui, de duzină, care aci n-avea locul. Dia însă
confirmă surâzând că regretul e deopotrivă din amândouă părțile, la
diapazon.
Caro explică:
— În facultate, eu cu ea alături făceam politică, scandal,
grevă… dar altfel decât acum. Fiecare generație cu hazul ei! N-
aveam în noi otrăvuri, n-aveam nici revolvere, nu exista șperț.
Adică, la drept, le împărțeam băieților bilete de favoare și prăjituri;
la cei mai săraci, un gologan de buzunar, ca să voteze cu noi, până la
urmă nici nu se mai poate admite acum, pentru chestiile mari ce se
agită, un cântec, o bomboană, un pol de masă. Eu însumi lupt mai
aprig, mai brutal, mai pervers. Totul crește în proporție.
Caro proclama o părere standard, care în gura lui se înnoia din
căldura glasului. Cu păhăruțul de Cointreaux, se plimba prin salo-
nașul Diei ca pe platforma unei tribune. Avea și capul unui tribun,
încă îl avea. Fruntea luminoasă și totodată “încărcată de nouri”,
părul azvârlit înapoi, des, cu fire rare albe, fire de noroc ce sclipeau
prin unduierile dezordonate și totuși bine îngrijite, potrivite cu artă.
Nory îl admira, își amintea că totdeauna avusese el un cap de artist,
pe care acum Madona îl disciplinase.
 Dia asculta și îl privea cu interes. N-ar fi închipuit nimeni, Nory
încă mai puțin, la ce se gândea Dia. Se gândea calm, prin
comparație, la fizicul lui Caro, mai potrivit unui tribun ca al lui
Deleanu — acela prea corect la trăsături, cam scund pentru estradă,
prea bine îmbrăcat.
Caro, e drept, transforma în 24 de ore hainele noi “după struc-
tura lui naturală și sufletească”. Era o observație bună a lui Nory, pe
vremea când hainele noi erau rare, era tocmai observația aspră de
acum a Madonei, căreia îi plăceau oamenii perfect îmbrăcați,
hainele corecte, impecabile, așa cum le purtau străinii.
— Ți-ai deformat gustul în contact prea intim cu noile cu-
noștințe, cu snobii dumitale! se răzbuna Caro pe nevastă-sa.
Totuși Caro era destul de des oprit cu mașina la un croitor bun,
și era foarte bine îmbrăcat datorită tocmai Madonei; nu era însă
nici acum sclivisit, părea încă a nu se preocupa de haină, ci haina a-i
iubi pe el.
— Te-ai dat!… Te-ai dat!… Te-ai dat vândut? urma glumeț Nory.
Te-ai dat și ești deocamdată abia deputat suplinitor… La mai mare!
…
— Suplinitor, și unde!… La Slatina! râse Caro cu poftă… Am
fost, draga mea… am fost, nu mai sunt suplinitor. Nu ești la curent
cu marile întâmplări. Titularul a optat aiurea, și eu, hop în goal,
deputat plin.
 — Slatina? repeta Nory dusă pe gânduri cu, te miri, un pic de
poezie. Slatina! Târgul tău!
Caro părea a simți, a gusta urma de dulceață sufletească a
evocării lui Nory. Dia privea, asculta; avea obrajii ceva mai încălziți
de animația celor doi. Nu simțea însă defel că doctorul Caro
vorbește pentru ea, întârzie pentru ea…
— Și Madona te lasă să faci vizită electorilor la Slatina?
— Madona e îngerul de pază al carierei mele politice!
Nu puteai distinge nici o ironie în glas, dacă cumva ar fi fost
una.
— Ți-aduci aminte, Caro, la o întrunire… Nu știu de unde
recrutaseși tu o pălărie gambetă, ba încă nouă-nouță, țeapănă, cu
bordul mare, ca o strachină întoarsă pe dos!…
— Spune!… Spune mai departe, ca să-mi amintesc! Cum zici că
era… când?
Caro, jenat parcă, cercă un gest spre port-cigarette, întâlni
privirea Diei și ceru permisia să aprindă o țigară.
Din zbor, Nory i-o smulse. Caro, din zbor, o recăpătă:
— Ca medic permit în camera pacientei fumul unei singure
țigări, râse spre Dia, care îi întindea o brichetă… De unde avea Dia o
brichetă… De la Deleanu… sau de la tatăl ei, adică tatăl lor?
 — O pălărie gambetă?! Caro părea a căuta cu desperare în jur,
ca pe o realitate*, pălăria lui moale de fetru, de culoare ne-
determinată, “între brun și blond” — cerea glumeț domnișoarei
care-l servea; galant pretutindeni, fără însă a coborî, cu toată
ștrengăria atribuită de lume, de Nory însăși, într-un fel reală, doc-
torul Caro își păstra personalitatea chiar acolo unde mulți o pierd, o
rătăcesc — anume în amorurile clandestine. Da! Caro își păstra
fantezia, capriciul, selecția.
Surâsul Diei, mic, monden, cuviincios, la imaginea unei pălării
gambetă pe capul lui, îl plictisea. Părea desperat, furios pe Nory,
care stârnise în jurul lui un incident comic în fața “doamnei visurilor
sale”, chema pe Dia semiglumeț, când avea timp un minut să se
gândească la ea în infernul de curse, spital, clientelă și “casa
proprie” — își ironiza domiciliul familial, pe care adesea fără re-
ținere îl arunca în obrazul Madonei, ca pe o casă de nebuni; era
aproape sincer, și calificativul era aproape medical. Fără a fi con-
știent de calmul Diei și a tot ce o înconjura, femeia asta îl atrăgea, îl
odihnea mai ales, și el își credea drept la odihnă.
— Bravo, Nory fată! felicita adesea pe vechea lui prietenă,
pentru calitatea de a avea o astfel de soră. Sora ta e un obiect de
artă! o definea, și era un cunoscător fin, un expert aproape. Dacă
nu făcea niciodată economii, dacă avea permanent datorii, Caro

*
În textul de bază: reabilitate.
avea însă scuza de a fi achiziționat, rar și numai după luni și ani de
amor platonic, vreun obiect prețios, și nu din cele cu eticheta
celebrității; prețios și totodată ermetic. Da, Dia era o făptură pre-
țioasă și ermetică, cu toată simplitatea ei atâta de bine deprinsă,
atâta de îndemânatecă. Toată opera de educație a lui Madó, a
căreia existență n-o bănuia, Caro o ghicea, o definea. În adevăr, Dia
nu era nici o fire simplă, nici o fire falsificată.
Mândră, orgolioasă chiar, deprinsese prin “gimnastica aplicată
caracterului” — cum spunea Madó — să fie generoasă; închisă,
secretă, avea totuși spontaneitate și, mai ales, era sinceră — fie
defect, fie calitate.
Caro acum se pregătea să plece, ca un act de desperare. Ex-
plica Diei un glas voalat, în bemol, că îl așteaptă de o jumătate de
oră un biet pacient, și nu se poate rupe de lângă ele.
— Bolnavul nu e în primejdie? arătă Dia o teamă naivă.
Caro negase, fără cuvinte, ca și cum brusc își pierduse graiul
dintr-o emoție secretă: “Comediante!” ar fi spus Nory, nu fără ceva
dreptate, dacă ar fi băgat de seamă.
Adevărul nu subzista masiv, ci numai parcelat: sunt porții de
adevăr, felii, grăunte, pulbere… atitudini ale adevărului. Adevăr de
față, de profil, de trei sferturi… Dacă adevărul e lumină, lumina e
gradată, nuanțată, voalată, ambuscată. Tonul minor al vocii lui Caro
poate că era prefăcut, se mințea însă pe sine crezându-se șarlatan…
Lucra deocamdată cu capul ceea ce undeva în fibre i se pregătea… Îi
lipsea numai corespondența cu ceea ce era sincer în el, dar încă
embrionar. Practica deocamdată virtuozitatea, parcă doamna Dia ar
fi fost o partitură muzicală, Caro ar fi fost artistul care probează pe
buze o melodie, o dibuie, o fluieră fals, nearmonizat, până când, în
sfârșit, o va identifica cu sine.
Dia primea sunetul vocii cu un fel de espectativă, nu pricepea,
percepea numai. Umblau prin ea vag reminiscențe muzicale iscate
de sunetul tot muzical al glasului lui Caro, irupt în mijlocul vorbirii
uzuale, de aceea turburător cum e un semnal pe care nu-i înțelegi.
Ca pentru orice împrejurare care ieșea din ordinea banală, o parte
din ea evada înspre Madó, căuta legătură cu postul ei de ajutor.
“Un tel” — îi spunea Madó când era încă copilă, despre vreun
compozitor — “Un tel, tu ne le joueras que plus tard… Pas besoin de
le massacrer avant de le comprendre… C’est un voluptueux, un
sensoriel…
…Când Dia ajunsese femeie, descriindu-i vreun concert la
Tonhalle din Zürich, unde făcea cu sistem un sezon muzical pe an,
Madó îi scria: “Cella fut magnifique!… Un tel, a d’abord tué cette
femme — musique (la partition, s’entend) — par un jeu excessif,
passionné, puis il l’a ramenée à la vie… pour la conduire divinement
aux deux!” explica Madó o interpretare: preludiul — appassionata
— finalul.
 Pe coridor, doctorul Caro își fura acum în grabă din cuier
macferlanul și pălăria moale:
— Și juri tu, Nory, că aveam eu pe atunci o pălărie tare?!
— Jur pe constituție!… Și caută, băiete, a-ți îngriji memoria mai
bine… Am zis și repet: gambetă! Voi doi, tu și Chariot, purtați
pălărie…
— Nemernică amică! cărase doctorul Caro pumni imaginari pe
capul și umerii prietenei Nory. Da!… Memoria!… Aș vrea să te văd în
locul meu!… Cu Madona!…
Nory dase din cap în semn de înțelegere și, cu mâna pe umărul
lui, îi însoțise plecarea, grăbită abia în ultimul moment, plecarea
medicilor, reținuți peste oră și peste minut, fie de bieții bolnavi, fie
de puțină plăcere a vreunei conversații extraprofesionale, luată pe
apucate, ca azi aci la doamna Baldovin și la amica Nory.
Dar ce era cu pălăria? Pe Caro îl agasa lipsa de aducere-aminte;
nu lăsa nimic neadus la îndeplinire; întotdeauna se încăpățâna a
găsi, se încorda a săvârși; acum însă se silea peste limită a-și aminti
un amănunt din trecut și cu totul fără însemnătate, care ii părea
semnificativ. Se căuta vizual în amintire, în forma unuia cu pălărie
tare. Dacă în adevăr purtase o astfel de pălărie, imaginea îi va
reveni… Avea un caleidoscop întreg de chipuri ale lui.
Fără narcisism, se controla ca toți bărbații care au misiunea să placă
femeilor.
 A… Închizând după el ușa, Nory sta încă subt agrementul pre-
zenței lui, într-un chip însă care doctorului Caro i-ar fi părut prea
puțin măgulitor.
“Negreșit, Caro nu se compară cu tânărul Coti!” gândea, ca și
cum băga de seamă cu satisfacție că unul e hors-concours, dar
cellalt,) deși inferior, ar putea candida la un premiu eventual, pe-
semne [la cinstea de a distra pe sora ei Dia.
Se opri la ușa Diei ca pentru un comentariu cerut de vizita lui
Caro; ușa era închisă; Nory, brusc, se simți ofensată, ca de o ușă ce i
s-ar fi închis în nas. Recunoscu că e susceptibilă, că niciodată ușa
Diei nu sta deschisă pe vestibul. Avu dorința de a cerca… Nu, ușa nu
era încuiată, ar fi putut să intre… dar nu va intra, căci ceea ce o
interesa era ca Dia să nu fi încuiat!… Crăpă totuși ușa, ca dintr-o
greșală a mânii pe ivăr… În raza de o secundă a vederii, zări pe Dia
căutând în cazierul nu note de pian… preocupată, sora ei nu-i
simțise prezența.
Dinspre coridor Cornelia venea dezordonat — dezordinea con-
sta în pasul grăbit cu stângăcie, în barejul negru strâmb — nu se
putuse dezobicinui de barej, socotindu-l semn etern de doliu după
boierașul ei. Cornelia, deși deschidea gura ca pentru a striga, șopti
abia cuvinte neînțelese.
Ce? Ce spunea? Nory apleca urechea ca și cum n-a auzit bine.
— Poliția! repeta Cornelia, strangulat.
 Nory se gândi la fata din casă, la amantul ei, electricianul.
— Pentru domnișoara Aneta! auzi cu uimire… Căuta în jur ca
prostul pe domnișoara Aneta.
— Vorbește odată ca lumea, să înțeleg ceva… Unde… cum…
cine?… Dete pe Cornelia la o parte. Peste câteva minute bătuse la
ușa Diei, intrând fără a mai aștepta. Pe același fotoliu de adinioarea,
Dia sta ca un tablou în ramă. Nory îi explică că un agent a venit să le
anunțe că sunt invitație la secție pentru a da informații în cazul fetei
Aneta Pascu. Nu era farsă, agentul avea numele și adresa lor pe o
hârtie și arătase carnetul de identitate. Negreșit că Dia n-avea
nevoie să se deranjeze, se va duce ea să clarifice ce trăsnaie nouă a
făcut fata buclucașe.
De la comisariat, Nory se întorsese încărcată parcă de greutăți,
purtând parcă saci în spinare, care o congestionau. Intră de-a
dreptul la Dia, care, în picioare în mijlocul odăiei, părea a o aștepta.
Nory se așeză pe fotoliul Diei, semn de mare turburare; răsuflă
adânc, apoi, pe nerăsuflate, povesti că a găsit la comisariat, în
camera pungașilor de buzunare, pe nenorocita de Aneta, lipită de
un perete, speriată, cu fața crispată, ca ieșită dintr-un coșmar. O
scosese de-acolo pentru confruntare, socotind că minte și numai se
laudă cu cunoștința dumnealor. Comisarul părea a se jena că
doamnele Baldovin au astfel de cunoștințe, cercă Nory a glumi.
 Totul se rezuma la un scandal provocat de fată în tramvai. Fata
cercase a opri tramvaiul, insultase wattman-ul și atacase pe un
călător necunoscut, legându-se de el cu “propuneri” — pretindea
sergentul. Aneta deschisese în sfârșit gura, ca să protesteze…
Rezulta că în adevăr îl arătase pe acela ca logodnic, deși tânărul jura
că nici n-a mai văzut-o, luând de martori pe toți. Călătorii daseră
mărturie că tânărul a stat de o parte și fata cu totul în altă parte, că
n-au schimbat nici un cuvânt și nu părea a se cunoaște. O doamnă,
de alături de pretinsul logodnic, afirma în special inocența vecinului
ei, pe care îl cunoștea probabil bine. Însăși împricinata mărturisise
până la urmă că l-a confundat. “Ca și cum când una ca ea pune
mâna pe un logodnic îl poate confunda !” glumise sceptic comisarul.
Un sergent tranșase conflictul aducând-o la secție. Aneta, ofensată,
spusese iar prostii: Că ea are alt logodnic… dar că i se păruse numai
că e el! “O minciunoasă, o perversă!” urma a ocărî pe fată sergentul
prea zelos.
Firește, Nory depusese favorabil fetei, spunând că, pesemne,
făcuse vreo mică necuviință conductorului și, din emoție, declarase
că domnul străin era logodnicul ei. O luase pe garanție. Dealtfel,
telefonase pe loc la tribunal lui Coti și așteptase până când sosise.
Dase fata și afacerea pe mâna lui și plecase, foarte plictisită de
incident. Nory cerea acum scuze Diei pentru a-i fi adus în casă o
astfel de neroadă, pe deasupra mincinoasă și scandalagioaică.
 — N-ai propus să vie fata la noi, dacă n-are unde sta? cercase
Dia.
Nu. Nory nu propusese, deoarece rolul ei se terminase, și
acum totul îl privea pe Coti. L-ar fi pus în situație proastă insistând,
mai ales că părea foarte necăjit, era verde. Se zbătea săracul să-și
facă o carieră bună în meserie și în societate, și soră-sa îl făcea de
râs.
— Era supărat, totodată le mulțumea întruna pentru tot! 1,-
am lăsat să aranjeze cum crede. Am să telefonez mai târziu să aflu
ce s-a făcut. Ceea ce mă revoltă e cum minte fata asta fără interes,
ba împotriva interesului… Logodită! Ce vrea?
— Poate s-o fi logodit! cerca Dia o reabilitare.
— Pentru așa ceva pui mina în foc, declară Nory, nimicind
orice veleități ale bietei Aneta.
Dealtfel, după-amiază, aflase lucruri neașteptate. Coti cu multă
delicateță, dar cu seriozitate, o întrebase ce știe despre unele relțiii
ale sorei lui cu un domn Lică, o rudă a familiei Baldovin. Fată însăși
făcuse lui Coti unele mărturisiri, pretindea că nu poate plecai acasă
fiindcă e logodită sau ceva cam pe acolo… cu acel domn Lică… Ar fi
fost o nenorocire dacă cineva și-ar fi bătut joc de ea! Coti cerea
sprijinul lui Nory, o anchetă a ei pe lângă acel domn, ruda pretinsă.
În tonul lui politicos, dar plictisit, apărea ceva ca un reproș, ca o
pretenție.
 Ca și cum m-a angajat cineva guvernanta idioatei de soră-
sa.| O ființă fără început, nici sfârșit, pe care neșansa mi-a scos-O|
în cale cu mâinile degerate.
Dia era mai calmă, mai indulgentă. Socotea cum și ce ar fi fost
de făcut. Întâi trebuia aflat, pe cât posibil, adevărul de la fată, de la
gazdă, de la necunoscutul împricinat. Cine e Lică, pretinsa lor rudă?
Știe Nory cam cine e, de ce se dă drept ruda lor?
Nory nu știa de nici o rudă, de nici un Lică. Ceva însă îi umbla
prin minte; refuza totuși reminiscențele. Se va duce ea însăși pe
Știrbei, va ancheta cum știe ea. A mai făcut pe judecătorul de
instrucție în cazuri delicate. Va vedea ce e de făcut.
Află întâi adresa exactă, alese o oră, a dejunului, când nimeni
nu lipsește, și găsi pe Mari și pe fată. Aneta fugi însă în altă cameră,
unde Nory se duse după ea. Nu obținu decât negația formală a
oricărei vinovății. Aneta se apăra cu desperare de a fi comis vreo
greșeală, se apăra cu mâinile strânse peste piept, ca pentru
respingerea unui atac asupra virtuții ei, acolo, pe moment. E drept
că domnul Lică venea la madam Mari, dar era logodnicul
dumneaei… E drept că spusese că e logodită, deși nu era, dar, în
adevăr, un student… Paul… de la Drept o plăcea. Afirmase că e chiar
logodită numai ca să sperie pe conductor, care fusese mojic cu ea.
Nory, care o credea cea mai mincinoasă ființă de pe lume, nu
se îndoia totuși că ceea ce spune are un fond de adevăr, combinat
cu ceva invenții. Își cunoștea marfa! Dar cine cunoaște pe cine!
Anchetarea lui Mari dase același rezultat. Mari ocăra fata care îi sta
pe cap, deși îi impusese să se mute, și acum, iată, îi făcea scandal în
casă și pricini.
Micuța moșică Mari părea foarte acră cu toți, cu domnul Coti
mai ales: “Oameni cu slujbe și care se pretind a fi ceva, dar nu se
poartă frumos!” suna calificarea lui Coti. În schimb, domnul Lică era
un vechi prieten al familiei ei, care nici nu s-ar fi uitat la o fată de
felul Anetei și care nu și-ar fi permis în casa ei… glumeț era el cu
toată lumea, e drept… La fel declara și Aneta:
— A glumit!… A glumit!… A glumit!…
— Domnul Lică și mai cum? cercetă Nory.
— Domnul Lică Petrescu, din familia Hallipa și rudă cu prințesa
Ada Lazu, nicidecum cu dumneavoastră! se oțerise Mari încurcând
genealogia.
— Aha! Nory căpăta acum iarăși îndoieli: Așadar, era junele
unchi al Elenei! Asta complică lucrurile. Jurămintele Anetei își
pierdeau din putere. “A glumit!” devenea aproape o mărturisire.
Nory crezu totuși că partea întâia a anchetei e sfârșită cu
oarecare rezultate, nu definitive, totuși suficiente.
Cum nu obicinuia să amâne, nici să ia drum oblic, decise că va
merge direct la obiect: da sau nu! — se va pronunța amicul Caro
despre inocența prezumată a Anetei. Nory nu mai avea, deo-
camdată ce căuta în Știrbei; nici n-ar fi vrut să stea prea mult, să te
pomenești că moașa, supărată, dă afară pe Aneta, iar cei de la
Vaslui n-o primesc și le vine lor pe cap, mai ales miloasă cum se
arăta Dia. Ea adusese pe fată Ia ele în casă, se credea deci res-
ponsabilă de greșeala pe care acum o va evita. Să afle deci Mari că
la ele nu e nici o nădejde de găzduire, să afle și Coti același lucru.
— Noroc că are pe fratele ei, care mi-a spus că o va duce cât de
curând acasă, la părinți, cadou. Numai timpul să-i anunțe, să nu se
sperie cumva dacă sosește cu ea de-a dreptul.
Mari se roși de mulțumire la vestea că fata va pleca. Mai ama-
bilă, căuta acum argumente în favoarea inocenții fetei “care era,
săraca, cumsecade”, și a lui Lică, “căruia nu-i ardea de așa ceva,
deoarece se însura cu o domnișoară de bună familie, frumoasă,
tânără, bogată”.
— Cum o cheamă? se interesase Nory despre o astfel de par-
tidă strălucită.
Era tot din familia lui, un fel de nepoată, o chema Micale, și
cellalt nume nu-i mai știa. Era divorțată de curând.
O domnișoară, care era și văduvă, reprezenta foarte bine pe
Mika-Lé, cu tot numele stâlcit, pe care Nory o puse să-i repete.
Cum însă pendula suna unu și jumătate, Nory fugi, pentru a nu
întârzia de la dejun și a liniști, cel puțin în parte, pe Dia, care părea
afectată.
 Pe Nory o preocupa acum mariajul lui Lică. Era oare vorba în
adevăr de “unchiul risipitor” al Elenei Hallipa Drăgănescu, prietena
ei bună? Deși împodobită de laude de lăudărosul de Lică, părea a fi
vorba chiar de sora Elenei cea mai tânără: Mika-Lé… Micale — cum
pronunța moașa Mari — nu era “un fel” de nepoată lui Lică, ci însăși
nepoata lui de soră… Nu era bogată; tânără, negreșit, era, mai ales
pentru el… Dar văduva cui?…
Nu știa să fi fost măritată până acum trei ani, când se pierduse
de urma tuturor prietenilor… Poate era numai o minciună din cele
gogonețe ale lui Lică, pentru a scăpa de pretențiile moașei, care
părea amorezată, nu glumă… sau poate totuși era una din trăsnăile
lui numeroase. Treptat, și-l amintea mereu mai bine.
Nory crăpă ușa camerei mici și spuse fetei :
— Cred, Aneta, că înaintea plecării ai să vii să ne zici ziua bună.
Fata se strânse ghem, scoțând parcă țepi ca un arici.
— Adică asta depinde de buna-creștere a fiecăruia! o ațâța
Nory.
— Nu cred să pot pleca din capitală! se apăra Aneta.
— Atunci trec eu să te iau într-o zi la doctorul Caro… Îl știi… ba
mi se pare că vă simpatizați. El ne poate da actul de care avem
nevoie neapărat pentru poliție… Altfel ne face iar mizerii!…
— La domnul doctor Caro merg cu plăcere!… E un domn foarte
amabil, răspunse Aneta cu ton monden.
 “Săraca! “ gândi Nory.
— Bun! Bravo! Te anunț eu la timp!… Până una-alta, nu ieși
singură din casă, să nu mai ai neplăceri.
Nu! Aneta nu dorea neplăceri, avea acum groază de domnul
comisar, de tramvaiele și ulițile Bucureștiului, de oameni, de Coti,
cât și de Vaslui. De aceea tocmai era dispusă să se supună sfaturilor
lui Nory. Firește, n-o iubea pe domnișoara, ba chiar o socotea a-i fi
răuvoitoare, dar nu poți pe lume decât alege din ce ți se oferă. Cam
așa sunau grăunțe de idei în capul Anetei.
…Dacă ar ajunge la doamna Dia și ar rămâne singură cu ea, ele
două ar putea aranja lucrurile mai bine. Aneta avea încredere și în
doctorul Caro. Cu el, dacă ar rămâne singură, i-ar cere un sfat. În
madam Mari n-avea încredere din pricina rivalității dintre ele.
Gânduri grele apăsau mintea Anetei, amintirea ceasului de la poliție
o înlătura în timpul zilei cu forța, dar seara, și mai ales noaptea, în
somn, se părea că e încă acolo în sălița rece și goală, apoi într-o
pivniță, ca o complectare imaginară a spaimei ei de-atunci. Totuși
nu plângea, avea oarecare demnitate în mizeria ei morală și un fel
de curaj.
“E nesimțitoare !” credea Mari și o disprețuia. Nu vorbeau una
cu alta, și de la Coti veneau bilete al căror conținut nu-i comunica
fetei, și nici Aneta nu întreba.
 Examenul medical se petrecuse cu bine, mai bine decât te
puteai aștepta. Caro, grav, scrisese un buletin complect, ca pentru o
familie provincială și un frate magistrat. Aneta, tăcută, urmărea
orice cuvânt, orice mișcare, cu un surâs aiuristic.
— Domnișoara Pascu are o sănătate perfectă! spuse Caro tot
grav și, la un semn întrebător al lui Nory, răspunse cu un alt semn
vag, între negație și nedumerire: Da! Fata era intactă, dar ce era cu
ea, altfel, nu putea ști!
Nory asigura pe Aneta că certificatul, fiind foarte bun, nu
trebuia să se mai teamă nici de comisar, cu care nu mai va avea de-
a face, nici de părinți. Se va odihni acasă și va mai reveni în toamnă.
Deocamdată, Dia lipsind — o invenție — vizita la ele nu mai era
necesară.
— La doamna Cornelia! spuse fata protocolar.
— Am să-i spui cele mai bune de la tine!
 Din cauza nefericitei de Aneta, Nory, furioasă pe Lică, îl căuta și
reușise să îi ia urma la madam Mari.
Mari, timpul din urmă, nu putea fi găsită de nimeni Ia nici o
oră; punea cheia într-un cui, ca s-o folosească Coti la nevoie, mai
ales Lică, pe care îl aștepta permanent. Pleca fără a spune nimănui
unde, fără a lăsa ca altădată un bilețel pe ușă, sosind abia târziu pe
la unsprezece, și nu în fiecare seară.
Nory, defectivă bună, găsise și luase cheia din cui și se instalase
într-o așteptare nerăbdătoare de vreo jumătate de oră, în care timp
făcuse inventarul amănunțit al odăiei, insistând asupra unui album
în care unele fotografii de amatori îi păreau cunoscute, când ușa
zguduită violent de o mână ce o credea pesemne închisă și, cu
drepturi, probabil, se enerva de a o găsi închisă; ușa dată în lături
împinsese în cameră un alt personaj decât cel așteptat, dar mult
mai important unei cauze care făcea ca Nory, pentru a treia oară, să
aștepte pe moașă, ba încă câte o jumătate de oră.
 Cel intrat cu violență și familiaritate era modelul oarecât
schimbat, totuși lesne de recunoscut, al fotografiilor pe care Nory le
examinase cu interes. Gata să exclame: “Cine e?” zisese:
— Tu ești! Amintindu-și că o aceeași fotografie a aceluiași o
găsise și în poșeta Anetei, pe care Nory, ca un bun polițist, o
revizuise la timp și pe care Aneta probabil o furase tot din albumul
lui Mari. Tu ești, secătură… Așadar, tu erai? — părea a se mira și
totodată a înțelege. Apucă pe Lică de nasturele vestonului.
Lică se smuci brusc, crezând că are a face cu o nebună din
leuzie, și dete drumul pe jumătate unei înjurături.
— Tu! Nici o îndoială… Cine alt ar înjura de la prima silabă
spusă în fața unei femei… Tu!… De ce poznă te-ai apucat, nebunule,
la bătrânețe… Ce ai făcut?
La cuvântul “bătrânețe”, Lică strânse din ochi cu șiretenie ca
pentru un compliment, sigur pe sine, și își încheie nasturele vesto-
nului, cu o ochire îngrijorată asupra butonierei, din fericire in-
tactă; în care timp își recunoscu adversara, neatinsă nici ea prea
mult de timp.
— Știi, madmazel (numele nu și-l amintea), n-am haine de
rupt. Cât costă îmi plătești!
— Tu! repeta Nory, concentrându-și impresiile, sărind dintr-o
dată peste ani înapoi, legând acum pe om numai de trecut, cu o
nădejde vagă că în adevăr era fratele Lenorei Hallipa — nu era însă
vinovat de accidentul Anetei Pascu. Atâta depărtare în amintire, în
timp, loc și spațiu o apropia de omul ce-i sta în față și îl alunga de la
fapta urâtă. Totodată stăruia în ea nădejdea de a fi găsit pe vinovat.
Lică Trubadurul era oare numai o întrerupere, o întoarcere din
drum care trimitea prezentul departe în trecut? Mintea ei făcu însă
alt racord*: — Tu?… Tu vii des pe aici… Văd că ai intrat ca la tine
acasă… Nu te-ai schimbat… tot cu domiciliul la văduvioare, numai că
de la periferie te-ai mutat la centru… Mi-ai putea fi de folos.
— Ele s-au mutat, nu eu!… Cu ce pot servi pe domnișoara
Nory? răspunse Lică cinic, stăpân pe memorie și pe situație —
credea.
Nory îl recunoștea din ce în ce mai mult. La fizic era o mică
schimbare, dar glasul, vorbele, apucăturile erau aceleași.
— Aștept gazda de o jumătate de ceas, se plânse.
— Dar cum ai intrat? se miră Lică.
— Cum?… Cu cheia!…
— Cu cheia din cui?… Așa intri la oameni străini?
Nory se simți luată din scurt. “Hoțul ăsta nu s-a schimbat”,
gândi, uitând și totodată amintin.lu-și că Lică fusese și poate încă
era bărbatul unei prințese și deputat de undeva, de… Cucuieți…
— Ce? iar împuști cumva francul? — ghici.

*
În textul de bază: record.
 — Nu chiar… N-am nevoi bănești… Dar nu sunt omul care să
stau la stăpân…
— Ia spune… vii pe-aci ca acasă… sau poate chiar ești la tine
acasă… Trebuie să cunoști o fată, una Aneta Pascu din Vaslui… Și ea
venea des la cucoana care stă aici…
Lică se retrase în tranșee ca unul care nu poate ști din ce parte
poate veni un atac. Vedea că Nory e cu totul străină de cucoana
care locuia acolo, străină de tot ce-l privea și nu ținea defel s-o pună
la curent…
— Aneta zici? — oprindu-se din obicei la numele mic al fe-
meilor. Aneta? Bănuia de cine era vorba… Aneta îi zicea fetei. Gine
știe de ce o căuta. Niciodată nu poți ști… El nu era spion.
Nu vindea pe nimeni. De atâtea ori în viața lui fusese nevoit să se
ascundă, și femeile nu-i vânduse niciodată. Acum n-avea nimic la
activ de care să se teamă. Papugiilor de politician! care-i dase
deoparte le întorsese spatele. Politica nu mai era ca altădată… Alte
fasoane, alte șmecherii… — Da, vine pe aici pe la madam Mari o
fată… una urâtă… parcă îi zice Aneta! afirmă Lică.
În capul lui Nory se mutau ideile din loc și cercau a compune
una singură?
— Ce e cu fata? Întrebă Lică aprinzând o țigară.
— Ia ascultă!… Nu mă duce! Tu ești? izbucni Nory.
 Lică, uimit, se simți în primejdie. Nu știa care primejdie, nici de
unde vine, dar știa că viața e plină de capcane.
— Eu… Eu… Ce sunt eu?… Să aud?… Mai departe?…
— Mai departe, ai să mergi la procuror, și Nory făcu gestul de a
pleca.
— La procuror… bați câmpii… dă-i drumul… să auzim! — cu
grija cuiva care n-are nici o vină momentană, a fost însă deseori în
viață “pasibil”… și nu știi de unde sare!…
— Te-ai legat și de asta… de urâta… năravul nu ți l-ai lăsat.
Pus pe un plan precis, Lică își reluă cumpătul. El și fata aia?
Asta era prea-prea. Atât cât își amintea pe Nory o știa fată deș-
teaptă.
Nory se întărea tot mai mult în bănuieli:
— Ascultă, nu mai umbla cu figuri. Ar putea să-ți fie rușine. Nu
te-aș fi crezut totuși în stare. Ai ajuns, pesemne, jos de tot nu te poți
lăsa de năravul femeilor și, se vede, nu mai găsești… Dar chiar așa,
să nenorocești o biată fată?
Lică asculta ca pe o poveste. Nu fără de plictiseala de a se
vedea vânt într-o afacere nesărată.
— Nu spui nimic… De apărat nu te poți apăra, dar cel puțin
explică-te.
— Explică-te dumneata. Eu am văzut-o pe aci pe la Mari și, de
politeță, i-am dat bună ziua…
 — Atât?!
— I-oi fi spus vreo vorbă… adică stai… O dată Mari lipsea și i-
am ținut de urât…
— I-ai ținut de urât? Așadar, mărturisești… Mai bine așa…
— Ce să mărturisesc? Auzi ce libertină e conița Nory. Dacă am
zis “ținut de urât”, crezi că…
— Te poftesc. Nici o coniță Nory. Nu fi măgar. Te previu că nu e
momentul să glumești. Îți spui serios că te paște procurorul… Mai
bine spune adevărul, fiindcă eu pot să te dau de gât și tot eu pot să
te ușurez, dacă nu te arăți nerușinat ca…
— Ca un politician! aduse Lică vorba despre rolul lui politic, rol
accidental, efemer, din care căuta acum a-și face pavăză împotriva
unei primejdii ce n-o putea încă bine desluși. Pe Nory o știa
deșteaptă, nu putea vorbi de procuror așa din senin. Se întâmplase
ceva… dar ce?…
— Ascultă! Ce s-a făcut s-a făcut și nu se mai poate îndrepta
chiar dacă dumneata oi sta la răcoare. Se întreba dacă nu cumva pe
timpuri spunea “tu” unchiului sprințar și buclucaș al prietenei ei
Elena.
Lică, temându-se că-i întinde o cursă, tăcea.
— Spune tot… Să vedem cum facem. Părerea mea însă ți-o pot
spune de acum. Ești un satir.
 — Zici să spui tot… Care tot?… Am glumit cu fata asta neroadă,
care, pesemne, se laudă. Iți jur că se laudă…
Nory asculta vorbele inconștiente ale lui Lică. Secătura nu știa
ce crimă a comis. Ce nenorocire a provocat… fără voie. Se vedea
lipsa de premeditare. Incurabil șnapan. Mai puțin vinovat decât
crezuse și totuși pricina unei astfel de nenorociri…
— Nu mai găseai pe alta! spuse Nory cu glas scăzut.
— Crezi dumneata că duc lipsă!… Stai cu o neroadă de fată
care nu scoate o vorbă. Trebuie să spui ceva… să faci ceva!
Nory simți brusc ce putea fi puterea creatoare a tăcerii între
doi inși… Așadar, în tăcere se putea săvârși ceea ce vorbele ar fi
împiedicat… La ce se gândea?… Despre ce?… Nu despre Aneta
Pascu. Ea vorbea prea mult… O vorbărie toată viața ei…
— Mărturisești deci că… ai făcut ceva… Poți afla și consecințele
isprăvei. Fata s-a scrântit… bate câmpii… Mă-nțelegi… și-a pierdut
mințile; zvârlită din cămin, părinții n-au ce face cu ea… la mine n-are
ce căuta… la casa de nebuni, e păcat, fiindcă nu e nebună, e numai
țăndărită și, odată acolo, la balamuc, o înghite întunericul… Părinții
nu vor scandal… Dar are un frate la tribunal care vrea să ducă
lucrurile departe, să afle cine e ticălosul… Pardon… cred că nu te
superi… Cine face astfel de fapte poate auzi epitetele pe care le
merită… domnule deputat Lică…
 — S-a țicnit?… Ei și?… S-o fi țâcnit… Îmi pare rău, dar n-am nici
o vină.
Nory n-avu timp să se înfurie, să-i spună ce crede…
— Îți jur, domnișoară, că s-a țâcnit pe partea ei… din altceva…
din ce-o fi… Eu, bat-o s-o bată, nu i-am făcut nimic…
— Ai spus adinioarea?
— Am spus că am glumit cu ea… de politeță… Altfel, o slută… o
cocoșată…
— Nu e cocoșată defel și, pentru ce-i fi vrut dumneata, nici
slută nu era…
— Îmi pare rău că nu mă cunoști… Eu nu vreau nimic de la ea și
de la nici una… Așa, ca chestie, am ciupit-o de gușă…
— Ți-e greu să mărturisești. O notă bună…
— Jur că am glumit… N-aveai ce vorbi cu ea. Mari nu se mai
întorcea și trebuia s-o aștept…
“Da! o aștepta să-i ceară bani. Neschimbat… fără parale… după
fuste !” gândea Nory acum mai resemnată.
— Îi spuneam câte o glumă… așa și pe dincolo… Am luat-o de
gușă… să-mi spună ce băiat iubește… S-a smucit ca o sălbatecă…
Altă dată, când am mai dat de ea singură, mi-a făcut ochi dulci, s-a
gudurat pe lângă mine… Am glumit fiindcă atât aștepta… I-am făcut,
firește, o pomană.
 — Asta e pomană… Să violezi o fată într-o casă… o provincială…
o naivă?
— Eu am violat-o!… Asta-i prea-prea… Eu… am!…
Lică izbucni într-un râs sincer.
— Mă rog, se cheamă acum altfel? mai cercă Nory, dar fără
convingere.
— Când e, nu se cheamă altfel… Suntem oare la drumul mare…
Spuneam eu lui Mari: acum câțiva ani se făcea altfel dragoste.
“Câțiva!” gândea Nory distrată, cercând a număra anii… Lică
trebuie să fi avut acum cincizeci… Da… Îi avea… Trăise o viață
agitată, dar arăta bine… foarte bine arăta… Era tânăr… Se vedea, se
simțea… Un domn plăcut, care seducea fete de vârsta pe care o
avea ea atunci când îl cunoscuse întâi… Pe ea n-o sedusese nici
atunci… pe ea o respectase… El și alții. O respectase el care n-avea
nici sfânt, nici Dumnezeu, și nu fiindcă era musafira cumnatului lui,
de care avea teamă… Nici fiindcă era musafira sorei lui, de care n-
avea nici un respect… nici fiindcă era prietena nepoatei lui… Se
întoarse la pricina de acum cu Aneta, dar fără același elan:
— Ai glumit… până la ce măsură?… Probabil la o măsură mare…
la cea mai mare, deoarece fata și-a ieșit din minți… Și poate că nu
spui adevărul… poate că minți!
 — Fata nu era speriată defel. Pot spune că eu mi-am ținut
firea, fiindcă era urâtă… și nici nu-mi arde acum. Destul că vor să mă
însoare…
— Iar?…
— Iar! Asta le-o spui și eu: “Iar?… “ Moaca asta… Aneta asta s-
o fi scrântit din altceva… Dacă i s-a stricat ceva… mă recuz… nu sunt
eu autorul… refuz cinstea…
— Nu! Au examinat-o și… nu…
— Atunci! — se indignă Lică de pierderea de timp.
— Atunci… a existat totuși ceva din care pricină e în halul în
care e…
— Și pe așa închipuiri mă amenințați cu procurorul… Pe mine…
În ajunul nunței… Te-ai sculat rău în dimineața asta, domnișoară.
Dacă-ți trebuie un “atentator”, caută-l în altă parte și nu plictisi
oamenii cu fleacuri.
Lică prinsese dampf acum când aflase de ce e vorba. Nory i-ar
fi răspuns cum se cuvenea, dar ușa se deschisese ușor… De când?
De un minut… două… trei… madam Mari sta în prag. Trăsese cu
mâna ei mică ușa, întorsese cheia și acum asculta pe cei doi.
Era palidă, trasă la față. Nory observă că nu e fardată defel Era
obosită, fiindcă veghease o leuză, mai palidă încă de când asculta ce
vorbea Lică cu o cucoană străină… În odaia ei… În casa ei s-ar fi
petrecut o astfel de faptă rușinoasă.
 — Gazda!… Mari, se grăbi Lică a prezenta cu un surâs cam silit,
cu ceva grijă. Numai lui i se întâmplau așa ghinioane. N-avea să fie
rost de bani de la Mari, din cauza băietanei ăștia, din cauza drăciei
întâmplate nebunei de la Vaslui.
“E cucoana cu sacul… o știe de frică… pare simpatică și molâie.
Are el parte”, gândea Nory despre Mari. Nu știa bine dacă trebuie
să fie discretă sau, dimpotrivă, să descoasă pe gazdă despre Aneta.
Nu aflase încă nimic exact.
— Uite ce? Începu Lică plictisit.
Nory îi luă vorba:
— Uite ce e, doamnă… mă scuzi… Aneta Pascu, care a locuit la
dumneata cu chirie…
— Fără chirie. O cunoșteam din familie. Mari evita să pronunțe
numele lui Coti.
— Da!… Venisem să-ți spun că e foarte bolnavă. A avut un șoc
nervos dintr-o pricină… În sfârșit, nu se știe bine din ce și am venit
să te întreb ce știi, dar am găsit numai pe domnul Petrescu.
— Petrescu-Hallipa ! corectă Lică.
— De ce Hallipa ? devie Nory de la obiect.
— Așa dorește logodnica mea!…
— Bree! — lui Nory îi fu milă de chipul palid al lui Mari.
 “Dac-ai ști tu cine e logodnica mea?” râse Lică în gând, apoi
ghearele și dinții de pisică sălbatecă ale lui Mika-Lé, evocate, îi
stinseră râsul.
— Îmi pare rău de Aneta. Tocmai aș fi vrut să știu unde se află…
aveam cu ea niște socoteli! vorbi Mari cu glasul ei mic.
Cercarea de a căuta pe Mari undeva departe, în amintire,
sâcâia pe Nory, apoi renunță. Renunță și la chestia cu Lică, la orice
anchetă. Se sculă să plece. Până la urmă numai plictiseli îi făcuse
Aneta.
De la mila care o adusese aci, furioasă pe un vinovat închipuit,
cu un salt trecu la parapon împotriva nenorocitei. Lică sau altul… Își
da seama că atâția alții și atâtea lucruri erau de vină. Aneta își ieșise
din sărite din dorința de a fi în rândul camaradelor, în rândul celor
ce mișună pretutindeni în București. Ea, care o lansase, își avea
partea de vină: O fi având și sânge rău de la părinți! Nenorocită…
dar ce să faci… ce putea Nory? Urmărind pista unui seducător, Coti
nu făcea decât să-i agraveze Anetei situația.
Nory întinse de departe mâna gazdei și ieși condusă cu galan-
terie de Lică. Ar fi vrut să-i întrebe despre Hallipa bătrânul, despre
Elena… renunță. Intenția lui Lică de a-și adăoga numele lui Hallipa,
numele bărbatului divorțat al sorei lui moarte, era târzie și ridicolă.
De ce Hallipa, când nimic nu-i mai lega de neamul acela, își amintea
cât nu-i putea suferi boierul Hallipa pe cumnatul lui, Lică zis și
Trubadurul… de unde până unde Petrescu-Hallipa ? Lică fusese
totdeauna un soi rău, dar nu un caraghios, și isprăvile lui plebeiane
și le semna pe atunci cu numele propriu. Logodnica pretinsese…
Fetele astea de acum au tot felul de gărgăuni. Trebuie să ai gărgăuni
ca să iei de bărbat pe Lică… și să-i schimbi numele cu al altor
oameni ce n-au nici o vină. De ce tocmai Hallipa ? Cine poate fi
logodnica?… Mintea ei ageră devia pe o linie oblică și-și pierdea
direcția.
Nory se trezi la ușa de ieșire cu ștrengarul impénitent de Lică
lângă ea. N-avea a-i spune nimic, nici chiar ziua bună.
— Și te înșeli, domnișoară, dacă crezi că eu seduc sau am sedus
femei… ele m-au sedus pe mine totdeauna. Toanta asta se da ea la
mine. Adică îmi făcea ochi dulci, mutre dulci, îmi da târcoale. Numai
pentru mine ședea mereu aici pe capul bietei Mari. Mi-a spus-o
deslușit.
Nory, ca și cum auzise destul, văzuse destul, se simți dintr-o
dată cuprinsă de o mare oboseală, de o lene, o silă. Nu răspunse,
plecă dând din umeri: Până când va alerga de la un cap la altul al
orașului după treburile altora?… Avea peste cap de toate, de toți,
de tot…
În urma ei moșica Mari, cu glas acru, întrebă pe domnul Lică
“ce e casa ei, ce înseamnă…
 — Ce să fie!… Cel mai plictisit cine e?… Eu sunt… De asta îmi
arde mie acum?
— Ți-a ars, pesemne!
— Isprăvește… n-o să începi ca avocata. Îmi iau pălăria și plec…
— Cine te ține? Mă mir că stai aici și nu fugi la logodnică…
— Ascultă, Mari, am venit să-ți cer o mie de lei, dacă poți și
dacă vrei!
Lică își luă pălăria.
— O mie de lei, ca de la bancher, fără să crezi de cuviință să-mi
spui și mie ce s-a petrecut în casa mea! Cine era cucoana asta și ce
poznă ai mai făcut?… Să te legi tu de fata aia… N-aș fi crezut.
— Nici nu m-am legat. Pe tine de ce să te mint, ție ți-as spune!
Mari, cu ochii pe dantela de pe măsuță, care nu mai era destul
de “freșă” — și, desigur, musafira văzuse și criticase — înghiți greu
cuvintele lui Lică… Ea putea deci auzi tot. De ce s-o mintă pe ea? O
viață întreagă aflase adevărul, plânsese cu capul în perini și scosese
din colțul batistei ultimul ban când dumnealui îi făcuse cinstea să i-l
ceară.
— N-am o mie de lei îndată! răspunse rușinată.
Lică se supără, o certă:
— Sigur, dacă dai fără rost în dreapta și în stângă… Dacă n-ai
nici o socoteală. Ești o proastă și te înșeală oricine… păcat de banii
ce ți-a lăsat bărbată-tu. Eu am nevoie pentru nuntă și n-am de unde
cere…
— Nu te-am pus eu să te însori la bătrânețe…
A doua oară revenea cuvântul supărător, spus însă la supărare
de două femei geloase.
Mari se frământa!
— Dau eu bani? Eu dau cuiva… am eu pe cineva? Cui dau afară
de tine… și ție de ce-ți dau? Sunt o femeie singură, fără bărbat, fără
amant, o să îmbătrânesc ca o biată cerșetoare…
— Nu zic… Dacă n-ar fi blestemata asta de nuntă! aderă Lică.
— Nu înțeleg: un om liber, un om ca tine să se însoare silit!
— Nu știi… n-o știi pe baba… Când poruncește baba ceva, taci
și faci.
— Auzi!… O babă. Ce-ți poate face o babă, ca să te silească la
un lucru pe care nu-i vrei? Vrei tu, ăsta e adevărul.
— Vreau!… Vreau… Îți mai spui o dată că baba vrea, și n-am ce
face!
Mari dete din umeri. Nu-I putea crede, dar îl cunoștea, știa că
nu va scoate de la el decât ce vrea să spună, fie minciună, fie ade-
văr.
— Dar ce a fost cu Aneta?… a fugit cu banii mei… Poftim. Ia
bani din ce-mi datorește… Trei mii… Ți-i dăruiesc dacă-i poți scoate.
Casă, masă, căldură, lumină… pe gratis… unei pârlite… unei șirete…
Ce spunea cucoana asta… credea că a căpiat din pricina ta?
— Cucoana asta e avocată și ca la toți de breasla ei îi trebuie
pesemne un proces, caută o pricină. Zice că fata a căpiat… Dacă nu
minte.
— Și tu… Tu ce amestec ai?
— Eu!… Eu, cică… am sedus-o.
— Să nu crezi că nu te bănuiesc și eu la fel cu avocata. Ei nu i-ai
spus adevărul… dar mie o să-mi spui. Știi că nu te dau pe mâna
procurorului…
— Nu se poate ști! Toate sunteți periculoase; și astălaltă cu
care trebuie să mă însor e periculoasă… e singura de care mi-e frică
afară de babă. Mi-e frică întâi fiindcă e din neamul soru-mi, din al
meu, apoi nu-mi place să mă cunun cu nepoată-mea. Tu știi că nu le
vreau pe nici unele. Pe tine te-am vrut… Dar gândește-te de unde să
mai am bani. Ai tăi zici că sunt pe gata… Dacă mă însor, baba mă ia
administrator, mă face moștenitor.
— De unde le-a venit ideea asta?
— Poate că tot fata o fi aiurat…
— Aiurat?… Așa, din senin?…
— Ascultă, Mari, am tăcut și nu m-am apărat către avocata.
Vorbea de procuror, și mie nu-mi plac chestiile cu procuror. Le spui
alb și iese negru. Nu mă pisa. Ție îți spui adevărul, mă-nțelegi? N-am
făcut fetei nimic, au constatat și doctorii. Am glumit cu ea, am vrut
s-o sărut, a urlat ca o pisică strânsă între uși. I-am dat drumul de-a
ajuns la sobă… cred că nu se cheamă că sunt vinovat cu ceva… mai
mult nu mă plictisi, că am eu altele.
Lică se roșise, țipa, intrase într-una din crizele rare de violență,
de care Mari își amintea din trecut ca de scene de amor, de care
tremura și acum tot din amor: “Întotdeauna când a simțit nevoie să
țipe, la mine a venit!”
Mari tăcea într-un colț ca și atunci demult. Lică tăcu și el brusc,
amintindu-și cum odinioară tot la ea venea să se descarce de necaz.
— Te cred, Lică… se poate însă să-i fi venit fetei nebunia și
numai dintr-atât. O femeie e lucru delicat. Eu pe unde ara fost cu
moșitul am văzut multe. Din nimic i se poate urca sângele la cap
unei femei, când i-a venit vremea. Tu n-ai făcut cine știe ce, totuși
ești poate puțin vinovat… De ce nu te astâmperi?
Așa din nimic, doar că o apropiase și să înnebunească pentru el
o fată de oameni! Lică dospea mândria lui de mascul și oarecare
remușcare, pe care n-ar fi avut-o în tinerețe. Mari gândea că poate
nevasta asta de care îi era frică îi va veni de hac lui Lică… Totuși,
unchiul să se cunune cu nepoata, nu era bine… și cum oare o rudă
bătrână să-i silească la așa faptă?
“Fata de la Vaslui, așadar, înnebunise… adio banii. Când fac eu
credit vine nebunia peste cine are să mi-i dea… Cum aș putea, să
cer!… Vecinătatea nebuniei zdrobea puterile și așa puține ale lui
Mari:
— De unde să-ți dau? De unde?… poate mâine îmi plătește
leuza! se scuză către Lică.
— Mâine! se supără Lică, care nici nu mai spera că e rost să
capete mia.
— Nu-ți pare bine că vii și mâine la mine?
— Ba da! Cum vorbele îi erau mai grele de spus ca dezmier-
dările, trecu degetele subțiri pe ceafa ei încovoiată și sensibilă de
pisicuță care toarce subt voluptate. O cheamă Mika-Lé, zice Lică.
Mari înțelese că e vorba de logodnică. Totdeauna Lică o
dezmierda ca să-i ușureze momentele grele, și acum tot la fel.
— Nepoată de soră… și un nume drăcesc… zise Mari absent, ca
în transă, cu teamă pentru soarta iubitului ei unic. Un nume
diavolesc? Îngăimă.
— Mi-e sete! spuse Lică.
Mari, din sobă, scoase o sticlă. Trecuse ani ori nu trecuse.
Lică simți că a câștigat partida.
— Nu i-am făcut nimic, îți jur, Mari, că am glumit numai cu ea…
credeam că e ca toată lumea… Atât! zău atât… și, dacă-i făceam
ceva, parcă era moarte de om.
— Moarte de om… Moarte de om! Mari nu părea satisfăcută,
totuși cu glas împăcat, cu dojana moale.
 — Zău n-a fost nimic… din nimic, nimic nu iese. Ce atâta tapaj
cu gâsca asta… am văzut eu că e netoată, nu știe de glumă… Se
speriase parcă!…
— Nu te astâmperi… om bătrân!
— Ai vrea tu bătrân!… Ginere!… Tocmai de asta te rog să nu mă
plictisești cu chestii proaste, să afle cumva Mika-Lé, să spună
babei…
— Ți-ai găsit și tu o sperietoare… o babă!
— Așa e! Mi-e frică de babă… Adică, până la urmă, de ce o
bătrână smerită ca ea ține să mă însor cu nepoată-mea? Are gărgă-
uni de fată mare: știi, baba n-a fost niciodată măritată, nici de mâna
dreaptă, nici de mâna stângă.
— Lasă prostiile!… O fi știind ceva bătrâna despre năzbâtiile pe
care le faci, cu tot părul alb.
— Îmi șade bine… mai bine ca înainte… seamăn Gel puțin a
ministru!… Adevărat… pesemne baba e vrăjitoare… mă duce… o știu
de frică… Mă însor numai fiindcă vrea ea… zău, Mari!
— Mai bine spune adevărat ce a fost cu fata Aneta? Mari era
obsedată; ideea că în casa ei Lică se putuse uita la una de felul
Anetei o durea.
— Ce! Mă știi tu pe mine măgar ca filfizonii de acum… A se
slăbi cu maimuța asta… a inventat, s-a lăudat… s-a speriat din nimic.
Așa sunt ele acum, alarmiste… Minte… Vrea să se plaseze ca și
ailaltă… să mă bage mesa. Am întrebat-o o dată dacă vrea să se
mărite cu mine fără popă… s-o încerc!…
— Ce-a spus?
— N-a spus nimic… Pesemne că e ea așa… nu știe de glumă. A
luat-o de bună. E cam zăpăcită…
— Te cred, Lică, dar de ce nu te astâmperi cu glumele. Fata s-a
legat de unul care i s-a părut că erai tu, a sărit din tramvai, au dus-o
la poliție, te pomenește pe tine mereu… Așa sunt ele acum, nu cum
eram noi… doctorii le zic isterice… Totul e că fata s-a trăsnit, și tu
ești de vină, fie că fără de voie… Nu te mai cumințești…
Lică puse mâna pe mâna lui Mari:
— Destul… Îmi pare rău… Ce vrei să fac?
— Nimic… mai ales nu fă nimic! țipă Mari și amândoi râseră.
— Am să mă astâmpăr; ai dreptate tu… Nu trebuia să mă leg
nicicum de ea, trebuia să mă gândesc la Sia, la fata mea… Ce-ar fi zis
Sia dacă trăia?… Ce să faci… Norocul meu chior să dau de una care
nu știe de glumă. Are dreptate baba când spune că trebuie să mă
însor. Numai că n-aș fi vrut să mă însor tocmai cu fata soră-mi
Lenora… Ce-ar fi zis Sia!…
— N-ar fi zis nimic, cum nu zicem nimic nici una… Știi cât te
iubea Sia de mult!… Ar fi vrut să nu te însori niciodată… sau cu alta
mai potrivită…
 “Femeile !” gândi Lică pricepând că Mari ar fi crezut, firește,
mai potrivit s-o ia pe ea de nevastă.
— Da!… dacă n-ar fi Aneta asta, aș fi rămas la tine până mâine!
Mari și ea ar fi dorit același lucru. Își aminti însă că Aneta
spusese că se duce să facă vizite de adio, că vine fratele ei s-o ia,
deci nu trebuie să întâlnească pe Lică.
— Vino altă dată… fata pleacă și poți veni!…
— Plec și nu mai dau pe aici, să aud neghiobii, vorbe cu co-
misariat, reproșuri de la avocate — jumătate serios, jumătate în
glumă. Sărută apoi pe Mari pe gură.
Lică nu ținea defel să vadă pe fata nebună și pe fratele ei.
Era mai prudent să stea un timp departe de fața locului, deși n-
avea nici o vină. Avocații, comisarii, judecătorii nu-i plăceau, cu
toate că și el fusese cândva în tinerețe câteva luni comisar. Meserie
de spion… demisionase… Nici însurătoarea cu Mika-Lé nu-i plăcea…
E altceva să faci dragoste cu nepoata, și altceva să te însori cu ea…
Nici să refuzi o femeie nu poți! Avea principiile lui. Avea de un timp
și ghinion; de la moartea fetei lui, Sia… Sia îl ținea pe atunci de scurt
și îi purta noroc… Și micuța de Mari… avea cumva și ea pretenții! Pe
Mari o împăca el lesne… Cu Sia ar fi fost mai greu… O ușurare că e
liber, cu totul liber…
Deunăzi, anume la ziua lui de naștere, rupsese foaia din calen-
dar, avea 54 de ani. “Mulți înainte !” își urase… Avea 54 de ar i și se
însura cu o fată tânără și bogată, deoarece “baba” o va înzestra și îi
va lăsa și partea… “Elena cu danciul ei aveau destul, erau putrezi de
bani și calici !” gândea despre Elena Drăgănescu, sora lui Mika-Lé,
cu care soră nu trăia bine…
Se întorcea cu gândul la fata din Vaslui; probabil că Mari exa-
gera, fata n-avea nici o scrânteală, se lăudase, șireată ca toate.
Totul deci mergea bine, afară de banii pe care trebuia să-i
ceară lui Mari, și apreciase că nu era momentul nimerit. Resemnat,
Lică își scutură necazurile, reluă pasul sprinten, ocheada îmbietoare,
proiectele…
Aneta, întoarsă, plimba nările în jur, în căutarea unor indicii
parcă adulmecate:
— Gine a fost pe aici? Întrebă.
Mari, uimită de întrebarea ciudată a fetei, o privi cercetător.
Niciodată Aneta nu îndrăznise a-i controla musafirii decât prin
vorbe piezișe sau pândind de după uși.
— Să bem o cafea! spuse Mari, așa cum împăca vreo clientă
până isprăvea de dat alteia în cărți.
Nu cumva Aneta să plece, să zboare, tocmai acum când Coti
trebuia s-o ia definitiv de pe capul ei, s-o ducă departe, cât de de-
parte, peste nouă mări și nouă țări… Fusese o cobe fata asta!
De la venirea ei. Mari nu mai avusese liniște, nici mulțumire și nici
clientelă; dimpotrivă, se certase cu doi prieteni: Lică și Coti, ba și cu
chiriașii de la mansardă; cum Aneta încă nu-și scosese pălăria, vroi
s-o invite să se facă comodă, dar se temu că mai mult îi va aduce
aminte de plecare. Mai bine să stea gata cu pălăria până când vine
Coti s-o ia! Mari își reținea pe buze un oftat adânc de ușurare la
gândul că scapă de musafira buclucașă…
— Să bem o cafea! o ademeni iar…
Fata păru bănuitoare; de când cu afacerea de la comisariat îi
era frică de tot și de orice. Vroi să întrebe pe Mari dacă domnul Lică
fusese pe acolo; cunoștea mirosul țigărilor lui. În minte repeta: “M-
a căutat cumva logodnicul meu?” dar nu pronunța, se temea, între
timp Mari făcuse cafelele și pândea ora cu ochii pe ceas, î: -purta
apoi pe geam, pentru a pândi venirea lui Coti… Să nu cumva să
piardă trenul… Să scape odată de fata asta stricată… Ce puteai ști de
faptele fetei în ceasurile când hoinărea… cumsecade ni i era… carte
nu învăța, umbla forfota pe uliți, se legase de Lică…
Ora trecuse și Coti nu se vedea. Dacă ar fi avut telefon, ar fi
putut cerceta… La drept, ei nu-i trebuia telefon, nici nu dorea, afară
acum cu daraverile astea proaste.
Aneta se uită și ea la ceas, spuse că o doare capul și trecuse
alături în odăiță. Mari era mulțumită că fata se potolește, nu-i plă-
cea să stea cu ea la un loc, avea un fel de sfială, de neplăcere… Coti
nu venise și poate nici nu va mai veni, și Aneta dormea ca de plumb,
îmbrăcată. Mari își făcu datoria, puse pe mesuța de lângă pat un
șervet, un tacâm un pahar și merinde. Ideea fusese bună, deoarece
se întâmplase să pice trei cunoscute vechi, ca să le dea în cărți.
Cucoanele se întinsese la vorbă, la cafele, luase de-a capul
cercetarea norocului, toate trei interesate de chestia de inimă a
uneia din ele: Să mai le spuie o dată madam Mari dacă el se
ascunde sau a plecat… dacă au să se împace sau se despart pentru
totdeauna!… Să lase madam Mări storurile jos, ca să nu se vadă de
afară, și să aprindă… Zilele se micșorau de pe acum, ca tăiate din
tulpină.
Mari lăsă transparentele și aprinse… când, iată, Aneta apăru
îmbrăcată, cu pălăria, cu pardesiul, cu geanta de mână. Mari nu știa
ce să spună cucoanelor uimite că secretele lor au avut un martor
nebănuit.
— O fată tocmai din Vaslui… Musafira mea, explica Mari, ca să
le liniștească și nu o mai întrebă pe Aneta unde pleca la ceasul
acela. Pe uliță tot n-avea să se culce!
— Așa da… din Vaslui! oftaseră ușurate cucoanele.
“Numai necazuri am cu ea… numai ghinion!” se otrăvea Mari în
tăcere…
…Aneta ieșea să se plimbe puțin fiindcă o durea capul tare… ca
atunci de tare! Nu avea precis în minte în ce consta: atunci era o
dată memorabilă fără altă lumină… Se miră că fetele la colț au ieșit
și e așa devreme, înainte de a se aprinde becurile. Era ceață mare și
ziua scăzută… Una din fete, cea care îi plăcea mai mult, avea pe cap
toca de catifea roșie. Culoarea o atrăgea ca un far mic în
semiîntuneric.
— Frumoasă pălărie! spuse, așa, ca o politeță.
— Ce zici? se oțeri alta, pe care Aneta n-o plăcea. E drept că
niciodată încă nu vorbise așa de direct cu fetele. Le punea uneori o
întrebare… atât!… Își urmă plimbarea, cu opriri, ezitând dacă s-o ia
la dreapta sau la stânga, cu tresăriri la fiece uniformă de vardist, cu
bănuieli asupra oricărui trecător… Întunericul căzut brusc peste
ceață făcea o broboadă prin care nu vedeai să umbli dorit pas după
pas, iar luminile te amăgeau… slabe… iscate, apoi pierdute…
Aneta căuta a umbla pe urmele sigure ale atâtor alte seri. La un
loc ezită… ar fi crezut că a ajuns înapoi la colțul fetelor, așa vroia…
totuși silueta fetelor se zărea acum pe partea cealaltă. Mirată, căuta
a se orienta și, cum punctul de îndrumare format de grupul fetelor îi
păru mai sigur, traversă; simți în ceafă un fâșâit tăios, acel al goanei
unui automobil, ateriză neatinsă, amețită de a mișca prin
semiîntuneric, de a simți pe alături foșnetul primejdiei.
— Ce vrei? o întrebară fetele, uitându-se ciudat la ea. Aneta
observă că nu mai erau decât două, cea cu toca roșie și prietena ei;
grupul era complectat de doi bărbați. La sosirea ei păreau că au
tăcut brusc, și tăcerea acum se prelungea. Cum la întrebarea lor
Aneta nu răspundea, toca roșie hotărî:
 — E fată bună! și cei patru reluară discuția în șoaptă… Aneta
acum nu știa ce să facă; nu știa încotro să apuce prin ceață.
— S-o luăm și pe ea cu noi! propuse unul.
Toca roșie se opuse cu oarecare violență, totuși Aneta observă
că are glas dulce; atunci se produse un tumult, dar pe mutește.
Aneta zări o uniformă bine știută, auzi:
— Circulați!
Se agăță strâns de brațul tocei roșii, pe când brațul unui bărbat
o apucă de mâna cea liberă.
— Circulați! repetă mai imperativ glasul sergentului de stradă.
Aneta revăzu, ca într-un vis rău, sala comisariatului…
— Unde mergem… la cofetărie? spuse vocea de alături. Un pas
greu și regulat îi urmări o bucată de drum, apoi fu o cotitură bruscă
undeva spre stânga, care cutremură pe Aneta ca o derapare… și, în
sfârșit, un stop dinaintea unui far — poate de automobil… Aneta se
agăță cu gheare strânse de cele două brațe și urcă astfel trepte…
undeva…
Era ora unsprezece, și Mari, în așteptarea fetei, nu stinsese.
Ceața se ridicase și era, pesemne, lună, fiindcă trotuarul spre poartă
era alb. Mari văzu cum doi inși, o femeie și un bărbat, după ce au
împins poarta, ajung la scară. Mioapă, crezu că recunoaște pe
Aneta… dar cu cine era?… Până să se lămurească din întrebări,
intrară tiptil, pe vârfuri, fata Aneta întâi, apoi Coti:
 — A!… cu tine… cu dumneata a fost!… Tocmai eram îngrijată.
— Da!… Plecăm mâine dimineață la Vaslui… Aș dormi aici!
Coti se uita acum în jur, pe când Aneta, ca o fantomă, pierise în
cămăruța ei. Uimită, Mari privea spre patul unic cu o presupunere
totuși imposibilă.
— Pe fotoliu… Adu-mi o perină și un pled! șopti Coti, apoi
tăcu… Cum Mari aducea pledul și perina, dar cerea cu toată ființa ei
mică vreo explicare, Coti, care nu vrea să explice, șopti ca și cum îi
pândea cineva de undeva:
— Plecăm mâine dimineață la șapte Să ne deștepți… Venim de
la un restaurant!
Mari nu înțelese, dar, deprinsă cu enigmele bărbaților, aprobă
în tăcere și se duse înspre patul ei așternut, cu o pudoare, ca și cum
totul: șoapta, ciudățenia… erau pricinuite numai de prezența castă a
Anetei între ei doi… altfel :…
Localul unde fetele și cavalerii lor târâse pe Aneta era în adevăr
un fel de restaurant, de unde nu era obligatoriu, dar puteai urca sus
la un salon. Întâmplarea stupidă, totodată meșteră în coincidențe,
făcuse ca tânărul Coti să se afle acolo cu încă doi prieteni… Nu
apucase nimeni a se dezmetici, nici la masa lui Coti, nici în grupul
fetelor, și Aneta dispăruse, mai mult târâtă de fratele ei: “Ne-o
suflă!” constatase fără regret unul din bandă; toca roșie răsuflase
parcă de o grijă.
 Coti nu-și amintea să fi nădușit așa nici în luna lui cuptor i-ai fi
putut stoarce cămașa, și tot necazul ăsta din pricina otrepei mici de
Aneta, soră-sa!…
— Cine zici?
— Un domn… Spune ceva… de la Vaslui!
Unde era Dia să admire rezultatele educației elvețiene asupra
mocăncuții!
— Să poftească!
Din Vaslui?… Cumva Coti?… Nu! El o evita, și nu s-ar fi
recomandat din Vaslui nici când ar fi fost beat. Îi era rușine de
Aneta, Nory însă ar fi vrut să dea ochi cu el, să-i asigure că ele două
îl scot din cauză.
Bietul portărel Pascu Vasile sta în hali, privind pereții, pendula
și cuierul. La invitarea Kivei de a intra în biroul mic, răspundea prin
semne de negație. Demersul pe care în tren îl rumegase îndelung,
ajungând la concluzii favorabile, acum că se afla la termenul și la
scopul călătoriei lui aventuroase îi apărea a fi un demers fără nici un
rost, nici vreo șansă de reușită.
Nory se opri în ușă, mirată că un necunoscut stă acolo, în fața
celeilalte uși, cu pălăria în mână, nedumerit.
“A greșit adresa !” gândi cu o ușoară poftă de râs: “Vreun
client!” se corectă, reluându-și seriozitatea. Nu practica mărunțiș,
așa că-l va refuza.
 — Ce te aduce? cercă a-i domestici, arătându-i un scaun.
Așadar, dumneaei era domnișoara! Sentimentele lui pentru
domnișoara erau duble și opuse, trăind totuși în pace: Domnișoara
fusese îngerul păzitor al bietei lui fete… din pricină că fata lui
cunoscuse prin domnișoara lumea bună și vroise să fie și ea în rând,
biata lui fată se cam țicnise. Până la urmă nimeni n-avea vină, așa
fusese voia lui Dumnezeu.
— Pascu, portărel la tribunalul din Vaslui! se prezintă.
Nory căută un moment motivul vizitei, în care timp portărelul
se mustra pentru ideea de a fi venit. Fusese ideea lui proprie, exe-
cutată fără știrea și voia nevestii, căreia îi spusese că e trimis în
misiune de încredere cu dosarele Unui proces mare, de care îi vor-
bise adesea, dar ea nu luase seamă.
Nevasta îl încărcase cu dulcețuri pentru Tică:
— Te duci de-a dreptul la băiat? Îi spusese. El, care n-avea
gând să dea ochi cu Tică de teama mustrărilor zadare, aprobase,
arătând însă o grijă și timiditate spre fata care-i făcea bezele fără
contenire.
— Bine! Bine? Înlăturase nevastă-sa chestiunea fetei. Îngrijat
de ce lăsa în urmă, îngrijat de ce va putea obține de la domnișoara
și de cifra necunoscută lui, a existenței Anetei la București, portă-
relul nu mai regăsea acum argumentul care-i pornise la drum.
 — A!… Cum să nu!… Tatăl Anetei? Îl puse la îndemână Nory,
curioasă ea însăși de devenirea nebunei de fete.
— Da! Da! Tocmai!
— Ce mai face Aneta? S-a lăsat de drăcii? glumii Nory.
Tăcerea, apoi capul, dramatic puteai zice, al domnului Pascu
Vasile, îi deșteptă curiozitatea până atunci convențională. Ce era
nou despre “netrebnica aia mică”, cum o califica.
— Altfel… ar fi bine!… Altfel, n-are, săraca nimic… Ba s-a
îngrășat… O îngrijește mamă-sa… face cură de lapte…
— Atunci?
— Nu!… Altfel n-are nimic!…
— Altfel! Altfel? Vezi, asta e… Dacă n-ar fi altfel, ce n-ar fi de
noi! se enervă Nory de tâmpenia omului, hotărând că lui îi seamănă
Aneta, la fire și la moral, că portăreasa — derivat de la portărel —
trebuia să fie mai deșteaptă — cum era Coti, plângând-o pe
nevăzute, pe neștiute, de a trăi cu astfel de netoți.
— Eu nu zic, domnișoară, că aveți vreo vină! o nimeri portă-
relul cu oiștea, totuși nu fără o logică a unor lucruri știute și cum-
pănite în gândurile multe și grele la care îl silise nenorocita lui de
fată, acum, în timpul din urmă.
— Numai asta ar mai lipsi, să fiu vinovată! Nu zău!… Căutați
pesemne un vinovat și nu-i găsiți!
 Ceva împiedica pe Nory a merge mai departe, a categorisi cum
se cuvenea purtarea deșucheată a fetei, a povesti scena de la comi-
sariat și cum numai ei i se datora că onoarea familiei domnului
Porărel fusese salvată… O oprea ceea ce era cinstit și îndurerat în
mutra de duzină a portărelului Vasile.
— I-am spus destul nevestei: “Domolește-te, om bun, nimeni
n-are nici o vină… așa se scrântesc oamenii când e să se sclin-
tească… Mai sunt și alții scrântiți și trec drept a fi în mintea lor!”
Portărelul filozofa cu îngăduința lui Nory, care îi părea femeie
de treabă; da drumul unei personalități sugrumate de șefi, de colegi
și mai ales de nevastă și de băiat.
— Scrânteală! Dacă vrei dumneata să-i zici! Ca părinte, e drep-
tul dumitale să-i cauți scuze… Purtările fetei, acum la urmă, lăsau de
dorit… “ Cum zici, se cam scrântise bine.
— Domnișoară!… Fiindcă sunteți un suflet bun o să vă spui ce
s-a întâmplat!… La București, știți ca și mine cum a fost: o greșeală,
cap prost de copil. Nu știm cum să vă mulțumesc și sorei
dumneavoastră, pe care fata o pomenește mereu… Acasă, când a
adus-o frate-său, întâi am crezut că are tifos; friguri și friguri, adică
călduri, mereu călduri. Am căutat-o cu doctorul cel mai bun. Avea
vedenii, vorbea trează… I-a trecut, s-a făcut bine… A rămas cam
ursuză, cam supărăcioasă… Cu mamă-sa are ce are, n-o prea vrea…
cu mine se împacă mai bine, am făcut pe dădaca, am vegheat-o… o
fată am… Pesemne… s-a învățat cu mine, fiindcă trebuie să știți că…
de-atunci e tot fricoasă, tresare, se sperie din toate… copil e… și a
pățit ce nu gândeai… Eu mă mulțumeam și așa; cu încetul i-ar fi
trecut frica și am fi început s-o plimbăm r u trăsura, chiar și
arvunisem o birjă frumoasă. Aș fi dus-o la vie, a aer, la câmp și, pe
urmă, în oraș, pe jos… Cu încetul, vezi bine! — ca și cum asigura pe
Nory de prudența lui despre ceva care oi îi era necunoscut.
E drept că, odată fata scoasă din ghearele poliției de moravuri,
Nory nu știuse cum să plece mai iute și nu se mai interesase, mai
ales că avea destule ale ei.
— Foarte frumos ai plănuit… și ce boală a avut în definitiv?
Ignoranța totală a lui Nory asupra cazului, caro pentru el era
capital și nu și—1 închipuise cu totul străin domnișoarei, încurcă pe
portărel, care ar fi vrut, dimpotrivă, să fie ajutat:
— Ce a avut? Friguri cerebrale, zice doctorul. El e mulțumit, s-o
temut de menengită, dar n-a fost… Altfel e bine, e foarte bine,
citește gazeta, stă la geam, nu-i prea place lucrul, dar croșetează
puțin… De vorbit, n-are poftă să vorbească, greu scot ceva de la ea
— mai nimic… Nu! N-are nimic la vorbă… Cu doctorul tăifăsuiește,
dar nu poate veni doctorul pe parale să-i facă ei vorbărie!… Eu aș
face-o și pe asta dacă nu s-ar opune nevasta… are și ea dreptul și
dreptățile ei. Unde are, are… și în altele n-are dreptate, nici drept, și
tocmai pentru asta am venit la dumneavoastră… să vă spui, să vă
rog… E greu de spus… Vedeți! E greu s-o ținem acasă… dacă ați
vrea… dumneavoastră și sora… Acasă e greu! se înnămoli portărelul.
“Ce vrea?” se întreba Nory.
— De ce să fie greu acasă? Bine că are părinți și o casă… După
boală mai ales și după celelalte, cred că s-a vindecat de București.
— Vedeți că tocmai de asta vream să vă vorbesc… Ea nu… ea
nu cere biata nimic… e blândă… nițel sperioasă… Să nu credeți că v-
ar face supărare… mai e și cucoana mare… dumneaei nu iese din
casă… Știu de la fată…
“Cucoana mare!… Cornelia, pesemne!… Măi, măi!… “ o idee pe
care o crezu bizară străfulgeră lui Nory:
— Nu cumva? făcu acum la cap. Putea până la urmă să-i fi
rămas gărgăuni; era explicabil după felul Ane tei de a se purta
uneori… Cam zăpăcită, aiurită, nițel scrântită era ea de felul ei,
constata Nory, târziu.
— Să nu credeți că e nebună! Nimeni în neamul nostru dinspre
mine, nici dinspre nevastă… Da’ orașul ăsta mare te amețește, cât ai
fi de sănătos… Văd eu singur… Nu, săraca, nu face nici un rău, tace…
și…
— Nu te apăra, om bun… Se întâmplă… Sunt destui care trec
drept în mintea lor și sunt de legat. Cel puțin Aneta a înnebunit pe
seama ei și nu face rău nimănui.
 — Îmi pare rău, domnișoară, dacă credeți că e nebună, nu e,
nici n-a fost, pe cuvântul meu de funcționar bătrân… Cum ziceți…
nu face nici un rău… tace… Numai mamă-sa… păru a se înfuria pe
nevastă de la distanță… Vezi! Tocmai asta vreau să vă spui… să vă
rog! E greu s-o ținem acasă… Dacă ați vrea, pe câteva săptămâni…
Dumneavoastră, care ați avut grijă de ca…
Orice aluzie la grija purtată fetei lovea pe Nory ca o acuzație
neprecisă.
— Nu pricep! Ce e cu mamă-sa?
— S-a scrântit pesemne și ea… nu suferă fata… Fata, săraca, n-
are nici o vină… vede că eu am milă de ea… lac-așa i-a căpiat
nevestei… Doamne ferește de femei la bătrânețe! Sunt nebune
gata! se înfuria acum fățiș domnul portărel, uitând rușinea și
cuviința.
— Bunătatea dumitale! Dar ce e cu femeile… dacă ești
antifeminist, ce cauți la mine, eu sunt căpetenie, nu glumă… merg
cu steagul… mănânc bărbații de vii… Ce… nu știai, n-ai auzit?
Bietul portărel se zăpăcea, proptit totuși solid în ideea lui greu
de exprimat, în misiunea ce și-o dase singur, greu de realizat.
—E altceva… altceva! pleda umil, dar cu încăpăținare, cu
speranța absurdă că poate Nory — căpetenie, cum se chema
singură — va ghici, îl va scuti să spună ceva așa… de ciudat! Se
rușina. Știa că nu e de ce, dar se rușina.
 — Au căutat-o doctorii și au constatat că n-a atins-o nimeni. E
intactă cum a făcut-o mă-sa. A glumit cu ea numai… cu vorba… Nory
se întrerupse constatând că pe domnul Vasile îl jenau subiectele
medicale.
Eroic, portărelul hotărî să ajungă la o deslușire, la un rezultat.
— Nevastă-mea e mai nebună ca fata… I-a căpiat… Și fata -știe
naiba ce capie are și ea, numai că ea biata e atinsa.
— Dă-i drumul — pierdu Nory răbdarea. Nu era curioasă; nu-și
închipuia ca domnul Vasile să aibă ceva interesant și pervers de
spus, cu toate că luase trenul — cum repeta despre un deranj
excepțional.
— Uneori, ce-i abate fetei… trăsneală orișicum… se fâțâie, se-
nvârte, se strâmbă, face cu ochiu, râde la mine, se gușează, se
gudură… fără rost, nici Dumnezeu!… Eu, ce să zic… Am dat-o pe
seama țâcnelii… am lăsat-o într-ale ei… Biata fată nu-i întreagă, dar
nu face nici un rău nimănui. Dar cum de n-are și ea altă meteahnă!
Spui drept că nici mie nu mi-e la îndemână când îmi face “miruri”.
Da’ nevastă-mea nu suferă defel, n-are judecată… Vrea s-o bată,
fuge după ea, fata se sperie, se ascunde, am găsit-o subt un crivat…
Ca să vă spun drept cum stă lucru, o chiar bate, o spetește, n-o poți
opri… Dacă îi iau partea, se aprinde casa, nu altceva… O gonește să
piară din fața ei. Mă amenință că într-o zi n-o s-o mai găsesc. O face
ciumă… fata se supără, ia câte ceva în mână, zvârle în mă-sa… Eu
mă pui în mijloc, capăt vreun cucui… Iau partea fetei, a ălui beteag…
Ce să fac!…
— Greu, firește! aprobă Nory, mirată și cu ceva poftă de râs.
— N-ar fi nimic! Copila s-a zdruncinat, mi-e milă de ea, o iubesc
și așa… N-ar fi nimic dacă mamă-sa ar vrea s-o ia cu binișorul… Aș,
de unde! Are gărgăuni urâți… Ce -să mă fac… Mă cert destul cu
femeia… Să dau pe nevastă afară pe ușă?… Cu ce mă aleg, cu ce se
alege fata?… Cu nimic, cu ponoase! Așa, m-am gândit că, dacă ar
lipsi un timp de acasă, i-ar mai trece și ei și mamă-si. Să nu vă
temeți: altceva nu face nimic rău și la dumneavoastră nu e bărbat în
casă!
De treabă om și cu scaun la cap! Nory vedea scena
comicotragică din fundul casei din Vaslui. Ciudată femeie portărița,
Aneta de la ea avea deci moștenite istericalele, și tânărul Coti sex-
appeaIul. Geloasă de fie-sa, obsedată, răzvrătită! Era destul de
subtil pentru o mitocancă de provincie. Nory ar fi vrut să vadă cum
arată madam Pascu; arbitrară cum era, lipsea puțin să nu întrebe pe
domnul Vasile dacă nu poartă în portofoliu poza nevestei.
— Uite ce, coane Vasile. Îmi ceri un lucru care nu se cere
nimănui și pe care nimeni nu l-ar primi. Eu însă sunt tot cam nebună
și nu plătesc mult mai scump ca Aneta, nici ca nevasta dumitale :… E
așa cum zici! Nu suntem aici decât trei femei singure eu o servitoare
nu suferim bărbații. Poți s-o aduci… dar să fie înțeles… când ți-oi
scrie ori telegrafia să vii s-o ridici, fără vorbă să iei avionul… altfel n-
o mai găsești.
Portărelul se repezi și-i săruta mâinile; Nory simți cu neplăcere
ceva umed, care erau două biete lacrămi părintești. Sună pentru o
dulceață și cafea. “Ca la Vaslui. Om de treabă!” gândi cu un început
de grijă pentru ce va spune Dia. Și unde s-o culce?! La Cornelia ar
mai fi încăput o canapea. Nu se întreba ce va spune Cornelia, dar se
pregătea pentru o ceartă în caz de vreo obiecție.
Era totuși o belea și poate se grăbise, se lăsase ademenită de
bietul om, sau îndemnată de vreun mic sentiment de răspundere…
Periculoasă nu putea fi din câte îi spusese. Mai mult o isterie,
începu totuși a regreta. N-avusese de lucru. Ce-i trebuia subt aco-
periș o ființă pe care nici teafără n-o suferea… Ideea însă do a-i face
sânge rău lui Caro o amuza; desigur, vanitatea lui va suferi. Era
admiratorul Diei, “respectuos și devotat”, cum scria pe vreun bilețel
pe care Dai i-l înapoia ca și cum n-o privea. Dia nu părea a înțelege
nici admirația umilă -a lui Coti și mai puțin intențiile ei. Se întreba ea
însăși acum dacă ideea de a alege pe Coti ca “admirator” nu era
cam forțată… Deleanu fusese, e drept, ministru, Coti era numai
substituit, dar tânăr și frumușel, cu aventuri știute. Se șoptea chiar
un nume de elită: elita nu însemna nimic față de Dia! Un bărbat însă
care să fie la picioarele ei, un bărbat măgulit, onorat, și tânăr
frumușel, putea poate compensa pe alții… Pe care alții… nu vedeau
pe nimeni. Dia nu vrea să audă de nici unul din cunoscuții ei. Pe
nimeni afară de Caro. Numele singur al doctorului Caro întărea pe
Nory în insanitatea ei. Cum însă nu cuteza a face Diei vreo aluzie și
cum plimbările misterioase se înmulțeau, era nevoie să precipite
lucrurile. Graba era felul ce convenea unui atac așa de îndrăzneț.
Știa bine în ce constau plimbările misterioase; prin ea însăși ar fi
fost greu să afle, de aceea făcuse ce se face când vrei să afli… Nu
era mândră de procedeu, dar era răscumpărată prin rezultat…
Randevuurile în plină zi — pueori înainte de amiază — ale Diei cu
Caro erau încă inofensive, pe la anticari, pe la desfaceri de mobile
vechi, de tablouri.
O pânză, un stor greu se lăsă peste rațiunea lui Nory,
astupând-o. Va apăra pe Dia de o primejdie, va apăra și pe o
prietenă — pe Madona — de o primejdie.
Avea dreptate și avea dreptul: Madona, Caro erau ai ei, priete-
nii ei. Oare Dia îi dăruise prietenii? Dimpotrivă, ascundea cu grijă de
ea chiar pe cei morți, pe Madó, pe Deleanu. Dia nu era sinceră, nu-i
datora deci sinceritate. De după pânza, de după perdeaua o i se
pusese pe rațiune, Nory își proclama drepturile și revendicările… Va
grăbi, va brusca lucrurile. Minunat! Prezența Anetei va îngădui zilnic
prezența lui Coti, ia masă chiar. Se va stabili o familiaritate, desigur,
o simpatie… Dia nu era ființa care să devie amanta lui Caro, rivala
unei Madona! — o lingușea, o -măgulea în gând pe sora ei spre
folosul planului, pe care îl simțea totuși șubred . Dacă ar fi avut pe
altcineva decât Coti! pierdere de timp să caute aiurea.
După trei-patru vizite la anticari, se va termina cu plimbările
inocente, căci Caro nu era omul care să nu fi reușit până acum ce și-
a propus… Ce-și va fi propus oare despre Dia?? Îndrăznea oare să
spere… se răzbuna oare pe Madona?… Iubea pe Dia? Deși ipoteza
iubirii nu era absurdă, o respingea, recurgea la indignare: Dia jucăria
unei răzbunări! Trebuie împiedicat.
Portărelul nu cunoștea nimic din urzeala ascunsă subt acope-
rișul încărcat de nori al gândurilor lui Nory; se bucura că planul lui
reușește, tremura numai nu cumva domnișoara să-și întoarcă
vorba. În adevăr, Nory începea să creadă că s-a grăbit, pe când
portărelul. Îi săruta la plecare mâna cu protestări de recunoștință.
— Viu eu cu ea! Să vedeți ce de treabă e!… Să vă bucurați de
fapta bună ce faceți… Numai o săptămână, două, până când o mai
vede doctorii… În care timp avizez.
Din saluturi în saluturi, din mulțumiri în mulțumiri, Nory își
condusese până la ușă musafirul, socotea însă acum a se fi grăbit.
Ca scuză sieși și scumpului “sine”, care nu greșește niciodată,
prefera să se încarce cu ceva răspunderi: dase atunci fata afară, și
zăpăcită apucase înspre cele rele… Îi refuzase împrumuturi . Voise
să scape de ea… Totuși un dubiu persista, simțea că s-a prea grăbit.
 — Coană Cornelia! strigă cu glasul de zile bune. Capul prea
palid al Corneliei apăru: Ți-am găsit ceva de lucru, că tot n-ai ce
face? Îți vine o musafiră… Știi, fata Aneta… Stă la noi câteva zile.
Capul palid se retrăsese mut. Nory se întreba: Să-i spună
Corneliei sau să nu-i spună? Va tace, dinadins ca să dovedească
dacă țicneala fetei e vizibilă… Cornelia însă era grozav de palidă; nu
lua aer defel, sta îngropată în casă, iar medicul de casă se plimba în
loc să-și vadă de clienți? Îi reveni în minte proiectul despre Coti,
acum cu grijă, ca despre o enormitate… Și Caro cine e? Băiatul unui
băcan falit de la Slatina… Coti era bine văzut de cele mai nostime
femei din lumea bună… Nu aprofunda ce fol de lume bună, nici cât
diferea Dia de acele cucoane nostime… O cercare!… Cornelia era
lipsită de aer… Va ieși mai des să se plimbe cu Aneta, tot nu vrea să
iasă singură. Își aproba hotărârea luată pripit, îi găsea avantagii,
totul fiindcă era nemulțumită și îngrijorată că n-a cerut întâi părerea
Diei. Nemulțumită în vreun colț din ea rămas pur, mulțumită de a
face act de autoritate, de represalii aplicate sorei ei vinovate de
ceva…
Așadar, Nory se angajase a găzdui fata din Vaslui fără a fi
consultat pe Dia. Sora ei, dealtfel, se arătase totdeauna bună cu
Aneta, o ocrotise chiar mai mult ca ea, care fusese descoperitoarea
Anetei. Grozavă descoperire!
 Cu privire la Aneta, avusese cu Dia mici contraziceri; nu putea
totuși ști ce va crede acum și mai ales ce va crede de faptul că n-a
fost consultată: Dia era protocolară, avea pretenții. Casa, firește,
era a tuturor, a Corneliei deocamdată… dăruită, este drept, numai
grației Diei… Cornelia nu fusese măcar în stare să captiveze pe boier
Dinu atât cât să-i lase casa fără să fie nevoie de intervenția Diei…
Boier Dinu ar fi lăsat pe Cornelia pe drumuri, fără nici o mustrare do
conștiință! cerca Nory a glumi. Mai mult, ar fi avut poftă să blameze
pe cei care o credeau nesimțitoare… care…
Cei însemna sora ei, Dia; așadar, Nory ajunsese să se gândească
la Dia cu ocoluri și cu parapon.
De la primele cuvinte cu privire la Aneta, Dia aprobase: “Da,
negreșit, să vie!”… Să vie, mai ales că și ele aveau poate o parte de
răspundere. Se ocupaseră de fată prea mult sau prea puțin, prea
puțin sau prea mult!… Cum se făcea însă că n-a știut nimic de vizita
portărelului?
“Așadar, aluzii, reproșuri!… Nory poate ar fi admirat ospi-
talitatea Diei, spiritul ei de dreptate, sentimentul răspunderii, dacă
n-ar fi supărat-o observația, făcută de sora ei cu privire la vizita
portărelului. Nu era obligată să-i spună tot ce se petrece… Erau
fiecare stăpâne pe partea lor…
Nory căuta a se scuza către ea însăși de a nu fi vorbit Diei la
timp, totodată susceptibilă, nervoasă… Gândul i se întorcea iar la
tânărul Coti ca la o salvare, totodată o răzbunare asupra orgoliului
Diei. Gând subteran și revoltă năbușită.
Săptămâna următoare, după un schimb de telefoane, Aneta
sosise însoțită de tatăl ei, care, după predare” cum zicea ca despre
un dosar sau un arestat, plecase înapoi cu primul tren, fiind zi lu-
crătoare și el venit fără concediu, numai cu permisia domnului prim.
Modestia aspectului și intelectului portărelului supăra acum pe
Nory în proiectele ei. Probabil, nu și-l putea bine închipui ca socru al
Diei, fie de mâna stingă. Își întorcea gândul spre aparența
satisfăcătoare a tânărului judecător Coti. Nimeni nu mai căuta acum
cine din cine se trage. Nimeni?… În ce privea pe Dia, nu puteai avea
aceeași siguranță.
Aneta era vizibil mai grasă, buhăită parcă, și tăcută. Nu puteai
dovedi alt nimic la prima vedere. Nory o observa prea stăruitor, fata
ținea ochii în jos sau în lături. O scurta cu grijă; mai ales că nu
povestise Diei cele încredințate ei deunăzi de portărel asupra
ciudățeniilor fetei; nu că ascunsese, dar nu fusese prilej. Era trist
lucru că între două surori ocaziile de a comunica în chip natural
veneau din ce în ce mai rar.
Nory decise, pentru mai bună siguranță, să încredințeze tata în
special Corneliei: “Tot n-ai dumneata ce face!” îi spuse: Cornelia se
bosumflă, dar nu protesta, fiindu-i milă de fată — care î fost așa rău
bolnavă și necăjită. Nu era bine la curent cu împrejurările.
 Aneta, la început, la orice i se spunea avea o tresărire, o jenă,
apoi se supunea cu un surâs și cu un cuvânt cuviincios: “Cum să nu…
cu plăcere…
Stei mai bucuros ca oriunde la bucătărie cu “maica” Cornelia,
inventase a chema astfel pe Cornelia, care părea măgulită. Noi y
găsi că e o ciudățenie, apoi conchise că e una din lingușirile obi-
cinuite ale fetei de pripas.
Dia nu vedea pe Aneta decât la ora meselor și atunci părea a o
face dinadins să treacă un examen, din care fata ieșea fără
încurcătură, prin aprobări sumare. Era vădit că, nu vorbea nimic
aiurea, nimic însă care să arate o inițiativă de cugetare. Avusese
vreodată Aneta astfel de inițiative?… Poate totuși ceva mai mult ca
acum.
Era însă firesc să se simtă umilită de tot ce se petrecuse,
rușinată mai ales în fața binefăcătoarelor ei.
Cum Dia decisese că fetei i-ar trebui zilnic aer și o luase o dată
cu ea în mașină la Șosea, Nory hotărî că sorii ei nu trebuia să sufere
osteneli de pe urma fetei din Vaslui și dete Corneliei sarcina să
plimbe zilnic fata pe chei și înapoi, așa cum plimbi un cățeluș.
Cornelia primise fără mofturi și pretindea că, singură cu ea, Aneta
vorbea ca și înainte, chiar mai mult, și povestea tot felul de la
Vaslui, cât și de la căminul unde stase: “Te amețește!” fusese
concluzia satisfăcătoare a Corneliei, dat fiindcă muțenia fetei da de
gândit.
Nory se preocupa acum de vizitele lui Coti, îl recrută ca însăși la
tribunal, îi spuse că fata e în gazdă la ele, că a adus-o chiar tatăl lor,
că e datoria lui să vie s-o vadă, mai ales pentru sora ei, doamna
Baldovin, care nu admite ca Aneta să fie persecutată de familie.
Ce-i păsa cucoanei celeia de treburile lor de familie! Coti era
plictisit de venirea Antei și de obligația ce i se impunea Avea
cunoscuții lui, socotelile lui, nu obicinuia a face vizite de etichetă, îi
era și înainte rușine de Aneta, necum după cele petrecute, mai ales
că el ar fi avut o mare poftă să “învețe minte” pe nebuna de fată.
Nory simțise ezitarea lui Coti Pascu, lipsa lui de bună dispoziție,
de aceea îl măgulise, spunându-i că și fără de asta sora ei dorea încă
de mult să-i cunoască.
Cum?… de când?… Îl văzuse?…
Nory intrase până în gât în minciună: Da, i-l arătase de câteva
ori de la distanță sorei ei care, deși era foarte pretențioasă, îl găsise
charmant. Sora ei, trăită în străinătate, întrebuința uneori expresii
franțuzești; dar nu vorbea decât românește, din naționalism:
— Așa sunt boieroaicele astea moderne! explica Nory, unind în
persoana Diei calitatea boieriei cu a patriotismului, pentru a uimi și
liniști pe tânărul Coti. Era de prisos să-i vorbească de frumusețea
Diei, pe care o va constata singur.
 Coti era încântat că una din aristocrație îl plăcea, ceea ce pen-
tru el era esențialul. Coti avea despre clasele sociale ideea băiatului
frumos și de viață pentru care există numai femei, nu și categorii; și
anume, femeile care-i plăceau — cu atât mai bine dacă erau de
clasa întâia.
Introducerea lui Coti se făcu fără greutate: fratele venea să-și
vadă sora; Dia avea obligații de gazdă. Coti îi păru vulgar și vorbăria
lui neplăcută, nu era însă pentru întâia oară aci pe Izvor când Dia,
de nevoie, se supunea cerințelor locului, “aux exigences ele l’heure
présenté” — era formula lui Madó — de aceea primea corvezile cu
destulă seninătate.
— Să vii de două ori pe săptămână! fixase Nory termene
tânărului magistrat Pascu, cum și un orariu: Să vii la cinci, ceva
înainte de cinci!
Stăruința avocatei stârnise mirarea oarecum malițioasă a lui
Coti, care de felul lui era un obraznic. Nory se răsti la el, ca represalii
îl acuză de nenorocirea Anetei, de care nu se ocupase îndestul, îi
vorbi de reparații pe care le datora sorei lui, cu concluzia abilă că,
dacă ele fac sacrificii pentru o străină, cu atât mai mult el.
— Vai! Nu era nici un sacrificiu!…
Coti plecase jumătate convins că i se impune o corvoadă, ju-
mătate bănuind că colega i-a pus cumva un gând rău… Dacă cel
puțin ar fi vorba de cealaltă!… În nesiguranță și cu speranța că nu e
vorba de Nory — de care o făcea haz numai ca fată-băiat — cu tot
necazul lui pe toanta și nebuna de Aneta, Coti se gătea și, dichisit la
îmbrăcăminte, lustruit la maniere, modest în aparență, cu gânduri
îndrăznețe de cuceritor, venea destul de des pe Izvor, când tocmai
vizitele lui Caro se rărise, lucru pe care Dia nu-i punea în evidență,
de aceea Nory o suspecta încă mai mult.
Nory ceru sorei ei permisia să primească pe Coti în salonaș. Îl
va da afară dacă nu se va îndura să plece; avea oarecare interes de
el la tribunal, unde-i înlesnea multe chestii de termene etc.
Dia acceptă fără entuziasm. O faptă bună trebuie să fie
complectă… Cât stă aici fata? se informă ca pentru un termen pe
care l-ar fi vrut apropiat. Atitudinea Diei către Coti era corectă. El
însă, ca un “dobitoc” — era părerea intimă și revoltată a lui Nory —
făcea Diei un fel de curte, cu precauțiuni, cu mănuși — cu atât mai
nepotrivită. În loc să fie natural, vesel, comedios, să spuie anecdote
din repertoriul lui, firește, supuse unui triaj sever, făcea ochi lâncezi
de bou — îi avea mari, rotunzi, căprui-deschis — și vorbea cu
tremolo. Surâsul ironic al Diei nu se ștergea de pe buze la nici un
moment, și tipul ăsta, pe care Nory îl știa șiret și deștept, nu băga
de seamă că e ridicol.
Dia căuta a lega conversația între frate și soră, ieșea adesea din
cameră, sperând că la întoarcere plecarea lui Coti va fi lucru firesc,
cerut. Pleca numai Aneta, ridicată de pe marginea scaunului ca de
un resort, fericită să scape de prezența fratelui ei, care prezență îi
punea un nod în gât, nodul pe care trupul ei îl lega mereu acum din
orice — ca și cum se temea de vreo primejdie împotriva căreia, din
rușine pentru gazda ei, din spaimă de locul străin, lupta să-și țină
bine adunate mințile.
Coti, intimidat, simțea la un moment că ar trebui să plece,
credea că poate e bine să mai rămână și rămânea peste ce trebuia,
până când, limitele politeții părând Diei a fi fost atinse, se scuza că
trebuie să iasă, trimițând fata din casă să cheme pe domnișoara
Nory. Absența prelungită a lui Nory Dia nu o înțelegea, cu atât mai
mult cu cât socotea că sora ei are simpatie pentru junele Coti, altfel
nu se explica de ce admitea vizitele lui dese. Reaua dispoziție à lui
Coti către Aneta, Dia o băgase de seamă, cât și neașteptata
solicitudine a lui Nory pentru fata pripășită. Alt gând, o altă ex-
plicare i se iscau totuși Diei, încrețindu-i sprincenile, ca pentru
marile nemulțumiri. Nu cumva Nory căuta să împiedice astfel
plimbările ei cu doctorul Caro — dealtfel, întrerupte de “necazuri
multe”, cum îi telefonase deunăzi doctorul, cu un glas decepționat,
care echivala cu o mărturisire mai limpede decât înseși plimbării “ și
conversațiile lor.
Da. Caro îi era confortable, cum așa de fin, de just, zice en-
glezul. Unde însă îi putea duce, confortul reciproc ce-l simțeau? La
defecțiuni, ca cea de acum, pricinuite poate de bănuieli, de scene
ale nevestei lui.
Mândria Diei singera, suferea la ideea unei încetări brusce a
prieteniei abia înjghebate. Ar fi durut-o pe Dia în ambiția și în
simpatia ei, căci la ce alt puteau duce plimbările lor?
Dia, loială cu sine, recunoștea că doctorul Caro e omul care-i
place, cu defectele și calitățile lui. Nu era un aristocrat, nici născut,
dar nici făcut, ca Deleanu, era un tip de sine stătător, prin sine
valoros, important prin sine, atrăgător, și cu care avea afinități —
ceea ce mai ales era de mare însemnătate. Difereau, dar se com-
plectau. Dia ducea cuvântul până la desăvârșirea înțelesului lui. În
ea totul consimțea, și rațional și instinctiv, la ideea de cuplu. Totuși
cuplul era nerealizabil Nu din scrupule — el nu le avea, ea le-ar fi
dat deoparte — ci din împrejurări pe care ea le respecta, el era
dator să le respecte. Nu se îndoia de sinceritatea lui Caro. Exista
însă Madona.
Cine mai bine ca Dia știa puterea împrejurărilor. Ce alt decât
împrejurările o țintuia acum pe scaun trei sferturi de oră în socie-
tatea lui Coti Pascu, întinzându-i o ceașcă de ceai sau cafea,
auzindu-l — pe când i se încrețea pielea — spunând languros: “din
mânușița matale e mai dulce!”, pe când Nory roșea de rușine, în
orice caz de o emoție oarecare… dar care? Dacă Nory ar fi sim-
patizat pe Coti Pascu, deși îi părea mult superioară lui, Dia s-ar fi
resemnat să facă pe mama lângă tânăra pereche. Nu era însă defel
sigură, ba chiar se îndoia. Nory sta ca o spectatoare, sublinia stu-
piditățile galante ale tânărului, iar el o ignora, întors spre ea cu
toate grațiile lui provinciale.
“Bucarest est une ville composée de toutes les provinces de
votre pays. Elle n’a pas encore un visage en propre qui en fât une
pâte neuve et homogène!” spunea Madó. Nimic nu putea confirma
mai bine formula decât prezența fraților Pascu.
Trecuse timp mult de când Madó formulase părerea unui ochi
străin, dar plin de simpatie; de atunci o parte mare din materialul
omenesc al capitalei suferise transformarea, devenise ceea ce se
cheamă anume “bucureștean”; o parte însă erau încă regionali,
șlefuiți numai pe unele fațete!
Buna ei Madó! Ce minte sigură, ce suflet larg! Ce-ar fi crezut
Madó de Caro?… I-ar fi plăcut, desigur: “II est comme un bonbon
acidulé, de ceux qui me plaisent!” O expresie a ei ce se potrivea bine
lui Caro. Da, Caro era ca o bomboană acrișoară caro îi plăcea —
făcea acum o confuzie absolută între ea și Madó, despre cel pe
care-i simpatiza… Dar la ce putea duce simpatia? Un obstacol
hotărâtor sta între ei: Madona.
La fiecare întâlnire, zidul cetății dispărea pentru a se ridica
intact de cum se despărțeau. Nici o cărămidă, nimic din obstacol nu
se măcina real, decât numai în sufletul bărbatului, ceea ce nu era de
ajuns…
…Cornelia plimba acum pe Aneta, plimbându-se cu ea deodată.
Cu cine alt s-ar fi plimbat? E drept, doamna Dia cercase, dar
plimbarea cu Dia o stânjenea și arătase dorința a sta mai bine în
casă. Totuși Cornelia nu mai avea acum groază de oraș, nici aceeași
jale după boierașul ei. Mergea bucuros cu Aneta nu prea departe, la
grădina Arhivelor. Pe chei, Aneta nu vrea să înainteze mai mult, de
aceea într-o zi se duseră la Cișmigiu, Aneta fiind călăuză.
În mintea Anetei creșteau două dorinți: cea de a putea ieși
singură uneori, cea de a vizita pe madam Mari. Nu lega pe Mari de
Lică și de necazul avut, părea a fi uitat în amănunt întâmplarea care
o apăsa numai subt forma unei anxietăți. O spaimă combinată cu o
lacună a memoriei înlătura scenele care precedase catastrofa de la
secție.
Pentru a-și realiza planul, mobiliza șiretenia, se purta exemplar,
nu mișca de lângă Cornelia, nu risca nici un pas, nici un cuvânt.
Căpătase astfel încrederea Corneliei care socotea că fata e ca ea de
sănătoasă la minte.
Nory avea pentru Aneta respingere, aproape nu-i vorbea. To-
tuși uneori, la dejun mai ales, îi adresa vreun cuvânt, care nu cerea
răspuns:
 — Știi, Aneta, că se plănuiește un bulevard peste Dâmbovița…
Adică vor să acopere gârla… frumos… nu? Păcat într-un fel… nu?…
Știi, ca un pod peste apa murdară… Acolo unde ne întâlneam noi la
hală, în dreptul spitalului, a Palatului de Justiție!
Ca să spună fetei ceva, să nu aibă aerul de prisos între ele
două. Când oare să cheme pe portărel să o ia înapoi? După ce le-o
lăsase pe cap, portărelul tăcea mut. T-ar fi arătat Nory cum să se
poarte, dacă n-ar fi avut interes să vie Coti în casa lor… Deunăzi, Dia
râsese de o anecdotă, e drept, nostimă. În genere se mai deprinsese
cu prezența lui Coti; la început părea cam mândră… ce să faci…
Pereche pentru ea era greu de găsit. Dacă era nevoie să nu trăiască
ca o călugăriță, mai bine un băiat sănătos la suflet cum era Coti,
decât o canalie simpatică — cum chema acum pe Caro, fără
simpatie.
Nory simțea că e nevoie de grabă; deunăzi Dia plecase în oraș
de la două și surâsese spunându-i să aibă grijă de Coti.
De ce surâsese, în ce sens?… Nu cumva își închipuia?… Tn cazul
ăsta trebuia să lămurească Diei că între ea și Coti era numai o
camaraderie de tribunal…
Nory căuta și găsea parcă totuși unele semne de apropiere, un
mic progres în intimitatea celor doi; gesturi, vorbe mai puțin con-
venționale. Uneori, în timpul vizitei lui Coti, Dia broda… În orice fel,
lucrul — nu cel al broderiei — mergea încet și trebuia accelerat.
Unde plecase Dia la ora două, fără a promite că se întoarce la timp…
Dacă cel puțin ar fi mers într-un loc avuabil: la croitoreasă, la
cinematograf.
Era departe timpul când prima ducere a Diei la un cinemato-
graf constituise pentru Nory o tragedie.
Dia se dusese exact la croitoreasă și apoi la un cinematograf,
unde o aștepta fumând o țigară după alta, din nerăbdare, signorul
Caro, care, ingenios, găsise modalitatea de a-i propune noi întâlniri,
spunându-i că a descoperit un film epatant, un film care însă
trebuie văzut cu altcineva pentru a-și putea confirma opinia, și
anume numai cu ea.
Ocolurile” lui nu o înșelase, o amuzase; cu sinceritatea ei sim-
plă, era mulțumită că îl poate întâlni; problema însă rămânea in-
tactă: “A quoi cella peut-il aboutir? Voila la premiere question a se
poser dans une affaire de coeur”, spunea Madó, buna, scumpa ei.
Întrebarea și-o punea: “La ce poate duce?” — îi părea rău că
mulțumirea ei până atunci fără cauză și obiect precis era acum
limpezită, totodată umbrită de o întrebare fără răspuns, la care
întrebare făptura ei întreagă răspundea totuși limpede, afirmativ.
Pe partea ei Nory își urmărea proiectul, dar, cu cât îl urmărea,
cu atât pierdea urma realității. Simțea rezistența sorei ei, nu credea
încă coaptă simpatia ei pentru Coti. Orgoliul împiedica probabil pe
sora ei să cedeze simpatiei pentru un băiat frumos, tânăr, dar
plebeu. Obicinuința va măcina orgoliul, natura poate v:i ușura
apropierea.
Nory numea acum orgoliu ceea ce altă dată califica de mândrie
și nobleță și admira cu frenezie. Se bizuia pe timp și pe obicinuință,
totodată nu avea răbdare, ar fi vrut să zorească și, cum nu găsea
nici un argument pozitiv, recurse la unul negativ: va dezgusta pe Dia
de Caro!… Printr-o reacție firească sora ei se va întoarce spre Coti.
Nu era greu, deoarece Dia era orgolioasă și Caro foarte vulnerabil;
nici n-avea nevoie de un fapt precis, putea improviza, fondul era
adevărat, adică ștrengăria lui Caro.
Avea încă ezitări, un dezgust pentru procedeu, o milă, o teamă
veche, din dragostea ei veche pentru Caro. Tocmai fiindcă ceva din
ea refuza, se decisese.
La dejun, de față cu Cornelia, ca pe cel mai banal lucru, povesti
că a zărit pe Caro în ajun seara cu o doamnă la braț și că l-a ocolit
discret. Tăcu pândind efectul. Ar fi trebuit un răspuns de undeva, de
la un al treilea, de la Cornelia, deci un răspuns care nu se putea
produce.
Dia tăcea, serioasă, nu comenta, parcă n-ar fi auzit, probabil
însă făcea reflecții.
Nimeni n-ar fi bănuit, Nory mai puțin, că gândul Diei se
azvârlise brusc departe înapoi în timp, sărise peste șanț: se gândea
că, dat fiind cele ce aflase în preziua morții lui, despre el și femei, l-
ar fi putut întâlni pe Deleanu așa cum Nory întâlnise deunăzi pe
Caro: Ce ar fi făcut? Ar fi ocolit perechea ca și Nory?… Ce bine
manevrase destinul ucizând pe Deleanu înainte ca s-o fi umilit fățiș,
înainte ca ea să-i fi părăsit ostentativ… căci l-ar fi părăsit fără un
cuvânt, fără un minut de ezitare, l-ar fi lipsit de secretara lui
indispensabilă, de admiratoarea lui indispensabilă, de o mascotă a
carierei lui… O defecțiune care ar fi făcut rea impresie! “Face
impresie rea!” — un cuvânt al lui, o dovadă de vanitate, dar și de
nesiguranță de sine. Subt formă de întrebare sau de afirmare,
publicul era obsesia lui Deleanu, publicul și publicitatea! Ea, Dia, ii
fusese și agent, și articol de publicitate?
Poate că își făcea iluzie… Poate că lipsa ei n-ar fi fost pentru
ministrul Deleanu nici un eveniment, nici o pagubă… S-ar fi bucurat
de complicitatea bărbaților, de lingușirea femeilor… Ea ar fi trecut
în ochii tuturor drept o îngâmfată care nu suferă rivale, netolerantă.
Dia se bucura postum că n-a întâlnit niciodată pe Deleanu la
braț cu o alta pe ulicioare, că întâmplarea, nu el, a cruțat-o de
umilința de a nu fi fost ea tovarășa plimbărilor pe ulicioare. E
frumos să te plimbi pe ulicioare! Nu! Deleanu fusese prea vanitos,
prea pozitiv, pentru poezia ulicioarelor. Om practic, avusese casă la
mahala și copii… așa se dovedise… La ideea menajului periferic al lui
Deleanu, Dia se cutremura ca de o ploșniță.
 Cruzimea destinului care ucisese pe Deleanu fusese cu ea
bună, îi înlăturase jignirea, cât și necesitatea gestului aspru al unei
rupturi categorice, imediate. În loc de ofensă publică, Dia purtase în
ochii lumii un doliu național; de aceea chiar se ascunsese de lume
aci pe Izvor, fără însă a scăpa de ponosul “durerii inconsolabile”
Nu, nu suferise la moartea lui, avusese atunci pe loc un leac
bun, aflase și ea, ca toată lumea, de la cei ce știu adevărul asupra
crimelor destinate să rămână misterioase, aflase că asasinul nu fu-
sese un anarhist, nici un dușman politic, nici un smintit, fusese un
contramaistru fierar, amantul metresei fecunde de la mahala a mi-
nistrului Jean Deleanu. Femeii fecunde i se refuzase orice ajutor
bănesc, pe motivul nesiguranței paternității. Ce bine semăna ma-
nevra meschină a avariției cu sora lui Deleanu! Le semăna bine
amândoura! Ce bine se simțea Dia fără de ei și fără de copii adul-
terini! Cât de ridicol fusese totul!
Gândul Diei făcuse kilometri în trecut, kilometri care o depăr-
tau de plimbarea clandestină a lui Caro. Întoarsă de departe, își
spunea că doctorului Caro îi sta bine plimbarea pe ulicioare după
zbuciumul profesional și casnic, că tovarășa lui clandestină, avea
noroc.
Dealtfel, Dia nu credea în spusele lui Nory, nu fiindcă îi con-
venea să nu creadă, ci pentru că mai demult încă Nory îi era
suspectă de minciună. Îi acordase până acum scuza unui sentiment
de dragoste rău manifestat, însă respectabil, acum însă greșelile de
tact, felul de a proceda cu tânărul Coti, cu doctorul Caro, arăta-, i un
caracter nu numai nedisciplinat, dar și dubios.
Dacă chiar ar fi fost adevărat, ce o putea privi pe ea, care n-
avea nici un drept… Dia ar fi vrut să fi fost cea cu care Caro s-ar fi
plimbat în umbra ulicioarelor, pe ea s-o fi surprins Nory… Invidia pe
femeia necunoscută care poate nu știa prețul farmecului plimbării,
așa cum l-ar fi prețuit ea…
Dar Nory mințea, cum mai mințise, cum adesea o prinsese
mințind fără motiv, mai culpabil încă acum, pentru că acum avea un
mobil ascuns. Nory, așa de aspră cu Aneta pentru minciună, era la
fel cu ea; numai că fetei nu i se putea pretinde ceea ce se pretindea
de la Nory. De la cei bogați, se cere! Bogată numai prin inteligență,
bogată numai prin creditul ce i-l făcuse Dia? Îi făcuse credit și acum
trebuia s-o suspecteze despre orice; despre ceea ce povestea cu
maliție de un prieten al ei, despre ce plănuia nedeslușit cu Coti,
băiat încrezut, antipatic, dar nevinovat de uneltiri.
De ce îl invita mereu pe bietul tânăr, atunci când se vedea bine
indiferența lui către Aneta și sfiala lui către ea, Dia?… Dacă Nory îl
căuta pentru ea însăși, de ce o procedare piezișă, ea care își făcea
din francheță un snobism. Ar fi înțeles-o pe Nory stângace în
dragoste, ar fi ajutat-o, cercase chiar s-o ajute, și întâlnise
nemulțumire, nervozitate. Nu primea asistența ei, deși îi cerea
prezența!… Sau atunci ce vrea?…
Dia trecea dincolo de ideea că Nory ar fi plăcut pe Coti, trecea
la o îndoială și chiar dincolo de îndoială… Ce însemna purtarea lui
Nory? Nu era limpede și nici n-ar fi vrut să limpezească. Aduna în ea
îndoieli și indignări care așteptau un motiv, o dovadă, ca să
izbucnească.
Fie fals, fie adevărat, în ce privea pe Caro, pentru delațiunea
comisă, o va pedepsi pe Nory, îi va pune față în față… Caro ar putea
însă crede că e o confruntare din gelozie… Do ce nu? Ca oricare
femeie care place pe cineva și e plăcută de el era capabilă de
gelozie, simțire omenească. Dia acum își umaniza simțirea, cum,
fără voie, de un timp, făptura statuară se mlădia.
În adevăr, schimbarea pasului mai vioi, sunetul vocei Diei, a
râsului ei mai spontan erau elemente inconștiente de exasperare
pentru Nory.
Nu! Dia nu-i va confrunta, l-ar umili pe Caro, liber pe timpul și
faptele lui, și care nu merita umilire. Când va fi singură odată cu
Caro, îl va tachina… Nu! Nu-I va tachina; ar fi fost un blam și nu vrea
să-i blameze… Îi va spune, la momentul cel de gravitate care se
producea totdeauna în plimbarea lor armonioasă, în conversația lor
armonioasă… Îi va spune în momentul serios care se așeza între ei
în unele pauze și cuprindea pe amândoi într-o mulțumire tristă, îi va
spune că Nory l-a zărit într-o seară, într-o scară când nu era singur…
Nory n-ar fi spus, firește, alteia… i-o spusese* numai ei… ce ar
răspunde Caro? Astfel provocat ce ar răspunde?
Nu-i va spune lui Caro nimic.
Se temea nu cumva indignarea ei asupra lui Nory să cuprindă
vreun element de necaz, de rea-voință… Nu va spune, o va dis-
prețul, dar n-o va pedepsi. Ca să pedepsești, trebuie să fii foarte
curat… Nu va ști deci niciodată ce ar face, ce ar spune Caro… ce glas,
ce privire ar avea… Cum ar reacționa — fizic, nu moral — un instinct
just îi spunea că gândul lui Caro era un (dement mai puțin onest ca
ființa lui. Apropierea lui ar fi simțit-o alta, modelată de o mișcare a
sângelui, mișcare provocată de ca nu cu întrebarea, ci cu ființa ei;
provocată pentru a ști ceva despre amorul lui — fie că pentru o
alta…
Trebuia făcut ceva?… Ceva despre ce, despre cine?… Despre
Aneta, Coti, Nory, despre toată mahalaua. Ceva cu ca însăși. Era
nervoasă timpul din urmă și, pentru a se menține în forma ei
senină, îi trebuia o sforțare… Acum chiar, glasul ei cel interior,
nearticulat, scăpăra”: un fior prin nervurile fine ale nărilor mode-
late, vibrante, urca un fir ce se coagula abia în largul auriu al pupilei.
În toată descumpănirea ei de acum, nu s-a gândit la Madó n-a făcut
apel la ea. E grav, Dia simte pericolul.

*
În textul de bază: scăpata.
 Se îmbrăcă; va ieși la aer, era rețeta lui Madó…
…În sâmbăta ceea Coti venise devreme, după program. Nory,
plictisită de un necaz ce stăruia latent în casa lor, uitase ora. Luă
pieptănașul, îl trecu prin părul scurt, aspru, sună femeia, îi spuse să
anunțe pe doamna. I se părea azi greu să impună Diei vizita lui Coti
Pascu, să-i ocupe salonașul așa devreme. Chemă înapoi slujnica și îi
comandă să anunțe pe Aneta. Aneta lipsea, deși Nory se miră o
secundă; apoi dădu fuga la intrare, primi pe Coti cu un aer încurcat,
luă asupra ei invenția că sora ei e indispusă, că îl roagă s-o scuze, cu
ochii spre ușa Diei, cu teama să nu apară, să n-o dezmintă, și cu
nădejdea să apară să-i invite ea însăși, să-j poată pune Diei în
socoteală un gest favorabil lui Tică.
Explică lui Coti că Aneta era dusă la plimbare cu Cornelia, cu
grija acum să nu apară Cornelia, ai cărei “meși” îi auzea pe coridor.
“Spionează !” — se înfurie pe Cornelia, printre atâtea sentimente
contradictorii, sporite de neașteptata ocheadă ce-i făcea Coti
“profitând că sunt singurii Nory, aiurită, se temea mai ales să nu
audă, să nu vadă Dia că zăpăcitul îi face curte, trăsnit, apucat ce
era…
Coti pretindea cu un glas șoptit, complice, să meargă la ea în
cameră, să stea amândoi liniștiți de vorbă:
— Enfin seuls! pronunță cu ezitare limba franțuzească, plinind
însă cu îndrăzneală mâna pe brațul osos al lui Nory. Nory, zăpăcită,
alerga după mințile ei într-o descumpănire ce semăna a spaimă, o
spaimă absurdă, idioată, de care se apără zvâcnind în lături mâna lui
Coti, strigând astupat spre Cornelia, al cărei bust se profila prin
perdea:
— Unde e fata Aneta?! A venit frate-su? Împingea totodată de
braț, de spate, pe Coti spre ieșire, în lipsa nădejdii că cineva îi va
veni în ajutor.
Abia când Coti ajunsese pe treptele peronului, își veni în fire, îl
reținu, pentru a obține promisiunea că va mai veni a doua zi, sigur
— sau va avea a face cu ea și cu sora ei, care se va supăra. Azi însă
Dia era bolnavă.
Coti, furios de refuzul întâmpinat de la una căreia credea că-i
face o pomană ce n-a visat, înjura în gând și își făcea socoteala că
era sâmbătă — Magda era dublată la “Alhambra”, deci liberă — M

că tot sâmbătă era primire la madam Heraru.

Se azvârli apoi spre cealaltă, spre boieroaică, ca o revanșă.
— Negreșit mâine viu! Pentru doamna Baldovin viu… Să văd
dacă se simte mai bine!?… Dumneaei, sunt sigur, m-ar fi primit,
dacă nu era bolnavă!… se răzbuna de refuzul întâmpinat.
“Idiot! Idiot!” repetă Nory în gând, cu mâna pe clanța ușii, re-
voltată de impertinența, de dubla impertinență a tipului .
Dacă n-ar avea nevoie de el, ce picior i-ar da… lui și soră-si…
Are însă nevoie de el pentru Dia, contra lui Caro, și e mai bine dacă
se dovedește a fi îndrăzneț… Un măgar, un inconștient care crede
că i se cuvine orice!
Nory amestecă indignarea pentru atentatul lui Coti asupra ei
cu îndrăzneala salutară unuia ca el pentru a cuteza față de Dia.
Ca pe un atentat i-a simțit adinioarea mâna, invitarea!…
De ce s-a speriat, s-a revoltat atât? De ce nu l-a luat în camerei
ei să vadă de cât e în stare, să-i dea o lecție zdravănă!… Dimpotrivă,
s-a speriat ca o gâscă căreia îi zboară fulgii când trece pe alături o
trăsură… S-a speriat, și-a pierdut cumpătul, n-a mai vrut nimic decât
să-i gonească, să-i vadă plecat!… Nu și-a venit bine în fire decât
afară, pe scară, la aer!…
…Unde umbla nebuna de Aneta… unde se ascundea? Admitea
oarecât ca Aneta să se ascundă de frate-său, care se arăta cu ea
aspru Nu putea fi decât ascunsă. O va căuta? Își căuta ei de lucru.
Deschise brusc ușa camerei cucoanei Cornelia, care adinioarea se
juca în dosul perdelii de-a umbrele chinezești:
— Aneta? Întrebă cu glas furios, cu dinții strânși, cu nările
tremurătoare ca un canibal căruia i se interzice carne de om.
Cornelia păli: tocmai ca o victimă gata a fi înghițită.
— Nu știu unde e!…
— Ce știi?
 Nory plecă să caute pe fată la Dia, căci altundeva unde putea
fi?… Cum îndrăznea?… O va trimite acasă, la Vaslui, cu primul tren,
ca pe un balot, în grija conductorului!
Era sătulă de prezența ei… Se domoli amintindu-și că prezența
Anetei era necesară pentru vizitele lui Coti Pascu…
…O revulsie acum la ideea prezenței necesare a lui Coti… Va
brusca lucrurile… pe toate… să se termine cu tot, cu Aneta, cu Dia…
Intră la Dia, care, dincolo, în camera ei de culcare, citea într-un
album — de poezii sau de ce? — ironiza.
— S-a întâmplat ceva? păru Dia plictisită.
— Aneta nu e nicăieri! Lipsa fetei predomina; Dia lăsă albumul,
sună, cercetă cu severitate. Din cuvintele dosite ale servitoarei se
dovedea că cea care trebuia să știe era coana Cornelia.
Nory era gata să-i pună coanei Corneliei pumnul subt bărbie.
Dia o dădu în lături, ceru voie imperativ să cerceteze ea.
“De ce ea?” rumega Nory nemulțumită. Așadar, Dia se ere dea
aici unica stăpână; ceilalți erau “personalul casei” — ea y compris.
Cu glas și mâini ce tremurau, Cornelia povesti că a ieșit cu fata
devreme, apoi a dus-o la o prietenă a ei pe Știrbei… N-a crezut că
face rău.
Un șopot pe coridor vestea întoarcerea Anetei, care credea că
a sosit la timp ca să apuce vizita temută a fratelui ei. Scăpase d Tică,
dar aflase că toate trei doamnele erau speriate de lipsa ei.
 …În mintea Anetei se făcea acum un travaliu în vederea
scopului de a mai putea și altă dată ieși singură. Își ținea mintea cu
amândouă mâinile adunată… De atunci, de la accident, partea de
judecată rămasă limpede se silea mereu să împiedice pe cealaltă de
a o lua razna… Mai adesea reușea, uneori îi scăpa mintea din mâini
ca atunci când în con fuziune de locuri, lucruri, oameni, suri dea
suspect spre tatăl ei acasă la Vaslui, și mama ei o bătea crunt.
Aneta se scuză cuviincios către Dia, dacă cumva îi purtase de
grijă în lipsă. A crezut că e destul să ceară voie de la doamna Cor-
nelia. Se apropiase de maica Cornelia și o ținea de mâna ca pe o
inochentare a femeiei slabe, nu a ei însăși.
Satisfacția de a o vedea întoarsă slăbi severitatea celor două.
— Nu e nimic! spuse Dia.
— Parcă e în mințile ei bune! aderă Nory. Explică apoi Diei cum
Coti n-a vrut cu nici un preț să o deranjeze și a refuzat absolut să vie
în camera ei. Plecase, deoarece tot trebuia să rovină a doua zi.
În felul ăsta, salonașul Diei era angajat pe a doua zi, cât și
prezența ei imperios cerută de politeță. Nu se va mai eschiva, și ea
va avea grijă să provoace pe Coti a fi mai întreprinzător.
Acum când nu-i mai avea pe obraznic în față, alături, aproape,
gestul și intenția lui nu-i mai păreau așa de revoltătoare: “Am fost
eu exagerată!” își spunea, totodată cu satisfacția de a fi fost căutată
de cel destinat a fi amantul sau soțul sorei ei.
 Dincolo, Aneta cerca a convinge pe maica Cornelia că doam-
nele i-au dat voie să iasă uneori singură la prietena ei. Numai une-
ori, căci ei îi plăcea mai mult să se plimbe amândouă împreună.
Dovedise că Cornelia ar fi fost bucuroasă acum să scape de corvada
plimbării. Obosea, tramvaiul nu-i putea suferi, cu taxiul nu-i da
mâna. Deși era bolnavă, deși era văduva boierului Baldovin, deși era
proprietara casei de pe Izvor, nu-și putea permite să umble cu
mașina. Nory era o calică care nu-i da regulat chiria; doamna Dia,
aceea plătea înainte, dar hotărâse ca banii de la Nory să-i
cheltuiască, și pe cei de la Dia să-i pună deoparte…
…Aneta, liniștită din partea plimbării, rumega pățania ei de
adinioarea: Numai dintr-o vorbă, doamna Cornelia a lăsat-o singură
pe uliță, așa că, până să se limpezească dacă îi convine sau se teme,
măicuța Cornelia și plecase… Nimerise Ia casa de pe Știrbei, nu se
încurcase, mersese drept în curte, în casă, în odaie… “Dar era acasă
madam Mari?” se întreba acum repetat și nu găsea. “Poate că era,
poate că nu!… Cine atunci era în casă Cine?”
Iar se întreba, își răspundea cu un râs șiret, așa cum se joacă
copiii cu păpușa… Nu știa ea singură dacă se preface sau nu-și
pocite aduce aminte… Un “de-a v-ați ascunselea” cu memoria ei…
Când îi revenea adevărul până în pragul memoriei, când se
ascundea; sosea, dar nu se oprea îndestul ca să constituie o amin-
tire exactă. Sau ea dinadins da drumul adevărului ca unei mingi, să
lunece, să se ascundă, să-i piardă, să-i prindă.
Ceea ce sta limpede în picioare era hotărârea a mai ieși cât de
curând singură în oraș! “Singură! Brrr!”. Ea, cea curajoasă, se speria
pe ea, cea fricoasă… Unde era una… unde era alta?… Bau! Tot jocul.
Da, se va duce iar pe Știrbei la Mari. O grijă că nu va nimeri singură
fără maica Cornelia… O amețeală ca și cum i se încurcau străzile
dinaintea ochilor de pe acum… Va lua o birjă. Ii plăcea “cu birja” și
avea ceva bani ascunși. Pe cei lăsați de tatăl ei pentru nevoi — cum
se exprimase — pe aceia îi păstra domnișoara, pe cei dați de mamă-
sa nu-i va atinge, ca fiind dărui ți cu inimă rea, blestemați… Va
cheltui pentru plăcerile ei pe ( ci dați de Coti — numai de rușinea
cucoanelor i-a dat. Pentru plăcerile mele!… Pentru… “
 Niciodată Nory nu se simțise mai agitată, mai turbure pe di-
năuntru ca acum. Poate la epoca când fusese prezintată Diei, dar la
care nu se gândea acum. Neliniștea, nervozitatea și le explica prin
evenimentul pe care îl punea la cale. Simțea răspunderea, n-avea
convingere în planul ticluit, deși îl urmărea, decisă chiar a-i pre-
cipita: o îndoită gelozie îi întuneca judecata.
Caro venise săptămână asta o dată, înaintea dejunului, în lipsa
ei — dinadins. Il mai apucase puțin asupra plecării, pretindea că a
așteptat-o. Păreau, Dia și el, mai serioși, mai triști. Care să fi fost
pricina? Poate că Dia, între doi, se hotărâse pentru Coti, băiat liber,
mai tânăr, și totuși regreta pe seducătorul doctor Caro, actor de
forță.
Plecând de la o premiză arbitrară, mintea sănătoasă a lui Nory
ajungea la concluzii extravagante. Era sinceră, dealtfel, socotind pe
Caro bun actor.
Cunoștea traiul lui cu Madona și pe el prea de mult, pentru a
nu socoti că părerea ei despre Caro e conturată just și definitiv. La o
evoluție, la o contrapondere sentimentală nu se gândea.
 Observația ei asupra unei scăderi în buna dispoziție a perechii
Caro-Dia era însă justă. Caro se silea să glumească, mâna îi era
parcă nervoasă, nesigură, când făcea injecția Corneliei, ochii se pu-
neau pe brațul Diei, dezgolit până la cot; Caro se mira că o mână de
femeie îl poate turbura mai mult ca toate nuditățile feminine la un
loc. Își amintea de atunci când, după o lungă nerăbdare, privise cu
mai multă curiozitate decât emoție trupul gol al înfumuratei
Madona, în sfârșit învinsă, adusă la același numitor — cum se ex-
prima pe atunci vanitatea lui încă copilărească, deși sfruntată.
Ridica ochii pe brațul Diei, ca să-i mute de pe locul ce-l tur-
burase, și involuntar ochii i se opreau pe gâtul ei gol, micul decolteu
îngust, ce se pierdea în dantele în dreptul sânilor, descoperea,
dezgolea suportul gâtului marmorean, orbitor, apoi lumina cărnii se
micșora treptat, încadrată de dunga corsajului, dispărea ca urma
unui parfum.
“E frumoasă!” descoperea azi Caro ca pe un lucru catastrofal!…
Catastrofal, nu atât pentru primejdia frumuseții târziu dovedite, ci
pentru fenomenul de a se fi amorezat de o femeie înainte de a o fi
dovedit frumoasă — așadar, nu pentru că era frumoasă!…
Pentru a nu i se observa descumpănirea, pentru a nu o des-
cumpăni pe ea, Caro, neștiind cum să-și mute privirea, o întoarse
spre Cornelia; acul seringii pătrunse în braț, adânc, fără durere;
gestul profesional își păstrase preciziunea, cu toate că el încă simțea
un tremur; fu mulțumit de putința de a se dedubla; privirea o
readuse mașinal pe dunga îngustă a pielei, șovăită însă; o ridică apoi
turbure, grea, și întâlni privirea Diei deschisă larg, adânc, pentru a
primi în ea ofranda voluptății. Dia aștepta scufundarea până la
adânc a privirii lui, pe când Caro își trecea mâna pe frunte ca pentru
a șterge o ușoară sudoare, cu un gol în el ca după amorul consumat
sau amorul care așteaptă, sau o dorință care reîncepe totodată cu
teamă, cu impresia unui sfârșit.
Venită mai devreme, din prevedere, Nory era și ea acolo, re-
zemată de sobă, inutilă ca soba; era acolo ca și nimeni, ca și nimic,
atâta de neexistentă, atâta de suprimată de cei doi vinovați.
“S-ar zice un adio!… Adio pentru totdeauna!… Adio și n-am
cuvinte!” se bucura, totodată se pălmuia, se scuipa pentru
vulgaritatea gândului, a sentimentelor… Așadar, dorința ei se
îndeplinea… Amorul lor, care o sfida, era un amor trist cu toate că
încă neîndeplinit… Erau cinstiți, pesemne, sau nu cutezau… Dorința
ei se îndeplinea, totuși nu se putea bucura… Îi era frică de ceva, i se
încrețea pielea brațelor slabe, reci, ca unui asasin după prima lui
crimă… Așadar, îi va despărți!
— La revedere, pe poimâine!
— La revedere, pe poimâine!… Ca prin ceață… așa ca în munți,
acel Huuuu! — ecou dureros și totodată carnal, care cheamă ceea
ce s-a rătăcit… Dacă cumva a fost… a fost abia… și s-a rătăcit… Dacă
cumva a fost… A fost abia… și s-a rătăcit… Huuuu!…
Caro ieși uitând a da mâna cu ele… Dia se uita după el ca după
o basma ce fâlfâie un adio… O despărțire mută, fără virtute, de
nevoie, cu toate rușinoasele păreri de rău primite, privite drept în
ochi… O despărțire fără remușcări pentru ceea ce nu fusese, dar
dorise și mai doreau, o despărțire pentru că nu sc putea altfel,
pentru că, deși ei ar fi dat în lături și piedici și scrupule, una din
piedici, pe aceea n-o puteau înlătura, nici nu vroiau… pe Madona!
…În aceeași zi, radios, încântat de costumul lui nou, do cravata
de lei trei sute, de el mai presus, sosise junele Coti.
Pe Dia, tânărul parvenit o plictisea cu lipsa lui de educație, cu
aerul de suficiență, cu mutra de beau garçon, cu deșteptări un ca lui
fără cultură, insistența do a conversa și, mai ales, cu prezența re-
petată, fără de cunoașterea măsurii…
Ce simț al măsurei avea Caro, instinctiv, prea subtil, dozat cu
prea multă intuiție a limitelor… Un arcuș pe coardă… Deleanu, acela
avusese un simț al măsurii farmaceutic, dozat la miligram, pe un
cântar care nu suporta greutăți mari.
Așadar, în jurul ei, în salonașul unde ar fi vrut să fie acum
singură — și dacă locuia salonașul acela era anume pentru a fi
singură, când și cum vrea de singură… iată că se învârtea în jurul ei
obositoare, discordantă, Nory, împingând pe Coti în primul plan,
vârându-i-l în suflet. Căuta să-i tolereze, să fie amabilă, dar turbarea
ei interioară frângea bara disciplinei… Dia se ridică de pe scaun ca
un semn că vrea să rămână singură. Avea, în adevăr, nevoie să
rămână singură cu consimțământul voluptuos ce-l dase cuiva
adinioarea; totodată singură cu hotărârea barbară de a renunța la
el… Se simțea jertfă a unui sacrificiu absurd, vrea să cheme, să strige
că nu se sacrifică… vrea să tacă.
În sfârșit, tânărul Coti se ridică, luă ziua bună, seara bună,
încurcat… Nory ieși cu el odată…
Cornelia se purtase și ea tot timpul dezordonat, ieșind, intrând,
ca și cum ceva se petrecea dincolo. După plecarea lui Coti urmat de
Nory, Dia, liberată, deschisese ușa pentru a se interesa de agitația
simțită pe coridor, surprinsese pe Nory încă în hali, mustrând pe
Coti: “Nu fi prost !” i se păru Diei a fi auzit. Așadar, îl reținea… O
astfel de insistență, de intruzie, fie chiar pentru hatârul lui Nory,
displăcu Diei; totodată o bănuială mai demult iscată se întărea și
hrănea o indignare pornită să crească repede.
După o ieșire grăbită, nereușită, a tânărului Coti Pascu, Dia se
adresă lui Nory — până atunci scena fusese mută.
— Prietenul dumitale poate veni când îi convine!… Nory nu
înțelese ce vrea să spună, nu cuteza a-și închipui că e o invitare
largă, credea că e o maliție, o batjocură, sau poate Dia se simte
ofensată din aceea că tânărul candidat trebuia silit, împins. În orice
chip, Nory socoti că e momentul unei limpeziri, momentul favorabil
să atace de front un proiect important, totuși anevoios. Poate că un
astfel de prilej nu se va mai ivi. Își luă avântul ca pentru un salt
mortal:
— El ar sta cât de mult!… E fericit să te vadă… Se sfiește… cu tot
curajul ce-l are cu alte femei, tot din lumea bună… Dumneata însă îi
impui… nu cutează să spere!…
Dia opri pe Nory brusc înaintea ultimului cuvânt, punându-i
mâna peste gură:
— Destul! zise, totodată părându-i că gestul a fost prea im-
pulsiv Nu știa ea însăși de ce s-a iritat atât de mult… Înțelesese
probabil greșit… Nory nici ea nu înțelegea dorința Diei de a rări pe
tânărul Pascu. Nu înțelegea sau se făcea a nu înțelege.
Pe coridor se petrecuse altă dramă. Aneta ieșise la plimbare
singură, cu voie de la Cornelia, dar întârziase și, acum abia, sosise
udă leoarcă de ploaie și strănutând. Cornelia se credea responsabilă
de guturaiul musafirei, totodată sătulă de ea. Degeaba îi tot spunea
cu lingușire “mama Cornelia”, căci n-o putea îmbuna.
Dia și Nory, sosite la fața locului, ascultau explicațiile încurcate
ale Corneliei:
— Strănută! fusese concluzia.
— Îi dau eu un bulin de aspirină! oferi Nory ca o diversiune.
 — Schimbă pantofii și ciorapii! comandă Dia; totodată își dete
seamă că afară turna ploaia și bietul curtezan, tânărul Coti din
Vaslui plecase prin ploaie. Îi veni să râdă, un râs mic, cu întreruperi
și reveniri, pe care îl ținea anevoie în gâtlej. Se retraseră fiecare în
camera ei cu o impresie accentuată de a se vrea singure, mai ales
nu împreună.
Pe când Cornelia îi scotea pantofii și ciorapii și o încălța cu
ciorapii ei buni de matasă neagră și pantofii noi, Aneta își aduna
memoria, căuta a regăsi cele ce i se întâmplase în plimbarea pe
ploaie.
“E musafiră!” se consolă Cornelia umilită oarecât că încălța pe
Aneta.
“Sunt musafiră!” huzurea Aneta, socotindu-se obiectul unui
protocol.
— Nu-mi plac ciorapii negri! declară apoi fără ocoluri, bătând
cu picioarele.
— Îți plac, nu-ți plac, dacă n-ai alții!… Am să-ți cumpăr eu o
pereche din banii mei! decise Cornelia a face o pomană de sufletul
boierașului ei.
— Să fie subțiri, comandă Aneta, apoi se reîntoarse la preocu-
pările ei… Se concentra pentru a aduna de pe unde se risipise tot
ceea ce nu trebuia să uite cu nici un preț… Abia prindea șirul și îl
scăpa iar, așa că avea mult de lucru. Înlătura acum cuvintele
Corneliei, cu o mișcare a mâinii, ca pe muște care o înțepau, o
ciupeau, n-o lăsau la treaba ei.
“Ori cu ea, ori fără ea!” clătină Cornelia capul. Se bucurase;
dacă se ostenește, să aibă o distracție cel puțin.
Aneta a prins în sfârșit din zbor pe Mari și pe Lică și îi ține
strâns Apoi iată că Mari scapă pe ușă, Lică se repede după Mari…
Aneta prinde pe Lică… care scapă totuși, fuge… Apoi fuge și ea prin
ploaie… Totuși s-a plimbat frumos pe Calea Victoriei, până când, la
colțul Capsa, a început ploaia… Ce-a făcut ea atunci când a început
ploaia… și mai înainte ce-a făcut?…
— Nu mâncăm, maică? Întreabă plângăcios pe Cornelia. Are
mereu poftă de mâncare, și între mese își satisface foamea din du-
lapul a căruia cheie o ține însă Cornelia în buzunar.
Dacă n-ar avea cheia de la unt n-ar iubi-o… așa însă o iubește…
Cornelia îndoapă fata, dar se mustră: poate că nu e bine să
mănânce prea mult… Își încarcă stomahul și i se urcă la cap… De
băut nu-i dă decât apă… dar în oraș ce știe ea…
…După masa de seară Dia și Nory, pacificate, discută asupra
necesității ca Aneta să plece. Amândoura li se pare că “e tot timpul!
“
— Trebuie anunțat portărelul, spune Nory. Dia însă crede că
fratele e mai la îndemână. Nory, care are unele motive, susține că
ar fi totuși mai bine să scrie de îndată portărelului, deoarece el i-a
încredințat-o, poate chiar fără asentimentul tânărului Coti.
Dia nu mai răspunde. Iarăși au încetat a fi de acord! —
gândește Nory cu necaz pe sora ei, pe Caro, pe Coti, pe toată lumea
și pe ea însăși. Se retrag în camera lor.

— Ești chemată grabnic la doctorul Caro acasă! Dia însăși

venise s-o anunțe, întinzându-i cartonul unei cărți de vizită.
Mai venise oare Dia de curând la ea în cameră?… Da, uneori,
pentru vreo chestie gospodărească, din treacăt, la ore neutre…
Acum însă demersul părea lui Nory a fi excepțional, cum excep-
țional socotea interesul pe care sora ei îl purta lui Caro.
— Chemată!… Când… Cum? Venise chiar el? Întrebă Nory.
— Kiva spune că a sunat șoferul și a dat biletul… Probabil a
trecut el însuși și a lăsat pentru tine carta asta de vizită cu câteva
rânduri… Nevastă-sa e bolnavă… Foarte bolnavă, deoarece nu a
intrat…
Nory prinde din cuvinte mai ales interesul. Diei pentru Caro, pe
care îl socotește exagerat; își reînnoiește reproșul de a fi adus pe
Caro în casa lor… Se întreabă ce se va fi întâmplat lui Caro care să-i
facă s-o cheme atât de urgent… Mai ales că ultimul timp o lăsase
deoparte, vizita numai pe Cornelia în lipsa ei… Pe Cornelia, adică pe
impresarul ei — cum chema cu gelozie și maliție pe Dia… Fusese
totdeauna geloasă pe orice simpatie a sorei ei căreia nu-i îngăduia
decât o durere eternă pentru Deleanu, un sentiment retrospectiv și
împodobit de ea cu închipuiri… Acum era geloasă de simpatia dintre
Dia și Caro… o gelozie mai toxică, turburată și de reziduuri ale
vechei ei predilecții din studenție pentru același Caro.
Ce se va fi petrecut oare în menajul Caro mai grav ca de obicei?
Boala Madonei era un refren vechi, care putea ascunde orice… O
ceartă… un scandal mai mare… un divorț… Nory, cu un amestec de
curiozitate și plictiseală, căuta a ghici. Un divorț i-ar fi fost cu
deosebire displăcut… Îi va împăca, firește, ca de atâtea ori; dorea să
știe pe bunul ei amic Caro strâns legat cu lanțurile căsătoriei, chiar
dacă îi erau grele. Liber, cine știe ce-i putea da în minte. Caro nu era
omul care să se dea înapoi de la o ide e cât de ciudată… Lui Caro nici
o aspirație nu-i părea imposibilă, atât i era de încrezut… Avea cu
oamenii și cu faptele o familiaritate nepermisă, care-și permitea
orice… Timpul din urmă, ca din întâmplare, venea pe Izvor tocmai la
orele când ea lipsea… Ce se va fi întâmplat care să facă acum
necesar un demers atât de urgent pe lângă ea? Așadar, nici biata
Nory nu era chiar de lepădat!…
Către Dia, Nory cercă să se lase greu: Să vadă dacă are timp!
— Cred că ar fi nimerit să lași tot deoparte! răspunsese Dia
calm, însă prea autoritar pentru placul lui Nory. Riposta numai în
gând că: Nimerit e numai ceea ce crede ea cu cale.
 Rebelă ca sclavii nemulțumiți de stăpân, păstra totuși pru-
dență, umbla pe lângă Dia cu precauțiuni, o știa tăioasă, se temea
de represalii.
— Firește că las tot și mă duc! răspunse, pe când mintea ei cer-
ceta iar ceva, un leac, un om, un plan pentru o luptă secretă, care
înlătura problema arzătoare a menajului Caro, scotea în relief pe
Caro singur.
Dia era îngrijorată: mulțumită că Nory a cedat — ar fi admis
anevoie contrariul — rămânea preocupată de ceea ce se putuse pe-
trece la doctorul Caro acasă, ca și cum se temea a nu fi implicată.
Soneria se auzi, apoi fata din casă anunță că domnul doctor a
venit cu mașina să ia pe domnișoara.
— Poate domnul doctor vrea să coboare un minut! spuse Dia.
— Nu e domnul doctor… e numai mașina! se corectase ser-
vitoarea.
— Tâmpito! nu se putu opri Nory, și căpătă de la Dia faimoasa
ei privire, fără expresie — totuși exprimând și blam și dispreț.
Nory acum grăba; deoarece trimisese mașina după ea, cazul
era urgent.
— Ce e, bre? Întrebă pe șofeur.
— Doamna e foarte rău! răspunse automatul, cu tonul slugoiu-
lui de casă mare.
“Fără culoare, fără gust, numai cu miros !” îl defini.
 Caro o aștepta înapoia ușii de intrare, aproape se izbi de el
intrând.
Parcă nedormit, cu bucla căzută pe ochi, ca pe timpul când îi
zicea “Tenorule!” deși el avea glas de bariton.
— O nebunie… Înnebunise!… S-a întors aseară târziu din oraș și
nu mi-a spus nimic… A trebuit să mă cheme sora… 6e caracter
îngrozitor!
— Lasă acum caracterul… Spune-mi ce e, ce are?
— Spune-mi tu ce are! zbieră Caro ca scos din fire. Spune-mi tu
c are vii de pe uliță… poate că tot știi mai bine ca mine… O sincopă…
Dacă nu era sincopă, nici nu mă chemau… Apoi mărturisirea sorei,
“de frică”: Emoragie! Dacă vrea un copil, de ce nu-i face?… Eu n-o
mai opresc… Să-I facă! Tot aia e… Tot mă amenință mereu cu un
bastard sau mă roagă ca o exaltată să adopt un copil… Al dumneaei,
firește! Ar împăna orașul cu bastarzi . E nebună!
— Ascultă, Caro! Bea un pahar cu apă și lasă vorbele… Nu vezi
că și tu aiurezi! Când spui că face raclaje… când spui că are sute de
copii!… Ești doctor întâi… Haidem sus!
— Nu mă primește! izbucni Caro în lacrămi. Te cere pe tine, de
asta te-am chemat urgent… Nu fi rea și vino jos să-mi spui ce e cu
ea… Împac-o! Fă-o să priceapă!
Nory, fericită că l-a regăsit cu zbaterile lui vechi, îl strânse
semnificativ de mână și plecă sus cu sora, curioasă de ce va afla.
 Pe un divan, cu capul jos, acoperită cu toate pledurile,
Madona, lividă, sta nemișcată.
Nory luă mâna Madonei, care îi răspunse numai cu privirea.
Părea liniștită, simțea totuși că mâna, pe care Nory o lăsase jos cu
precauțiune, totul în ea era primejdios, primejduit.
Pe când sora prepara o injecție, Madona șopti aproape fără a
mișca buzele:
— Ai fost jos?
Nory, sugestionată de pericolul oricărei vibrații, afirmă din
cap… Madona nu mai vorbi, nu mai mișcă.
Îngrijorată, căută cu privirea pe infirmieră, care făcu un semn
liniștitor. După câteva minute, trase nesimțit mâna din mâna
Madonei… Mai bine să plece, să o lase liniștită. Simțea că nu poate
fi de nici un ajutor… price cuvânt în schimb putea fi primejdios
pentru femeia cu chipul de o paloare mortală… Madona lăsă mâna
să-i cadă ca o moartă; numai printre gene avu parcă o licărire.
…Nory așteaptă o secundă încă, apoi pe vârfuri de pantofi se
apropie de soră, care dete iar din cap, cu și fără de vreun înțeles:
“Infirmieră și confidentă… Poate că spioană pe două tablouri”, își
zise Nory și ieși deschizând ușa cu precauțiune; mai aruncă ochii o
dată spre divan, cu nădejdea poate că Madona o va rechema, îi va
spune ceva; părea însă cloroformată, atât de albă și nemișcată.
— Ei?? Întrebă jos Caro, mai domol.
 — Nimic!… Doarme… E cel mai bun lucru .
— Nu!… Nu e cel mai bun!…
— Cum?… Văd că-i faceți injecții calmante?
— Calmante, nu… Cel puțin nu cu voia mea… Dealtfel, de la
mine nici nu primește… zice că eu o otrăvesc… Nebună. Se irită,
apoi mai calm: l-a făcut o injecție contra emoragiei și trebuie s-o
repete… Auzi… Să-mi pună în spinare un bastard Mie, care sunt în
stare să fac copii superbi… Știu bine că e numai o amenințare din
gelozie, din dragoste absurdă… De frică să n-o părăsesc, preferă să
mă dezguste, să mă exaspere… Cum a deschi: ochii din leșin, a
început să mă insulte: “Ești un criminal, un asasin, un mincinos…
Vrei să scapi de mine. Îmi refuzi dreptul sfânt de a avea un copil!…
Așadar, vezi bine că e nebună . Am lăsat-o… am plecat fiindcă nu
trebuie să se agite, să vorbească… Te-a cerut pe tine și iată că nici
ție nu ți-a spus nimic!… Când se face bine, o închid!… Mai vino,
Nory… la orice oră… Scuză-mă către sora ta că nu m-am putut
coborî… Ce pot vorbi despre Madona unei ființe care e la polul
opus… unei femei așa de caste… Nu-i pot explica…
Nory nu promise ceea ce știa că nu va ține; îl îngâna în gând:
“«Scuză-mă… Sora ta… o femeie atât de castă!…» Ce familiaritate!
zicea acum «sora ta» în loc de doamna Baldovin și se ocupa de
castitatea Diei, subiect tabu”. Se bucură totodată de forma sublimă
pe care, deocamdată, o avea admirația lui Caro… “Și Deleanu o fi
fost la început sublim!” ironiza cu o îngrijorare și iarăși căuta ceva…
pe cineva… fusese ideea ei că e nevoie de o diversiune pentru Dia…
Acum evolua spre gândul unei căsătorii, totodată cu grabă, cu
neliniște. Alătura starea de suflet ce atribuia Diei de asiduitatea lui
Caro și se credea datoare să apere pe sora ei de un gangster ca el…
Menajul Caro, ce sminteală în doi! Nory se bucură că e virgină, își
simți cu plăcere trupul imun de adolescent. Între două riscuri, tot
mai bine așa: avorturi, emorăgii, sminteală!… Dacă atunci în
studenție s-ar fi aventurat la camaraderia complectă a lui musiu
Caro! — se felicita cu o indignare nesinceră… Da, prefera să nu aibă
nici un sex, nici femeie, nici bărbat, cum o tachina Caro pe vremuri,
jignit de refuzul cu care nu era deprins… Dacă l-ar fi iubit și ar fi
apucat-o nebunia ca pe Madona!
…Era periculos amicul Caro!… Amor mare fusese și cel al Diei cu
Deleanu, dar câtă decență, cât mister… Prea mult mister!
…Se va duce iar la Madona, a doua zi chiar, era curioasă…
foarte curioasă… Nebuni! Dar care din doi era nebun și care făcea
pe nebunul!… Și de ce?… Caro pentru a-și acoperi aventurile?… și ce
era cu copilul, cu bastardul — punea la singular ca fiind mai
verosimil… Al cui era?… Nory închipui copilul ca pe o mingie
azvârlită de la unul la altul… O minge de bumbac, nu de carne…
Versiunea copilului nu-i părea reală… Și ce era cu injecțiile calmante
pe care Caro le interzicea, pare-se… În tot cazul ea era de partea
Madonei, pentru că ura pe toți bărbații, și Caro era dintre cei mai
primejdioși… Totodată se bucura că e prietena lui Caro; îl putea
astfel mai bine supraveghea… Se bucura că are acum nevoie de ea,
că nu mai va putea lucra pe ascuns… Un singur bărbat ar fi admis
lângă sora ei… Acela mort — se ocupa încă de onoarea lui postumă.
Se ocupa “mai mult decât trebuia” — sunau reîntoarse cuvinte
spuse de Dia.
Iluzia unei dureri eterne în ce privea pe Dia i se spulberase, cel
puțin consolatorul să fie un om aprobat și de ea, nu un om însurat,
un prieten al ei. Orice ar crede Dia, ea va veghea.
Abia sosită, intră la Dia pentru a constata dacă e nerăbdătoare
de vești, mai nerăbdătoare ea însăși să vadă ce efect vor avea cele
ce se pregătea să povestească într-o anume versiune…
Așezată pe un fotoliu, Nory făcu un tablou mișcător al sufe-
rințelor Madonei și al cruzimii lui Caro. Observa pe Dia care, în
picioare lângă scrinul Empire, asculta fără a trăda nici o impresie.
— Necunoscând decât pe unul din ei, nu pot face aprecieri
juste, mă tem însă că exagerezi… sunt poate amândoi de vină… și
nici unul… Sunt, pare-se, doi oameni pasionați, care n-ar fi trebuit
să se unească!
Foc! Alarmă! Așadar, Dia mărturisea că n-ar fi vrut pe Madona
alături de Caro… O acuzare pentru ea, care-i unise… L-ar fi vrut
poate pe Caro cu o alta… Care alta?
 — Nu crezi la fel? o puse Dia în încurcătură. Tonul acum era
amical, dar întrebarea putea fi ironică, subversivă.
Nory căuta a se strecura:
— Când ești acolo, crezi numai ce vezi!… Odată plecat, poți
crede și altceva!
Tot timpul din urmă Nory dorea și totodată se temea de o
discuție cu Dia. Era ceva, în atmosfera casei k)r, ne precis, dar
amenințător. Un resort părea slăbit, care din cel mai mic gest
stângaci se putea deșuruba.
— Mă ții și pe mine la curent! puse Dia sfârșit.
Era deci momentul ca Nory să o lase singură; de un timp, acum
în urmă, momentul acela părea lui Nory anevoios; îl prelungea
pentru a nu se simți de prisos și nu-și găsea rostul nici în prelungire.
Ieșea apoi stângaci, cel puțin în propria ei simțire, căci Dia părea
indiferentă.
În camera ei, Nory se simți vinovată de asprime către Dia. Da,
fusese nedreaptă!… De ce de un timp era așa de rea?! Rea fusese și
cu păcătoasa de Aneta Pascu… De atunci, de când cu izgonirea fetei,
avea impresia unei schimbări survenite în sentimentele și atitudinea
Diei. Sora ei o credea nedreaptă, prea aspră cu fata. Nu putea
oricine a fi atât de înțelept. Dia era prea perfectă până și în lucrurile
mărunte, cotidiane, printre care număra incidentul fetei și pe Aneta
însăși… Se va duce iar la Caro a doua zi după-amiază.
 După-amiaza ceea, pe la ora patru, normalitatea părea resta-
bilită în casa doctorului Caro. Îl găsi sus la Madona, ursuz, dealtfel;
lipsise de la spital și noaptea nu dormise.
— Da! Sacrifică tot pentru mine! șopti ironic Madona, apoi
explică lui Nory ce i s-a întâmplat. La epoca critică mensuală se
trezise de un timp cu emoragii mai mari, nu ținuse seama îndeajuns
și ajunsese în starea ce se vede. Firește, bărbatul ei, care era un
nebun sau un pervers, o denunța tuturor că își face avorturi… O
făcea de râs!…
— Către mine?… cerca Nory să amelioreze situația.
— Către tine chiar… către oricine. Nu mai suport! — vocea
slabă a Madonei era totuși răsculată.
“Ba da!… Ba nu!… Ba nu!… Ba da!… Nori observa că nu se mai
plângeau în parte unul de altul, că se ciocneau fățiș.
— Nu știi, Nory… Doamna a fost să consulte doctori mai buni
ca mine… specialiști!… Nu s-a gândit că voi afla!
— N-ai aflat nimic! — printre dinți, ca un muget.
— Am aflat!… ai fost la Dimancea… Da sau nu?
— Astea sunt spionagii cu detectivi proști… Am fost la
Dimancea… dar pentru ce?… Nu vei ști niciodată! — vocea silită,
surpată, impresiona.
— Pentru ce? . : . N-am nici o nevoie să mai aflu încă o dată… S-
a dus să consulte doctori pentru ceea ce bărbatul — și el doctor —
nu trebuie să știe… Dar să se facă și să mă facă de râsul profesorilor,
al colegilor, asta da, se cuvine!
Madona păru iritată, se albi ca pânza, îi tremurau buzele.
— N-ai voie să vorbești! porunci brutal Caro.
— Ca să nu spun ce nu-ți convine! urni glasul scâlciat al
Madonei.
Perechea ideală? Avea dreptate Dia!
— Eu plec să nu vă obosesc! Pluralul era o cercare de a-i
împăca, a-i împerechea.
— Mai stai! Abia avem un arbitru, un tampon! o opri Caro
imperativ și la fel Madona luându-i mâna. Ce mână slabă, delicată,
fără sânge!
— De ce, bre oamenilor, nu vă domoliți măcar acum!
— Nu e nici un pericol! Nu mor! amenința Madona pe Caro, ca
pentru a-i lua nădejdea că va fi liber.
— Nu! Nu moare!… Mă va îngropa pe mine? confirmă Caro
sceptic.
Erau nebuni sau atunci ce!
— În forma asta nu vă pot suferi! Salutare! Plec!…
Caro ridicase din umeri cu un sens nelimitat despre dreptul ei
de a nu-i suferi și de a pleca, cât și despre “cazul” lor.
— Te anunț la telefon când mă scol din pat. În curând domnul
doctor se va putea întoarce la amorurile lui, și eu la ale mele! Apoi
Madona însemnă pe o foiță de rețetă: “Vino [vineri] la cinci !” și o
puse în mâna lui Nory.
— De ce la plecare n-a mai vorbit, ci a scris? Întrebă Nory pe
Caro la ieșire.
— Așa a crezut că trebuie să fie la mise en scène. Sau ți-a scris
un secret!
Avea dreptate. Madona probabil vrea s-o vadă vineri singură.
Schimbă vorba.
— Caro, ascultă-mă, deoparte lăsând slăbiciunea pricinuită de
emoragie, vocea Madonei e mereu mai voalată.
— Da, este! răspunse Caro cu aerul lui cel preocupat. Da, este!
Deși o îngrijesc de aproape… O trimit în Elveția regulat!
— Caro! N-ai cu ea destulă răbdare!
— Poate că ai dreptate… Dar nu e o femeie, e un demon!
— Totuși știi că te iubește!
Gest de refuz al lui Caro.
— Poate că-mi va mărturisi mie adevărul. Cât de diabolică ar fi,
o femeie simte la un moment nevoia confesiunii… Dacă aflu
adevărul, oricare, ți-l spun… Nu ca să o trădez… dar fiindcă e mai
bine așa.
— Ești băiat bun, frate-miu, cum ai fost totdeauna!
 Caro pusese mâna pe capul ei, turtindu-i bereta, ca pe timpuri.
“Adevărul!… Care adevăr?”… se îndoi, totuși pe gânduri. Vineri,
Nory fusese exactă.
— La ora asta are întrunire la cercul de studii, de la care nu
lipsește; el l-a fondat, explică Madona cu voce ceva mai consistentă.
Cu un semn amical, concedie pe soră. Mai ales că eu sunt mai bine…
Iar mai bine. Până când?
Nu puteai discerne dacă “până când” însemna grija unei boale
prea lungi sau plictiseală de a trăi. Madona se săltase între perini.
Nory simți că mărturisirea, adevărul soseau, erau pe buze, așa cum
bine presimțise.
O pauză în care sora, după ultime mici aranjamente, ieși.
— Sora mi-e credincioasă… Nu m-a trădat, deși, dacă, muream,
risca mult… Ea știe tot… Ea mă îngrijește, mă acoperă. De doi-trei
ani nu mai sunt femeie!… Tu nu poți îndestul prețui tragedia mea.
Tu nu știi!
Nory se simți umilită.
— La început a fost numai o indispoziție la termen, prea lungă,
prea abundentă… Aproape îmi iubeam starea ca pe o dovadă de
feminitate… Pe urmă s-a accentuat, au survenit alte simptome
hemofilice, pe care le-am spus lui Caro. Am fost sinceră, cinstită cu
el de la început, dinainte de a se agrava… Cât știam eu de mine…
atunci a știut și el… El nu voia copil în casă, pentru mine, pentru
starea asta… Eu vream un copil pe orice riscuri, ca să-i leg. Tocmai
din pricina debilităței mele… Caro e însuși un copil zvăpăiat,
impresionabil… Într-o zi mă putea schimba cu alta… El merită orice
femeie… Atâtea îl iubesc sau îl admiră.
— De ce nu ești totdeauna așa cuminte? o întrerupse Nory, pe
care o stânjenea chestia femeilor ce-l iubesc pe Caro.
— Pentru că acum nu sunt eu, e o parte din mine care-ți vor-
bește… E judecata, poate sufletul, nu e carnea, nici sângele…
Ascultă… și să nu-mi spui nimic, te rog… nici bine, nici rău… nici așa,
nici altmintrelea. Crezi ce vrei. Faci ce vrei!… Două racla je!… Atât
am făcut, și acelea pentru că știam că asta ar fi dorința lui Caro… Pe
urmă n-am mai făcut nici unul; nici nu puteam avea motiv… Caro și
cu mine avem camere separate încă mai demult… cu rare excepții.
Acum, în casa asta nouă, ne-am separat definitiv culcușul. Eu am
vrut… Eu am hotărât, nu el… Pentru ce?… Te întrebi pentru ce?…
Era tocmai întrebarea pe care Nory și-o punea cu nerăbdare și
își explica acum bănuielile, gelozia lui Caro oarecum justificată…
…Așadar, pat separat și emoragii și temperamentul lui Ca TO…
Și pasiunea ei pentru el, și minciuna ei salutară și perversă
totodată… Madona îi spunea acum adevărul sau numai o parte din
el?… Acuzațiile lui Caro despre adulter, despre copii ai altora, erau
poate exagerate, dar aveau motive. El nu vrea un copil din pricina
sănătății, ea vrea unul ca să-i lege…
 — Mă asculți? Întrebă Madona cu răbdare. Părea a-i fi urmărit
gândul, fără însă a se turbura de cele ce și le putea Nory închipui.
— Te ascult! Sunt numai urechi! deși Nory credea că a obținut
maximul. Ce mai putea veni acum decât explicații complimentare…
— Da! Ascultă, fiindcă nu știi încă esențialul. Am decis sepa-
rația pentru că zilele de emoragii se prelungeau tot mai mult și nu
vream să știe Caro, preferam să-și închipuiască orice alt… M-am
îngrijit cu alți doctori, cu străini — cum spune el!… Zadarnic! Am
pierdut speranța vindecării, sunt o infirmă. Prefer o criză mare ca
cea de acum… dar decisivă… Păcat că n-a fost cea decisivă!…
Nory rămase fără replică, nici cel puțin cea de încurajare, de
înțelegere… Cădea de sus… De la o dramă erotică, cu amănunte
senzaționale, se resemna la o dramă simplă, umană, care era tra-
gică numai pentru Madona. Își reluă sângele rece… Totuși nu în-
țelegea deplin.
— E o copilărie să acuzi, să vă certați pentru tot felul de lucruri
falșe. Vorbele îi sunau ei însăși falș. Și eu care credeam că tu din
gelozie… ca să tachinezi pe Caro… flirtai?…
— Credeai?… și de ce nu mai crezi?… Da… de ce nu mai crezi?
Nory rămase încurcată. Se găsea pe un teren neavantajos. Erau
lucruri pentru care nu avea nici o experiență.
— Nu e numaidecât o piedică! o informă Madona insuficient și
totuși destul.
 În ziua ceea Madona avea în tot ce spunea un ton care făcea
pe Nory să nu se îndoiască… Pe tărâmul flirtului avea însă o
inferioritate care o plictisea, nu era capabilă, ca pe alte subiecte, să
subînțeleagă, să complecteze.
Generoasă, nu însă fără oarecare sarcasm, Madona îi da oare-
care explicații complimentare:
— Flirt!… O etichetă pe un flacon… Nu însă pe unul gol, pe unul
falsificat numai… De acum înainte nu se va mai pune nici atât…
Poate că nici nu mai e nevoie!…
Adică cum?… Adică ce mărturisiri făcea Madona!… Mărturisea
deslușit că-l înșela pe Caro, motiva însă că o făcea pentru interesul
lui… și pentru mai ce?… Motive sau pretexte?… Și ce fel de a înșela…
Ce fel de amor… așa bolnavă!… se pierdea în conjecturi.
— Mi se pare că a venit… Îl simt de la poartă…
— Cine?
— Caro! Apoi murmură ostenit, ca un supliment de explicație
asupra flirtului: Bărbații cer numai să te compromiți pentru ei.
Nory făcu gestul plecării. Un impuls dublu: cel de a se depărta
de Madona pentru a da perspectivă celor aflate, cât și graba de a
spune lui Caro care e boala adevărată, boala nenorocită a Madonei,
boala care scuza multe… Nory nu se întreba dacă Madona vrea ca
bărbatul ei să afle, nici nu băga de seamă că Madona înadins îi
făcuse mărturisirea, ca să afle Caro indirect adevărul. Nory era
acum grăbită să informeze pe Caro, i se părea lucru stupid că el nu
știe, totodată să nu mai necăjească pe biata femeie cu scene
zadarnice… Ea însăși simțea dorința să uite confidențele Madonei,
să nu-i mai vadă un timp, să-i lase cu cinismul lor, în plata lor, cu
suferințele lor care o nemulțumeau — aveau azi în ele ceva
incompatibil…
Oare Madona dorea sincer să-i spună lui Caro adevărul, nu-i
venea greu să se descalifice? Pesemne acum nu mai credea necesar
să ascundă… sărmănuța! “Ca moștenitorul Spaniei… și ca țareviciul”,
explica Madona. Numai că ei puteau fi stăpâni pe ei… puteau zace și
muri!… Sărmănuța! Nory observă ce nouă și nepotrivită era
dezmierdarea pentru Madona.
Jos, deși era șase, ora vizitelor, Caro nu venise. Nory se stre-
cură în salonașul de așteptare și citi distrat o revistă. Avea nevoie să
nu se gândească la nimic, să-și regăsească calmul, indiferența…
Oamenii de aci erau prea accentuați, prea excitați, prin comparație
cu liniștea de pe Izvor… Făcuse ea bine pe timpuri că refuzase
ofertele de dragoste ale lui Caro… Firește, pentru ea nu s-ar fi pus la
fel problema… Și cât era de diferit Caro când venea la ele… la Dia.
Caro pesemne intrase pe ușa secretă, îmbrăcase halatul, și
acum deschidea solemn ușa de comunicare, cercetând dintr-o pri-
vire pe cei ce așteptau. Așadar, bine presimțise Madona prezența
lui… Nory ridică ochii spre el. Nu știa să fi avut o privire atât de
expresivă. Caro pălise ca și cum ghicise că va afla și se temea de ce
avea să afle… Ce putere avea încă asupra lui Madona — dovedi
Nory cu satisfacție.
Se sculă de pe scaun greu și merse greu spre Caro, care o
aștepta în ușă cu nerăbdare mărturisită numai de un spasm mic al
buzei, al nărilor. Caro îi făcu loc să treacă, ca și cum ar fi fost o
clientă, și închise ușa după ea la fel… Dar unde erau cei doi bolnavi
intrați înainte?… Caro arătă alături spre laboratoriu… Mut, aștepta,
nu provoca… Nory ar fi crezut că o va cerceta nerăbdător, violent,
agitat, ca deunăzi… Iată că în momentul decisiv erau deopotrivă
calmi, el și Madona… Erau încă perechea care fac gesturi similare,
acordate de la distanță.
— Da… Mi-a spus!… Începu Nory vag…
Caro ridică capul până atunci plecat pe mapa biroului, căci se
așezase pe scaunul de la birou ca pentru o consultație.
— …Caro!… Vreau să-mi spui dacă hemoragia cronică se poate
vindeca?
— …Tu?… s au cine? cercetă cu mirare, apoi parcă cu o
nădejde…
— Nu eu… Eu… nu!
— Ea?
O pauză de consternare, de redresare a unor planuri de idei
încâlcite… Apoi un om ușurat, un om scăpat de obsesie…
 — …De ce nu mi-a spus, proasta, mai demult?… Bine că știu în
sfârșit… Firește că e serios… pentru ea mai ales e… penibil… Acum
că știu, firește, se va face tot ce se poate face… Penibil!… Era un
temperament senzual!… Menajamente… odihnă… din moment ce
știu!…
Lui Nory îi păru că omul din fața ei era necunoscut, nou; mai
ales nespus de crud… Glasul, ființa lui păreau liberate, dezlegate de
lanțuri… Un om sănătos care se silea a fi generos cu un infirm… Un
bărbat liberat de umilința, totuși acceptată, a infidelității… Un
dispreț poate pentru cea care nu-i mai putea înșela… Nu degeaba
Nory ezitase înainte de a-i spune… Simțea acum o solidaritate de
sex, i se părea că mărturisirea făcută demonetiza întreg universul
feminin pe care totdeauna îl întruchipase în Madona…
O bruscă nemulțumire a lui Nory: Caro era liber, și ea era cea
care îi ușurase dezrobirea… Liber… ba încă cu o scuză valabilă… cu
dreptul de a iubi aiurea… Aiurea?… Iubea el și acum aiurea… De
altfel de iubire era însă acum vorba… Liber!…
Caro tăcea ca și cum nu mai era nimic de spus asupra unui
subiect epuizat… Unde erau obsesia, curiozitatea, turmentul lui de
ani pentru Madona?
— Sunt eu lângă ea… Femeie mai menajată, mai bine îngrijită
nu poate fi!… Așadar, Caro da lui Nory asigurări… Cine-l bănuia de
contrariu? Nory surâse sarcastic. Așadar, nu o va părăsi niciodată!
păru a descoperi cu o mulțumire în nemulțumirea de a-i ști liber…
Se ridică, îl lăsă cu bolnavii, plecă cu impresia că nu va reveni
curând. Ca și lui Caro, ceva îi părea sfârșit cu privire la Madona, și
anume interesul… Amândoi o părăseau.
Enigma Madonei era dezlegată, sclavia lui Caro asemeni. Nory
constata liberarea lui Caro fără plăcere; interesul lui părăsea pe
Madona probabil pentru a se strămuta aiurea.
— Ce bine a jucat comedia… De necrezut ce bine s-a prefăcut,
ce admirabil a manevrat ca să nu ghicesc… A fost foarte tare,
constata Caro, ca pe un epilog.
La drama femeii întinse sus pe un divan, la forța ei de caracter,
la șiretlicul ei care înșelase pe Caro și atâți alții cu simulări, cu
dezmierdări, la arta, dar și la lupta și acum la desperarea ei, însăși
Nory se gândea fără milă, ca un commissaire-priseur la o licitație
săvârșită… iar Caro probabil nu se mai gândea defel, se simțea liber!
Imposibilul nu-i poate face nimeni; pe Madona o ajutase trep-
tat împrejurările, însă pe măsură ce boala se agrava, Caro era mai
distrat; mai ocupat aiurea; totuși jocul ei fusese anevoios și rafinat,
și drama ei sufletească, aceea crescuse deodată cu boala… Acum
totul era lichidat… Nory decise că nu va spune Diei cele aflate. Era
un secret al unei prietene… Va inventa ceva pe aceeași temă a unei
boale necunoscute, a zbaterilor, a duelului de amor dintre cei doi…
Sau va fi evazivă, sumară, ascunsă cum era și Dia față de ea… Și oare
era adevărat… Era oare adevărul deplin ceea ce îi mărturisise
adinioarea patetic Madona?… Îndoiala era absurdă… De ce ar fi
mințit?… Pentru care interes?… Totuși nu mai regăsea certitudinea
spuselor Madonei. Ca după un spectacol care te-a mișcat puternic și
căruia primul pas afară din teatru îi spulberă emoția… Adevărul și
minciuna fusese totdeauna așa de inseparabil amestecate în
Madona… limita dintre ele era impalpabilă… de aci enigma ei… de
aci porecla de Sfinxa din timpul studenției…
Se aflase totuși adinioarea în fața unor suferințe reale. Numai
firea ciudată a victimei le lua calitatea vie, singura valabilă… Nory își
aminti silueta Madonei, când se îmbrăcase în fața ei, acum abia
câteva luni… Se simți umilită că nu cunoaște unele intimități ale
trupului de femeie, pe care Madona, cu toată infirmitatea boalei, le
știa tot așa de bine ca orice femeie care trece pe stradă.
Așadar, nu va spune Diei ceea ce ei însăși îi era neclar… Dacă
însă i-ar fi spus, ar fi putut dovedi ce și cât înțelege Dia din astfel de
lucruri… cum reacționează… ce simte…
 — Mă rog, domnule!
Pe bancheta dublă a tramvaiului, o fată protesta cu demnitate.
— Ce ți-e, domnișoară? se înfurie un tânăr, uitându-se la ea
urât.
Aneta se sculă în grabă și ieși pe platformă, azvârlind vorbe în
deșert.
— Mă rog! Sunt logodită!
Câteva bufneli de râs clasase incidentul. De pe platformă,
Aneta fixa acum atent pe cel ofensat. În apropierea stației Brătianu,
tânărul se sculă și încă din mers sări sprinten pe trotuar. Un țipăt
ascuțit al Anetei făcu să tresară pasagerii.
— Era logodnicul dumitale? o întrebă femeia “curioasă” care se
găsește una la zece în tramvai, ca pretutindeni.
Aneta pufni:
— Logodnicul meu! Nici nu cunosc astfel de persoane. Logod-
nicul meu e în altă parte…
Se așeză iarăși pe o banchetă.
 — Înțeleg foarte bine că e în altă parte! mormăi din zborul
coborârii un oarecare.
Aneta tăcea cu demnitate.
— Te-a ciupit? ancheta o cucoană grasă cu geantă mare.
— Pe mine? Doamne ferește!
— Atunci ce tot stârnești lumea… stai locului.
Aneta se ridică ofensată și trecu iar pe platformă:
— Vreau să cobor! declară conductorului din plin mers. Acela
tăcu ca și cum nimic nu-i era nimic, decât manivela pe care însă o
bruscă.
— Vreau să cobor! repetă fata.
— La stație! mormăi întorcând frâna cu furie la un rambleu.
— Vreau să mă cobor… acum… după logodnicul meu! sc
încăpățână Aneta.
Cucoana cu geanta se indignă:
— Când e logodnic, când nu e!
— Cum vreau eu. N-am să-ți dau dumitale rezoane… Vreau să
mă cobor!
Conductorul deschidea gura să spună răspicat regulamentul,
încetinind mersul la o încrucișare, când fata puse piciorul pe o
treaptă, apoi sări pe platforma trotuarului, învârtindu-se comic pe
loc, teafără totuși, în timp ce între dinți cellalt spunea ceva despre
mamă. Din pricina opririi brusce primul vagon se cutremurase, iar al
doilea se sucise pe loc ca o coadă de șarpe. Câțiva țipase: unde sunt
adunați douăzeci de oamenii unii țipă din nimic; aici s-ar fi putut
însă cu adevărat întâmpla o nenorocire. Nevătămată, dar rușinată
de saltul ei stângaci, fata porni, șchiopătând puțin. Conductorul
porni și el un monolog mai lung, tot între dinți, încărcat cu tot ce
credea el despre fete sărite din osii, agrementat cu toate
complimentele potrivite cazului și care complimente, deși neaoșe,
se cheamă țigănești. Un surâs pe buzele unuia, apoi a altuia, un
hohot — al nevropatei nelipsite oriunde, unde e nevoie de ea și
unde nu te aștepți s-o întâlnești — sughițul unuia care din cuviință
cerca să se abțină, un concert de râsete recompensase acrobația
Anetei, ca și cupletul discret, dar savuros, pe care i-l dedica conduc-
torul. La stație vreo doi își ștergeau pleoapa umezită de râsul fără
sens sau cu sensul lui; singur conductorul nu râdea, dar buzele încă
mișcau, spuneau mai departe părerea lui personală despre biata
Aneta… O pasageră coborâse din distracție și acum cerea ascuțit să
fie așteptată. Motorul tremura pe loc mânios:
— Coborârea, domlor! striga taxatorul cu fălcile umflate ca
țiuiturile de râsul ținut în grumaz… Co… bo… râ… r…
Tip bilios, conductorul se întorsese spre el, negru la față,
bruscând manivela:
— Mmmm!…
Din mersul încetinit urcă sprinten un controlor:
 — E ceva? Întrebă cu gândul la o amendă de aplicat.
— Nimic! suflă conductorul printre dinți, apoi, ca o descărcare:
Una… a sărit din mers ca o prepeliță șchioapă… Mmmm! Strânse
fălcile, roșu deodată, cu ochii holbați, la controlor, așteptând de
undeva sancțiunile cuvenite fetei nebune.
Placid, controlorul, în chip de consolare și îndemn la resem-
nări, apucă rampa și, cu o arcuire abilă a trupului, puse piciorul
stâng pe scară din mers și rămase lin pe asfalt…
— Mmmm, aprobă controlorul la rândul lui, sau poate blamă
colectiv, cu indulgența unuia pentru care suitul și coborâtul din
tramvai e totodată un sport rentabil și o voltijă plăcută.
Aneta nu era departe, ci oprită după colțul unei case; trupul îi
era zdruncinat și râsul acelora îi sună încă supărător în urechi;
voltija controlorului o distra însă de la impresiile rele, îl admira.
O birjă staționa în apropiere. Aneta avea în pungă mărunțiș din
suta dăruită discret de doamna Dia: “Numai atât!” gândi despre
cadou, mulțumită totodată. Trăsura o legăna plăcut, părea că re-
stabilește cu ritmul ei zdruncinul de adinioarea; intra acum într-un
vid, într-o pauză a conștiinței, ca adesea de un timp încoace;
tremurul mic al opririi o făcu să sară pe pernele birjii, pe când inima
îi sărea în gâtlej:
— De ce oprești?! se răsti.
 — Izvor 32, mormăi birjarul atins în onoarea lui profesională de
reproșul ei absurd. Izvor… 32, apăsă.
— Dacă era așa aproape, de ce am luat birja?
— Cumva n-ai vrea să plătești, cucoană!… Cumva ai vrea să te
plimbi degeaba?…
Aneta scoase repede punga și căută bani potriviți, fără a-i găsi,
fără chiar a ști exact ce vrea să dea, ce e de dat… De dinapoia
ferestrelor i se părea că o pândesc ochi severi. Întinse birjarului
punga; mirat, omul apucă un pol cu două degete groase, apoi se
uită lung după fata pirpirie și făcu un semn spre cap.
Mii de ochi n-o pândeau pe Aneta de după perdele; o primise
însă de la ușa săliții Cornelia supărată:
— Dacă ți-am dat voie să te plimbi, de ce-mi faci necazuri și vii
așa târziu?!
Aneta simți că un pericol o amenință; drept orice răspuns
apucă mâna Corneliei și o sărută repetat; mai făcuse în trecut ges-
tul, din lingușire și cu silă, acum îl făcea ca un cățeluș care are drept
apărare instinctul și linge mâna care l-ar putea pedepsi.
— Te-ai plimbat bine? se îmbună Cornelia.
Aneta începu o poveste cu vizite, cu prietene, cu o bandă de
căministe, o cofetărie…
— N-ai voie! se sperie Cornelia.
 — Am fost numai la gazda mea din Știrbei, corectă fata fără
tranziție.
Așezată acum pe un scaun în camera Corneliei, Aneta se pre-
ocupa de voltija controlorului. Subt fruntea ei încuiată, se proiecta
curba abilă, semicercul descris frumos de trupul arcuit, sprijinit pe
axa piciorului stâng, apoi rezemat pe tălpi, călcâile fiind degajate…
Întâi și întâi mâna prinsă prin patru degete pe rampa lucioasă,
degetul cel mare liber, alb și roz, în aer…
Cu un moment înainte ea însăși se învârtise greoi pe loc… Deși
amețită, rușinată, ascunsă după zid, văzuse îndemânarea celuilalt,
care îi tăia și acum răsuflarea, acum însă de plăcere. Ca o imagină
prinsă de un aparat care a lucrat fără știrea ei, prin contrast mai
pregnantă, clară și vie, Aneta admira acum ritmica trupului abil.
Avea pornirea să mimeze ea însăși performanța celuilalt; totodată
poruncea trupului ei să nu miște, pentru a nu da de veste Corneliei
de preocuparea ei secretă… secretă!
— Dacă ai fost la gazdă ca mulțumire, atunci e bine!… Da’ nu
mai întârzia altă dată că mă supăr, bombănea Cornelia.
— Am înțeles, măicuță, se linguși Aneta, pentru a putea studia
mai departe felul în care se sare lin, elegant, din tramvai, li trebuia
deci permisia Corneliei, ca să poată iar ieși în oraș pentru a cerca
experiențele de gimnastică care o obsedau; farmecul însă se
rupsese.
 Se întreba acum dacă trebuie să salute pe doamna Dia, care îi
dase suta de lei. Deschise ușa spre vestibul și o închise repede. Nu
văzu în hali nimic care s-o sperie; numai pe doctorul Caro, pe care îl
prenumăra între prietenii ei. “E favoritul meu!” era o expresie
veche a ei, pe care o aplica lui Caro. Brusc, gândul îi săltă, făcu iar
tumba: “Paul sare așa de frumos din tramvai !” — în trupă pe
controlorul cel sprinten într-o făptură ireală, inventată de ca.
Inventase, pentru a fi la fel cu fetele de la cămin, pe faimosul Paul,
student și logodnic, care începuse prin a fi o minciună și acum era
un mister. Paul îi păru Anetei mai real, mai familiar decât
controlorul necunoscut, însă trupul elastic al controlorului era mai
palpabil, iar trupul ei propriu îi părea a fi de gumelastic.
…Trebuia să fie foarte atentă ca mâna ei să nu miște pe
contururi imaginare, să bage cumva de seamă Cornelia. Se așeză iar
pe scaun, acum lângă geam… geamul da pe curticica interioară:
Poate vede iar… pe Paul… pe controlor…

— Ascultă, Nory, ce ai de gând să faci cu fata asta? Întrebă

Caro, care zărise pe Aneta pe coridor.
— Să scap de ea… Înainte de plecare poate o mai examinezi tu
o dată, să vezi ce-i lipsește.
— Vezi că tocmai îi lipsește ceva care iese din domeniul meu.
Ești tot diagnosticiană bună, ca pe vremea când la spital te pro-
nunțai ritos despre vreun caz asupra căruia noi ne băteam capul. Tu
n-aveai răspundere și dai drumul la câte o impresie: “Eu am
impresia că… Nemereai adesea, Nonora!… Am și eu impresia că fata
și-a ieșit de pe șină… Nu e nebună, dar a avut pesemne un șoc mai
mare și îi trebuie un tratament de lux… Oficina ta de binefacere are
ocazia să funcționeze…

— Oficina mea de binefacere am închis-o. Am pus lacăt… Dacă

spui tu, așa e, și ce-ar putea spune mai mult neurologul? Restul
privește familia. Ba te pomenești că ne și ocărăsc fiindcă le facem
odorul de fată nebună… Deocamdată ar fi urgent să vie domnul
portărel s-o ia de pe capul meu… Da’ cum ai convins-o tu Atunci să
se lase examinată?
— Avem metodele noastre, ca dresorii!… Sora e meșteră, știe
să le domesticească… până și pe…
Caro se întrerupse, nu pronunță numele Madonei, el, care da
totuși nevestei lui toate epitetele, nu-și mai credea acum dreptul, i-l
interzicea o remușcare… “Simpatia pentru Dia e remușcarea și
vina”, ghicea Nory.
— Caroule? Îi alinta totuși pe o secundă, apoi iar ostilă și…
iarăși temperată… până la noi răzvrătiri…
— Da! Scârțâie osiile la fata asta… Nu i-a priit clima aici la noi…
Avea ea, firește, un bob de isterie, care acolo la Vaslui, măritată cu
vreun brotăcel, s-ar fi consumat în cenușa sobei sau s-ar fi eliminat
la faceri… Și parcă noi suntem mai zdraveni ca ea! urmă Caro un fir
de gând.
— Care noi?… Tu…
— Am impresia că nici tu, Nory, nu mai ești așa de sigură pe
echilibrul tău… Cât despre Madona…
— Madona e bolnavă… și tu…
— …Eu, mizerabilul, nu cred în boala ei!
— Vrei să spui că coca ce mi-a mărturisit Madona nu e ade-
vărat?
— Dimpotrivă, cred că ceea ce mărturisește e mai puțin decât
adevărul… Cred că ceea ce ascunde e mai grav…
— Câți ani are Madona?… Are patruzeci? . E tânără, afirmă
Nory deodată cu întrebarea.
— Da!… Pe aici!… Nu m-ar surprinde totuși să aibă unele
fenomene precoce…
— Aaaa!… Tocmai aș fi vrut să te întreb pentru sora mea Dia…
Cum s-ar putea ghici…
Nory profita pentru a-și spune bănuielile absurde, închipuirile.
— Sora dumitale?
Caro nu-și da seama că n-a spus în viața lui “dumneata” lui
Nory. Nici acum nu-i aparținea ei, era o deviere respectuoasă spre
Dia, totodată un semn de nemulțumire pentru indiscreția,
indelicateța lui Nory.
 — Cred că sora dumitale va trece cândva senin, nesimțit, epo-
ca…
— De ce zici “cândva”?… Ți-a vorbit? — Nory agresivă.
— Nu!… Tocmai asta vream să spui… că nu va ști nimeni… că nu
va fi nevoie să știe nimeni… Mie în nici un caz nu mi-ar spune…
— De ce ție în nici un caz?
— Poate n-are încredere!
Caro mințea, știa bine că Dia avusese încredere, că îl întrebase
cu simplicitate despre lucruri delicate cu privire la sănătate… Vroia
s-o amăgească pe Nory. N-avea încredere în sinceritatea ei când era
vorba de doamna Dia…
— Madona mă îngrijorează serios… Sunt în corespondență cu
Roth, fac despre el comunicări. Poate reușesc să-i aduc la un con-
gres, cu care ocazie s-o vadă pe Madona.
Odată schimbată vorba despre Dia, Caro redevenea sincer, re-
intra din nou adânc în preocuparea lui pentru sănătatea Madonei.
Boala era încă legătura lui cea mai strânsă cu ea. La început, piedica
opusă de sănătatea ei delicată fusese un stimulent, se confundase
cu voluptatea… Când pasiunea obosise, rămăsese o simțire
morbidă, apoi un interes nesatisfăcut, alimentat de mister… iar
acum în urmă același interes întreținut de indignare… Numai
prezența senină, echilibrul perfect al Diei îl făcea să scape de ob-
sesie.
 — Târziu foc! se sperie Caro, privind ceasul.
— Spune, Caro, ce fac eu cu fata asta… Înainte de plecarea ei
definitivă, vreau să fac ceva pentru ea. Deunăzi, grație ție, am
răsuflat că o pot trimite intactă la Vaslui… Acum!…
— Acum avem ceva mai greu… de palpat… Eu, tot ca moașă,
cred că la prima facere îi trece.
— Asta-i… N-ai pretenția s-o mărit?… Poate totuși s-o arăt de
formă la unul din ăștia de nervi… La care?
— Un camarad tânăr, băiat bun și care nu umblă după “ca-
zuri”… Dimitriu-Munteni!… Când vrei, îmi dai de veste și aranjez eu
la telefon…
— …Trăiești, Caro!… Sărută pe Dona ta! O să trec s-o mai văd!
Să te bârfim nițel, monstrule!… Monștrilor! glumi cu mâna pe ivorul
ușii, zorind musafirul, nu destul de grăbit să plece.
— La revedere! spuse Caro.
De ce cuvântul banal “la revedere” sună lui Nory așa de clar și
de ciudat! Firește, se vor revedea, promisese că se va duce în
curând la Madona… Acum fata asta din Vaslui le complica și ea
existența, orariul… Ea însăși din pricina Anetei implica pe Caro, îi da
ocazie să vină în casa lor… Cornelia, săraca, era victima principală a
fetei, ea o avea pe cap… Ce vor fi făcând amândouă toată ziua?
Pasiențe! Era una din ocupațiile de predilecție ale Corneliei…
Pasiențe facă câte vroiau, numai s-o lase pe ea în pace…
 Nory nu bănuia că Aneta hoinărea după-amieze întregi,
combinând corespondențe diverse la tramvaie, cu gândul de a
întâlni pe domnul de la cinema… poate pe domnul Lică. Aneta se
speria apoi de amintirea lui Lică. Mai bine pe domnul de la cinema…
sau pe logodnicul ei, care era… era Paul…
Alt scop al fetei, ferit cu grijă de dușmani, era cel de a învăța să
se urce sprinten, să coboare elegant din tramvai… Ceva ca o artă, la
care aspira și pe care o va studia în secret… Mai era apoi și grija de a
cerși și obține bani de la Cornelia, un record pe care îl reușea. Deși
avară, Cornelia se îndupleca de cerșetoria ei, totodată din dorința
de a scăpa [de] prezența ei…
Aneta mai avea și grija să plece de pe Izvor, fără ca nimeni să
bage de seamă, fără ca să aibă nici chiar Cornelia timp s-o mustre,
să-i bată capul cu sfaturi… Aneta avea superstiții, semne… erau
anume cuvinte care credea că aduc nenoroc… Deunăzi pierduse
urma lui… Urma cui… Urma… o pierduse din pricina cuvântului: “Ia
seama, domnișoară !” spus de fata din casă.
“Ia seama, domnișoară !” spusese mocăncuța, și Anetei i se
întâmplase… Ce i se întâmplase?… I se întâmplase ceva…
Cu astfel de probleme, zilele treceau prea scurte; lui Nory i se
păreau lungi; va mai aștepta încă câteva zile răspunsul portărelului,
care abuza de complezența lor. Poate că cele povestite atunci
despre nevastă-sa fusese o minciună, un pretext ca să scape de
fată. N-o lăsase oare atâta vreme în părăsire subt pretextul că sunt
supărați pe ea?…
…De ce Caro spusese deunăzi la revedere, ca și cum plănuia o
vizită apropiată… După-amiaza asta se putea întâmpla să vie Coti;
era timpul să se dezmorțească provincialul. Dia îi arăta destulă
amabilitate; pomenise mai ieri de el așa din senin. O femeie ca Dia
nu-ți putea sări în cap, cum făceau probabil cele cu care era deprins
Coti. E drept că pe Dia, cu felul ei rezervat, care lui Nory îi convenea
când era vorba de amicul Caro, în ce privea pe Coti ar fi vrut-o mai
accesibilă. Dacă cumva cei doi vor veni la aceeași oră, ce era de
făcut?…
Nory cântărea cu gravitate dezastrul unei astfel de coinci-
dențe… Ce era de făcut?
Timiditatea, stângăcia tânărului Coti poate că proveneau și din
pricina prezenței Anetei; de aceea subiectul lui de predilecție era
recunoștința, ceea ce o scotea din răbdări și făcea pe Dia să surâdă
cu indulgență. Pe Coti și-l închipuise Nory vioi, vehement, chiar nițel
obraznic, cu măsură, firește… În tot cazul se putea vorbi și de
altceva decât de recunoștință.
Caro venise a doua zi și, cum bine se temuse Nory, sosise apoi
și tânărul Coti; noroc că unul ieșea când cellalt intra. Confruntarea
până la urmă era inevitabilă; supărătoare putea fi numai compa-
rația.
 Nory, care altădată s-ar fi pus însăși la amendă pentru a fi
putut împreuna în minte pe cei doi, îngăduia acum dubla lor exis-
tență în preajma sorei ei, tolera o confruntare, se temea nu cumva
amicul ei Caro să primeze și nu se biciuia pentru necuviința de a
pune alături pe Caro cu Tică Pascu, cu privire la sora ei, nici pentru
alte închipuiri cutezătoare…
 …Întoarsă grăbit din oraș, Nory pătrunse impetuos în hali, intră
curagios în salonaș, se uită în jur ca un polițist, pentru a prinde din
aer cuvintele pronunțate în lipsa ei. Sunase din oraș telefonul la
Caro, care nu era acasă la o oră când ar fi trebuit să fie.
Iată că, în adevăr, Caro stei afundat în fotoliul Diei, și ea, in-
comod, pe taburetul pianului. Cornelia își trăgea în jos mâneca după
injecția de calciu, apoi ieși strecurându-se pe la spatele lui Nory,
care se silea să pară bine dispusă și, dimpotrivă, se indispunea mai
mult, mereu.
Era vorba pentru azi de două vizite și hotărâse că buna dispo-
ziție trebuia să domnească la amândouă, așa era diplomatic; calcul
bun, pe care însă simțea că nu-i poate realiza. Cornelia care își
sumețea mânecile în salonașul Diei era un spectacol ce-i părea
scandalos…
Fu gata să propună camera ei pentru astfel de operații; un rest
de bun-simț și de prudență o opri. Tăceau toți trei; Caro și Dia
păreau a sfârși o pauză lungă… care devenea nesfârșită.
Tot Caro vorbi cel dintâi:
 — Am cântat la pian, zise.
Nory, nepricepând, surâse mașinal și se așeză pe divanul mic.
Chiar dacă ar fi vrut să se așeze aiurea, n-ar fi avut alt loc liber…
Dia sta încă la pian, incomod, cu șalele tăiate de dunga
mahonului, cu o mână rezemată pe clape, cu cellalt braț pe capacul
lucios. Poza forțată nu părea a o incomoda, pe când brațul gol al
sorei ei o scandaliza. Mâna Diei era uitată pe pian, Nory se temu să
nu sune clapele cu zgomot, ceea ce i-ar fi fost insuportabil. Era
nervoasă.
— Mai știi să cânți ceva? Întrebă Nory pe Caro cu destulă
bunăvoință față de îndrăzneala lui de a fi violat consemnul de tă-
cere pe care de atâta timp ea îl respecta, îl întreținea în jurul Diei.
— Nu eu… Doamna mi-a cântat o frază din Haydn de care îi
vorbeam și care s-a nimerit a fi fost predilectă domnișoarei Madó.
…Doamna… mi-a cântat… Domnișoara Madó! Atâtea sacri-
legii… Atâtea îndrăzneli… Nory căuta ceva care ar fi putut schimba
atmosfera languroasă lăsată de Haydn și pietatea răspândită de
numele lui Madó!… Știa că din lirismul cel mai avântat Caro poate fi
întors cu o glumă la firea lui ușuratecă.
— Muzică!… Și eu care veneam cu un întreg program politic să-
i discutăm amândoi! Ascultă, Caro! Facem un partid al optimiștilor!
— părea a se adresa lui Caro exclusiv, a-i lua ca tovarăș năzbâtiilor
ei. Taci! opri o cercare de întrerupere a lui Caro.
 Se auzi capacul lăsat peste clape de Dia. Lui Nory îi păru că Dia i
l-a închis subt nas; avusese însă o primă reușită, cea de a vulgariza
atmosfera prea sublimă…
— …Este petrol?! Taci! opri o eventuală întrerupere a lui Caro.
Așadar, Dia o credea nedemnă de bucuria superioară a muzicii
— își mesteca necazul:
— Este petrol?!… Este!… Este aur și diamante? Este! — râdea
de propria exagerare, râdea din nervozitate.
— Este! o complectă fără ton Caro, prinzând firul întins și
acceptând duelul.
— Este fabrici de toate… Stofa de pe tine… de Buhuși… Pălăria?
Nory își simțea curajul slăbind, își aminti pălăria suplă cu inițiale din
cuier… Macferlanul englezesc de casă mare…
Caro râdea abia în fălcile strânse, cu grija vreunei năzbâtii a lui
Nory, a cărei stare de suflet și de spirit nu-i era limpede.
— …Pălăria ta… “gambeta”!… Ți-ai adus aminte de ea?… Poate
chiar o mai ai prin vreun dulap… la pod, strânsă cu devotament de
Madona?
Caro gândi că Nory e într-o fază de scădere, că gluma îi e prea
ieftină și vulgară. Salturile ei de la dragoste la răutate, pe acelea le
cunoștea; starea ei de suflet o ghicea… dar forma…
 Nory ar fi dorit însă să fie plăcută, sprintenă; ar fi vrut, ca
deunăzi, să provoace adversarul. Mai bine vervă și spirit, decât
poezie și melancolie.
— Avem, așadar, de toate și nici o lipsă!… Facem partidul
optimismului integral: optimism ca metodă și ca scop!… Tot omul va
purta în curând iarăși pălăria “gambeta”, cum purta odinioară un
tânăr doctor care visa să fie mare om politic.
Cuvântul “om politic” avea de scop să readucă pe Dia la picioa-
rele lui Jean Deleanu, spera Nory.
Caro ridică ochii Ia Dia, care surâdea. Amintirea scenei cu
“pălăria tare” le era la amândoi plăcută; în ziua aceea fusese pentru
întâia oară veseli laolaltă, nepăsători de alții, așa cum sunt prelu-
diile în muzică… Azi, Dia, după ani lungi, cântase un preludiu de
Haydn, și fraza expresivă îi așezase iar într-o tăcere complice… dar
tristă. Nory era binevenită cu fleacurile ei, ca soluție unei simțiri
fără soluție, ca întrerupere unei înțelegeri care trebuia să-i poarte
numai în secret pe un drum fără scop precis.
— Ți-ai adus aminte? Întrebă Dia pe Caro, despre pălărie.
El negă cu un surâs numai și o mișcare arătând spre Nory: Să-i
lase ei verva care acoperă unele simțiri și umple unele tăceri.
— Țară bogată… curge lapte și miere… Viața pe nimic și tot
omul va putea purta iarăși pălărie tare… urma Nory.
 Odată aprins chibritul, verva ei flamba însă artificial și din
același combustibil ieftin.
— Îți aduci aminte… Nu se poate să nu îți aduci aminte Era o
întrunire cu caracter oarecum politic, tu… președinte, gata să faci
un fiasco din cauza pălăriei tari, din care adversarii își făcuse
platformă de opoziție, Țipau: “Jos ăla cu castronul !” Deprins cu
succese ușoare, nu cedai. “Scoate, mă, pălăria!” țipau ai noștri… Ți-
ai găsit? Încăpățânat cum ești!… A început atunci bombardamentul
din amândouă taberile, zvârleau toți cu ce nimereau…
Nory, instinctiv, prezintă azi fața lucrurilor care îl putea face pe
Caro ridicol. Dia observa cu nemulțumire ceea ce socotea a fi
perfidie și mai ales rea-creștere, demnă deci de blamul ei cel mai
sever!
Caro, jucător bun, luă cuvântul:
— Da! Prietenii îmi cereau să cedez de teamă că se pierde
cauza arzătoare a scăderii taxelor și a biletelor de favoare, cauză
pentru care ne trebuia neapărat majoritate!
— Nu cedai totuși… Stai demn subt ploaia de șrapnele! — se
prindea în joc Nory. Unii din tabăra adversă au strigat: “Bravo!”
Dimpotrivă, ai noștri, garda ta însăși, cei de pe tribună, în spatele
tău, au început a turna câte un pumn în faimoasa pălărie. Ceilalți
jubilau și așteptau distrugerea dușmanului prin discordie… Tu…
nimic!… Senin, vociferai discursul pregătit sau ceva aproximativ.
Rezistența ta începuse să mi se pară suspectă, atacurile se făceau
mai violente. Mărturisesc că am aruncat și eu cu un măr.
Cumpărasem tocmai o jumătate. Era acum un joc: o dărâmă… o
doboară… o sfarmă… ori nu? pălăria ta, gambeta… Mai era și capul
tău, de care mi-era milă. Mi-am făcut loc cu coatele: “Ce, mă, ați
căpiat?… Îi spargeți capul președintelui?” Cuvinte istorice!… se lăsa
Nory trasă de amintirea vioaie, prețioasă…
“Are capul tare președintele!” a strigat unu făcând diversiune. A
fost un delir de aplauze… Cauza ta era câștigată! În pauza provocată
de intervenția mea, am profitat ca să chem națiunea la votul
unanim…
— Și drept urnă?! luă Caro firul din nou; avea glasul tineresc de
atunci, cu o vibrație în plus.
— Atunci, spre surpriza tuturor, ai strigat “trăiască”, așa, ca
chestie, și cu un gest larg ai scos pălăria, declamă Nory.
— Au țâșnit din ea sute de afișe și prospecte, care umpluse
defensiv fundul citadelei, declară Caro.
— A fost atunci o explozie de râs și aplauze. Cauza ta era
câștigată, unii vreau să te poarte în triumf. Ai refuzat furios,
spunând că te doare capul, înjurându-ne. Băieții însă ți-o coceau:
“Cum?! Noi ne stricăm pumnii și el e blindat!” Tu, aprins, le strigai:
“Măgarilor!” Demnitatea întrunirii părea compromisă… Tu dai
înainte: “Măgarilor! Măgarilor!… Era pe datorie! Era luată pe cuvânt
de onoare!” repetai sugrumat. Am crezut că o să te văd și pe tine o
dată plângând… Am avut atunci o străfulgerare: “Lasă, Caro, ți-o
plătesc eu”, am strigat, și toate râsetele și huiduielile s-au întors
asupra mea.
Vocea lui Nory se clătina, ca și cum silabele își pierdeau cum-
pătul, căutând în jur sprijin. Întâlni numai privirea Diei, care răs-
pundea surâzătoare privirii lui Caro. Dia gândea că i-ar place să vadă
pe Caro plângând. Caro însă simți cum Nory șovăie, la fel ca atunci
în studenție când avusese revelația că fata băiețoasă e amorezată
de el… Nory era azi tot atât de neclară ca și atunci… Îi sta rău
prietenei Nory să fie neclară…
Nory își aminti brusc de ora care înainta și făcu o sforțare.
Glasul își reluă naturalețea:
— Tu pe urmă, șiret, pretindeai că ai prevăzut cazul. Chiar așa
de profet nu puteai fi!
— Mărturisesc, cu întârziere, că prospectele mi le adusese în
ultimul moment și, neștiind ce să fac cu ele… ca să am mâinile
libere, le-am vârât în fundul pălăriei!
— Așa da! Cine era să facă gesturi de tragedian, dacă n-aveai tu
mâinile libere!… Faci mărturisirea cu întârziere. Atunci nu te-ar fi
putut nimeni scoate de pe poziție… Când spui tu o minciună!
Lui Nory i se păru că a întrebuințat un cuvânt prea tare… Dia
însă surâdea, surâsul perpetuu, exasperant, al Jocondelor.
 — Totdeauna ai avut noroc! conchise Nory, despre trecut și
prezent.
O lovitură în arama unui orgoliu:
— Cinci! strigă; așteptă apoi o întrebare, o întrebare care totuși
ar fi încurcat-o.
N-o întreba însă nimeni nimic. Caro se sculă:
— Vă las, zise curtenitor. Nory se bucură că pleacă, uită chiar
să pândească la despărțire cum arată “capetele dumnealor de
expresie”, cum avea îndrăzneala a gândi de cei doi, iconoclastă.
Odată Caro plecat, Nory, ușurată, trecu în camera ei; nu cuteză
a reaminti Diei vizita lui Coti Pascu. Își spălă mâinile și obrazul, își
perie părul scurt, aspru, trecu pe față un puf, aproape fără pudră,
trase bluza de jersey și așteptă soneria cu o nerăbdare mai mare ca
de obicei. Se făcea în ea un travaliu pe care nu cuteza a-i scoate la
lumina conștiinții. Nervozitatea fusese pricinuită de vizita lui Caro.
Cei doi nu coincidase propriu-zis nici azi, dar Coti, imediat după
prezența și conversația lui Caro, n-avea decât de pierdut.
Mai la adânc, exista în ea teama că însuși planul ei în esența lui
era dinainte nimicit, devenit absurd… De aceea tocmai simțea
dorința de a acționa, de a împinge spre realizare ceea ce îi părea a fi
compromis, afară dacă un impuls puternic silea deznodământul.
 Nu auzi soneria, totuși pândită, și trebui s-o anunțe
servitoarea, din partea Diei, că a venit o vizită. Proasta de slujnică
credea, se vede, că vizita era a ei, nu a Diei.
Intră în salonaș, cu ochii fixați pe Dia, înainte chiar de a da
bună ziua lui Coti care sta încă în picioare. Observă pe umerii Diei
un șeluț de lână și, gest reflex, dictat de dorința de a o vedea gătită,
cochetă, când ea însăși se pregătise pentru oaspe, socoti că un șal
de lână nu e elegant, că n-o prinde pe Dia, și i-l scoase de pe umeri.
Pe moment, Dia nu reacționă, se așeză arătând lui Coti un
scaun și altul lui Nory, gest de gazdă, mașinal, indiferent, dacă nu
chiar plictisit. Peste un minut reluă șeluțul și își înveli umerii la loc.
“Ce-o fi în capul fetei ăștia de un timp?” se întreba cu o
contrarietate ce se adăoga atâtor altora în ce privea pe Nory.
Nory se simți ofensată în fața unui oaspe și ieși din cameră.
Reveni însă îndată aplicându-și eu amărăciune epitetul “rău
crescută”. Nu reușea să-și ascundă nemulțumirea, nu ajuta cu nimic
pe Coti care, încurcat, plictisit, nu știa ce să spună, ce să facă.
Față de tăcerea penibilă, Dia, cu toată lipsa de bună dispoziție,
înnodă firul unei conversații despre ocupațiile noi ale lui Coti; alt
subiect nu găsea, mai ales că vrea să evite numele Anetei. Înviorat,
Coti începu a povesti debutul lui ca substitut, a se lăuda prin
tangentă, a se pune în lumină favorabilă. Căuta limbagiul cel mai de
gală, ceea ce nu împiedica lipsa de gust și chiar ceva vulgaritate.
 Dia se întreba cui și cu ce e obligată să asculte poveștile fără
interes ale tânărului Coti; dacă cel puțin ar fi fost pentru hatârul și
interesul lui Nory, dacă ar fi avut certitudinea unei simpatii a celor
doi, scopul ar fi consolat-o, simțea însă zădărnicia acelor vizite, ce
nu aveau nici un scop lămurit și de care însuși musafirul părea jenat
cu toată verva lui improvizată. Dia avea și o bănuială, care creștea,
deși îi plăcea s-o înlăture ca fiind prea absurdă. Refuza să
adâncească atitudinea ciudată a lui Nory, subliniată adinioarea chiar
prin gestul familiar și ridicol de a-i scoate de pe umeri șalul, de a o
găti.
Nesocotința sorei ei o enervase și numai anevoie se stăpânea
de la dorința de a-i concedia pe amândoi subt un pretext oarecare.
Auzea vag pe Coti vorbind, povestind, râzând și ezita încă.
— Vă las singuri, spuse neprevăzut Nory, ca și cum era anume
momentul potrivit, și se ridică.
Cu o mișcare hotărâtă, Dia fu în picioare și, cu glas imperativ:
— Dimpotrivă, eu vă las singuri, vă cedez camera… Aveți,
desigur, lucruri intime să vă vorbiți… Prezența mea vă poate
stânjeni… Vă dau însă binecuvântarea cuvenită logodnicilor!
Madó însăși nu putuse împiedica unele impulsii de orgoliu ale
Diei, prin contrast cu răbdarea ei obicinuită.
Dia ieși, și înapoia ei cei doi stau în picioare, uimiți, descum-
păniți deopotrivă, cu o spaimă separată:
 “Eu și avocata!…
“Eu și Coti Pascu… Cu forța!”
Un trăsnet căzu între cei doi… O idee absurdă, nepregătită…
Nory urî pe Dia, cât și pe cellalt, care prin tăcerea lui conster-
nată o ofensa. Ce ar fi putut, dealtfel, Coti face sau spune! Situația
era așa de stupidă, încât nici o soluție, nici măcar atitudinea de a lua
totul în glumă nu le venea în gând. Numai simțirea de ofensă, de
jignire, aceea le era comună; fiecare se socotea insultat.
Coti comentase invitațiile insistente pe Izvor în sensul că era
simpatizat de cucoană, deși nimic nu confirma presupunerea: “E ea
țeapănă, dar în felul ei mă place, deoarece avocata ține morțiș să
viu la ele, să fiu gătit, să am duh!”
Gestul cucoanei țepene, care îl zvârlea acum peste bord, ba
încă cu o glumă proastă, îi răscolea toată mojicia.
Nory știa că e vinovată, că ea a siluit bunăvoința Diei către Coti,
totuși simțea, deasupra a tot, injuria. Situația absurdă pe care i-o
crease Dia, cu sau fără drept, o înrăia, o rușina mai ales: “Totul vine
de la musiu Caro!” cerca a explica, mai ales a complica problema și
a căuta Diei motive ascunse, personale, josnice chiar.
Nevoia de a urî pe sora ei, situația ridicolă, batjocora suferită,
totul o împiedica de a găsi un cuvânt de spirit care ar fi soluționat
sau cel puțin ușurat situația. Intervenea și o dorință violentă de
răzbunare, absurdă, cum absurd fusese și proiectul de a căsători pe
sora ei cu oricine, cu orice preț. A se răzbuna… acum… imediat!
Coti, de altă parte, rumega și el insulta, căci și lui îi părea o
insultă; și el ar fi vrut să se răzbune, dar mai ales ar fi vrut să
găsească o contenență, să iasă din încurcătură, în orice fel, numai să
iasă.
— Ce facem? zise Nory, ca o dezlegare a încordării, totodată o
complicitate.
— Ce facem? cercă Coti a râde ca de una bună, dar fără haz.
“O farsă”, își repeta pe când îi venea în gând a lua propunerea
în considerare, ca o răzbunare… Te pomenești că i-ar fi fost necaz
cucoanei dacă luau de bună vorba, probabil zvârlită numai în bat-
jocură.
Pe fata asta băiețoasă o chema Baldovin, avea carieră, trecea
drept deșteaptă și simpatică… până la urmă!… Fiecare argument
abia iscat era azvârlit la coș, apoi reluat în examinare de urgență.
Ceva trebuia făcut.
Nory zdrumica mereu necazul împotriva Diei: Ar fi uimită Dia,
dacă gluma ei răutăcioasă ar deveni realitate! Nu și-ar crede
ochilor!… Ar merita lecția!… Râdea de capul pe care l-ar face Dia.
Sclava devotată se emancipează… Fata bătrână, bună de ștrapaț, se
mărită! Gluma proastă și-a schimbat hazul… N-ar crede ochilor și
urechilor… Dia a umilit-o, a ofensat-o; avea deci dreptul să se
răzbune…
— Unde facem voiajul de nuntă? cercă o glumă cu substrat
serios: dacă se prinde!
— Tocmai am o anchetă la Bușteni!… La dispoziție!
— Se aprobă! intră Nory într-o complicație a cărei singură
motivare era ambiția ei ultragiată.
— Mâine la 12, preciză Coti, jumătate serios, lăsându-se tras
de împrejurări. Nu pentru prima oară pleca în anchetă cu vreo fată
invitată din glumă. Firește, în ajun nu i-ar fi dat în gând să facă o
astfel de propunere lui Nory Baldovin, pe care o stima… Acum însă!
— Așadar, la ora 12, în Gara-de-Nord, cu o valiză de mână!
Expresul? Expresul!
— La bună vedere! salutase Nory pe mire, cu mâinile la spate,
dintr-un ciudat gest de a nu-i atinge… O durea capul, și nu era de
mirare… Dar ce va face a doua zi? În aceeași casă cu Dia nu va mai
sta… Era casa ei, a mamei ei, și o putea da pe Dia afară! Intenții
numai, intenție grosolană… Oare logodna, în batjocură inventată de
sora ei, nu fusese și ea grosolană?…
În seara asta se va duce la cinematograf cu Aneta… Va veni
târziu să se culce… A doua zi dimineață va merge la tribunal să vadă
pe Coti, aiurea decât în decorul în care se învoise ca doi smintiți…
Va repune lucrurile la locul lor…
 A doua zi Coti nu era la tribunal; i se explicase că, având o
delegație în provincie, nu va veni.
Nory se simți descumpănită… Ce va face acum?
…Acasă storurile de la camera Diei erau lăsate; intră repede
de-a dreptul la Cornelia. Cornelia îi povesti că Dia a plecat, cum era
vorba, la moșie, pe câteva zile, și a plecat cu dumneaei împreună și
un domn care mai fusese pe la ele zilele trecute.
Nory se văzu înconjurată de mistere și de dușmani. În jurul ei,
așadar, de mult se complota. Se repezi cu furie la telefon, chemând
numărul lui Caro. Ii răspunse sora că domnul doctor e la sanatoriu
pentru o operație de făcut și doamna e… tot așa…
Ideea ce-i venise cu privire la Caro îi păru absurdă. Așadar, Dia
plecase la moșie cu cineva, cu altcineva! Era vorba poate de afaceri
de care fusese ținută departe. Dia îi ascundea planurile ei.
Domnul străin putea fi un avocat, dat fiindcă sorei ei, firește, n-
avea cine îi apăra interesele!… Ea nu-și pierduse ani întregi cu
procesele Diei… Ea nu era avocată și nici bună de ceva!… Bine!
Foarte bine!… S-a nimerit admirabil!… Suntem de acord!
Nory simțea că totul se învârtește parcă. Ceru Corneliei valiza
ei mică de voiaj, apoi o concedie. Rufele miresii nu trebuiesc vă-
zute… Valiza cu care fuge fata casei cu un băiat nu trebuie știută
de… părinți!
 Nory era acum decisă, o chinuia numai teama unei rușini noi:
Nu cumva Coti să nu fie în gară. Fusese poate o glumă sau o altă
batjocură.
Un telefon o liniști. Coti avusese aceeași teamă și întrebă:
— Da… Da… la 12 în gară!
În lipsa Diei de acasă, nimic nu mai susținea convingerea lui
Nory decât încăpățânarea pe care omul o are tocmai către
hotărârile lui cele mai absurde. Ideea răzbunării nu mai avea tărie,
mijea însă alt gând: ocazia era silită, neașteptată, și, fără de
incidentul grotesc din ajun, Nory n-ar fi căutat și poate nici n-ar fi
găsit ceea ce caută și găsesc toate femeile, adică cunoașterea unui
bărbat… dar fiindcă ocazia se prezentase singură… nu o va lăsa să-i
scape. Răzbunarea, laolaltă cu rezolvarea unei farse de prost-gust
se complectau, căci Nory, așa cum îl știa pe Coti, nu presupunea că
plimbarea lor ar putea rămâne platonică. Toate calculele lucide le
făcea însă în miezul unui cazan al diavolului, al unei supraexcitări și
a unei migrene ce părea a fi de aici înainte starea ei normală.
Coti, în adevăr, nu admitea putința ca avocata să facă mofturi.
Să se aleagă cel puțin cu atât… El… dar mai ales ea… Era generos și
căuta argumente în favoare: Nu era nici prea bătrână, nici urâtă, era
nostimă în felul ei, și aventura nu era de duzină; povestită, putea fi
rentabilă pentru alte cuceriri. Se încuraja totodată îngrijat: “N-am
cunoscut nici una băiețoasă ca ea!” Spera că frumoasa văduvă, Dia
adică, va regreta când va vedea că sora ei s-a ales cu ceva… dacă
dumneaei a fost proastă. Gândul unei căsătorii nu le trecea prin
minte nici unuia.
…Cornelia rămăsese nedumerită văzând că toată lumea pleacă,
o părăsește. Egoismul ei se alarma, totodată nu înțelegea:
geamantane deschise și închise, întâmplări neprevăzute și care
părea J neplăcute, totul o mira și o îngrijora. Plecarea lui Nory, mai
ales, fata ingrată, fata rea, o nedumerea cu un fel de grijă: o intuiție,
cumva o brumă de instinct matern?
După trei zile de absență nemotivată pentru cei ce ar fi putut fi
mirați sau interesați de lipsa ei, Nory se întorsese într-o după-
amiază pe la trei. Venise pe jos, fără valiză, alegând ceasul când Dia
sta retrasă. Intră tiptil prin dos, cu ezitări, și întâlni umbra mirată a
Corneliei.
— Ce ai? Întrebă Cornelia.
— Mă doare capul!… Unde e Dia?…
Cornelia răspunse că nu s-a întors, a dat numai o dată un
telefon de la țară, întrebând-o ce e pe acasă. Îi spusese că acasă e
bine. Cu oarecare fineță, Cornelia da a înțelege că n-a pomenit Diei
de plecarea lui Nory, despre care avea un fel de miros, de
presupuneri, fără nici o certitudine. Acum vedea pe Nory pământie
la față, cu buzele albe și ochii lucioși, tremurând parcă.
— Ai răcit? o întrebă cu grijă.
 — Pesemne am răcit… Mă ia cu frig și mă doare capul.
— Vrei să-ți dau o chinină și un ceai fierbinte?… Să te frec cu
oțet aromatic? E oțet din care se simțea bine tatăl tău! zise, și Nory
ar fi privit-o cu mirare ca de ceva schimbat, dacă ar fi avut răgaz să
cugete la ceva cu febra pe care acum o recunoștea că o are, și odată
febra recunoscută, se simțea mai rău, se lăsa în voia tremurului, a
căldurei, a durerii de cap.
— Dă-mi ce vrei… M-aș culca puțin… dacă zici că nu e nimeni
acasă.
Era un consimțământ și o mărturisire pe care nu ar fi făcut-o
altcândva…
Camerile sunt foarte mari și goale și se desfac una din alta
ca unele cutii… dar albe, foarte albe și curate… În loc de uși au grile,
ceea ce e mult mai comod… se ridică… se lasă după voie… au la
nevoie lanțuri și lacăte… În casă e mereu un pușcăriaș, sau numai un
om cu pijama în dungi… Orice ai face mereu e acolo… Vine pentru
ea sau pentru sora ei… sau pentru amândouă. Are o față simpatică,
dar e foarte nesuferit și îl vezi de oriunde te-ai întoarce. Fruntea îi e
mică, și pe urmă crește, și tot așa bărbia. După cum vrea își lungește
capul… Trebuie să nu stai degeaba, să te ocupi, să umbli mai întâi
pe margine de tot, pe lângă grile, apoi drept prin mijloc, și pe unde
umbli rămâne o linie de cretă trasă, care nu e permis să se șteargă…
Nu e nimeni, numai un cap umblă, când înainte, când înapoi, e al
pușcăriașului și s-a dus în fund, de unde și-a luat un trup cu haina de
femeie…
O pânză i se ia lui Nory de pe ochi și vede distinct pe Cornelia.
Își pune pânza pe ochi la loc, fiindcă nu vrea să se amestece
Cornelia în menajul ei cu pușcăriașul!… A închis ochii cu lacătul și
întreabă:
— Ce e?… Ce vrei? Cu tonul ei agresiv, pe care ceva îl moaie, îl
face ca o pastă, ceva sau cineva îi fură puterile și răutatea.
“Un șorț mare, alb, acoperă toată odaia, și câteva fire albe de
mustață sunt ale popii care trebuie s-o cunune… O apucă, îi pune
lanțuri, ea protestează, vrea să miște, n-are spațiu, deși odăile fug,
se lungesc la infinit. Se sprijină cu cotul pe o ladă de fier care se
transformă într-un cearceaf. De ce să fie acolo un cearceaf,
deoarece nu doarme, se zbate; ridică lada de fier, o dă în lături…
După șapte ore de somn agitat, de aiurări, Nory stă pe mar-
ginea divanului ei, așternut ca pentru noapte. Cearcă a acoperi
așternutul, de care îi e rușine, cu o cuvertură, care e grea ca de
plumb. Cearcă a se scula, a fugi din așternut, dar nu reușește decât
să trezească o durere vie în tot trupul, capul mai ales e în bucăți, în
țăndări. A zdrobit-o pesemne un autobuz la o traversare… Când a
traversat, unde și de ce?… Se lasă încet întinsă pe divan. Osul mâinii
unei făpturi întinde cu cinci degete uscate o ceașcă… E ceașca
desperecheată din dulapul de pe sală… E geamul… perdeaua…
ungherul… e camera ei, afară însă de ea care nu e…
E Cornelia cu o tavă în mână, nelipsită, firește, de lângă orice tavă și
ceașcă.
— Cornelia! — cheamă imperativ, dar aude numai un glas
stins, care întrebuințează vocea ei. Cornelia! Ce e toată comedia
asta?
— Mata ai fost o săptămână bolnavă de, Doamne ferește, o
gripă rea!… Am chemat pe domnul Caro! mărturisește cu teamă.
Nory nu reușește a schița cu buzele grimasa pe care i-o su-
gerează felul de a vorbi al Corneliei:
— Dia? Întreabă cu grija de a fi turburat cu boala ei “de
Doamne ferește”, cu însăși necuviința de a fi bolnavă, pe sora ei Dia
și ordinea frumoasă a lucrurilor. Nu e ironică, disprețul ei pentru
boală, în ce o privește anume, respectul ei pentru confortul Diei ies
intacte de subt un maldăr de dărâmături.
Simte în creștet cărămizi vechi grămădite de un plafon spart
care o apasă. Memoria nu vine însă să le așeze una lângă alta cu
cimentul lor. Nu-și amintește deocamdată decât o stare de lucruri
de mai-nainte… Despre voiajul ei “de nuntă”, de cele ce l-au pre-
cedat, de cearta și ruptura cu Dia, de sentimentele urâte ce sunt
acum între ele nu-și amintește decât subt forma unei stări de ne-
plăcere.
 — Dia? Întreabă a doua oară cu o reticență fără lămurire.
— Dumneaei lipsește la țară… Vine numai pe seară în toate
zilele, în toate zilele… de când…
“Nory s-a întors brusc către preotul sau directorul închisorii…
Nu știu bine care din doi… Nu-și aduce aminte ce-a fost înainte de
șederea ei la închisoare și vrea să doarmă.”
…În dimineața următoare se deșteaptă obosită, dar lucidă. N-a
mai fost bolnavă la pat din copilărie. Pe la vârsta de patru ani
avusese scarlatină, nu însă acasă la Trâni, la Gârla, ci la o doică
undeva. În traiul ei existase, pesemne, și-episodul ticălos al copilului
nedorit trimis departe, părăsit în mâini străine și grosolane, de
doică la mahala. Nu-și amintea de timpul acela decât o umbră vagă
mișcând într-o curte de mahala… Odată, la Gârla, cineva greșise o
vorbă despre scarlatina avută… atunci când era la o doică… O
luaseră bunicii înapoi pesemne… Și, iată, acum avusese friguri cu
delir! Plecase bolnavă, dar între două febre nu putuse simți decât
pe una… Caro o îngrijise — și sora ei ce făcea, ce gândea, atunci
când venea în oraș, numai pentru o vizită, ca o străină? Nu vrea să
știe. Chemă pe Cornelia ca să-i spună că nu mai are nevoie de
doctor… Ii opri orice vorbă, rugând-o să-i facă geamantanul cu tot
ce-i aparține, afară de mobile… Întrebă la ce oră vine de obicei Dia…
Ea pleca de aci din Izvor pe un timp… Nu spuse nici unde, nici pe cât
timp…
 Nory examină fiolele, pilulele și înghiți un praf ce-i păru mai
indicat. Ceru ca fata din casă să o ajute să se îmbrace, să-i facă
patul. Se simțea ca bătută în piuă, dar cu capul acum rece, ușor.
Putea gândi, își putea aminti, și nu vroia. Ar fi avut nevoie să stea
culcată, dar se silea a sta în sus, vroia să umble. Ieși pe coridor, intră
în hali, auzi voci, pătrunse în salonașul Diei fără a bănui că Dia însăși
era acolo, abia sosită sau gata de plecare, nu puteai ști: avea pălăria
pe cap, poșeta în mină; Cornelia dispăru.
— Stai!… Stai, acasă, te rog! rugă pe Dia cu tonul alterat de
boală, de nesiguranță.
— Îți mulțumesc! — vocea Diei fără ton.
Nory tresări ca deșteptată brusc. Mintea înregistră stângaci, în
grabă, ironia cuvintelor. Îi mulțumea că o reține în casa ce-i apar-
ținea… Aparținea cui? Cui aparținea cu adevărat un legat impus
boierului Dinu de Dia?
— Iți mulțumesc, dar am deocamdată interes să mai rămân la
moșie!
Un ton neutru, străin.
Printr-o mișcare prea bruscă care îi zgudui alice în creier, Nory
întoarse capul și închise ochii mici acoperiți de ciudățenia lacrimilor
ținute cu forța subt pleoape. Ieși, fugi… Gest poate necuviincios
pentru cine n-ar fi văzut sau bănuit lacrimile.
 Așa sau altminteri, Dia tot pleca; o aștepta automobilul, avea
în adevăr treburi în raport cu proiecte cunoscute numai de ea sin-
gură. Cornelia executa mută tot ce-i spunea, tot ce-i spunea cea-
laltă.
Chiar dacă ar fi văzut lacrimile, Dia ar fi plecat… Pleca Dia…
Pleca doamna Dia Baldovin din viața unei surori de mâna stângă,
unei surori inferioare, rău crescute, ingrate!… Pleca și avea drept s-
o facă, avea și dreptate… Nu fusese niciodată potrivit ca Dia să
locuiască aci, pe Izvor, la un loc cu femeia incultă de la bucătărie, cu
sora prost crescută, cu slujnicuța primitivă… Nory se mira sincer
cum de se putuse o astfel de conviețuire…
Numai numele de Baldovin, pe acela îl socotea a fi proprieta-
tea ei de totdeauna. Aveau același nume, nu era nimic de făcut, le
aparținea separat și deopotrivă. Unul avea blazon, era al unei
cucoane, cellalt era fișa ei de identitate, reprezenta defectele, fap-
tele ei rele, erau trei silabe pe care nimeni nu i le putea disputa…
Reprezentau plecarea deunăzi la Bușteni, întoarcerea și tot ce a
făcut și va mai face pe socoteala ei proprie. Nasul îi era umed, și
Nory îl suflă puternic în batista de olandă, străină. Gura mișca
nervos, cercă a repune la locul lor mușchii încleștați ai feței. Tot ce
sfințise și iubise pleca din vina ei… Gata cu sfinții și cu dragostea…
Adieu, mes amours! O dată te arzi, și ea n-ar fi crezut că se va arde
vreodată.
 În trupul de bumbac, fără putere, nimic nu suna, n-avea vibra-
ție. Doamna Dia Baldovin plecase, ea însăși va pleca, se va muta la
otel, acolo unde locuise înainte. Era planul ei, întrerupt de zilele cât
fusese bolnavă; o boală care stricase numai rostul de a fi ea cea
care pleca întâi, părăsea casa de pe izvor, o lăsa cui vrea, cât vrea.
Planul ei dase greș… Și ce mai dase greș? Mai avea de lămurit
încă ceva, cu cineva. O afacere plictisitoare, dar decisă, tranșată…
Va locui singură, își va relua ocupațiile… Ce va spune lumii?…
Se va duce la doctorița Rim pentru a-și satisface o curiozitate…
Evita un nume de care se împiedica nevoit. Ce va face cu acel…
Coti?… Deocamdată îl lăsase la Bușteni pe peronul gării, se urcase în
tren de lângă el, de la o plimbare ce făceau la gară, și plecase
definitiv… Ea știa că e definitiv, dar el ce va fi crezut, ce va fi făcut?…
Se va fi bucurat! Nevoia de a-și aminti omul și fapta o supăra ca un
coif strâns pe cap, ca un corset cu balene tari… Pentru propria ei
curiozitate se va duce la Lina Rim. Dealtfel, cu și fără Lina era: nu —
sigur, definitiv nu. Orice veleități de a părea consecințe cu sine, de a
face față sau a-și schimba situația și numele, de a pricinui necaz
pierise, măturate de prezența, de glasul și cuvântul Diei, sorei ei
Dia… Pe cine să se răzbune, pe cine să se necăjească?… O stâncă?
Era curioasă acum de ce va spune doctorița Rim, curioasă ea pentru
ea…
 Celălalt era tot așa de neînsemnat ca un obiect, un forceps, un
clește cu care hirurgul ucide sau salvează. Părerea junelui Coti nu
exista… În tren, la întoarcere, când fugise din infernul celor trei zile
ale voiajului “de nuntă”, făcea alte socoteli, plănuia minciuni,
povești despre o cununie cu popă… o cununie numai la primărie…
sau o nuntă fără cununie și popă… O amuza ca o comedie pe care o
va juca subt ochii uimiți ai spectatorilor… Un bluff colosal — i se
părea că va face o revoluție… Nimic! Nimic nu era nimic! Decât
propria ei incertitudine cu sine, propria întrebare, mirare,
curiozitate, nedumerire…
— Eu ce fac?… Întrebă Cornelia, ținând colțul șorțului ca
pentru a-și șterge cu el ochii și nasul, văzând că toți pleacă, o pă-
răsesc.
— Faci ce vrei și ce poți!… Întrebi pe doamna Dia!
În fața fetei sculate acum din friguri, ce-i sta înainte fără nici o
antenă de contact, Cornelia tăcu. Nory îi spuse că-i va telefona, dar
nu-i lăsa nici o adresă deocamdată. Dacă cineva va întreba de ea va
răspunde ceea ce e adevărat: că nu știe!
Prin “cineva” înțelegea pe Dia sau Coti, indistinct. În tren, când
fugise din voiajul “de nuntă”, plănuia la fel să schimbe domiciliul,
să-i țină secret, dar să învețe pe Cornelia a spune celor ce ar fi
cercetat că “s-a măritat!” I se părea atunci nespus de spiritual, de
senzațional! “Ce idee!! . Ce idee!!…
 În trăsură, unde i se aduse cele două geamantane, Nory se urcă
încordată, strunindu-și trupul încă bolnav a asculta poruncile voinții.
Dase birjarului adresa unui otel.
…Cornelia se uitase îndelung după birjă. Abia acum își da
seama că ar fi trebuit poate s-o roage să rămână încă până se va
însănătoși, că n-ar fi trebuit s-o lase cu nici un preț până nu-i spune
unde se duce. Ce va răspunde doamnei Dia, și dacă se întâmplă
ceva înainte ca Nory să-i fi dat semn de viață! Se turburase tot
rostul; o lăsase singură așa deodată. De doamna Dia nu se temea,
ea nu va pleca fără a rosti, dar ceastălaltă unde fugea, ce se
petrecuse? Era în ea și o grijă, o milă, în afară de preocuparea
egoistă a devenirii proprii: Ce-ar fi zis boierașul ei? Ce ar fi dorit el
să facă într-o astfel de împrejurare? Își crea răspunderi către
răposatul boier Dinu Baldovin, care, în orice împrejurare, ar fi crezut
și ar fi făcut numai ce i-ar fi dictat egoismul.
Dar ce fusese cu fata răutăcioasă care fugea din casa ei, încă
bolnavă, și nu spunea nici unde a fost, nici de ce s-a îmbolnăvit, nici
unde se duce?… Promisese totuși că va telefona, va da de veste…
Cornelia se pregătea să aștepte, să le aștepte pe amândouă până
când vor da semn de viață; să aștepte era singurul ei curaj, curajul
celor slabi și lași. Bani de cheltuială avea încă, lăsați de Dia pe o
săptămână, calculați din plin, din care putea pune chiar în fundul
tinichelei cu tutun un adaus la micile economii.
 Totuși nu se liniștea, avea o turburare fără explicare, care
persista cu toate rezoanele ce-și da. Nu era singură, era cu Kiva,
care era supusă, și vardistu păzea casa bine, fie pentru Kiva, fie
pentru bacșișul lunar al doamnei Dia. Nu-i era frică nici noaptea,
deși era fricoasă, sta totuși subt o neliniște nelămurită pentru ceva
ce se înțelegea și care nu era de bine.
Se apucă să scuture odaia unde Nory zăcuse câteva zile, deși
ora trecut de trei după-amiază. Va aerisi, va face curățenie cât se
putea încă face în ziua aceea și va termina a doua zi; se simțea
mulțumită a-și fi găsit o ocupație care să-i alunge gândurile. Atâtea
se petrecuse în urmă în casa lor. Trăise totdeauna la adăpost, în
umbra cuiva, nu știa încă a fi stăpână pe voința ei.
Obosită — obosea lesne acum în urmă — lăsase pe Kiva cu
treburile pe cari le putea face singură și în camera ei își fierbea o
cafea, învârtind o țigară în foiță. De când luase obiceiul să fumeze
țigări făcute de ea, nu și-ar fi putut bine aminti, cum n-ar fi putut
spune nici când se schimbase atâtea în felul ei de a fi? Un zgomot
nelămurit o făcu să lase țigara și cafeaua. Pe săliță văzu cu mirare
pe Kiva însoțind pe fata Aneta Pascu. Se uita la ea ca la o stafie.
Lipsa ei de mlădiere în idei ca și în gesturi o ținea țeapănă, mută.
Fata plecase de câteva săptămâni la Vaslui, după ce făcuse
niște fapte de om scrântit. Ce căta iar la ea? Cum și de unde venea?
Cum intrase?
 Aneta sta cu un mănunchi de crizanteme cam veștede în brațe,
ea însăși dezorientată. Aflase de la Kiva că doamnele nu erau acasă
și se mulțumea, ba era mai mulțumită poate chiar, să vadă numai
pe Cornelia, pe mămița Cornelia, care părea că vede o străină. O
enervare, un tic zbârnâiau în pieptul Anetei; se silea a opri mișcarea
similară a mușchilor feței.
— Ce cauți la București? slobozi Cornelia mirarea ei și faptul
că-i spunea ceva, orice, micșoră rictusul, vibrația, care dezordona în
Aneta voia bună cu care venise să viziteze pe doamnele Baldovin, cu
flori, ca mulțumire.
Idea florilor era a ei, ideea de a veni pe Izvor, acea fusese a
tatălui ei, portărelul Vasile, chemat la București cu treburi; după
socoteli contradictorii, grăbite de plecarea urgentă, hotărâse să ia
fata cu el. N-avea încredere s-o lase pe Aneta cu mamă-sa.
Fata părea complect domolită, nu mai râdea ca nebuna, nu mai
spunea, nici nu făcea nimic pe dos, sta liniștită și se purta frumos cu
mamă-sa, cercând s-o ajute la gospodărie. De tatăl ei nu se apropia,
sta deoparte, îl slujea numai dacă el cerea. Simțeai în ea silința de a
mulțumi pe mama ei și o nevoie de a fi ocrotită de tatăl ei, simțeai și
o teamă pe care o ascundea și care îți făcea milă. Nevastă-sa se
purta așa, nici bine, nici rău, așa fel o primise de la întoarcere; fie că
se temea s-o certe, fie că o socotea nebună, fie că nu vrea să-i
nemulțumească pe bărbatu-său care în seara când sosise, după ce
rostiseră pe Aneta în odaia lui Coti, pe coridor îi spusese:
— Cucoană! Nebună ai făcut-o, nebună să ți-o ții, că îi ești
mamă!
Așa mutră urâtă, așa glas urât nu avusese dumnealui de mult…
Ge de mult?… Foarte de mult… de atunci când, pentru nimica toată,
zicea că-l înșelase cu ofițerul ce-l țineau în gazdă, fiindcă o găsise la
el în odaie pe seară, îmbrăcată însă… Strângea dinții si acum ca
atunci, și portărița nu crâcnise… Pe astfel de considerații, Aneta se
instalase în camera atât de invidiată, pe timpuri, a lui Coti.
Totuși, când portărelul trebuise să plece la București cu
treburi, se întrebase cu grijă dacă în lipsa lui lucrurile vor merge tot
atât de bine între Aneta și mamă-sa. N-ar fi avut motiv să se
îndoiască fiindcă și una și alta păreau a se fi lăsat de prostii; era însă
prilej rar să meargă la București, și încă pe socoteala statului; putea
deci profita ca să arăte fata din nou la doctor. Avea în gând ceva, cu
privire la Aneta. Ajutorul de grefă văzuse pe Aneta și se mirase cât
s-a făcut de frumoasă domnișoara! Slavă Domnului, ei nu țineai:
slugi, adică n-aveau în casă dușmani și spioni, așa că boala fetei —
adică nici o boală până la urmă — nu era ajunsă la urechile nimănui.
Nici nu era bolnavă, o schimbase, o zăpăcise ca pe toată lumea viața
Bucureștiului, și acum își venise în fire, îi trecuse gărgăunii Pentru
mai bună siguranță, o va lua cu el ca să mai vadă o dată doctorul, să
audă el singur ce ar spune de un măritiș.
Aneta primise fără a arăta nici un fel de impresie, ceea ce
mirase pe tatăl ei; era un eveniment față de care ar fi trebuit să
reacționeze: “Copiii de acum! reflectase. Nu-i mai poți mira cu ni-
mic. Pe mine să mă fi dus tata la București, îi sărutam mâinile pe
față și pe dos. Se schimbă timpurile”, filozofase cu înțelegere și re-
semnare.
Aneta nu știuse de ce o ia și, în nesiguranță, nu se bucurase
Altfel era mulțumită că nu rămâne cu mama ei, care nu-i făcea nici
un rău, dar în care n-avea încă încredere. Pentru București n-ave a
nici plăcere, nici neplăcere” argumentele, se contraziceau,
predomina satisfacția de a veni în plimbare, a nu :fi o provincială
uitată de Dumnezeu în fundul târgului ei, de a vizi-ta pe… doamnele
Baldovin și, pe Mari, fără a avea nevoie de .ele. Un gol ce se făcea
înăuntrul ei reprezenta organic celelalte argumente negative, cele-
lalte ființe nedorite. Dealtfel, făcea orice i se spunea dintr-un
automatism; înainte ca cellalt să fi sfârșit cuvântul, ea pornea; tactul
ei interior lua mereu cu o fracțiune de secundă înainte
metronomului, de aceea, chiar după pornirea precipitată, avea o
oprire, pe loc.
 Așadar, sosise la Cornelia cu flori pentru .… pentru… doamna
Dia. Aerul mirat, primirea fără elan a Corneliei stricase ceva în
ordinea prevăzută, o turburase.
Află că cele două gazde lipsesc, deci i se deplasau două
proptele ale vizitei pe Izvor. Ceea ce dezordonase scuturatul în casa
de pe Izvor, ceea ce era dezordonat în așezarea .morală îi era
perceptibil ca o strâmtoare; ar fi vrut să plece, totodată n-avea
unde, deoarece aci o lăsase tatăl ei, și mecanismul propriei voinți nu
o îndruma deocamdată nicăieri.
Cornelia dete unele instrucțiuni Kivei pentru camera lui Nory,
în curs de scuturat, și pofti pe Aneta, îi oferi dulceață, o întrebă de
la Vaslui, o rugă să mai stea puțin singură, ca la ea acasă, până vede
ce se petrece pe dincolo cu servitoarea.
Aneta întâi nu mișcă de pe loc, apoi se săltă brusc cu ideea că,
rămasă singură, o poate bănui de ceva… sau… dinadins a lăsat-o
singură, ca să… Ieși și se îndreptă spre camera lui Nory; odaia mare,
goală, și cele două femei în mijlocul odăiei, privind pereții goi,
sparse ceva în ea, un loc mare cât odaia.
“A murit domnișoara! gândi Aneta înfiorată. A murit poate din
cauza mea… de atunci… când au dus-o la poliție… și acum mama ei
vrea să se răzbune… deși eu n-am nici o vină. Fetele de la colț, ele
au dus-o acolo… pe… “
 Se retrase tiptil și deschise ușa hall-ului întunecos din cauza
obloanelor lăsate în lipsa Diei. Printr-un întuneric la care pupila ei
nu se adapta, pipăi ușa camerei. Diei și puse urechea și asculte. Erau
amândouă înăuntru, ascunse ca să o prindă ascultând după uși…
Sări în sus deoparte, cu semisecunda aceea cu care o lua acum
înaintea minutului destinat, și se sperie tare. O orbi însă o lumină
care scălda totul, izbăvea totul, lumina adusă prin ușa deschisă.
Cornelia o căuta și, îngrijată, dase în sfârșit peste ea:
— Te căutam, spuse răsuflând adânc, și Aneta deveni bănui-
toare.
De ce o căuta?… Să cerce a pleca de aici, binișor, cu
precauțiuni, înainte de… de ceva… De ce o adusese aici? Nu-și mai
amintea bine scopul venirii, știa precis că acum trebuie să plece, dar
unde… I se ura numai cu femeia asta bătrână. Coti o adusese, nu
știa cu care scop, dar ea nu va sta, va pleca. Trebuia însă să
convingă pe femeia bătrână ca s-o lase singură, să poată fugi.
— Maică! Mă duc numai pe un ceas să cumpăr ceva din oraș!
Cornelia nu pricepea de ce o roagă, nu cumva venise să șadă iar
la ele în gazdă? Fără de voia și de prezența Diei sau a lui Nory, ea nu
putea hotărî nimic. I se întoarse ceva la ficat și zvârli vina asupra
neisprăvitei de fată.
— În lipsa dumnealor… m-am apucat, cum vezi, la scuturat…
 Fata își luă mănușile, poșeta, se uită în jur, căutând ceva parcă,
când iată Kiva, care sta în ușă de pază, fiindcă cucoana, dincolo, îi
spusese că fata a fost “cam așa” la cap, se repezi, scoase din cana cu
apă, crizantemele, Ie șterse coada cu șorțul și le dete Anetei.
— Mersi, răspunse satisfăcută; simțea tocmai o lipsă, un gol în
ponderea și compoziția persoanei ei, care era tocmai buchetul…
Promise că se va întoarce din oraș la timp, spre desperarea
Corneliei. Nevoită a hotărî singură, Cornelia făcu socoteala că
doamna Dia ar fi primit fata, n-ar fi dat-o afară, iar Nory,
dimpotrivă. Între două, firește, trebuia făcut ce vrea doamna Dia, cu
atât mai mult cu cât Nory plecase din casă.
Poate că fata nici nu se va întoarce, poate că trăsese de-a
dreptul la cucoana Mari: ar fi fost mai bine.
Un fel de satisfacție de a fi singura stăpână în casă, cu o slujnică
la ordine și cheltuiala plătită de altul, înlocuit) urâtul pricinuit la
început do plecarea celor două stăpâne… A fi întreținută era o stare
ce-i era familiară și prielnică fostei metrese a boierului Baldovin…
“De-a gata, fără stăpân pe cap” fusese formula pe care și-o ale-
sese încă de când plecase din casa cinstită, dar săracă, a administra-
torului Vasile…
Despre fata Aneta va vorbi lui Nory atunci când îi va telefona
cum promisese… Doamnei Dia îi va raporta când se va întoarce de la
Gârla…
 — Ce te uiți la mine ca o tâmpă? țipă la Kiva care sta în ușă cu
petica de praf în mână. Slujnica se urni fără supărare; cât de răstit,
glasul Corneliei n-avea putere, nici stridență.
“Sunt prea anemică, și doctorul nu mai vine pe aici!” îi fu grijă
și milă Corneliei de ea însăși… Și cu mâncarea!… Dacă fata Aneta se
întorcea seara, trebuia să-i dea să mănânce, și dacă nu se întorcea,
mâncarea era stricată… De ce n-o întrebase deslușit… Va întinde o
foaie de iofca, să fie…

…Aneta, abia ieșită din casa de pe Izvor, rămăsese în poartă…

De ce plecase când ar fi trebuit să rămână pe loc? Aerul îi lumina
ideile… Vorbise cu tatăl ei că se duce în gazdă la doamnele
Baldovin… Dacă acum tatăl ei o caută acolo și n-o găsea ! . Cum
oare rămăsese vorba?… “Nu dormim la București!… era în urechea
ei o fracțiune precisă din cuvintele schimbate de portărel cu
nevastă-sa asupra plecării… Așa chiar era; portărelul nu putea lipsi
decât o zi, ceea ce, în orice caz, era mai nimerit. La tribunal sfârșea
sigur pe la șase, ducea întâi fata la doctor, apoi direct la
restaurantul Gării-de-Nord, unde aveau a lua masa în așteptarea
trenului de 11 noaptea.
La venire, dejunase în vagon din cutia de merinde frumos
așezată de nevastă, numai că-i pretinsese să-i aducă cutia înapoi și
el uitase și o zvârlise pe fereastra trenului… Cercase el s-o dea
Anetei în păstrare, dar fata pusese repede mâinile la spate, un
obicei de acuma, din timpul din urmă, care-i făcuse să se uite lung la
ea. Subt privire, Aneta lăsase ochii în jos și adusese mâinile în față
Portărelul zvârlise cutia cu necaz și făcuse o strâmbătură din pricina
a ceva care-i nemulțumea. Răsuflase apoi adânc în piept ca înainte
să te zvârli înot și se resemnase. O luase cu el pe Aneta…
…Odată în stradă, Aneta n-ar mai fi intrat înapoi pentru nimic
în lume: se va plimba prin oraș, apoi spre seară va veni iar aici pe
Izvor. Altundeva nu putea fi randevuul cu tatăl ei…
…Se va plimba… Simți plăcerea libertății, ca și cum ieșise
dintr-o temniță, din temnița sforțării de fiece moment asupra ei
însăși din ultimele săptămâni la Vaslui.
Luă pe podul Izvor în jos spre Liceul Lazăr, cu pas sigur, la
noroc”.
Odată ajunsă la bulevard, nu mai știu însă încotro vrea să
apuce: trecu florile dintr-o mână într-alta, traversă și se urcă în
tramvaiul 24. O simțire de satisfacție, cea ci lunecatului pe șine, cea
a unui foc f predilect, ceva ca o căsuță, o trăsură a ei proprie. La
Vaslui nu erau tramvaie.
Controlorul, cerându-i bilet, o surprinse în plină euforie; nu știa
unde merge; ce bilet să ceară, nu-i putea răspunde la întrebare;
ameți la curbă cu o neplăcere venită acum dintr-o amintire parcă
neplăcută. Nu plăti, deși avea bani, și, cum era încă pe platformă, la
prima stație coborî.
— Nu pe aici… pe dincolo coborârea! o ameți de prisos con-
ductorul.
Se regăsi în dreptul Liceului Lazăr, aproape la punctul de unde
pornise, ceea ce o mira, o descumpănea. Reuni în aceeași mână po-
șeta și florile și se urcă întârziat și grăbit în 14, și pornirea o zdrun-
cină și sperie. Vroi să protesteze, dar un gând dinapoi o opri, sfătui
spre prudență.
“Totdeauna lângă .conductor!” își făcu o regulă de conduită, is-
cată din nu știu ce.
Trecerea pestei panglica aglomerată a Căiei Victoria o ameți, îi
puse un nod în gât, pe când sângele îi circula în contratimp cu pulsul
motorului și se silea să le pună ritmul în acord, ceea ce îi da o
opresiune; pieptul îi părea strâns în clești. Treceau pe la “Carpați”,
apoi Universitate. Aneta avea ochii umflați și fierbinți și tâmplele
zvâcneau.
La Domenii voi să coboare; un val de lume o împinse încoace și
încolo, apoi o grămădi înapoi spre scară, se reurcă și puse mâna pe
volan, ca să se sprijine și să-și apere buchetul. Wattman-ul o
bruftui… Ca în vis oprise la Pake.
— Cine coboară, domnilor?
 Locul îi părea necunoscut; coborî și rămăsese pe trotuar într-o
așteptare fără nici o precizie. Sosirea unui tramvai din sus o lămuri,
traversă și se urcă iar în 14, dar care mergea spre centru.
Se îngrijora cum va putea scoate bani din poșetă fără a strica
florile, de la care se scuturase o petală spre marea ei mirare! Dacă
se scuturau florile, ceva era cum nu trebuie să fie. Va purta de grijă
să nu mai cadă nici o petală, îi bătea inima tare din grija
precumpănitoare. Nici o petală nu trebuia să se scuture. Părea a fi o
dorință votivă, un pariu propus în necunoscutul, în nelămuritul a
ceva Să n-o clintească nimic, să nu-i ceară nimeni biletul . Subt grija
asta, la Domenii — tocmai când conductorul repeta: “cine n-are
bilet?” — coborî, traversă în goană, trecu pe lângă valul amețitor al
coșurilor cu flori, apărându-și pe ale ei de o agresiune posibilă,
traversă din nou ca înot, fără a se uita în jur, fără a ține seama de
circulație, și urcă într-un vagon sosit abia, încă subt pulsul glorios al
mersului; un vagon liber, luminos, ca un salon. Cum zdruncinul mic
al debreiajului o legăna ca pe valuri, însuși wattman-ul o susținu cu
mâna lui liberă.
— Poftiți, intrați, arătă spre salonul vast al vagonului, în care
mai erau trei-patru musafiri, domni și doamne.
— Mersi, răspunse Aneta cu grații și se așeză frumos,
potrivindu-și rochia peste genunchi, cum o învăța mamă-sa, cu o
mână, cea liberă. Poșeta lunecă, pe când ea ținea florile mai strâns.
I-o ridică conductorul:
— Mersi, repetă, rotind în jur o privire surâzătoare de musafiră
în lipsa unei mâini întinse, conductorul îi puse poșeta pe genunchi.
Aneta surâse echivoc. — Ținea mult la florile ei duduia asta.
— Taaaxa, d’m’lor!
Aneta se înfioră iar de ceva neplăcut; nu vroia, nu putea căuta
bani în poșetă… Acum, aci… Unde mergea?… Unde mergea?
intervenea un gând străin, în mijlocul stării plăcute în care se afla,
ca în societate, ca într-o locuință agreabilă, cu lume simpatică…
Unde merge?… Memoria n-o sluji, simți o iritare de care vroi să se
ferească, cercă a se înfrâna, a se limpezi.
— De cinci?… sau corespondență?
Conductorul sta în fața ei. Aneta arătă spre mâna prinsă cu
buchetul, ca și cum o piedică suverană oprea cumpărarea unui bilet
Va coborî, deoarece nu putea cumpăra bilet… N-avea mâinile libere
nu se putea… Se ridică. Ce va face însă cu atâtea persoane amabile,
musafirii ei?… Se uită surâzător spre fiecare, apoi alese pe o
doamnă mai elegantă și-i oferi jumătate din flori.
— Vă rog!
Mirată, străina mulțumi, stânjenită de o manifestare de sim-
patie atâta de neobicinuită…
 — Poftim! — desprinse alte flori și le puse în mâna deschisă
mecanic a unuia din domni, pe care-i alese dintre ceilalți. Acela sta
ca tâmpit cu florile ținute ca lumânări!
— Nu face nimic! Sunt de la logodnicul meu! De la logodna
mea? Îl încurajă.
Cei doi părură ușurați, mulțumiți de explicația care, în cazul
absurd, era totuși o explicație. Aneta mai avea câteva fire, le oferi
taxatorului, după o alegere rapidă între el și wattman. Taxatorul
primi să i le ție în mână până când își căută în sfârșit banii în poșetă.
— De cinci?… Corespondență? repetă mecanic, enervând peste
măsură pe Aneta. Ce însemna: “de cinci”, “corespondență”, la o
logodnă într-un salon? Căuta cu nervozitate în poșetă, fără a găsi…
Cinci… zece… Șase avea în tot… Cinci… șase?… Dar unde mergea și
unde trebuia să coboare?… Unde sta?… Cine? Se zăpăci, simți că s-a
zăpăcit, dar nu putea să-și strunească aiureala. Cellalt îi luă cinci lei
din palmă și-i întinse un bilet:
— De ce?… Unde merg?…
— Eu nu știu unde vrei dumneata să mergi!
Întrebarea păru Anetei primejdioasă… Va coborî, înainte de
pericol… Totodată, cu încetul, în rate mici, căuta să-și adune ideile
risipite. Sta acum lipită de peretele vagonului, lângă ușa de
coborâre… Ușa se va deschide la stații, și ea la care din pic se va da
jos? De ce nu-i spunea omul acela, deși îi dase și lui flori?… Se
concentra, fixa ușa care, singură, miraculos, se va redeschide din
nou. Pentru momentul acela avea acum o spaimă, o gâfâială, un
ghem în piept. Nu se mai gândea unde trebuia să meargă, grija ușii
ce se va deschide, momentul ce se apropia cu fiecare învârtitură a
manivelei îi mărea agitația, o transforma în panică. Celui de la
motor nu-i dase flori, desigur se va răzbuna… Ușa pocni mai puțin
decât în ea tresărirea… Puse piciorul pe treaptă:
— Am să-ți dau dumitale altă dată flori…
Un fluierat strident și un cutremur cumplit.
— Jos sau sus? se auzi un glas de trăsnet.
Ridică mâna de pe bară și, izbită de ușa care se închidea, își
dete drumul în prăpastie… Un domn tocmai traversa și mesteca
între dinți coada unei Caroafe!… Țipete, unul după altul! “Lică!…
“A strivit-o!… “O omoară! “
Elanul tramvaiului, deși brusc frânat, o târî un minut cu rochia
prinsă în ușă… apoi rămase lată, ca o peticuță cenușie — rochia ei
nouă era gri.
Nimic nu se zdruncinase pe lume fiindcă Aneta Pascu zăcea pe
asfalt ca o peticuță cenușie. Câțiva oameni în mers se văietase cu o
milă provizorie și superficială, câțiva se adunaseră curioși în jur…
Atât!… Începuse apoi corvada anchetării, care ar fi speriat pe Aneta,
dacă n-ar fi zăcut în nesimțire… Vardistul, comisarul… ființe
odioase!… Aneta nu simțea nici măcar vreo durere, abia începuse a
bâzâi în tenebre conștiința informă.
 Nory aflase de accidentul nenorocitei de Aneta abia după cite
va zile, când se hotărâse a lua contact cu casa din Izvor. “Trebuia să
sfârșească așa!” fusese condoleanța. Ea nu putea nimic, și ce anume
ar fi mai fost de făcut? Îi era milă și n-ar fi avut curaj s-o vadă — ca
și cum, de la colțul de stradă unde îi pusese Anetei, cu sila, în mâini
o pereche de mănuși, aceeași fatalitate tăiase Anetei picioarele.
Deocamdată erau numai zdrelite și cercau a i le salva spunea Caro
cu interes, prins de meserie. Nory era grăbită, gata de plecare,
așteptată de un automobil înadins venit s-o ia la moșia prietenei ei
Elena Hallipa .
Lui Nory i se părea că nimic nu poate, cu nici un minut, întârzia
plecarea proiectată. Lăsă deci pe Aneta soartei ei, cum ea însăși se
lăsa în voia întâmplărilor. Era timpul de a lichida și sentimentele și
afacerile. Îi trebuia, pentru rezolvarea falimentului ci, multă
distanță, mult timp, multă liniște. Le va căuta, le va găsi la Elena
Drăgănescu.
Dia aflase de la Caro de nenorocirea întâmplată. Luase pe Cor-
nelia și amândouă, cu bomboane, cu flori, vizitase pe fata nenoro-
cită, la patul căreia o femei, provincială prin definiție, făcea ono-
rurile.
— O întâmplare!… Fetița mea! Singura mea fată! erau cuvin-
tele, sincere în felul lor, în felul ei, a ne vestii portărelului, care
tăcea, îmbătrânit parcă peste noapte.
Doamna Dia nu se mulțumi cu vizita de condoleanțe și de cu-
viință, în ea activa Madó, cu energie, cu hotărâre și simplicitate.
Telefonă acasă la Caro, care, emoționat o secundă, nu înțelese cine
vorbește și despre cine. Dia, cu glas ferm și grav, cerea informații
despre destinul infirmei, ruga să fie îngrijită, cât mai bine, să i se
procure orice ajutor medical, cât de costisitor, orice proteză, pe
contul ei.
Vor comunica, va veni să-i spună, să o țină la curent!…
Pauza telefonului pare totdeauna lungă și anxioasă…
După o pauză anxioasă, Dia spusese cu glas mut că e nevoită să
plece în Elveția… pe un timp… poate mai lung… poate mai scurt…
Timpul cât avea a sta departe, Dia îl știa a fi lung, dar curajul de
a pronunța în fața lui cuvintele unei despărțiri fără termen nu-i
avusese.
Deoarece faptul părea hotărât, Caro se agăța de timp: Va ter-
min acolo repede… va reveni curând… Încă nu pleca…
Dia aproba . La ce bun să spună că pleacă abia peste o
săptămână, pentru luni sau ani, că a și reținut sleeping-ul care o va
înstrăina de locuri… și oameni pe care se temea să nu-i iubească
mai mult decât trebuie: “N’aimer personne plus que cela n'est salu-
taire !”
La un telefon al lui Nory, Cornelia spusese ceea ce totuși era un
secret — plecarea Diei. Că doamna Dia a pus în ordine totul și ia
moșie și pe Izvor, deoarece pleacă acolo unde a mai stat… În
străinătate… la rudele și prietenii dumneaei… și nu se știe când se
întoarce…
Telefonul trântit de Nory pecetluise cu un gest scurt, uscat,
cele două trădări… a Corneliei… și a Diei… Nory înregistrase ca pe o
sentință fără de apel într-un proces pierdut. Da… un proces mare…
pierdut fără drept de apel…
“Și acum ce voi face? se întreba Nory. Mai ales trebuia să nu se
gândească defel la lucrurile care se întâmplase. Să nu se gândească
nici la vizita făcută doctoriței Lina. Nu. Să nu se gândească la ceea
ce i se întâmplase ei însăși neplăcut, nu numai neplăcut, ci și ridicol!
… Să-și închipuie că nici n-a fost clienta Linei, că n-a aflat nimic, că e
aceeași dinainte de Bușteni, de vizita medicală . Nu era oare
aceeași, neschimbată? Nimeni care ar fi știut adevărul n-ar fi putut
spune că e ceva schimbat… De ce atunci să se turbure ea însăși ca
de o schimbare? Nory, cu urma unui gust de chinină, sofistica
despre cele petrecute la Bușteni, cu epilogul la Lina Rim. Ca într-un
vis urât trecuse și pe la Lina și prin caraghioslâcul de la Bușteni.
 . Era întocmai la fel cum fusese de când o făcuse maică-sa.
“Maică-sa” fiind o expresie, un fel de a vorbi. Ar fi fost o ocazie
bună de a ocărî pe maică-sa, dar n-o implica pe Cornelia, ca și cum a
ocărî pe Cornelia era semnul unei bunestări, a unei bune dispoziții,
și acum îi lipsea buna dispoziție, pofta și curajul de a ocărî pe femeia
slabă.
Da! După vizita la Lina, nimic nu se schimbase, era la fel cum
venise pe lume. De ce să se gândească că ar fi putut, ar fi trebuit să
fie altfel! De ce să se preocupe de fleacuri! Numai atât o preocupa:
ce să facă acum, de ce să se apuce?
Întorcându-se deunăzi de la Lina Rim, trecuse pe lângă ea un
automobil — n-avea atunci ochi să vadă, să recunoască; acum abia
își da seama că în automobil fusese Elena Drăgănescu, prietena pe
care n-o mai văzuse de un veac și nici nu cercetase; o știa plecată în
Elveția.
Printr-o coincidență — Nory contesta de obicei fleacuri de
astea — printr-o coincidență, Lina Rim îi vorbise de Elena, și anume
că era întoarsă în țară, la moșia lui bărbatu-su, spre Chiti la.
…Așadar, Elena era aci la poarta orașului, la Prundeni, și nimic
nu era mai potrivit cu împrejurările decât să-i facă o vizită; i-o va
face. Inițiativa nu era însă deplină, nu spunea hotărât: “Plec!”
Aștepta ceva care s-o întărească în hotărâre, ceva din afară. “M-am
ruginit! “
 …Da! Se va duce la Elena la moșie. Înainte avea însă o mulțime
de alte treburi, pe care le neglijase până acum din cauza “familiei”.
Se va așeza pe muncă, va descurca moștenirea minorilor Bârsan,
avea destulă experiență în afaceri testamentare de când cu
moartea lui Baldovin și cu procesele felurite ale succesiunii sorei ei.
Prindea cu mulțumire prilejul de a uita ultimile întâmplări…
Cum va face însă cu tribunalul? Până acum Nory nu întâmpinase
obstacole — cel mult cele pe care le inventa însăși cu privire la sora
ei Dia. Nu existase loc unde să nu cuteze a intra, oameni pe care să
nu cuteze a-i privi în față… Până acum!
…La tribunal va întâlni pe Coti! — își punea fățiș problema.
Ce va face?… Scurta ezitare o tăie din rădăcini. Era fatal să-i
întâlnească, deoarece lucrau în același loc… Îl va întâlni ca și mai
nainte! Nimic nu se schimbase… Nu era oare exact că nu se schim-
base nimic?… Nimic!…
Așadar, Nory consultase dosare muncise, avusese rezultat bun,
auzise cu plăcere aprecieri măgulitoare… Întâlnise pe domnișorul
Coti…
— Ce mai faci? Îi spusese Nory, dându-i mâna în treacăt.
N-avusese timp să-i vadă mutra. Așa de lesne se pusese la
punct față de el, încât ea însăși era mirată. Cercase dinainte în
minte felurite înscenări, care toate pierise la momentul trebuit, și
cu atât mai bine. Pregătise ironii care să-i acopere încurc attira,
pregătise farse care l-ar putea plictisi; să-i spună, de pildă, că a decis
să facă totuși cununia odată ce au săvârșit logodna… Că va purta
numele acum de “doamna Baldovin”. Tot felul de idei absurde, pe
care la un moment le cântărise serios, fie ca o revanșă, fie că în
realitate ar fi dorit să se cheme “doamna”. Ideea asta încă n-o
părăsise, calcula că, de la un număr de ani în sus, titulatura de
“domnișoară” e prost purtată. Iată însă că nu fusese prilej pentru
nimic din toate pregătirile, și cu atât mai bine! “Din nimic nu iese
nimic !” — își adresa un aforism. Dura în ea o plictiseală pe care o
atribuia gripei, cum vrea ea să considere febra cerebrală de deu-
năzi; restul fusese o glumă proastă.
O încurcătură de mașini o pusese în ajun în conflict cu un șofer
de piață. Zadarnic clienta striga, bătea în geam; numai după ce își
revărsase elocința, Nory auzise, văzuse că era amica ei Elena. Abia
se recunoscuse, și mașina pornise pentru a libera circulația. Avusese
totuși timp să audă pe Elena chemând-o repetat, călduros, la ea, la
țară, curând, cât mai curând. Se va duce, era chiar intenția și
dorința ei, îi lipsea tocmai invitația. Nory aștepta să fie poftită! Era
semnul cel mai sigur al unei descumpăniri. Se va duce să mai
schimbe, să se odihnească… dar nu va spune nimic Elenei de
caraghioslâcul de la Bușteni. Va păstra secret episodul neplăcut…
Altădată, ar fi mărturisit orice Elenei, altădată ar fi spus poate
oricui, tutulor… Oare ar fi spus? Ce să spună?! “Din nimic, nimic nu
iese?” Un fel de refren obsedant. Cum oare ar fi spus cuiva ceea ce,
în confidență cu sine însăși, cerca a reduce la neutralitatea unei
zicători: Din nimic… Să-i spună oare Elenei că s-a măritat și e în
divorț? Asta, da, se putea spune: era o glumă bună… Elena nu era
însă persoana care să guste glumele, nici bune, nici proaste.
Scena cu Dia și Coti fusese stupidă, recunoștea că ea o pro-
vocase, ea spusese: “Vă las singuri!” Nu era totuși un motiv ca sora
ei să fie așa de brutală! Anume care brutalitate? Dia trecuse asupra
ei proiectul despre Coti! Atât fusese! Lucrul s-ar fi putui rezolva cu
un surâs, un cuvânt de spirit sau fără spirit: “Zău?… De ce nu?…
Desigur?”
Atât numai, și totul era clasat, inexistentă. Iată însă că totul se
complicase, nu știai de ce. Ea furioasă, Coti furios, amândoi con-
cepuse ideea răzbunării, ca pentru o mare ofensă. Care ofensă? O
pretenție putea avea un Coti de la Dia, ca să se simtă ofensat?… Ea
însăși de ce reacționase așa de drastic când sora ei își luase pe
moment o revanșă, poate că îndreptățită de purtarea ei.
Ideea unei împerecheri a Diei cu junele Coti îi apărea acum
absurdă… De ce oare o ființă ponderată, cu maniere frumoase, cu
sentimente bune, cum era Dia, chiar dacă îi smulgeai aureola, de ce
putuse provoca la doi inși mediocri, care o stimau, o admirau,
explozii atâta de violente cum fusese aventura de la Bușteni?
 Dia, deși calmă, era un acumulator, de aceea un cuvânt apa-
rent simplu, spus de ea, smuls din cazierul ei secret de păreri, avu-
sese puteri răscolitoare… Dia era cineva. Altcineva decât victima
amorului pentru Jean Deleanu?… Altcineva decât o soră generoasă,
o doamnă frumoasă, o boieroaică, o eroină de melodramă sau una
de basme!… Altcineva!
Diei nu era dulce, era amarnică . Nu era modestă, era orgoli-
oasă… Era vindicativă, nu generoasă… Peste un rastel, Nory trăgea
cu un cărbune liniile unui desen aspru.
Nu! Dia nu era nici eroină, nici victimă și nici portret Dia avea
dreptul să fie ea însăși! Numai greșeala lui Nory pricinuise totul, ea
durase în casa de pe Izvor o viață tocmită numai din iluzii și greșeli.
Ea afabulase, și încă acum se pregătea să spună fabule despre
mariajul ei. Ea mințea ca Aneta, inventa ca Aneta, si aici măcar nu
era nebună sau cel puțin proastă ca Aneta!
Nory decise că se va duce la Elena la moșie; își neglijase prie-
tenii vechi, care o iubeau cu adevărat… Toată chestia asta cu fa-
milia, cu surori legitimate, cu gesturi nobile, nu dusese la nimic,
transplantări neizbutite, fie că altoiul nu fusese bun, sau grădină-
reasa.
 PARTEA TREIA

Într-un autobuz, din fericire nu prea aglomerat, care făcea

cursa spre Prundeni, Nory, zdruncinată, cu o mică durere sub coasta
dreaptă, își amintea plimbarea cam lungă, dar lină, legănată de
trăsură, pe vremea când, adolescentă, pleca la moșia Hallipilor pe
cele două luni de vară. Acum nu mergea la aceeași moșie, deși cu
același nume și învecinată. Prundenii fusese două proprietăți ge-
mene”, aparținând la doi vecini: Hallipa și Drăgănescu. Căsătoria
Elenei reîntregise proprietatea, apoi cearta cu tatăl ei, Hallipa, din
pricina căsătoriei lui a doua, despărțise iarăși Prundenii în două. O
parte din drum era comună, de la un loc însă șoseaua bifurca
pentru a duce la proprietatea Drăgănescu, mult mai apropiată de
București, mai șeasă totodată, mai cunoscută, fiind un loc .indus-
trial. O fabrică de cărămidă, o moară, dintre primele motorizate,
asigurau locului o faimă localnică. Fabrica de țuică” aceea fusese
strămutată mai de curând de la periferia Bucureștiului, expropriată
fiind de un bulevard nou.
În drum spre Elena. Nory nu se gândea la prietena ci în prezent,
ci dospea acum amintiri din trecut, album ilustrat în culori vii, de
părinții Elenei, soții Hallipa, care nu fusese defel banali, și nici copiii
lor; în care album domnul Lică figura la loc bun, ca vagabond de
clasă mare.
Amintirile lui Nory pentru epoca de atunci erau învălite în tr-un
soi de poezie retrospectivă, înfrumusețate de neputința vreunui
control, prinse subt o pojghiță de emoție idilică, în care jocul de
nimfe și satiri, apoi moartea dramatică a Lenorei Hallipa era un fir
de melodie de fluier, zdruncinat, pe șoseaua cu ceva hopuri, de
salturile aritmice ale motorului.
Bucolica era oarecum perturbată de prietena Elena, pe care n-
o putea evoca la acea epocă fără a întuneca oarecât tabloul.
Elena pe atunci trăia în conflict cu mama ei și nu ierta tatălui ei
nici sclavia către nevastă — sclavie a simțurilor — nici reaua
administrație a averii din prea multă indulgență. Averea lui Hallipa
ar fi fost în întregime pierdută, dat fiind și exproprierea, fără de
căsătoria Elenei cu Drăgănescu, dar Elena se socotise prin acea că-
sătorie sacrificată. Cum se vor fi lichidat toate astea după atâta timp
și atâtea peripeții?
…Sosise; Elena o primise de pe un cerdac al unei case cu beci
boltit, conac autentic — spusese de la ușă lui Nory, aducându-i
aminte că totdeauna un loc sau un lucru ce-i aparținea devenea
pentru Elena “autentic” dintr-un egoism al ei sui-generis, căruia nu-i
puteai precis spune vanitate, dar care era un defect.
 La intrarea în antreul văruit al conacului — casă veche, albă —
îi ieși înainte de la scara de lemn exterioară, ca de han, un tip cu
cizme ungurești, care bătu scurt pintenii. Elena, din prag, făcu spre
el un semn, îl concedia din pricina ei, întrerupsese pesemne o
audiență de afaceri.
Bun! Motivul întreruperii fusese ea, dar cine era acela cu
botfori?
Îl angajase după un anunț la ziare și era mulțumită; așa că sis-
temul anunțului la ziar se arăta eficace. Administratorul era activ și
serios… “Ardelean”, preciza Elena.
“Robust”, constata Nory. Cam de vreo 39 de ani, sau arăta nu-
mai din cauza seriozității. Ca toți cei de dincolo, respectuos, știa
păstra distantele. “Da, ursuz și corect”, complectă Nory formula,
fără simpatie. Ea, dacă ar lua un administrator, l-ar alege mai
simpatic. O străfulgeră ideea Gârlei, a moșiei lor, parcelată de
vânzări, părăsită la întâmplare.
Elena urma a explica cum a avut noroc cu Simeon, a găsit o
perlă. Când oare nu fusese Elena satisfăcută de o alegere a ei! Părea
totuși imparțială, recunoștea deopotrivă că domnul Simeon era
priceput și disciplinat, dar foarte încăpățânat. Nu-I puteai face să
cedeze când dreptatea era de partea lui. Ținea însă registrele la
punct, cunoștea perfect contabilitatea, și lucrătorii îl temeau, deși
nu-i brusca niciodată… Culme a meritelor — plăcea și țaței Tana!
 Spiritul critic împiedica pe Nory de la o expansiune amicală
accentuată. Mai judecase oare pe amica ei obiectiv ca acum, ba
chiar cu ceva severitate? Nu! Pesemne opinia lui Nory evoluase cu
timpul, deodată cu sentimentele ei în genere, deodată cu firea ci,
deodată cu traiul ei pe Izvor.
Ca pe o mare cinste pentru o mare sărbătoare, Elena trimisese
să cheme pe țața Tana, care locuia un alt conac, o casă adică cu un
etaj și o înșiruire de cămăruțe, probabil adăogate după nevoie.
Acolo poate va fi locuit și Mike-Lé, protejata țaței Tana, mireasa lui
Lică.
Nory se întreba dacă va aduce vorba de Lică; decise să tacă, să
aștepte versiunea celor de aci, care probabil va veni în șirul con-
versației.
Tana venise după un sfert de ceas, însoțită de o fetișcană fru-
mușică, atașată probabil cu serviciu special pe lângă bătrână. Tana
era aceeași, tot uscată, înaltă, cu un bonet de rezil pe cap, tot
țeapănă, tristă, puțină la vorbă și mișcări.
Elena îi ieșise bătrânei înainte și o condusese cu alai la unicul
fotoliu de la birou… Găsind ceremonia înscăunării cam lungă, Nory
începu a-i aminti cucoanei Tana că o cunoscuse cândva; nu spunea
când, din respect pentru durerea bătrânei cu privire la moartea
fratelui ei.
 Iată că Nory nu mai știa sigur dacă Elena fusese sau nu deplin
divorțată de Drăgănescu, la moartea lui, sau numai pe cale do a di-
vorța. Probabil divorțul nu fusese pronunțat, deoarece locuia acum
la un loc cu cumnata ei și își dau semne de cinstire reciprocă.
Așa era Elena când vrea să-ți impună vreo persoană pe care ca
o aprecia — făcea paradă multă. La fel îi prezintase adinioarea pe
administrator, tot așa impusese, pe timpuri, tuturor pe Marcian.
Nory nu observa impietatea apropierii, dealtfel neintenționată.
Ce va fi devenit Marcian în actualul stadiu? Probabil Elena
venise provizoriu la Prundeni, să pună la punct afacerile, și la Elena
provizoratul semăna cu o instalare mai lungă. Așa fusese” ea tot-
deauna: meticuloasă, ticăită. Pe vremuri, o excursie cu ea la vreo
moșie vecină cerca preparative lungi și chiar bagaje, un geamantan
cel puțin, prevăzut cu tot ce putea interesa vreun eventual accident
do orice natură al vreunuia din participant: făină de muștar și
picături de mentă, brâul de lână al tatălui ei și irigatorul mamei ei,
care, neprevăzătoare, risca permanent să înmulțească familia, și așa
destul de numeroasă. Așa era Elena pe la șaisprezece ani, și acum ar
fi putut fi altfel, dar se dovedea a fi rămas aceeași.
După ce cu tact concediase fetișcana, Tana tăcea cu demnitate.
Nory și Elena discutau, își aminteau; prezentul nu era pus în discuție
deocamdată decât sub forma a felurite probleme agricole și viticole.
Conversația se încălzi când veni vorba de via Hallipilor de pe moșia
părintească, vie de care Nory avea amintiri plăcute și susținea
morțiș că rodea fără a fi fost stropită… Acum nu mai vedeai vie
nestropită, în schimb cât de mult pierdea din frumusețe.
Nory descria frumusețea viei pe atunci, spre diferență de as-
pectul de acum: buburoasă, vânătă, mucegăită de piatră vânătă!
Adică vorba mucegai: curată otravă, și când ajungea la mâncat
struguri, cu tot spălatul, tot strângeau gura pungă. Dar încă ce beai
și care se chema acuma vin.
Glasurile li se întretăiau voios, când Elena făcu un semn de
tăcere, ară tind spre țața Tana, și ea însăși stingându-și vocea. Cu-
coana Tana nu adormise, ceea ce, ținând scama de vârstă, ar fi fost
natural; așadar, numai respectul pentru “douairieră” comandase
precauțiunile Elenei. Cu glas acum scăzut, în conformitate cu îm-
prejurările, Nory amintea Elenei via de dincolo, obiect de îngrijiri
speciale ale boierului Hallipa, care ținea la producția lui de vin ca la
un motiv de cinstire personală.
Pe atunci mucegaiul era adevărat mucegai, nu ca acum, și
vițele ei favorite erau tocmai cele mucegăite, explică Nory.
— Bordeaux! surâdea Elena.
— Da! O scamă albă sta prinsă de ciorchini, mai puhabă, mai
deasă la unii butași, cei cu boaba neagră, cei de Malaga. Ciorchinii
ascunși subt frunze, acoperiți cu mucegaiul cela, erau dulci ca
mierea.
 Lirismul lui Nory nu cădea în vid, nu avea însă nici ecoul sperat.
Elena nu părea că aderă total, fie că socotea prea prelungit un
subiect străin de Tana, fie că ei însăși evocarea timpului și locului
nu-i era plăcuță. Nory nu mai știa ce raporturi sunt între Elena și
tatăl ei, cu care fusese cândva certată.
Pesemne ambiția, interesul și le strămutase cu ea: Ubi bene!…
adică Elena luase cu ea dincoace egoismul și vanitatea.
Se înstrăinase de moșia părintească ca și de tatăl ei. Se
înstrăinase de bărbatul ei prin amorul ei cu Marcian; plecase din
țară, avusese propriul ei zbucium între Drăgănescu, Marcian și copil;
iată că acum țața Tana însuma familia, cu majuscul, dacă judecai
după respectul ce i se da.
Pentru Elena timpul nu stase pe loc ca pentru ea; băiatul
trebuie să fi fost acum mărișor. În fața Elenei, încărcată de pro-
bleme reale, de oameni morți sau vii, dar reali, pseudologodna ei,
gluma proastă de la Bușteni, părea lui Nory sarbădă.
O ciocănitură la ușă, și fetișcanei venise să ia pe cucoana mare.
— Are orele ei fixe, explica Elena plecarea tot așa de puțin
valabilă ca și prezența bătrânei.
Odată Tana plecată, între cele două prietene se așternu o tă-
cere ce părea lungă, dar era numai goală de tot ce altădată umplea
între ele tăcerile. Cum ultimele cuvinte fusese despre stropitul
viilor, reluară firul: Nory pretindea că în 1914 via Halii pilor nu era
stropită, indiferent că aiurea se va fi stropit. Elena credea că Nory
susține o absurditate, deși nu putea afirma cu preciziune. Se poate
să fi fost o idee, ca și altele, a tatălui ei.
Amândouă dase acum drumul vocii, și pe fața palidă, asprită
puțin de aer, a Elenei, se vedea neplăcerea de a fi contrazisă, pe
când Nory arăta o susceptibilitate de musafir ale cărui afirmații sunt
contrazise.
După ce bătu la ușă de trei ori, domnul Simeon cuteză a
întredeschide. Respectul era respect, dar el avea treabă, nu timp de
pierdut.
— Poftim, intră, domnule administrator! Tocmai bine! Elena
credea că a găsit un arbitru convingător. În 1914 se stropeau viile?
— Asta nu vă pot spune! Eram prea tânăr și la noi se cultivă
oarecât altfel ca în regat.
Pe Elena o agasa cu “regatul”.
— Coana mare, dumneaei va fi știind, opinase domnul Simeon.
— Bine, bine!… Dar ce crezi dumneata de-acum? De ce stropim
așa mult? Nu se poate mai puțin? Elena, cu ceva rezistență, reintra
totuși subt tutela părerilor lui Nory, ca odinioară, când, deși
arbitrară cu toți, lua de bun orice îi spunea prietena.
— Nu! Nu se poate stropi mai puțin! Dacă se putea, stropeam
mai puțin. Numai de nevoie, firește, facem o doză mai mare. După
cum e solul, și vița, și anul!
 Logica și glasul metodic al ardeleanului plictiseau pe Nory.
Niciodată Elena nu-și selecționa personalul decât după criteriul unic
al puterii de muncă.
— Așadar, nu strică gustul vinului? Vinul e tot așa de bun?
persevera Elena.
— După cum se poate mai bine! Altfel n-am avea vin defel, și
tot mai bine în felul acesta.
Elena se întoarse pe jumătate victorioasă, văzu însă pe Nory cu
ochii fixați pe Simeon și se întreba ce crede Nory de administrator,
totodată cu dorința arbitrară ca Nory să fie de părerea ei,
neadmițând să aibă nimeni altă părere, în care timp domnul Simeon
sta lângă ușă, plictisit că are de-a face cu muieri și că musafira îl
privește cu sprâncenile ridicate în circomflex.
— Domnul Simeon e licențiat în agronomie, dase ca argument
Elena.
— Dumnealui spune ce trebuie să spună și spoiește via cât cere
negoțul. Eu însă nu vorbesc de negoțul de vin și rachiu. Boierul
Hallipa avea pe atunci via numai de plăcere, de lux.
Elena era jignită că Nory trata pe Simeon ca pe un subaltern și
pe ea ca pe o negustoreasă de vin prost.
— Noi facem mai ales țuică de vin și spirt natural, explică calm
și serios domnul Simeon, apoi plecă, spunând: Mă iertați! Văzuse
că-și pierde timpul degeaba. Pe coridor se auziră pașii lui călcând
egal și cu grijă.
— Curățel și pare destoinic! azvârli Nory buletinul critic, ca pe
vremuri, când ele două erau totdeauna unite față de un al treilea.
Elenei îi plăcu părerea lui Nory, apoi îi displăcu obiceiul ei de a
lua pe oricine peste picior. Să nu se fi jicnit administratorul, care era
cam țâfnos și de care avea mare nevoie. Nory pleca, dar ea
rămânea aci, cu tot ce era de făcut.
Începu a povesti cum găsise totul ruinat, cât mai era încă de
lucru, cât se refăcuse. Era o poveste lungă în care revenea des nu-
mele țaței Tana și a răposatului Drăgănescu, poveste ce părea iui
Nory zadarnică. Ea venise plină de povestea ei, deși decisă a nu o
spune; totodată curioasă să revadă pe Elena, pe baza prieteniei din
trecut. Știa de antipatia Elenei pentru bărbatul ei, de pasiunea
pentru Marcian muzicantul, pianistul celebru, mondial. Pe Elena o
socotise întoarsă în țară de nevoie, întrerupând pe un timp scurt
exilul ei amoros în Elveția, unde lăsase zălog pe unicul copil.
O socotise nefericită, exilată pe o proprietate străină, lângă o
bătrână simplă, departe de copil, de muzică, de logodnic sau soț,
cum vreai să-i spui, căci circulase și versiunea unei căsătorii secrete
cu Marcian, versiune simpatică. E drept că despre Elena îți veneau
mai la îndemână titulaturile legitime decât celelalte. Iată, o găsise
într-un conac rudimentar, cu averea încurcată, dovadă stropitul
forțat al viei; bine cel puțin că avea un administrator cumsecade.
— Mare noroc în situația ta să aibi pe cineva de încredere.
După ce îți limpezești puțin treburile poți pleca, fie că pe urmă
arendezi sau vinzi.
Să plece, să vândă! Elena cădea din lună. Să plece acum când
abia se așezase și începuse a organiza. Așa fusese Nory de când
lumea, superficială, variabilă.
— Nu! Nu e vorba de plecare, întări. Brusc, Elena își aminti de
Marcian și de băiețel, amândoi acolo în Elveția, așteptând-o. Se
indispuse, dar mlădie tonul: Nu! Nu era încă vorba de plecare. Mai
era mult până să se poată urni. Mare noroc, într-adevăr, că a găsit
pe Simeon. Ele două femei, Tana și ea, ce s-ar fi făcut?
Nory ridică iar sprincenile circonflexe. “Tana și cu mine!” îi păru
comic, ca atunci când n-ai poftă de râs, totuși râzi. Poate chiar ar fi
izbucnit într-un râs nestingherit, dacă una din persoanele comice n-
ar fi fost Elena. Repetă în minte: “Tana și cu mine! . “ ca pe un titlu
vesel de vodevil pe care deocamdată te mulțumești a-i memora,
rezervându-te a-i da altă dată tonul exact.
Nory făcea acum un drum invers de despărțire, drumul schim-
bărilor survenite între ea și prietenă. Prin contrast, pesemne, îi veni
iar în minte Lenora, mama frumoasă a Elenei, moartă de câțiva ani,
cea cu gâtul de marmoră, cu șoldurile cam largi, cu picior mic și
cambrat, cu temperament de curtizană și cu fidelitate conjugală.
Lenora, așa cum o cunoscuse întâi: tirană și generoasă, capricioasă
și atrăgătoare, nenorocită că are o fată de șaisprezece ani, o fată
care nu-i semăna, o fată gravă, cuminte ca o mustrare vie: pe Elena.
Nory și acum socotea pe Lenora curtezana cu o singură iubire,
și aceea legitimă, pe femeia cu alcov de horbote, pusă subt scutul
Venerei, o socotea ca pe o ființă savuroasă, alături de care Elena,
fată cu tâmple brune, era de pe-atunci o Minervă în devenire.
Nory se gândea la Lenora dintr-un fel de necaz asupra Elenei cu
care nu-și regăsea diapazonul, care nu știa să iubească, își cânta
partitura vieții mediocru, cum mediocru cântase partiturile
muzicale, mereu alături de octavă cu un semiton, nici măcar fals…
La ce punct se găsea oare amorul ei cu Marcian? Nici mort, nici viu!
— diagnostica. Ca și cum ghicea, Elena făcea un racord:
— Scriu des lui Marcian și el mie, aproape zilnic, o așa de greu
pentru mine… pentru noi!…
Acel “noi” nu sună plin, legat. Nory își închipui în mâinile
banale și reverențioase ale administratorului scrisorile timide ale lui
Marcian și jena Elenei primindu-le; acea fausse honte odioasă.
Totodată constată că ceva părea a fi foarte greu pentru Elena… dar
ce anume? Deschidea nările, ca și cum putea înțelege mai bine cu
mirosul decât cu auzul; recapitula: Elena lăsase cândva în baltă pe
bărbatul ei și pe copil pentru Marcian… Elena luase apoi cu ea
copilul în Elveția și pornise divorțul cu scop să se remărite, când,
brusc, Drăgănescu murise din cauza ei. Bilanț just, poate numai
prea lucid.
— Ne scriem des!… Mai mult de hatârul lui am lăsat copilul
acolo… Aș vrea acum să-i aduc și e greu… Ar rămâne prea singur…
“Zău”, o îngână Nory în gând.
— …Dar nici să-i las departe la nesfârșit nu se poate! auzi pe
Elena conchizând cu obicinuita siguranță pe sine.
— La nesfârșit? repetă Nory.
Cu aprindere Elena îi explica că fusese, e drept, vorba să se
înapoieze îndată în Elveția, dar: l’homme propose et Dieu dispose'.
După înmormântarea lui Drăgănescu, rămăsese tot timpul la Ge-
neva… O adusese acum aici treburile… Era greu să plece iar înapoi.
Se va duce să aducă băiatul, numai să intre ceva bani. Așa cum se
vedea — arăta în jur — banii totuși lipseau. Nory poate înțelege ce
griji multe are. Aici treburile . Acolo el și băiatul!
— Drăgănescu avea parcă depozite însemnate, efectiv destul?
— Da! El cumpăra numai la sigur, dar ce mai e azi sigur! Nu s-a
pierdut prea mult; consider însă capitalul ca fiind al băiatului și nu-i
ating. Mă silesc să trăiesc din venit, și venitul e derizoriu.
— Sunt și cazuri excepționale, cercă Nory fără convingere .
Așadar, virtuți domestice postume!… Așadar, socoteli corecte, tot-
odată meschine!… Nici o fantezie, nici o greșală!… Compturi exacte!
…
…Cui semăna Elena?… Hallipa, tatăl ei, sărăcise cu demnitate și
nepăsare… Lenora nu cunoștea valoarea banului și averea lui
Walter, bărbatul ei al doilea, n-o impresionase defel, ciupea din ea
cu timiditate, ca un copil de la un tutore avar.
Nory iar luneca înapoi, în timp.
Elena vorbea… Ce spunea? Spunea că i-a venit o idee bună,
sugerată, dealtfel, chiar de Nory: Nevoită să mai întârzie aici la
moșie și dincolo fiind așteptată de cei doi, trebuia să Ic împace cât
mai curând pe toate. Da, avea o idee!
Nory se mira iarăși de cât era Elena de metodică, fără impulsii,
ca un mecanism de ceasornic. Se mira cum atâta timp a admirat-o
pe Elena ca pe un model… Poate se întreba de ce nu o mai admiră!
….
Elena își spunea acum planul cu același aer de suficiență. Va
chema pe Marcian la Prundeni… Va aduce el însuși băiatul! Totul se
va aranja deci… Marcian tocmai avea câteva săptămâni libere .…
Împăcată cu problemele de conștiință, Elena sună să li se
servească dulceață și recomandă să nu se uite afară sacii cu grăun-
țe, care trebuie aerisiți, fiindcă prinsese puțin miros de mucegai.
Tana băgase cea întâi de seamă:
— E mai destoinică ca mine! Fără ea aici ce mă făceam?
 Așadar, iată idealul nou al Elenei! Baba asta, sora unui bărbat
pe care în viață îl desprețuise!… Poate că pentru a iubi pe cineva
trebuie întâi să-i ucizi…
Se gândea oare Nory la sora ei Dia?
Nory se uită la ceas, se plictisea și ar fi vrut să plece. Elena
insista pe lângă ea să mai rămână, dar fără convingere: Ornera de
musafiri era în refacere; va grăbi, o va așeza anume pentru Nory.
Ideea de a găzdui pe Nory în aceeași cameră cu ea nu-i venea
în minte. Erau ani de când Elena nu-și mai împărțise camera eu
nimeni, de atunci de când ca pe o mare ușurare separase dormi-
torul ei de al lui Drăgănescu. Pe timpuri, când erau fete tinere, Nory
adesea dormise cu ea în odaie, acum n-ar mai fi făcut-o.
Elena era jenată că nu poate oferi lui Nory un automobil, ci o
simplă gabrioletă. Automobilul era în reparație, din pricina șo-
selelor… Vanitatea Elenei suferea neașteptat; pentru ea însăși se
lipsea fără suferință de automobil, dar față de Nory era stingherită.
— N-am mai fost cu gabrioleta de nu se ține minte? De când
eram copil… tot la o moșie… a tatălui meu?
În același moment și una și alta observase că o moșie și un
tată, cu privire la Nory, erau cuvinte și noțiuni ciudate și noi, care le
despărțeau Nu le despărțise defel la timpul prieteniei lor din
tinerețe și le despărțea abia acum.
 Pe atunci Nory nu vorbea nimic de Gârla, de familia ei, iar de
boierul Baldovin pomenea în scrisorile ei de școlăriță ca de un vecin
galant, apoi încetase a mai pomeni. Nu ascunsese, uitase Gârla și pe
locuitorii ei… E drept, nimeni nu cerceta, toți și fiecare în parte erau
plini de ei înșiși.
Amândouă, convinse că se vor regăsi la același punct la care se
despărțise, simțeau acum între ele spațiu și timp, dacă nu și alte
schimbări mai mari.
Vroiau la fel să creadă că revederea a decurs perfect, nu sim-
țeau însă nici una nevoia a reîncepe experiența, deși n-ar fi putut
explica de ce.
— Îți dau pe administrator, repeta acum Elena cu emfază, așa
cum pe timpuri spunea: “Te duce acasă cupeul nostru!” Nory o
regăsea în anume intonații, totodată căuta a înlătura dezamăgirea
Așadar, o mare cinste… O va conduce domnul Simeon? Între ele
odinioară nu încăpuse ironie…
Nu putea spune Elenei că mutra do automat de precizie a
domnului Simeon o agasa. Tăcând, da Elenei o dovadă de toleranță,
totodată de înstrăinare. Altădată erau totdeauna de aceeași părere
despre orice… Credeau la fel… Nu puteau spune că una a codat
celeilalte… Ciudat! Ciudat să poți crede la fel cu cineva! Cam tot așa
se petrecuse cu amicul Caro… Ciudat că după un timp nu mai poți
crede la fel cu cei pe cari i-ai iubit și se întâmplă să aibi de partea ta
străini, cărora totuși le ești indiferentă, cât și întâmplările tale, și ție
aprobarea lor tot indiferentă. Cerc vițios!
— În drum ai să vezi o porțiune din moșie și schimbările făcute.
Suntem abia la începutul unui plan de industrializare. Planul era al
lui… Nu pronunța numele lui Drăgănescu, ca și cum nu știa ce nume
să-i dea.
Nory se trudea a-și aduce aminte numele de botez al bărbatu-
lui Elenei, i se părea că a spune “Drăgănescu” se potrivea pentru un
viu, nu însă pentru un mort.
— Nu mai credem acum numai în grâu și porumb, avem și
lucernă, cartofi, sfeclă. Cultivăm numai ceea ce se vinde lesne, pe
loc, sau care poate sluji fabricației. Principalul rămâne tot rachiul;
deocamdată reprezintă numai un capital* mare investit. Bietul om
făcuse instalații mari, scumpe…
— Protestez pentru grâu și porumb? Îmi plac miriștile, căpițele
și păpușoiul copt.
— Pe unde treci tu n-ai să vezi nici păpușoi mult, nici miriște.
Avem însă zece pogoane de grâu și zece de porumb, dincolo, la
capătul moșiei dinspre…
— Dinspre tată-tău, zise Nory dinadins. Prea multe nume în-
ghițite în sec!

*
În textul de bază: capitol.
 — Noi trecem pe lângă terenul pe care am semănat anul ăsta
pentru experiență, schimbă parcă intenționat cursul domnul Si-
meon, care vestea că e momentul despărțirii. Nu cumva avea pre-
tenția să pună el la punct conversația lor și anume în părțile ei
delicate?
Așadar, Elena era tot supărată pe tatăl ei? Iubirea dispăruse,
supărarea dura. O dușmănie, o rivalitate de vecini. O încăpățânare
— căci Elena fusese totdeauna încăpățânată. În schimb, totul urma
azi după planurile vechi ale lui Drăgănescu.
“Vice morts!” făcu Nory transpoziție de valori.
Administratorul, odată instrucțiile de plecare luate, pierise.
Sigură acum că va pleca și sigură că nu se va duce pe Izvor, unde nu
mai avea nici un rost, Nory avea gust de vorbă: Drăgănescu fusese
un om cu cap care prevăzuse criza pământului arabil cu mult
înainte, spusese din convingere.
— Domnul Simeon zice că grâu și porumb nu mai vrea nimeni,
dar făină și mălai cere toată lumea!
Elena aștepta ca Nory să facă mare caz de acel paradox.
— Nu-i rău deloc, recunoscu Nory, totodată se înturnă iar spre
meritele de novator ale lui răposatu Drăgănescu: Ai dreptate să
urmezi planul lui Drăgănescu, dar e greu pentru tine să te sacrifici
stând aici.
 Elena avu o redresare ca și cum fusese ofensată. Se sacrifică…
de ce? Îi da cumva Nory un avertisment? Era un blam?
Totdeauna Elena făcuse ceea ce credea ea bun și socotise bun
ceea ce făcea… Toate cauzele pe cari le îmbrățișa succesiv erau
sacre. Nu credea că se sacrifică stând acum la moșie, deși părăsea
pe Marcian, pentru care părăsise cândva pe bărbatul ei.
Elena nu știa ce să răspundă: “Da, mă sacrific!” sau “Nu c defel
un sacrificiu ceea ce fac!” în nesiguranță, tăcea cu un fel de
contrarietate : “S-a schimbat Nory, a devenit maniacă. Fată bătrână
cu păreri false, fără idee de ce e viața!”
Nory se simțea do partea lui Marcian, a lui Hallipa -tatăl, a lui
Drăgănescu, a tuturor victimelor Elenei, cea pe timpuri infailibilă.
Avea impulsia de a contrazice pe Elena și, cu ea laolaltă, pe Tana, pe
administrator, pe toți cei care totuși nu făceau decât să slujească o
avere, un bun familial.
Plecarea lui Nory era pentru după dejun. Dejunul fusese frugal;
nu amintea cu nimic risipa de la moșia Hallipilor pe vremuri și nici
mesele chic din casa Elenei Drăgănescu, pe timpul snobismului. Aci
totul se vedea a fi însăilat din proviziile avute la îndemână și tot
astfel era așternută masa. Privind fața de” masă și șervetele din
pânză de casă, Nory își amintea olanda fină, brodată cu inițiale, din
sufrageria de pe bulevardul Lascăr Catargiu. Paharele și farfuriile
nici măcar nu erau la fel, ci desperecheate… Ce vor fi devenit atâtea
pânzeturi, atâta argintărie și porțelanuri!
— …Închipuiește-ți că ouăle le cumpărăm… și nu de la țărani,
care preferă să le vândă la oraș, ci de la o fermă învecinată… până
când vom putea face și noi o fermă… Nu le cumpărăm însă cu bani.
Pe cât posibil nimic plătit în monedă… Avem cu ei un schimb… și
ghici ce le dăm?… Tărâțe… da, tărâțe!
Elena surâdea ca de ceva foarte ingenios.
— …Până la urmă un târg bun… și ce fac cu tărâțele? cerc a
Nory a se interesa.
— Administratorul a avut ideea… Nu mi-aș fi închipuit nici eu…
avem totdeauna ceva de învățat. Da, a fost ideea administratorului.
Încep să cred că e un as!… Nici n-ai putea crede câte îi trebuințări
găsesc tărâțele… Aproape suntem noi cei păcăliti? În principal
tărâțele slujesc la ambalajul ouălor.
— Oul lui Columb, se miră Nory de politeță, cu o curiozitate
foarte slabă pentru destinul tărâțelor. Întrebările ce-și pregătise a le
pune prietenei, asupra timpului trecut în Elveția și a proiectele r de
viitor, i se topeau însă pe buze, se ascundeau în tărâțe.
După ochiuri cu mămăliguță și brânză, venise pastrama friptă și
un pui la frigare, apoi clătite și poame.
— Pui la frigare e greu să mănânci la oraș, sublime Elena Nory
se gândi că s-ar fi cuvenit să fi făcut ea remarca asta.
 — O raritate, confirmă.
Dar unde va fi mâncat de obicei, administratorul? Mănâncă el
zilnic cu stăpâna? La locul unde ar fi trebuit să stea Marcian. Ei îi era
în genere egal ce mănâncă, deși lacomă pentru anume bucate; Dia îi
chiar făcea observații, cu privire la lipsa de prețuire, de atenție dată
hranei, care e un oficiu.
— Ne gătește destul de bine nevasta argatului… A
contramaistrului era superioară, dar i-am concediat; aveau pretenții
prea mari. Administratorul crede că numai în timpul campaniei de
lucru avem nevoie de un contramaistru, pentru rest se pricepe
singur la tot.
Gândul lui Nory fugi iar la Hallipa, tatăl Elenei, care erei u i
gourmand în felul lui. Mânca moderat, cu predilecție pentru vânat,
dar cu multă pretenție asupra felului de a fi preparate mâncările
Cum va fi arătând acum Hallipa tatăl? Se însurase cu o verișoară a
nevestei. Neamul Hallipilor lucra adesea “în familie”“. Nory își
aminti iar de Lică și de Mika-Lé!
— Și tată-tu ce mai face? Întrebarea, deși grea, Nory totuși o
făcu.
— Aud că e schimbat. Eu nu-i văd, firește.
Că nu-i vede, știa Nory, sigur, de ce însă se chema “firește”“?
— obiecta numai în gând, ceea ce arăta o mare schimbare în rapor-
turile lor prietenești. Timpul!!!
 Tot cu cizme, dar și cu o cravașă, tot corect și tăcut, admi-
nistratorul apăruse după dejun în ușă: gabrioleta era gata.
— Așa curând! exclamă sincer Elena. Își schimbase ideile, gus-
turile, nu și sentimentele. Mai ales felul de a trăi îl schimbase.
Administratorul explica stăpânei ceva despre cai. Nory deveni
iar bănuitoare. Sunase oare cuvintele: “Așa curând”“ ale Elenei la
fel ca pe timpul prieteniei lor?
Se sculă, îmbrăcă haina de drum, trânti pe cap bereta, sărută
pe Elena, mulțumi, spuse la revedere, jură că va reveni, coborî
sprintenă scara…
— Ce zveltă ești tu încă, Nory… Nu te-ai schimbat mult!
Cuvintele, tonul ăsta ar fi trebuit să le fi avut Elena la primul
moment al revederii, s-ar fi legat mai bine firele de acolo de unde
fusese rupte; acum, vorbele pe care nu le pronunțaseră rămâneau
înapoi ca un obiect util, dar pierdut, și pe care nu-i mai ridica de jos
nimeni.
Nory se cocoță în cabrioletă alături de administratorul-vizitiu. Îi
părea bine că o zveltă. Elena nici ea nu îmbătrânise și nu se
schimbase mult.
Nory avea către prietenă starea liberă de spirit a cuiva care a
trecut într-un loc străin o zi bună și acum dospește aprecieri asupra
gazdei.
 “Nu m-aș mira să aud că se mărită cu administratorul — nu din
amor — numai ca să nu plece perla din serviciu. Cine cir mai ști să
pună ca el găinile la clocit!” Răutatea, obrăznicia le simțea a fi
numai o șarjă prostească prin care se răzbuna de” unele decepții.
Poște așteptase ca Elena să stăruiască așa fel încât să fie nevoită a
mărturisi aventura de la Bușteni. Poate că o nemulțumise
dezacordul între planurile și preocupările de acum ale Elene și cele
pe cari ea le închipuise. Venise cu o întrebare ce se vrea rezolvată:
Se mărită Elena cu Marcian?… Sau poate s-a și măritat acolo
departe, discret, sobru, așa cum le-ar fi plăcut la amândoi și le-ar fi
stat bine?
Nu aflase nimic, nici nu mărturisise nimic. Prietena îi păruse
schimbată; pleca însă de la o greșală: Elena nu se schimbase, dim-
potrivă, revenise la adevărata ei fire. Schimbată fusese Elena atunci
când se pasionase de muzică și de un artist. Îl iubise, nu puteai
spune că nu l-a iubit, deoarece pentru el își călcase toate preceptele
și își ieșise din fire. Poate mai mult fugise de la bărbatul ci, pe care
nu-l putea suferi. Acum, când Drăgănescu nu mai era, fusese destul
să se întoarcă la moșie ca să se simtă văduva și urmașa lui, să-și
creadă îndatoriri către Tana, cumnata. Omul Drăgănescu îi
displăcuse, dar munca, averea, tradiția, acelea erau în firea ei.
Schimbase numai moșia și sistemul de lucru al pământului.
 Își propuse a-i iscodi pe Simeon cu precauțiune ca pe un
adversar anevoie de demascat. Inspirată de zdruncinul cabrioletei,
începu prin a cerceta de soarta automobilului. Administratorul o
informă că mașina e garată fie în vederea reparației, fie pentru a fi
vândută, în vedere de a cumpăra una nouă. Acestea toate cereau
însă timp! Mai degrabă trebuia achiziționat un tractor. Nory fu
sigură că .tractorul va avea precădere.
— Stați rău cu paralele? păru a fi mirată Nory.
Administratorul se roși ofensat.
— Așa merge acum peste tot! Așa e și la moșioara sorei mele,
dincolo, spre Sibiu. Nu se mai alegea nimic și au arendat. Noi nu
arendăm! preciză.
“Noi”? adică vrea să spună aci la Elena. Domnul Simeon sta,
așadar, pe poziție. Nory nu mai știu ce să întrebe, cercetă năravurile
cailor, se documentă asupra sfeclei, admiră lucerna și regretă
plimbarea obositoare și zadarnică.
De la frigurile pe care le avusese, se simțea mereu obosită. “îmi
trebuie aer și odihnă!” conchise nesatisfăcută de vizita la Elena,
căutând un motiv de satisfacție aiurea.
Se reîntoarse la tăcere, la întrebarea ce se va fi petrecut între
Elena și Marcian care să-i răcească unul de altul. Obstacolele în-
șirate de Elena aveau numai o valoare relativă, s-ar fi putut lesne
trece peste ele. Elena părea a fi părăsit de tot gândul de a se în-
toarce la Geneva, deoarece vrea să aducă pe Marcian aici în țară…
Și copilul? Cum va fi arătând Ghighi?… Câți ani avea… De mic nu
semăna defel cu Elena, era urâțel, timid, bălan… Cam nesărat, bietul
copil… Cum se putuse atașa așa mult Marcian de băiat?… Poate
răceala Elenei — răceala ei firească — îl făcuse să-și caute în iubirea
băiatului o complectare… O fi avut copilul talent la muzică? Elena
avusese numai o aplicație școlărească.
Marcian — Elena — Ghighi era un trio care nu-i părea lui Nory
armonios, și totuși legătura dintre ei era mare.
Ironie! Unicul moștenitor al lui Drăgănescu adora pe Marcian,
pe amantul mamei lui, pe cel care poate pricinuise moartea tatălui
lui. “Unde ne sunt epigonii!” cerca Nory o adaptare sui-generis,
nesigură pe text… “Ghighi adoptase muzica, și Elena industrializarea
averii Drăgănescu… și cine oare revendicările morale?… Situația nu
poate dura astfel!” gândi despre Elena sau poate despre Dia!
Întrebă pe domnul Simeon cât mai era până la gară. Se simțea
acum grăbită să ajungă. Unde să ajungă? Ce-o aștepta și ce va face?
Traiul la otel îi părea nesuferit; va cerca pe Izvor să vadă ce mai e pe
acasă. Deși lipsise numai o zi, și aceea nereușită, totuși mai uitase
necazurile… Ar fi trebuit să mai fi rămas la Prundeni, să se fi
spovedit Elenei… despre Bușteni.
Cu ce nepăsare vorbise doctorița Lina despre un lucru așa de
neprevăzut, poate așa de păgubitor!… Un diagnostic azvârlit cu
nepăsare!… Vorbise parcă despre o malformație sau poate numai…
Numai ce?… Ea nu se lăsase bine examinată, ascultase ca prin ceață,
și Lina începuse poveștile cu Rim… Iată că omul se trezește singur în
viață, cum singur vine .pe lume — deși cu multe aderențe… care se
rup treptat… Ea, mai ales, venise pe lume mai singură… căzuse
dintr-un pântec ce nu dorise a o purta…
Va cerceta pe Izvor ce a devenit Dia și dacă a căutat-o cineva în
lipsă… Cine ar fi putut-o căuta… Un client sau poate Coti… sau Caro?
… Avea o ofertă pentru o conferință la Fundație… o va primi…
Simțea nevoia de muncă, de orice dovadă sieși că poate trăi iar
singură… mai singură mult ca înainte!…
V

Rămasă singură, Elena simți că îi e urât; totodată Nory îi păruse

mult schimbată. Le despărțise viața… a ei fusese și era încă turbure,
neliniștită. Niciodată nu putuse avea un trai liniștit, nici chiar în mica
copilărie și probabil nici de acum nainte: Marcian și pretenția lui
tăcută, de aceea cu atât mai imperativă… Băiatul și educația,
viitorul lui! Totuși vizita lui Nory îi făcuse bine, dorea s-o mai aibă
lângă ea, deși mult ocupată, era prea singură. Treburile erau un
mijloc bun de a umple timpul și amăgi gândurile, mai erau însă de
întâmpinat și multe neplăceri; de înfruntat dușmănii, de suferit în
apropiere ființe nesuferite, și anume pe Mika-Lé, sora ei cea
venetică. Bătrânei Tana, cumnata ei, protectoarea lui Mika-Lé,
Elena îi purta un respect pricinuit pesemne de rem uscări; dăruia
sorei bărbatului ei mort considerația pe caro lui i-o refuzase. Era o
atitudine voită la care se adăoga și o stimă sinceră pentru ceea ce
avea femeia în ea demn și înțelept. Deși își adorase fratele,
niciodată, prin cel mai mic semn, bătrâna nu blamase purtarea
cumnatei. Păruse a înțelege că numai nepotrivirea dintre ei era de
vină, și pe aceea o socotea pesemne ca de la Dumnezeu fiind.
Durerea mută și cuviincioasă a Tanei la moartea lui Drăgănescu
avusese nobleță, și Elena prețuise atunci ținuta ei morală ca și pe
cea fizică; rochia de cașmir negru, dantela de Chantilly, neagră,
acoperind capul albit, instinctul bunei-cuviințe.
Ispășirea pe care Elena și-o propusese venind să stea la un loc
cu Tana ar fi fost ușoară… afară numai de mila și dragostea pe care
bătrâna o avea de Mika-Lé, cerșetoarea mică ce nu-și schimbase
firea… nici înfățișarea.
Tana ocrotise din slăbiciune căsătoria fictivă a lui Mika-Lé cu un
gazetar, le dase bani, luase asupră-și protecții ciudată pe care
Drăgănescu, după plecarea ei în străinătate, o acordase cumnatei
lui… Nu-I bănuise de nici un sentiment pervers, numai de a fi fost,
ca atâția alți, amăgit de ipocrizia lui Mika-Lé…
Ciudată reacție fusese cea a bărbatului ei. Poate că lui
Drăgănescu i se păruse că dacă ține încă în casă pe sora ei nu e totul
sfârșit între ea și el. Tana acum socotea și ea pesemne că e datoare
a duce mai departe binefacerea, sau Mika-Lé, acum când gazetarul
o părăsise, ademenea pe bătrână prin lingușire, pentru a nu fi în-
depărtată.
Elena nu credea că Mika-Lé e însărcinată — probabil erei o
invenție, cu scop să impresioneze pe bătrână. Reușise. Îi năzărea
acum Tanei să-și mărite protejata cu Lică, unchiul lor, crezând că
face astfel o faptă plăcută lui Dumnezeu, Lică fiind bănuit a fi tatăl
copilului… Pesemne mintea bătrânei nu mai judeca limpede sau
atunci atinsese o prea înaltă judecată. Așa sau altmintrelea, Tana îi
impunea prezența*†, așa că Elena nu putea profita de casa cea mare
în care era adăpostită și Mika-Lé.
Elena avea planuri de îmbunătățire a conacului principal, care
erau astfel zădărnicite. Iată, primise pe Nory în conacul care, pe
vremea lui Drăgănescu, aparținea personalului de serviciu. Bătrâna,
e drept, o ruga zilnic să se mute în casa mare. Ea refuza fără a
explica motivele; Tana le ghicea poate, dar nu se îndupleca să
depărteze pe Mika-Lé…
Elena credea că e pedepsită pentru unele greșeli. Nu din vreun
precept religios sau moral se acuza, ci dintr-unul de etichetă socială.
Călcase convențiile. Tot o explicație mai era și vecinătatea de moșie
cu tatăl ei, pe care însă nu-l ierta pentru ceea ce credea a fi o
trădare, anume căsătoria lui a doua. Era oare Elena monogamă?
Nory nu păruse a observa cât merit avea suferind atâtea adversități
numai din datoria către averea copilului… Un singur aliat, un străin:
Simeon, administratorul… Nițel cam maniac, dar disciplinat,
muncitor, priceput, econom și cu educație de-acasă, nu un mitocan.

*•
În textul de bază: prezența de a o îndepărta.

†
În textul de bază: evita.
Elena prețuia cu deosebire buna lui creștere. Fusese un noroc în
momentul greu prin care trecea: da, o ajutase norocul să
nimerească un element bun!… Băiat de oarecare familie, vroise să
se facă arhitect, când, mamă-sa rămânând văduvă, se văzuse nevoit
să muncească de îndată.
Lucrase la Domeniile Statului, în Timiș-Torontal, și urmase un
curs seral de contabilitate. Găsise apoi un loc mai bine plătit într-o
uzină și, fără a ezita”, intrase ca lucrător. Cum din cele șase clase de
liceu cunoștea ceva fizică și chimie, mai cetise și ajunsese
supraveghetor. Avusese apoi un post bun la o moșie pusă subt se-
chestru, dar, când se ridicase sechestrul, rămăsese în regat fără
ocupație, nu mult timp, căci tocmai atunci anunțul din Argus îl
aduse aci la Prundeni.
Trebuise să-i smulgă cuvânt cu cuvânt povestea și vorbise
numai pentru că se crezuse dator a-și spune doamnei Elena
“antecedentele”. Pronunța “doamna Elena” cum ar fi zis “Elena-
Doamna”, dar fără lingușire. Avea în singe sentimentul ierarhiilor,
căci tatăl lui slujise la grafii generoși, dar înfumurați; tot de aceea
avea și o sobrietate, o mândrie încuiată.
Da. Avusese noroc! Cu toată energia ei, timpurile erau schim-
bate și ea obosită; n-ar mai fi fost în stare a face față singură pre-
tențiilor. Ar fi putut nimeri un alt om, nepriceput sau incorect. Așa
serios cum era, administratorul o făcea uneori să surâdă cu maniile
lui, meticulos în socoteli, cu apucătura lui nemțească; scotea bani
potriviți dinainte, până la o centimă, din compartimentele unui
portmoneu cu multe despărțituri și îi alinia pe categorii, iar dacă
survenea vreo scădere sau vreun adaos scotea moneda trebuită
dintr-o altă pungă-tabacheră, care conținea în rezervă un amestec
de toate produsele monetăriei statului.
Dacă se culca necăjită de vreo problemă gospodărească, își
spunea că a doua zi va găsi Simeon un remediu. Abia seara se putea
gândi la cei ce erau departe, la ei, nu și la ambianța lor; atâți ani
trecuți în străinătate nu o putuse deprinde cu locul și obicei urile
străine.
La Marcian și băiat, Elena se gândea totdeauna deodată, nu-i
separa, fie că ei înșiși erau inseparabili, fie că copilul o scutea de un
tête-à-tête anevoios cu Marcin, chiar de la depărtare. Se gândea
numai la amănuntele uzuale ale traiului lor acolo, singuri, fără o
prezență și o îngrijire feminină alta decât a gazdei — femeie de
ispravă, care se închina în numele lui Marcian și pe care nu puteai fi
geloasă; dacă ar fi avut în ea vreo gelozie, sau Marcian ar fi dat
prilej să fie măcar bănuit.
Uniți în tandrețea ei pe un sfert de oră înaintea somnului,
Elena se socotea achitată sentimental și evita probleme mai grele
de rezolvat, pe care însă Nory le pusese direct, la lumina zilei. Ce
era de făcut? Se întreba acum Elena în fiecare seară, după între-
vederea ei fictivă cu cei exilați, căci nu ea se credea exilată… Ce era
de făcut?
Găsise ideea și curajul a propune Tanei amenajarea casei mari,
ceea ce presupunea tacit mutarea lui Mika-Lé. Mika-Lé trebuia să
plece. Prezența lui Nory îi biciuise curajul, redeșteptase vechile
impérialisme ale caracterului ei. După reparațiile proiectate, Nory
va putea veni să stea cu ea un timp mai lung, în condiții mai bune.
Ce va fi crezut Nory de primirea meschină ce-i făcuse?
Elena, în dimineața de după vizita lui Nory, se sculase cu decizia
de a pune la punct proiectul. Ieșise pe cerdac ca să privească
ansamblul curței cu magaziile și dependințele; acelora nu le va veni
rândul decât mai târziu, după ce casa mare și conacul vor fi gata,
după ce va fi rezolvat venirea lui Marcian cu băiatul. Se temea ca
întreruperea studiilor să nu fie arbitrară, deși băiatul era mereu
surmenat și avea oricând nevoie de o vacanță cât de lungă. Nervos,
sensibil, ideea că școala va reîncepe îi nimicea de obicei toată
bucuria vacanței; așa fiind, o vacanță fără limită fixă îl va întrema și
tot așa pe Marcian, care studia șase ore din douăsprezece pentru el
și restul îl pierdea cu copilul… Un zel nou și o descleștare a voinții
stăpâneau pe Elena; le atribuia vizitei lui Nory, care o scuturase
dintr-o stagnare, așa cum pânzele de păianjen nu putuse fi distruse
în casa veche decât prin severitatea administratorului; rămăseseră
în schimb intacte în podul magaziei.
 Bluza albastră de dril a domnului Simeon se zărea pe la
magazii; privirea Elenei stăruia pe șoproanele mari, impunătoare,
deși vechi, care, trei la rând, fusese clădite pe timpul de mare abun-
dență a producției, dar acum erau goale aproape, una din ele, cea
mai din fund, servind de depozit a tot ce ieșea din uz — fie mobile,
mașini agricole, amestec curios de obiecte eteroclite, așezate totuși
cu ordine, ca într-un salon.
O încăpere fără înțeles, dar care stârnea curiozitatea, reținea
ochiul prin aceea că, până la jumătate cubajul, magazia strălucea de
curățenie, iar de acolo în sus, orice întreținere trebuind să abdice,
metalul mașinilor de rebut, lemnul obiectelor felurite azvârlite
acolo spre păstrare, grinzile întretăiate ca o boltă, totul era ruginit,
înnegrit, aerul și el prăfuit, turbure. Plafonul era un țesut de pă-
ianjeni, o draperie bizară suspendată, pe a cărei pânză cenușie
păianjeni pântecoși, nemișcați, puneau reliefuri de broderie; o bro-
derie care, prin înălțimea la care plana, scăpa de persecuția dom-
nului Simeon, neobositul paznic al ordinei și curățeniei.
Întors de sus, de la decorul ciudat tocmit în afara legilor
orânduirilor, ochiul întâlnea, prin contrast, partea de jos a magaziei,
unde preșuri albe erau desenate geometric de freca tul cu leșie a
podelelor, poteci croite cu socoteală, pentru a duce pașii în latul sau
lungul magaziei, la puncte precise de încrucișare.
 În plimbarea pe care Elena o făcea zilnic în ogradă, cu scopul
dublu de a întrebuința timpul cu folos și de a face mișcare, adesea
chema pe cineva să-i deschidă magazia și arunca înăuntru o privire,
dintr-o plăcere, fără altă rațiune decât a conservatismului, a acu-
mulării.
Era ceasul când în ogradă era mișcare, trecea domnul Simeon
încoace și încolo pe bicicletă sau călare, cumpănind, așezând apoi
pe un carnet ce a văzut pentru raportul zilnic pe care Elena avea a-i
citi la amiază.
Uneori un tractor se împotmolea și oamenii puneau umărul; se
auzea: “Hid… Hăid… Diiiiii… D… iiiii!” — egal, puternic ca și bicepsul
lor încordat. Dacă nu izbuteau, Simeon punea și el umărul ca
îndemn și auzeai curând: “Gaaaata… Gaaata!” Atunci un ordin,
șoptit ca un secret, circula, punând în mișcare o altă muncă… Dacă
ceva sau cineva nu era așa cum trebuia, administratorul strângea
fălcile, holba ochii, se făcea stacojiu: “Se face, coane… “Se face,
domn’ administrator!” Lui Simeon îi plăcea să audă vorbele de
supușenie, dar nu se mlădia lesne. Adesea se opunea chiar doamnei
Elena: “Cu respect v-aș traje atențiunea!… “ “Cu respect v-aș
propune!…
Acel “traje” amuza pe Elena, dar n-o împiedica să cerceteze
ceea ce i se propunea de către domnul Simeon. Dacă era vorba să
fie discutată vreo dorință LI ei expresă, Elena nu ceda din principiu.
Stăpânul are dreptul să fie absurd. “Se face cum am zis!” tăia orice
obiecție. Cellalt se înclina glacial: “La ordin… Cu respect !” —
formule care o agasau, dar și o măguleau. Mai de obicei, Simeon
avea dreptate, dar nu triumfa, avea tact.
Ca o recompensă nebănuită, Elena, în scrisorile trimise la
Geneva, arăta mulțumirea că, cel puțin dacă e singură și departe,
are cine o ajuta.
Administratorul se înțelegea și cu Tana, ceea ce era o problemă
însemnată. În scrisorile ei, Elena punea la curent pe cei doi exilați cu
tot ce se petrecea la Prundeni, supărată că răspunsul lor nu
conținea decât un buletin invariabil. Scriau pe rând, cellalt semnând
laolaltă.
Băiatul nu se arăta mai expansiv nici în scris și simțeai că îi e o
corvadă. Pe Marcian, Elena îl bănuia a fi supărat pe ea și, citind,
adăoga un ton de reproș și răceală acolo unde era poate numai
ceva mâhnire, dat fiind că Marcian era un refulat, un timid, iar
veștile agricole și industriale nu-i interesau.
La Geneva, într-adevăr, cei doi tovarăși nu puteau înțelege
interesul Elenei pentru sfeclă. Solidari, în tăcere se apropiau mai
mult unul de altul, mai singuri parcă după primirea unei scrisori,
apărând în tăcere secretul lor comun: muzica.
Elena îi vorbise administratorului de planurile ei de refacere,
minus, firește, chestia Mika-Lé. Spera că domnul Simeon va susține
cauza pe lângă Tana cu care se înțelegea și care îl asculta dintr-un
respect înnăscut pentru “partea bărbătească”. Administratorul
înțelese că i se dă o misiune de încredere și își pregătea
devotamentul pentru îndeplinirea ei. Pe cucoana mare o respecta și
primea uneori amestecul ei la racherie, domeniu ce-i era familiar.
Când vrea ceva cu dinadinsul, nu te jucai cu Tana și n-o puteai
scoate din idee, dacă mai ales era vorba de ceva făcut de fratele ei.
Domnul Simeon își făcea socoteala că dacă ar putea-o convinge că
“stăpânul” — cum chema pe Drăgănescu — ar fi dorii o anumită
schimbare, cucoana mare ar ceda.
În orice fel, se înțelegeau bine și era un bun ambasador.
Bătrâna îl stima ca pe singurul bărbat acolo; erau femei singure, ne-
căjite, unicul vlăstar, mititelul, copilul fratelui ei, sta cu străinii prin
străinătăți. Ea n-ar fi înțeles să fie crescut astfel, departe de țară și
legat de un muzicant, pianistul… Dar fratele ei primise să fie așa și
Elena avea dreptul să-i crească după cum era moda nouă.
Numai că era singurul moștenitor al numelui și al averii si, în
loc să-i oțelească la trup și să-i învețe a-și cunoaște moșia pă-
rintească, îl țineau cu lecții de pian lângă un străin.
Cum ar fi putut Tana înțelege cloroza băiețelului firav, sensi-
bilitatea lui bolnăvicioasă, caracterul secret, firea timidă, sufletul
pasionat, pe care tușeul* sufletesc fin, prevederea lui Marcian le

*
În textul de bază: tupeul.
ghicea, le îngrijea cu delicateță. Elena însăși nu-și cunoștea copilul;
Ghighi era mai aproape de blândețea lui Marcian decât de iubirea
severă a mamei lui; și Marcian putea, mai liber de constrângeri, iubi
pe Elena în copilul ei.
Nimănui decât lui oncle Vie nu-i păsa că școlarul firav și leneș
avea înclinare spre muzică și anume spre teorie, cu încercări naive
de compoziție, că avea un glas mic, care intona just, un fir do glas
îngeresc, care solfegia pe Bach, și două mâini subțiri pe clape
cercând vreo melodie neizbutită.
De cercările lui de a compune, Ghighi nu vorbise nici chiar lui
Marcian, din sentimentul că e neputincios, că niciodată nu va fi în
stare a face ceva care să mulțumească pe oncle Vie, mai ales să
satisfacă ambiția mamei…
Tana însă își dorea înainte de moarte nepotul aproape, îl în-
chipuia crescut, îmbărbătat, de pe acum gata a fi stăpân al moșiei și
făbricii… Era nerăbdătoare să-i vadă sosit și punând rânduială…
Care rânduială!…
Așadar, doamna Elena dase administratorului Simeon cea mai
grea însărcinare de când o slujea, așa de grea că Simeon uitase să
spună: “La comandă !” sau altă formulă de același fel. La ideea de a
propune cucoanei mari cele voite de stăpână, îl strângea parcă
gulerul răsfrânt. Totuși între cele două stăpâne nu ezita. Elena era
patroana lui și se va sili s-o mulțumească.
 Tana află cu liniște că cumnata ei dorea să înceapă de îndată
reparații la amândouă casele și că ar vrea să se mute într-o aripă a
casei mari. Era averea dumneaei, să se facă voia dumneaei, așa ar fi
voit și răposatul ei frate.
— Să poftească când îi e voia… Mă bucur și o aștept la noi cât
mai iute, fusese răspunsul.
Administratorul nu se bucura căci ce era mai greu nu fusese
spus:
— Doamna Elena s-ar muta cât de curând, adică de cum va
pleca doamna cea tânără.
Se făcuse… Ce-o fi să fie!
La auzul ultimei clauze, bătrâna se ridicase din jilț, dreaptă,
parcă sta în fața judecății de pe urmă. N-avea răspuns, și trebuia să
aibă:
— Am să te chem eu pe dumneata să-ți spun în ce zi, acum pe
curând, are să plece fata.
Când voise să se așeze, domnul Simeon trebuise să o sprijine,
așa se clătina.
— E greu! suflase tot greu domnul Simeon, care uneori, pe-
semne, era inimos.
Elena se mulțumi cu rezultatul adus, fără comentariu.
Intre timp scrisese lui Marcian marea noutate, anume că se
tocmesc casele așa fel ca să-i poată primi cu ceva confort, cât de
curând. Era o invitație care conținea și soluția unei stări neclare de
lucruri; o invitație care nu se putea refuza.
…Tana nu dormise noaptea aceea și se închinase la iconostas.
Cum să azvârle pe drumuri fata care se aciuise pe lângă ea în sin-
gurătatea de după moartea fratelui ei. Ca să nu moară fata asta de
foame, nu murise ea atunci de durere… Acum trebuia s-o gonească
și cu un copil în pântece!… Când n-o mai fi subt paza ei, omul pe
care și—1 vrea de bărbat, și care era cam zănatec, o va lăsa poate!
Nu putea însă opri pe cumnată să vie în casa dumneaei, să așeze
cum vrea, să dărâme ce vrea, când vrea!
Tana se tocmea cu Dumnezeu, milostivul, s-o ia la el acum pe
dată, înainte să se săvârșească izgonirea.
Dumnezeu îi trimisese un răgaz. Se putea lucra deocamdată jos
la parter și, până era gata, atât Elena cât și Mika-Lé aveau a rămâne
pe loc. Avea oare Elena o superstiție la fel cu privire la fata
morgană?
Pe Tana vestea o turburase într-atât, încât se pusese iarăși în
mâinile Domnului, acum de bucurie: Așadar, copilul, nepotul, avea
să sosească!… Pentru el se făceau schimbările… pentru tânărul
stăpân! I-o spusese Elena, nu fără ceva perfidie. O cumpănă avea
acum să tragă în sus și în jos pe bătrână între nepot și fata de
pripas. “Dacă dumneaei, că îi e soră, n-are milă!… Își făcea Tana
socoteala, dar talgerul scăpăta, sufletul nu primea argumentul.
 Copilul, nepotul, odorul, nu venea singur, venea cu străinul, dar
nici o bucurie mare nu se poate dobândi fără plată… N-avea nimic
împotriva muzicantului, nimic alt decât că un străin va fi între ei…
Niciodată fratele ei nu spusese un cuvânt de mâhnire, deci nici ea n-
avea dreptul a se mâhni… Venea coconelul!… Ce era de făcut?!… Nu
se putea să rămână acolo fata borțoasă, necununată, la un loc cu
domnișorul, cu prințișorul!… Ceea ce îi păruse cu neputință,
expulzarea lui Mika-Lé, se impunea pesemne ca o pedeapsă de la
Domnul pentru păcatele ei de bătrână!… Deocamdată mai era puțin
timp și, între timp, Domnul poate se va milostivi, îi va da un gând
bun…
Slăbiciunea bătrânei pentru Mika-Lé și pasiunea ei pentru co-
pilul unic al fratelui luptau inegal, dar sunau lovituri tari în pieptul
slab al bătrânei Tana. De la moartea fratelui ei nu mai avusese atât
zdruncin; era răscolită, își pierdea cumpătul și nu trebuia să moară
înainte să vadă sosirea Mesiei, a băiețelului.
VI

Întoarsă în camera de otel, Nory se gândește la Elena cu plă-

cere. Fiecare cu necazurile lui! Fiecare se schimbă cu timpul deo-
dată. E decisă a relua prietenia cu Elena. Cu atât mai bine dacă au
un stoc de amintiri frumoase în rezervă. Se va întoarce la Prundeni.
Totul o invită: nemulțumirea de a locui camera de otel, de a mânca
la birt… Deocamdată are de lucru, s-a încurcat cu un proces și o
conferință. În zilele când are treabă la tribunal, gustă ceva la bufet;
a întâlnit pe Coti, și, la salutul lui, i-a întins mâna, scuturând-o:
— Ce mai e nou? l-a întrebat și n-a așteptat răspunsul. I se pare
interesant faptul că subt cuvintele lor banale se ascunde o… dramă.
Își bate totodată joc de cuvântul “dramă”. Dacă ar ști cei din jur ce e
între ei doi, adică ce a fost! Brusc i se urcă sângele la cap — de
atunci de când cu febra ei congestivă a rămas cu năvala asta
sanguină. I se urcă încă sângele la cap la ideea că cineva ar putea ști
ce a fost între ei.
 Se întreabă dacă Coti ar fi în stare să spună cuiva. În principiu,
l-ar socoti capabil de orice, ca pe oricine; în cazul lor doi i-ar place
însă să-i creadă incapabil de o astfel de măgărie. Rezultatul e că n-
are siguranță asupra discreției lui musiu Coti; de aceea poate simte
nevoia să-i întâlnească, să-i aibă sub control, să-i facă a se teme de
ea, sau a-i fi rușine; poate că și pentru altceva simte nevoia să-i
vadă, pentru a-și confirma ei însăși că cele petrecute nu sunt de
domeniul basmului, că au existat. Confirmare care nu-i poate
produce decât nemulțumire. Ar fi mai logic să caute a uita; nu e încă
ajunsă la faza uitării, e încă subt impresia catastrofei, se complace
în nenorocire mai bine ca în nimic.
Coti nu are nici un aer, nici de un fel, îi răspunde tot așa de
scurt și banal și dispare așa fel ca să nu pară a fugi, să pară că a
plecat chemat de ceva imperios. Mai departe nici n-ar avea ce-și
spune, sau atunci numai vorbe neplăcute… În schimb, Nory are
ambiția să câștige procesul împricinatului care s-a gândit s-o aleagă
pe ea apărătoare; simte nevoia a arăta lumii ce poate și, mai ales, a-
și dovedi ei însăși. Când clientul, mulțumit de accelerarea și bunul
mers al acțiunii, dar fricos, o întreabă cu timiditate dacă singură
dumneaei va pleda și în instanță, Nory răspunde: “Negreșit!” —
ceea ce nu mai îngăduie clientului vreo altă soluție. Omul se
resemnează deci la pledoaria unei femei, deși intenția lui era poate
alta, și își face curaj, spunându-și că femeia i-a susținut până acum
bine interesele, că pare a sta bine cu cei de-acolo.
Nory studiază dosarul seara până târziu, își scrie conferința
dimineața, iar peste zi, în orele libere, în fața ușii de comunicație cu
o cameră vecină, ușă condamnată firește, ușă din acelea care mai
mult încă dă vieții de otel impresia de promiscuitate, declamă
pledoaria sau rezumă conferința și viceversa. Nu e sigură defel dacă
va avea răbdare să citească și face pe o coală o listă întreagă de:
“puncte principale”, cât și un rezumat scris al argumentelor cu care
vrea să câștige procesul unui client sosit la moment oportun, ca să-
și ridice prestigiul în propria ei opinie.
Pentru cine vrea oare Nory să se acopere de glorie? Pentru
Dia?… Pentru Coti?… Pentru ea însăși sau pentru Lina Rim și musiu
Caro?
Deocamdată spune Corneliei la telefon că e ocupată peste cap
cu procese și conferințe. Ar vrea să memoreze Cornelia că e mult
ocupată. O întreabă ce mai e pe-acasă și dacă are nevoie de ceva.
Află că Dia nu a plecat încă în Elveția, că e tot la moșie, dar vine des
în oraș, nu doarme însă, și că de bani cucoana Cornelia n-are
nevoie.
Așadar, Dia nu a plecat încă, ceea ce înseamnă că va pleca. Nu
se va duce deci nici ea pe-acasă… E nemulțumită de ea însăși, de
scena penibilă dintre ele. Se apostrofează: “Fata vechilului Vasile!”
Da, a lui vrea să fie, e plebeiană și nu îi e rușine. Subiectul
conferinței e: Minciuna în viața socială; tratează din punct de
vedere ideologic, cu aplicație însă la viață; copilul nelegitim e unul
din exemplele capitale, cu atât mai mult cu cât își simte asupra
capitolului mai multă vervă, mai multă abundență de argumente.
Nimic din toate acestea nu repară atitudinea ei față de Dia,
intenția ei stupidă de a-i da pe Coti de bărbat, și nici isprava ei de la
Bușteni, care nu a slujit cu nimic nimănui. A primit de la Elena o
scrisorică prin care își spune plăcerea revederii lor deunăzi și o
roagă stăruitor să vină iarăși pe mai mult timp. Are un sfat să-i
ceară… Nory simți o mulțumire; are deci unde se duce când aici nu
i-ar conveni — și nu-i convine deloc viața de otel. După ce va sfârși
cu procesul și conferința o așteaptă deci ceva, nu are a se teme de
un punct de întrebare… Un sfat! Așadar, e necesară Elenei, nu
numai musafiră.
“Când m-apuc eu cu dinadinsul de ceva”, se laudă Nory către
ea însăși, după conferință. Apăruseră în mai multe ziare dări de
seamă laudative, fără să se fi așteptat. N-avea cu ziarele nici un
contact.
“Minciuna socială, subiect mare și actual, pe care domnișoara
Baldovin… etc.
Așadar, “domnișoara”!… Da!… Suna bine… Îi era și ei și altora
învățat timpanul… Doamna Pascu? Chiar dacă s-ar fi putut, suna
rău. Mai lesne i-ar fi schimbat lui numele, dar nu cu altul, cu
Baldovin… numai Baldovin. Nory se dovedea legată de numele ei
mai mult ca oricine alt. Așa o chema, nu fura nimic nimănui; silabele
sunt făcute să se împerecheze adesea la fel; pe Dia o chema
Baldovin, pentru atâtea pricini de moși și strămoși, și pe ea tot
Baldovin fără acele pricini.
Numele ei începea cu ea și, ieri la tribunal, azi la tribuna con-
ferențiarului, îl cinstea… Cum de își putuse închipui că vrea să-i
schimbe, fie chiar în parte, fie chiar doamna în loc de domnișoara…
Domnișoara Nory Baldovin forma trup, era un nume întreg, nu
un nume dependent… iar doamna Baldovin aparținea numai Diei și
ar fi fost urât ca Dia să-i schimbe integritatea. Nory nu și-l va
schimba… Parcă dacă ar fi vrut ar fi putut?
Va răspunde invitării prietenei ei Elena. Așa da, înțelegea, s-o
cheme, fără mofturi, pregătiri, reparații, s-o cheme în plină refa-
cere, cu naturaleță, ca odinioară. Cum de nu observase ea pe atunci
că în jurul ei oamenii se iubesc legitim și nelegitim, se însoară,
divorțează, comit adultere, trăiesc aventura caldă a păcatului de
iubire… pe când ea, mereu amestecată în turburările lor, rămâne în
afara realităților. Elena avea acum nevoie de ea ca și pe atunci, într-
un conflict sentimental… ca și înainte, va rezolva deci conflictele
sentimentale ale altora…
 De ce și cum, drumul îi păru lui Nory mai confortabil de rândul
ăsta spre moșia Elenei, probabil pentru că îl făcuse în automobil pe
cont propriu: “Viu curând prin surprindere!” scrisese Elenei,
totodată își rezervase data plecării: “Când am însă treabă la
București, plec fără discuție și iar mai viu”. Nu se putea reobicinui
cu viața la otel și, până la noi dispoziții, cerca diversiuni punând
condițiuni.
Mai plăcut acum ca la prima vizită îi păru aspectul general al
proprietăți, ansamblul variat al clădirilor înalte de cărămidă natu-
rală ale rachieriei, casa cu etaj și mansarda albă, liniară, a locuinței
de bază, unde, în cămările ei, sta Tana; beciurile mari arcuite și
acoperiș de țiglă, totul îi părea mai interesant, mai viu, rolul admi-
nistratorului mai imperios necesar și rămânerea Elenei pe loc mai
explicabilă. Frescheța aerului și contrastul unei temperaturi îndul-
cite în casă o predispusese tot bine. Se făcuse un pic de foc în hali.
Elena o primi cu însuflețire; îi scoase bereta, îi oferise țigările ei
preferate și o întrebă fără altă introducere, uitându-se în jur pentru
a se asigura că sunt singure, dacă crede că Marcian va veni, va
răspunde chemării ei.
— Eu ce cred? Afirm sus și tare că vine. Vine conu Marcian.
Vine cu copilul, c bucuros să-i aducă, dacă tu nu te poți mișca de
aici.
 — Poate vine numai pentru copil… se crede dator să-i aducă…
recunoscu Elena cu ceva regret, alături de satisfacția că un refuz, de
care probabil se temea, nu era posibil. Cu glas scăzut mărturisi lui
Nory că era supărată pe Marcian; la scrisoarea ei frumoasă
răspunsese cu o telegramă de primire anunțând un răspuns pe
curând, “ca pentru un turneu de concerte!” ironiză Elena.
Nory o asigură că e nervoasă, lucru explicabil. Telegrama se-
măna lui Marcian, era sugestivă, sentimentală și corectă cu el. Nu
vroise s-o lase să aștepte cele câteva zile ale mersului unei scrisori
pentru a-i spune că a primit un mesagiu important. Răspunsul lung
va veni și el, prompt și afirmativ.
Elenei îi plăcea să se lase convinsă, căci nu avea convingere în
demersul ei și nici în aranjamentul făcut. Descumpănirea prietenei
da lui Nory o precădere care îi plăcea. Profită pentru a fi, la rândul
ei, comunicativă și povesti Elenei o versiune sinceră, numai întru cât
nepremeditată, a chestiei cu Buștenii: un proiect stricat fără
supărare de o parte… și de alta. La capitolul vizitei medicale a cu-
coanei Lina Rim, ceva împiedică sfârșitul confidenței, simți un ob-
stacol, nu ieșeau cuvintele, așa că mărturisirea rămăsese fără fina]
Se intercală în vidul convorbirii conflictul pasiv dintre Elena și țața
Tana cu privire la Mika-Lé.
Elena era bucuroasă că Marcian, o dată mai mult, îi ușura o
corvadă. Venirea lui cu copilul va opri orice discuție sau rezistență a
bătrânei. Elena nu știa, nici nu vrea acum să mai știe ce va decide
Tana cu Mika-Lé; o formă majoră punea capăt unei stări de lucruri
nesuferite și credea că se poate lăuda cu destul spirit de toleranță și
destulă răbdare pentru timpul cât stase în același loc cu o ființă de
care avea să se plângă în atâtea feluri:
— Dumneaei și-a făcut astfel de belele, dumneaei acum să le
descurce! fusese sentința.
Lui Nory îi era milă de bătrână, totodată curioasă să afle ce va
fi decis coana Tana “cu înalta ei înțelepciune creștinească”, dar și cu
slăbiciune a minții și-a balamalelor, firească anilor ei.
Țața Tana era prinsă într-un conflict antic între nepotul, sfântă
odraslă a fratelui iubit și respectat ca un stăpân al clanului, și între
fata bizară pe care se crezuse datoare a o adopta. Era un conflict
complicat cel în care se zbătea bătrâna Tana, cea simplă ca o iarbă
de leac.
Nory nu se va plictisi acolo la țară. Totul părea a fi viu: oameni,
fapte, activitate. Praful și cărămizile anunțau prezențe noi, deci
alimente noi curiozității. Un intermediu în existența ei precară, ce
era binevenit. Trecutul umplea golurile. Pe când Elena inspecta,
rânduia și se scuza că o lasă singură, Nory se instala la fereastră cu
un scăunel sub picioare, mobilă ce nu mai văzuse de la Trâna ci, din
copilărie.
 Privind de la geam lucrătorii zidari, își amintise terasa italiană,
pergola, adaosă dintr-un gust al Lenorei, mama Elenei, la conacul
moșiei lor, nu departe de aici. O nadă, funestă cu adevărat, de la
care se trăsese nașterea lui Mika-Lé, greșală a frumoasei Lenora cu
italianul constructor.
Toată destrămarea menajului Hallipa pornise de-acolo, de la o
nadă la casă, după vechea superstiție populară. Lenora se pocăise,
Hallipa iertase, italianul plecase, nimic însă nu oprise destrămarea și
nenorocirile în serie…
La dejun va veni coana Tana și probabil se va pune iar chestia
bastardei, a lui Mika-Lé, în discuție. Tana aflase de sosirea lui Nory
și, departe de a o ocoli, îi va face cinstea să o ia martoră a procesu -
lui ei de conștiință, o conștiință probabil conformă vârstei, copilărită
oarecât, deși încă lucidă pe alocuri. Parcă cei ce nu sunt într-o
vârstă coborâtoare n-au și ei destule “copilării”! Dar ce îți e cu
sămânța străină, cu buruiana rea? Mika-Lé asta nu știai bine dacă e
prin ea însăși perversă ori numai prin împrejurări, atât știai că peste
tot e “străina” cea de prisos. Mamă-sa, Lenora, o urâse simplu, sin-
cer, din toate puterile, fără grațiere, fără remușcări, fusese totuși
răpusă de fată, fiindcă de atunci începuse destrămările, de la naște-
rea ei.
“Racul”, cum o chemase cu ură mamă-sa când se născuse, “ve-
netica”, cum o chemase slugile, fata cu păr zbârlit și ochi străini,
ciudați, mărunțică și buclucașă, turbura până și pe rudimentara,
biblica țața Tana. Și unde era Lică? De el nu se vorbea, nu se auzea?
Poate se va auzi azi și Nory își va da drumul, va spune coanei Tana
cine e dumnealui și ce ispravă nouă a făcut și va strica o nuntă fără
rost.
Datoriile prieteniei și ospitalității o împiedicase. Elena, cu
grabă, înainte de sosirea bătrânei, o rugă să nu aibă opinie cu
privire la Mika-Lé și la Lică.
— Își așterne fiecare! zise Nory. Se afla în starea de spirit nece-
sară a renunța la “amestec în treburi străine”. Pătimise destul cu
Dia vroind “să pună la cale”. Va fi acum spectatoare! Să se mai
zbuciume și alții! Nory își închipuia cu plăcere pe Mika-Lé, păian-
jenul negru, acum pântecoasă, ascunzându-se la o făcătoare de în-
geri, slobozind un boț de copil, pe care îl prinsese din greșală sau
dinadins de la fratele mamă-si sau de la altul — știa numai ea sin-
gură de unde.
Nory regăsea tot bigotismul Trânei și Trânului și toată greața
către anume urâciuni a boierului Dinu Baldovin, toată prietenia pen-
tru Elena, care ar primi o cărămidă pe creștea dacă fata n-ar pleca, îi
era însă milă și de bătrâna Tana, care se va duce în iad.
— Vine coana mare, anunță plină de respect servitoarea.
Nory recunoștea cu plăcere spiritul de ordine, eticheta, ierar-
hia, înscăunate pretutindeni de Elena și își amintea de Dia.
 Elena sosise în grabă, ca și cum n-ar fi vrut să le lase singure:
— De ce ai ieșit pe răcoarea asta? Trebuia să trimiți să mă
cheme! primi Elena pe bătrână, care părea încurcată de motivul
vizitei ei. Elena poate ar fi preferat să fie singură cu bătrâna; Tana,
dimpotrivă, părea bucuroasă de un al treilea:
— Ce bine îmi pare să văd pe domnișoara!
“Nu cumva vrea bătrâna să mărite cu orice preț și în orice fel
pe Mika-Lé, fiindcă ea nu se măritase?” — gând pe care-i găsi sa-
crilegiu privind ce moaște rămăsese acum din Tana. “Din smochină
mai smochină… Din iască mai iască. Din nimic mai nimic. Totuși
feștilă în care pâlpâie o flacără”, gândea Nory.
Tana se așezase pe un fotoliu adus special din grija Elenei, care
își pregătea refuzul, contrariată totodată că trebuie s-o refuze, deși
aranjamentele ei erau bune.
Tana n-avea parcă odihnă. Pofti pe Nory să stea jos. Nory jura
că ea stă în picioare fiind că așa îi place ei mai bine.
— Defel! Stai colea lângă mine! cerși cocoana Tana întăriri.
“E ceva de auzit!” adulmeca Nory cu nările deschise. Rămase în
picioare în spatele bătrânei, cu mâinile pe speteaza fotoliului, ca o
încurajare; totodată cu plăcerea nițel răutăcioasă să asiste la încă-
ierare, dacă se putea chema așa.
“De-ar renunța singură!” dorea Elena. În orice caz, nu va
refuza.
 Mika-Lé și Lică erau pentru Elena, chiar absenți două nume
nesuferite, două ființe pe care nu le suferea. Să se sfârșească acum.
Nu credea că Nory să-i facă greutăți; nici ea nu înghițea pe Mika-
Lé… De Mika-Lé, Nory spunea adesea glumeț: “Așa mică cum e, ți se
pune în gât și nu trece!”
Nory înclina totuși acum de partea Tanei; probabil din spirit de
contradicție sau fiindcă ea însăși se credea gonită de cineva, de
undeva.
— Nu, țață Tano!… nu… cumnată! Destul te-ai pus la mijloc
pentru ei… destul te-au necăjit și te-au luat scut la prostiile lor!…
Pentru binele dumitale, nu te mai ascult!… Te scap de ei… Ai făcut
destul pentru neamul meu! Căci ce te-ar privi pe dumneata, dacă n-
ar fi vorba de rude ale mele?!
Nory admira argumentul, sofistica Elenei: “Bravo! A întors-o
bine!”
Elena se bucura că Nory rămâne numai spectatoare. Tana, prin
tăcere, părea a fi renunțat, totuși se reculegea numai.
— Vezi că nu se mai poate! Copilu!
— Ce copil? Întrebase Elena, crezând că Tana vorbește din se-
nin de băiatul ei, Ghighi.
— Nunta? Îngăima bătrâna.
Elena privi spre Nory, săltând umerii: Le amestecă. A început
să le amestece!
 Până atunci luciditatea bătrânei Tana fusese adesea subiectul
lor de mirare.
Nory desprinse mâinile ce-i amorțiseră pe speteaza scaunului.
— Stai, stai te rog! implora Tana și se ridica în picioare, drept,
dintr-o bucată.
Elena, speriată, știind-o suferindă, cu inima slabă, vrea acum s-
o ajute:
— Nu! Dacă nu era copilul, n-aș fi îngăduit! Am întrebat pe
popa Vergu și a zis că e caz de dezlegare… Unchiu și nepoata! Să le
spui și dumneata, cumnată, să grăbească cununia, fiindcă preotul
dă voie!… E copil la mijloc și nu e voie să-i gonească din ea, acum că
preotul a blagoslovit… Dacă a iertat Domnul, apoi eu ce să fac!
Părea a suferi, Nory o apucă de braț cu grijă. Stau toate trei
legate cu o funie grea, fără să se poată dezlega.
— Trebuie cununie! Am dezlegarea preotului.
— Tocmai de dezlegarea popei poartă grijă Mika-Lé și Lică,
ironiza acum Nory, întoarsă împotriva cununiei celor doi printr-unul
din salturile ei. “Parșivă mică”, gândea de fată… “Iarbă ral” repeta
silaba unică, dar grea de sens, pe graiul moldovenesc, atribuit ce se
potrivea lui Mika-Lé. După un minut iar se întorcea, și imaginea lui
Mika-Lé cu un danci în brațe, îngroșată, burghezită, o amuza.
— Ce bună ești, coană Tano! Cum era și bietul domnul
Drăgănescu… Să se cunune nebunii!…
 — Poate le dai tu o pensie lunară, se supără Elena.
— Frate-miu tot așa ar fi făcut! Ei zic că au cu ce trăi… se pot
cununa cât mai în grabă, se frământa Tana.
— Nu te îngrija… O să se facă tot ce trebuie! o calma acum
Elena. Eu însă o să lipsesc de la o astfel de cununie.
— Viu eu să-ți ajut, se oferise Nory.
— Acum destul! La masă! izbucni Elena, la marginea răbdării.
Tana se liniștise; odată ce își ajunsese scopul, scopul îi fugea
acum din minte:
— Numai că aci n-avem biserică, șopti lui Nory.
Popa, biserica, satul erau acolo aproape, lăsând deoparte că b
cununie în fundul casei s-ar fi potrivit mai bine. Lui Nory îi părea rău
că memoria bătrânei lunecă, că o vede scăzută, nu mai era lemnul
de abanos învelit în cârpe negre ce văzuse în capelă lângă sicriul lui
Drăgănescu și îi păruse însăși durerea, în forma ei primitivă*, dar
demnă.
Elena tăcea, fie că resemnată, sau cu gânduri ascunse…
Gândul lui Nory se întoarce spre oraș: Ce va mai fi acolo? Se va
duce acum sigur acasă, pe Izvor, orice ar fi să fie!
Rămase singure, Elena păru a nu se mai necăji pe Tana și pe
protejați! ei… Din moment ce nu putea scăpa de Mika-Lé decât în
felul ăsta! Să se cunune și să plece ca să poată pregăti pentru ceilalți

*
În textul de bază: primită (n.
oaspeți. Părea acum turmentată do grija călătoriei celor doi de la
Geneva, de impresia lor primă, și cum se vor acomoda aci, de ce se
va alege până la urmă de ei trei. Ghighi pentru prima oară avea un
vot deliberativ, atârna ceva în balanță, ba chiar fruntea Elenei se
strângea în gânduri nelămurite mai mult în privința băiatului ca a lui
Marcian. Băiatul venea pe domeniile tatălui lui, era moștenitor,
proprietar a tot ce se vedea; noțiuni vagi, nepuse în lumină, care
însă îngândurau pe Elena.
Ea dispunea aci și va dispune, dar cu o răspundere nouă. Tre-
buia să accelereze și nunta buclucașă, și reparațiile casei.
— Pe ei îi așez dincolo! Am două camere lângă o baie. O gar-
sonieră pentru ci. Eu cu tine rămânem aci, spuse lui Nory.
— Cu mine? Apoi Nory nu mai obiectă. Recunoștea pe fața
Elenei când ceva o apăsa . Va vedea cum stau lucrurile, apoi se va
reîntoarce la București, pe Izvor. Era, dealtfel, curioasă ce va fi la
sosirea lui Marcian.
— Și cu tine ce a fost, Nory? Logodnă sau ce? Întrebă Elena.
— Numai o aventură… O cercare!
Elena părea de acord cu orice, nu vrea să strice comuniunea
regăsită, de care avea acum interes, nici nu era curioasă cu ade-
vărat.
— Da, o cercare!
 Nory avu grimasa ei de enervare. Subiectul deschis de Elena o
plictisea; așadar, nu era vindecată.
— Foarte bine, admise Elena, ca una ce se ridicase ea însăși
cândva împotriva prejudecăților și putea deci înțelege. În realitate,
experiența pe care Nory părea a o mărturisi supăra pe Elena, tot așa
cum amorul Elenei pentru Marcian supărase, pe timpuri, pe Nory,
ca o rupere de echilibru a unor caractere integre. Elena ar fi vrut pe
Nory puritană și, viceversa, Nory ar fi vrut pe Elena virtuoasă; totuși
amândouă se bucurau de a fi găsit în deviația lor de Ia drumul drept
o tovarășă. Nory simțea că datorește mai mult Elenei ca două
cuvinte; căuta altele, firește, nu adevărul pur și nici întreg.
— O cercare, să-i zicem… neizbutită!
— Așadar? cerca Elena a înainta, dar fără interes real.
— O prostie? Închise Nory discuția, negăsind nici o formulă și
neputându-se hotărî a se descalifica.
Elena era preocupată pe partea ei. Cât vor sta musafirii? Adică
Marcian, căci pe copil nu-i mai lasă să plece… deși asta era o părere
a Tanei, părere ce trebuia însă cumpănită. Ideea de a retrimite la un
moment pe Marcian în Elveția singur, fără ea, nici copil, ca pe un
guvernor care a însoțit un elev, era inadmisibilă. Nory decise că va
pleca a doua zi și va mai reveni; deocamdată Elena era prea ocupată
cu reparațiile, aranjamentele; ezita totuși și n-avea impulsul ei
imperios încoace sau încolo.
 A doua zi uitase de plecare, din pricina unei vești aflate încă de
la ceasul cafelei cu lapte. Elena fusese poftită la cucoana mare și se
întorsese veselă.
— A șters-o!
Nory n-ar fi ghicit de cine e vorba dacă n-ar fi intervenit vestea
că din ajun, seara, când tocmai căsătoria fusese admisă, Mika-Lé
plecase cu două geamandane, fără un cuvânt de explicație, fără a
lăsa adresă. Atât numai era supărător și anume: mâhnirea bătrânei.
Părea abătută” tăcea sau se îngrijea nu cumva fata să-și facă cumva
seama, și, la obiecția că în astfel de cazuri nu iei cu tine două gea-
mantane, se îngrijora că fata n-avea bani.
Despre necuviința unei astfel de plecări nici o vorbă. Apoi
plângea… De ce plângea?… Nu plânsese la moartea lui Drăgănescu
și acum plângea. Se ramolise și trebuia ocrotită. În schimb, Elena n-
avea răbdare; chemase pe administrator de oriunde, cit de ocupat
ar fi, ca să dispună a începe îndată reparații în camera ocupată de
fată, să i se strice cuibul.
Căzuse de acord cu Nory că Mika-Lé, la primul semn al gaze-
tarului, fugise la el. Dar ce era cu copilul? Fugise poate să avorteze.
Amândouă ipotezele puteau sta la un loc. Nory va cerceta la Lina
Rim, care era maestra de îngeri acreditată a dinastiei lor și cu
ramificațiile.
 Nory simți un castel de cărți, ajuns cu succes și echilibru la
acoperiș, dărâmându-se, pentru a i se adăoga încă un etaj.
 Venise în sfârșit ziua când Nory își luase curajul a se duce p”“
Izvor, să cerceteze ce s-a mai petrecut cu Dia.
Casa din Izvor era pe loc… “Numai oamenii nu stau pe Ioc!”
gândi Nory cu amărăciune. Se acuza iar cu privire la ideea absurdă
ce avusese cu privire la Coti. Pentru sora ei fusese destul să iasă din
casa de pe Izvor ca să scape parcă dintr-un descântec. Dia și Coti! Ii
părea acum lucru absurd, nu înțelegea cum a putut măcar concepe.
Dârzenia Diei, răceala pe care o simțise la sora ei scuza slab
proiectul absurd, cel cu un sfârșit atâta de ridicol la Bușteni Ideea ei
absurdă o plătise prin caraghioslâcul: Nory-Coti. Numai chestia lui
Caro, pe aceea o credea încă nesănătoasă. Era curioasă să afle dacă
Dia a plecat definitiv și când. Dacă a lăsat vreun cuvânt pentru ea.
Unde s-a dus și de ce. Pe cât timp? Va afla, firește, numai ce va
binevoi Cornelia să-i spună; va însemna că numai atât a îngăduit
sora ei să i se spună. Simțea o înstrăinare de casă.
Poarta, ușa, veranda și lanterna venețiană erau la locul lor…
Atât! Din hali, unde cuierul era încărcat de haine și pălării, începu a
se întreba dacă a greșit casa. Nu sună fiindcă ușa era deschisă; sta
acum cumpănind ce însemnau hainele din cuier, cerând de la inteli-
gența ei să înțeleagă. Imaginația îi aduse răspunsul cel mai excesiv.
Dia plecase, Cornelia se mutase, casa fusese vândută sau închiriată.
Deschise încet ușa salonului și un murmur de voci îi sună ridicol
în urechi; nu vedea încă în cameră, poate fiindcă era fum de țigări și
storuri trase. Greșise de bună seamă casa, sau avea un nou acces de
friguri cerebrale.
…Sună la butonul de lângă ușă și începu a distinge, apoi văzu
clar ceea ce era sau ceea ce îi arăta halucinația: patru mese cu pos-
tav verde și în jurul lor cucoane necunoscute azvârlind cărți,
pronunțând cuvintele rituale ale cartoforiei.
La chemarea soneriei apăru Cornelia travestită ca și restul.
Nory își aminti, ca un fulger prin creier, o scenă de la Gârla —
apariția pe un balcon a unei Juliete ce semăna cu Cornelia — era și
nu era ea… Și acum Cornelia era și nu era ea. Pieptănată cu tâmple
și coc pe ceafă, cu o rochie de mătasă neagră, cu un guleraș de
dantelă ivorie, ținea o tavă pe care erau cafele și pachete de țigări!
— Salonașul… Diei?… pronunță anevoie. Dacă era numai o
aiurare a febrei, se va comporta în conformitate cu aiurarea, până
când ceva sau cineva o va aduce la realitate.
— E dreptul meu! Cornelia trăsese ușa și în șoaptă repeta: E
dreptul meu!
 Tremura ca de friguri, lăsase tava pe o etajeră, chinuia în mâini
o batistă de olandă, a Diei, în așteptarea unei izbucniri a lui Nory.
“Ea are febră, nu eu!” constată Nory, decisă a nu face scandal.
“A înnebunit, a omorât pe Dia, îi poartă rochia și batistele… dar ce
caută cucoanele?”
— Cu voia doamnei, am închiriat salonașul dumneaei!… Dum-
neaei știe… Dumneata lipseai și credeam… E dreptul meu… — căuta
un cuvânt decisiv, care-i lipsea.
— Dreptul dumitale legal cât timp ești în viață, complectă
Nory, mai mult cu amărăciune decât cu răutate.
Desigur, Dia o învățase a-și cunoaște și apăra drepturile.
— Rămâi sănătoasă! — părăsi pe Cornelia, stăpână să fie pe
casa dumneaei… O casă de joc de cărți pentru cucoane scăpătate!
Mai bine ca o casă de randevu! Și doamna Dia aprobase… Poate
chiar dase ideea! Desigur, nu Cornelia ar fi fost în stare să conceapă,
să execute singură!… Și banii, desigur, îi dase tot Dia. Orânduise
totul minuțios, cum orânduise cândva așezarea lor două acolo pe
Izvor. Plecarea și-o meditase în amănunțime, probabil la țară, de
asemeni, regulase totul. Avusese, negreșit, un avocat care s-o
secondeze!… Ideea asta o durea mai mult ca orice… Pe cine?… Era o
cercetare zadarnică; în doi ani aproape de conviețuire nu fusese
nevoie de nici un avocat. Poate Dia își amintise vreun nume din cele
ce-i povestea de pe la barou… Poate altcineva îi recomandase
vreunul!… Altcineva nu era decât cineva în presupunerea ei. Nu
mergea însă la fundul nici unui gând, nici unei simțiri; sentimentul
de înjosire ce-l avea după aventura de la Bușteni închidea supapele
prin care ar fi izbucnit violent aburii mâniei, totodată în ea nu mai
erau aburi, ci huilă depusă pe pereții sufletești.
. Dia avusese ideea practică, economică totodată, a închirie-
rii… Observă că nici măcar n-a întrebat dacă e un club de cărți al
Corneliei personal sau camera e închiriată alteia care trăiește din
cartoforie… Ce era Cornelia? Proprietăreasă sau patroană?
Ideea închirierii era practică, recunoștea. Practică, firește, nu-
mai trecând peste capul ei, fără consimțământul ei, fără a o
consulta. Băgă apoi de seamă că n-ar fi știut de unde s-o ia ca s-o
consulte, că nu-i lăsase adresa, că Dia trebuise de nevoie să plece —
dacă ăsta îi fusese planul — fără bună ziua… Nu regreta, constata,
ca pentru o descărcare a Diei. Nici n-ar fi vrut o confruntare cu Dia…
Fără Dia rostul casei de pe Izvor nu mai exista. Nici mijloacele de
trai poate n-ar fi fost suficiente. Abia acum observă că rânduiala
financiară a traiului lor datora totul Diei, fără să se fi băgat de
seamă… Ea, Nory, plătea impozite, lumină, lua chitanțele de la
furnizori ca procuratoare a Diei. Personal, da numai o pensiune
lunară și cheltuia pentru nevoile ei, socotindu-se astfel achitată,
pretinzând, făcând gălăgie… O dată măcar nu-i venise în minte a
face calculul existenței lor… Ar fi constatat că e debitoarea sorei ei
și n-ar fi primit sau ar fi primit cu obligații de gratitudine.
Ea trăise aci liber, cu drepturi, cu mofturi și pretenții în ce
privește amănuntele practice.
Pentru a nu fi nevoită să recunoască meritul Diei și greșelile ei,
nu numai cele grosolane de-acum, ci chiar de la început și în orice
fel, Nory reveni la ideea ce-i părea tot ciudată, cea de a face casă de
joc pe Izvor. Judeca ca și înainte numai pe impresii, cu violențe
sufletești.
Nory observa pentru întâia oară că Dia avea o mentalitate a ei,
dar mai ales de-aiurea. O mentalitate străină . Da, străină… Nu era
la fel cu nimeni dintr-ai ei și nici cu societatea din care făcea parte…
Dia avea altfel de gusturi, altfel de aprecieri, de înfăptuiri… Dia
aparținea guvernantei, elvețiencei — păru Nory a descoperi — cum
adesea un lucru, pe care de mii de ori l-ai observat, ia la un anume
moment un aspect definitiv, totodată de noutate.
Se simți liberată parcă de ceva… de răspundere. Dia aparținea
unor străini, și ea acum își aparținea numai ei însăși; așadar, totul se
explica, se integra în ceva.
Sora ei făcuse dovadă că se crede liberă, singură… Ea însăși era
acum liberă, singură… Nu era nici de adopție, nu era nici din flori…
Nu era nici răzvrătită și nici domesticită. Era liberă, sigură sub soare,
subt ploaie, subt nevoi, vie, și cândva va fi moartă, un biet ins…
 Cornelia, îngrijorată de tăcerea lungă, nefirească, a lui Nory, de
nemișcarea ei, se temu să nu fie iar bolnavă de friguri ca atunci.
Tocmai atunci Nory se dezlipi de cuierul de care se rezemase și ieși
în veranda colorată, ieși prin față, pe intrarea străinilor, a
jucătoarelor de cărți, ca una ce era ea însăși străină. Ieși fără a
vedea pe Cornelia care se luase după ea, cu egoismul bătrâneții
singuratice și cu o grije “ca de mamă”.
— Pe mine cine o să mă îngroape? murmurase Cornelia
clătinând capul, hotărâtă a trăi mult, pentru că n-avea cine s-o
îngroape. O lăsau toți în drum, slabă, bolnavă… Se va îngriji cu
doctorul Caro… Nu avea pe nimeni, deoarece boierașul ei murise…
Așa slabă cum era, trebuia să se îngrijească bine… Se întoarse să
vadă dacă cucoanele n-au nevoie de nimic… Cafelele, ceaiurile se
plăteau din cagnotă, cum și serviciul. “Neam de slugă!” ar fi spus
Nory. Nu s-ar fi gândit că orice muncă c cinstită, dacă e făcută
cinstit.
Cucoanele erau în realitate musafirele uneia din ele, care
închinase salonul. Chiriașa plătea bine și avea pensiune complectă,
întrebase dacă Cornelia le poate da consumațiile, mai propusese a
plăti serviciul din cagnotă… Chiriașa purta un nume mare, princiar,
și era o cunoscută cucoană sărăcită, la bacara pe la toate sta-
bilimentele de joc din Europa. Dia o cunoscuse încă în splendoarea
ei și admisese închirierea făcută pe cale de anunț la ziar. Dia își
motivase consimțământul prin argumentul neînțeles de Cornelia:
“Nu face mariajuri, are numai vițiul jocului!”
Pe stradă, Nory umbla instabilă pe fapte, pe loc, căutând vreun
gând pe care să se poată opri. Pe strada goală, curată, banală, îi
reveni în ochi biata Aneta, biata nebună cu mania ei ridicolă și
inofensivă…
“La casa de nebuni, o să ajungem toți. Am să dau adresa mea
Corneliei”, decise, cu o teamă pentru vreun accident ce se putea
întâmpla.
La otel o aștepta pe Nory de două zile o scrisoare de la Dia.
Nory cunoscu pentru întâia oară emoția pe care o poate da un plic
și o slovă.
Dia, cu naturaleță, fără multă introducere, cu formule de rugă-
minte simple, îi cerea să examineze și să urmărească o propunere
pe care o primise la Lausanne din partea unui avocat din București.
I-ar fi fost greu să se întoarcă în țară, abia plecată, mai ales fiind
foarte ocupată cu organizarea pensiunii…
…Găsise pe sora unică a lui Madó bolnavă — poate că Nory nu
știa că sœur Marie conducea de mai mult timp, au pair cu pro-
prietara imobilului, o pensiune importantă la Montreux.
Madó avusese ea însăși capitalul pus în afacere. Dealtfel,
Madó lăsase Diei prin testament a treia parte din mica ei avere și
neprețuite obiecte… Scrisoarea testamentară fusese găsită abia
deunăzi într-un sertar. Orice refuz era exclus, căci sœur Marie l-ar fi
socotit ca o jicnire.
Pensiunea de lux prosperase până acum vreo doi ani, când
începuse a se resimți de o criză de vizitatori, mai ales americani,
căci ei fusese baza de rezistență a întreprinderii. Dia credea că e o
datorie elementară să lase în întreprindere banii moșteniți, să-i lase
pe orice riscuri. Ea însăși, firește, locuia la Beau-Site; sœur Marie nu
mai putea munci atât cât înainte, fiind suferindă, și Dia o va ajuta
“par sport autant que par charité humaine”…
…Nory știa bine cât de mult îi place să organizeze, așa că luase
asupră-și partea administrativă a vilei Beau-Site și ocupația o
interesa. Ruga pe Nory, dacă osteneala nu era prea mare și numai
cu condiția de a-și preciza onorariul, fiind vorba de interese străine,
o ruga ca împreună cu cellalt avocat să realizeze toate valorile
românești pe care le mai avea… etc… Urma o listă a acelor valori, cu
sugestii asupra formei în care ar putea fi făcută operația, cum și
expedierea banilor, pe care vrea să-i pună tot în afacerea Beau-Site,
socotind-o bună… și chiar dacă n-ar fi fost bună…
Nory n-avea nici o impresie, sau cel puțin nu putea discerne
vreuna, atâta de lungă în toate dimensiunile era călătoria pe care,
neprevăzut, era silită s-o facă citind scrisoarea Diei. De la depărtare,
drama pe care credea că o trăiește în raport cu sora ei nu mai
exista; părea un continent scufundat, deasupra căruia s-au închis
apele și navigă vapoare cu mărfuri noi. Nu… N-avea gust să strige cu
indignare: “Dia, patroana de otel!”… Ceva îi contrazicea indignarea,
ceva din jur și de pretutindeni, care circula, era actual: numeroase
plasamente de bani și oameni la locuri altădată neuzitate, pe care le
întâlneai acum tot mai des în registrele tribunalului comercial cât și
în ecourile zilei… Plasări de fonduri, întreprinderi, negoț propriu-zis,
ferme-model, grădini. Da… Întâlnise astfel de cazuri pretutindeni,
afară, firește, de oaza de pe Izvor… O insulă guvernată de o femeie
fusese casa de pe Izvor… Fusese…
Nici indignarea, nici mirarea nu se puteau involta; citea, reci-
tea: “Știi cât de mult îmi plac inițiativele și organizarea… “
Nu știuse… sau poate că știuse… Nu! Pe Dia o crezuse întoarsă
de la tot… iar atunci când i se păruse că i-ar lipsi Diei ceva, se
gândise cu totul aiurea… Avusese motive să se înșele. Dia pe atunci
căuta a se dezbrăca de orice griji, a lichida, a dărui, ca și cum tot ce
era material îi devenise inutil. Ascunsă în umbra storurilor, trăise o
viață sedentară, fără privire în afară… Venise apoi o reînviere… mai
apoi simțirea neclarificată pentru Caro…
Acum afla că Dia vrea să conducă un otel, să fie patroană —
căci, acolo unde era, Dia nu putea fi decât stăpână… Nu! Nory nu
știuse… Nu o cunoscuse, de aceea acum nu o recunoștea. O tratase
ca pe o bolnavă sau ca pe o statuă de preț.
 Nu înțelesese și încă nu înțelegea, nu putea admite pe Dia
unind registrele unei pensiuni, indiferent că se apucase cândva și de
registrele moșiilor părintești.
Firește, va servi pe Dia cu zel, va realiza la maximum posibil
valorile despre care vorbea Dia… Ideea că sora ei e bogată, niai
bogată adică decât știuse, mărea distanța între ele, micșorând tot-
odată valoarea donațiilor pe care Dia le făcuse atât Corneliei cât și
ei. Nory se simțea mai puțin îndatorată, mai liberă pe sentimentele
ei acum convalescente; totodată faptul că Dia avea bani acolo, de-
parte, și transfera și pe cei de aici înstrăina încă mai mult pe Dia, o
smulgea din rădăcini.
Nu fusese oare de mult, de întotdeauna, înstrăinată?… Dia se
bucura atunci când admirai curăția vorbirii ei românești: “Noi nici n-
am trecut frontiera și vorbim stropșit!” râdea Nory.
În adevăr, Dia păstrase accentul pur, sintaxa corectă a limbei ei
natale, deși crescută între străini; poate tocmai fiindcă n-avea cu
limba ei natală îndestulă familiaritate pentru a-și îngădui abuzul.
Madó însăși, faimoasa moartă-vie, stăruise ca Dia să păstreze și
limba și dragostea pentru țara ei. Să le păstreze… era o nuanță.
Gândul lui Nory făcu o paranteză: “Madó era o moartă-vie iar
Deleanu un mort-mort!”
…Da, ușurința cu care Dia primea catastrofele, reacția promptă
în cazurile cele mai grele, inițiativele, acceptarea oricărei schimbări
de situații, adaptarea la locuri și oameni noi, acelea erau străine,
veneau de la Madó. Niciodată Dia nu se văieta pe ruine, era egală
către oamenii din jur, de orice clasă și educație — Cornelia, de
pildă. Atitudini, aptitudini asemănate cu ale lui Madó: a fi azi ren-
tieră, mâine guvernantă, azi la căminul familial, mâine fără de nici
un cămin, făcându-și oriunde cuib confortabil, sieși și altora,
crescând un copil străin ca pe al său, și pe al său — dacă l-ar fi avut
— ca pe al altuia… așa fusese Madó.
Baierele sângelui nu se întindeau dureroase până la urmă sau
până la o adorație nechibzuită… Ea, Nory, ea ura, iubea, ierta, lovea
la dreapta și la stânga, ea și toți de aici.
Dia i se înstrăina; iar avea înclinare a o chema în gând: “Sora
mea Dia!… “ Va servi cât mai bine interesele sorei ei Dia, care cerca
o întreprindere comercială fructuoasă… Ce ar zice Caro?… Poate că
ceea ce adusese pe Dia în casa de pe Izvor, cum și ce înfăptuia acum
departe, era totuși “pasiune”. O pasiune de un anume fel… Puteri și
violențe stăpânite, înfrânte… și care căutau o diversiune, o
transmutație!… Poate!… Poate!
În fața unei schimbări așa de mari, unui exil așa de complect,
paraponul lui Nory pierea… Ce ar zice Caro?… Îl întâlnise deunăzi
obosit, preocupat de boala fără leac a Madonei, — așadar, triumful,
libertatea lui, atunci când aflase, acum căzuse, sau numai se
reglementase… Povestea că Madona stă întinsă, fără voia de a se
mișca, de a clipi măcar… Firește că nu primea situația… era oare de
primit?
Caro părea a prevede sfârșitul apropiat și mizer al femeiei care
cincisprezece ani îl stăpânise, a-i prevede acum fără cruzime, fără
triumful unor puteri noi ca atunci în primul moment… Se mira oare
Caro cum au trecut atâția ani!… Sau poate cum i-a răbdat… Sau se
mira că ani pe care-i credea nesfârșiți se vor sfârși, îl vor lăsa liber.
Toți oamenii sunt sau rămân la un moment singuri: Madona
era acum singură… Dia asemeni… Nory povestise lui Caro că a lipsit
la moșia unei prietene… că acum locuiește la otel din pricina
reparațiilor ce se fac acasă. Mințea numai pe jumătate… Minciuna e
o necesitate. Numai în proporții mari și când vatămă e nepermisă…
Locuia cu adevărat la un otel unde i se părea că e mizerie și proiecta
să se mute iar acasă, gonind chiriașele cu luna ce-și luase Cornelia
cu de la sine putere…
Nory nu putuse rezista plăcerii de a spune lui Caro că sont ei
Dia va rămâne mult timp în Elveția și așteptase răspunsul lui.
Răspunsul venise subt forma unei întrebări despre sănătatea Corne-
liei — așadar, ocolea pe Dia.
Cornelia era bine, sănătoasă… Vorba ceea: nițică anemie, pu-
țină emfizemă, nițel reumatism… Încolo bine! — glumise.
Caro decisese că va veni neîntârziat să-și vadă pacienta.
 “Pe ea, sau casa… locul crimei? se întrebase luându-și ziua
bună de la Caro.
Subt impresia convorbirii, se dusese ea însăși pe Izvor. Găsise
aceleași cucoane la același joc de cărți… Stase de vorbă liniștit cu
Cornelia, care primise fără de plăcere proiectul unei reinstalări a lui
Nory: cum însă Nory dase și argumentul mâncărei proaste de la birt,
Cornelia se simțise măgulită și o cercetase stângaci de sănătate…
Era bine să ia Nory bicarbonat pentru stomac: ea lua bicarbonat
după sfatul domnului doctor Caro și se simțea mai bine…
Chestia bicarbonatului îi păruse lui Nory a fi un subiect nou de
adăugat la cele puține ce le avea de vorbit cu biata Cornelia. Ii
spusese că doctorul Caro vrea să o viziteze curând și că îi trimitea
salutări… Pentru a-i primi însă, ar fi trebuit ca salonașul să fie liber!
…
Despre doctorul Caro, cucoana Cornelia se roșise ca o fată
mare, deci și ea e amorezată de dumnealui… “E o boală în familie !”
râsese Nory în sine, un râs bleg, condescendent, stors de venin.
Când deunăzi spusese lui Caro că sora ei i-a dat sarcina să-i
transmită salutări — nu zău, Caro, și el, se roșise. Nu era un lucru
peste care puteai trece cu ușurință când îl cunoșteai de-aproape.
Totodată dovedise că amicul Caro n-avea vești altele despre Dia…
Nory reacționase într-un fel ce ar fi mirat pe cei ce-o cunoș-
teau: căzuse pe gânduri. “Asta e iubirea… așa e iubirea… ciudată
drăcie e iubirea!… “ așa sunau, nearmonios, dar visător, gândurile ei
despre dragoste față de emoția lui Caro.
În răspunsul la scrisoarea Diei, răspuns din care scosese cu
pensa tot ce nu era voie bună și totală aprobare, Nory, ca pe o listă
numerotată scrupulos, dase sorei ei toate veștile “pământene”.
Printre ele, în câteva cuvinte, era și incidentul întâlnirii ei cu Caro și
salutul pe care îl trimitea Caro călătoarei în minus roșeața de
mireasă — imagină ce-i venise sub condei, dar o aruncase lă coș.
O dorință o umplea, o dorință de val ce curgea slobozit din
stăvilare, dorința de a lăsa lucrurilor mersul apei cu tot ce plutește
deasupra ei, cu tot ce duce la fundul ei… De a lăsa chiar salutul
îmbujorat al lui Caro dus de apă până la sora ei Dia… Scrisese și
despre Elena, esențialul: Marcian era binecunoscut Diei din ecoul
ziarelor elvețiene; concerta des la Zürich și Geneva, și cu mare
succes, era ca și încetățenit acolo de când rărise concertele aiurea,
de când adică Elena locuise cu el la Geneva, împiedicând viața lui
nomadă de mai nainte.
Singura chestiune la care Nory dase un răspuns fără de co-
mentariu fusese cea a pensiunei Beau-Site. Promisese Diei că se va
ocupa cu zel cu privire la acele valori de realizat. Se va strădui cu
atât mai mult cu cât înțelegea mai puțin. Faptul că nu înțelegea și
totuși admitea reprezintă o stare sufletească nouă, era un semn de
pace, un armistițiu în orice caz.
 …Dintr-un capriciu al întâmplării, la același punct de intersecție
a Lipscanilor cu Doamnei, Nory întâlni iar pe Caro ieșind de la o
bancă; singur la volan se străduit să explice unui căruțaș, pe
românește curat, o chestie de circulație urbană.
— Zi și tu, se întorsese Caro spre ea, simțindu-i mâna pe umăr,
după ce o zărise cu coada ochiului: Zi și tu!… Amicu… frate-miu ăsta
vrea să umble cu căruța ca pe răzor cu plugu… Îl fac să înțeleagă!…
— Am auzit și am dedus că ai dreptate… Numai cine are drep-
tate înjură!… Și altfel, Caro… Încătrău?
— La arhitect… Vezi tu ce fel de arhitect dacă s-a vârât cu casa
proprie pe aici, când avea tot orașul la dispoziție.
— N-am știut că arhitecții au pentru casele proprii tot orașul la
dispoziție, că mă apucam să învăț arhitectura la bătrânețe…
Caro sfârși surâsul iscat de gluma lui Nory, apoi explică că
Madona a pus la cale o serie de transformări la casa lor.
Cum Nory căsca ochii mari, ai lui Caro se umezise parcă, pe
când un gest al umerilor explica zădărnicia.
Așadar, Madona se agăța de viață prin planuri și transformări…
Nemișcată, răsturna, făcea viu materialul inert din jurul ei, își
procura o distracție, o iluzie mai ales.
— Din ce primejdie m-a scăpat sora ta!
— Ce?… Ce?… Lui Nory îi părea că n-a auzit bine. Ce e cu sora
mea?
 — Era să iubesc a doua oară!… Ar fi fost sau nenorocire, sau
fericire, și nu mai sunt în stare de nici una… nici nu mai pot măcar
suferi de suferința bietei Madona… O îngrijesc, fac tot ce pot, dar
nu simt nimic… M-am uscat… N-am sevă… N-am curaj…
N-avea curaj… pentru ce anume?
— Cuminte? Întrebă Nory, cu un regret pentru resemnarea lui
Caro.
— Cuminte, dacă vrei… deși cuvântul n-are sens… Cuminte,
deoarece nu mai am de-a face decât cu domnișoarele de profesie…
Amicul tău Caro, “tête brûlée”, cum îmi zicea frumos sora ta cea
minunată, a ajuns în doaga Beduinului… Ți-aduci aminte?… Pro-
fesorul?… Fiziologul?… Simpaticul care murea de frica spirococului
și da prilej la tot felul de anecdote… Până la urmă anecdotele l-au
scos, săracu, din catedră… Nu e vorbă, era timpul să se retragă… Îl
prelungiseră de vreo trei ori. Unde să mai încăpem noi cu sistemul
prelungirilor!
— Și tu calci pe urmele lui? Îl scutură Nory de buclă, ca pe
vremea Beduinului. Cu capul gol la volan, Caro o luă în Cadillacul
sport, “ăl pe brânci”, cum zicea Nory. O depuse la Palatul de
Justiție, unde Nory pregătea sceptic de lucru junelui Coti, către care
își reluase libertatea, aproape întreagă, de spirit.
— Să ne mai vedem, Nory! spuse Caro, ca și cum avea nevoie
de o ambianță, a ei anume.
 — Din păcate, plec iar la moșie!
— Îmi pare rău, bruscă Caro despărțirea, ca și cum, odată ce
egoismul lui nu putea fi satisfăcut, se întorcea de la ea. Amândoi
ridicase ochii spre Palatul de Justiție, probabil cu același gând:
“Aneta Pascu, fata din Vaslui!” își aminti Nory… “Brâncoveneasa” —
zări Caro spitalul unde fusese căutată Aneta prin îngrijirile lui.
VII

Nory plecase iar la moșie, nu însă la Prundeni, ci la Gârla.

Hotărî t, casa de pe Izvor nu mai era acum decât un pied-ci-terre. Va
mai descinde oare vreodată Dia acolo, fie vremelnic? Poate că da…
O telegramă a Diei schimbă iar starea lucrurilor. Dia telegrafia
pentru a opri expedierea banilor realizați.
Urma o scrisoare lungă, plină de vești importante. O austra-
liană, clientă veche, care de douăzeci de ani petrecea trei luni di i an
la Beau-Site, se arăta amatoare a comandita pensiunea. Mărturisea
că pe atunci nu le făcuse reclamă din egoism, acum însă, din
interes, va face o mărturisire ce ar fi putut interesa pe cei ce se
ocupă de psicologia omenească. Deocamdată oferta însăși era inte-
resantă. Așa de serioasă fusese oferta, încât Dia se văzuse dintr-o
dată capitalistă, căci valorile ei elvețiene, cele pe care le-ar fi riscat
în întreprindere, aveau o cotă nesperată în bursă. Va rămâne deci
numai administratoarea delegată a australienei, care înțelegea să-și
continue viața de vagabondaj. Cât despre valorile realizate de Nory
în România, Dia era bucuroasă să-și poată împlini un plan mai vechi,
un moment părăsit, acel de a răscumpăra tot ce s-ar putea
răscumpăra de la țărani din moșia Gârla. Ceea ce o stânjenea era
osteneala pe care o pricinuia lui Nory. Un lucru nu suferea discuție,
anume că Nory era avocata ei, retribuită cu o cotă, pe care o va fixa
ea, Dia, fără discuție.
Arbitrară ca de obicei… Ca de obicei generoasă și cu idei
ciudate. Străină! Nu era lucru românesc nici vânzarea imediată
după moartea boierului Dinu, nici lichidarea până la una a
datoriilor, nici capitalul realizat în pripă și la pierdere, pentru a-i
pune într-o întreprindere șubrezită în Elveția, și nici răscumpărarea
unui pământ de la care nu părea a dori nici un beneficiu. Nory îi va
spune că pământul nu mai renta, că în cazul celui [mai] bun rezultat
nu valora cât o rentă elvețiană… li va spune… Știa însă că Dia nu va
face decât ce a decis — nu din încăpățânare, ci următoare unui
calcul — al lui Madó. Cu morții nu poți lupta!
O căldură roșea totuși fața lui Nory din plăcerea de a unelti
pentru a readuce la matcă pământul Gârlei, a reconstitui în parte,
ea, fata din flori, latifundia familială. Va aduce pe Cornelia la țară
pentru a organiza un culcuș în casa Trânilor, la arendășie, de unde
plecase — surâdea Nory ironic abia. Așadar, nu era bine vindecată,
stăruia încă în ea simțirea unui rol subaltern pe care însă îl primea,
tachinându-se un pic, legându-și totodată soarta de a Trânilor peste
capul Corneliei: “A mă face pretutindeni folositoare altora a fost
talentul meu”, cerca a urca în grad, a transforma în privilegiu moș-
tenirea servituții.
Musca ambiției o gonise de la Gârla în adolescență și oriunde
umblase fusese altora de folos… Musca ambiției îmbătrânise
pesemne, nu mai zbârnâia, nu mai înțepa…
Se dusese pe Izvor, plătise Corneliei pensiunea anticipat, îi
constatase din nou lăcomia, plăcerea de a ține bani în palmă… Cor-
nelia spusese părerea ei de rău că Nory se așează la țară pe mai
multă vreme:
— Are să-mi fie urât, exprimase bunele sentimente.
— Reciproca! o nedumerise Nory ca de obicei, apoi îi
propusese să o ajute la instalare… Numai pe câteva zile!
Cornelia, reintrată în obediență, afirmase din cap.
Nory acum avea o idee mare… năstrușnică… Dacă era vorba de
răscumpărări și de făcut “de la besogne difficile”, cum o com-
plimenta Dia în scrisoare, apoi va face pe diavolu în paisprezece…
Casa de pe Plantelor!… Pe aceea s-o poată răscumpăra… Să
găsească un clenci vânzării… Tot n-o locuia nimeni, nici n-o repara,
nici dărâma… Va fi greu, de aceea tocmai o interesa, se entuzisma
iarăși de ceva, avea un scop.
De la Gârla scrisese Diei că a și intrat în funcție, o asigură că s-a
aclimatat lesne.
 Privea pe Cornelia, care, cu o perină în brațe, supraveghea un
transport de saltele. Semăna cu Trâna… pe când ea semăna cu
Trânu și numai cu el… Nory își reconfirma o filiație după plac… Avea
de unde alege, și alegea…
…Gând la gând! La tribunal, secția succesiunilor, întâlnise pe
Caro, venit cu o chestie de moștenire. De pe urma părinților
Madonei rămăsese o casă în provincie, și Madona făcea acum din
asta o afacere de stat… Ca să-i facă plăcere, pierdea timpul, plătea
taxe succesorale… O casă la cinci copii!… Ce le trebuia lor acum
daraveri de bani! “Acum” însemna o sentință crudă pentru Madona,
totodată se identifica cu nevastă-sa în despuierea de orice dorinți
odată ce ea era bolnavă…
Totuși pe chei, căci se plimbase pe chei ca doi amorezați, Caro
întrebase cu stăruință de Dia, și Nory îi povestise tot ce se petrecuse
acolo, cum și tot ce dorea Dia pentru aici… Era bine dispusă, o
satisfăcea faptul că nu e informat direct.
Ca și cum ghicea, Caro spusese că doamna Baldovin îi trimite
din când în când o ilustrată cu un cuvânt de amabilă reamintire…
Așadar, nu aveau peste capul ei o înțelegere, meritau deci o re-
compensă… Va da și Diei vești, așa cum dase și lui Caro… Cum
treceau oare cărțile poștale fără de cenzura Madonei? Sora… du-
plicitatea sorei… Nu-și putea închipui ceea ce era în realitate: pe
Caro arătând Madonei cărțile Diei, dintr-un sentiment complex de
revanșă, de francheță, mai ales pentru a nu micșora pe Dia prin
disimulări meschine… Poate pentru a obicinui pe Madona cu ima-
ginea Diei, mereu prezentă în el. O francheță sau o cruzime?… În
orice caz, un gest pe care-i simțise necesar.
Caro luase acum pe Nory de braț și îi da vești de fata Aneta, pe
care, Doamne-iartă, Nory o uitase. Dimpotrivă, Caro prinsese milă
de ea și o recomandase colegilor, o urmărise de-aproape. De fapt,
interesul lui pentru biata Aneta semăna cu unele scrisori de
dragoste, puse în plic cu marcă poștală cu tot, netrimise însă iubitei
la adresă. Dia îi dase fata în grijă; îngrijind-o, satisfăcea pe Dia.
Caro povestea lui Nory că a asistat la operație; îl rugase fata în
șoaptă, ținându-l strâns de mână, și cu ochi așa de măriți, de ficși,
încât îi fusese frică să nu-și piardă iar rațiunea, căci, rezultat ciudat
al șocului avut, după accident, Aneta își revenise în minți. Așa
distrat cum era, și fără a lua notă, își amintise de ziua și ora
operației. Îl interesa fenomenul înzdrăvenirii fetei prin socul fizic. El
ar fi crezut că sminteala ei e temporară, dar în funcție sexuală, că o
va lecui inițierea, și iată, scăpase mai lesne — glumea, fără a bănui
că inițierea era un subiect care pe Nory o durea.
Se mira cu întârziere cum oare el, care era distrat, care avea de
calendar pe Madona și pe sora, nu uitase data și ora. În forul lui știa
de ce nu uitase. Era un progres pe care-i datora Diei… Ea se arăta
severă când, la întâlnirile lor în oraș, Caro întârzia. Dia mărturisea că
avea mania poate ridicolă, a exactității; totodată se acuza de
absurditate, mai ales față de ocupațiile lui, care erau o scuză
permanentă și valabilă.
“Da… exactă ca Madó!” se răzbuna Caro, căci, în lungile
plimbări, făcuse cunoștința marei lui rivale. Mărturisea apoi că era
gelos pe Madó. Recunoștea că exactitatea e o calitate mare…
Cuprins de amintiri, Caro tăcea distrat, slobozea brațul lui Nory,
se mira că amintirea Diei strângea în el ceva la inimă…
Ce strânsoare… care inimă?… un mușchi!… Medicul era sceptic,
omul însă consimțea la o durere din dragoste… Sângele avea un
aflux!… Cuvântul singe îi aminti pe Madona… Relua povestea
Anetei, relua brațul lui Nory: Da, pe Aneta o ținuse de mână până
când adormise subt mască… și, când se deșteptase, îi luase iar mâna
pentru că îl rugase, îl implorase pe șoptite… Nu putea uita privirea
fetei după operație, privirea ei lucidă și tristă, alta ca cea dinainte…
Cum oare fugise nebunia din trupul schilodit?… Doctorii nu
garantau piciorul, operase ca pentru un caz desperat; credeau că
vor trebui să o mai ferestruiască o dată, din șold… El se enervase cu
pretenții… Îl urmărea mereu privirea de câine bătut a Anetei, mai
ales încrederea ei absolută… Atunci când nici nu era nici o speranță,
promisese fetei că va umbla, se credea angajat, se ținuse de capul
lui Popp, cu pretenția că fata trebuia să umble… Își amintea oare
Nory pe Popp — cu doi “p” — era cu o serie înaintea lui, dar copt…
Avea de pe atunci barbă, din care pricină nu știai niciodată când e
serios și când glumește… Și acum îi răspunsese în barbă: “Să umble
dacă poate… de ce să nu umble!” Parcă îi ardea lui de spirite… Nici
nu puteai ști ce coace musiu Popp, ei doi mai avusese ciocniri la
consulturi… Totuși, fie că se ambiționase, fie că experimentase pe
bietul picior al fetei, principalul era că lipise, cârpise, și Aneta umbla
cu o talonetă, șchiop, dar umbla… Fusese un teatru cu fata… nu
vrea să lase cârjele, trebuise să țipe la ea, să i le smulgă… De rândul
acela chiar era să uite randevuul dat de Aneta; i-l amintește
Madona, care părea a lua parte… Cârjile smulse, fata ridicase
mâinile în aer… apoi se repezise la el și-i sărutase mâinile…
— Vezi capul lui Popp… Totdeauna i-am suflat damele! L-am
felicitat, dar mi-a întors spatele… Mai greu a fost să scap de fată, nu
vrea să plece din spital… Îmi scrie acum că zi și noapte se închină
pentru mine! Caro făcuse o pauză meditativă; pactiza oare cu
Dumnezeu?… apoi râsese: Portărelul îmi trimite damigene cu vin
acrișor, iar portărița torturi… Toate astea, de fapt, îți revin ție de
drept, Norișca!
— Mie?… Eu nu vreau să știu nimic de ea… Bine că a scăpat
teafără, să n-o am pe conștiință…
— În fond pentru tine mi-am bătut eu capul cu ea!…
— Să trăiești!
 Nory însă n-avea defel convingerea că ceva pornit de la Caro îi
mai putea acum aparține în propriu. “Șarlatanul”, gândi cu simpatie.
Caro băgase de seamă că a întârziat și fugise, deși întârzierea
era orariul lui permanent. După el, Nory gândea că e totuși băiat
bun. Fără să bage de seamă, îl izola de Madona, îl considera singur…
Cumplita moarte-vie, care precede pe cealaltă, a ființelor
condamnate de o boală incurabilă… Pe când ei se agață de viață cu
desperare, ceilalți îi concediază dinainte de la beneficiile existent i…
Așadar, Aneta scăpase grație lui Caro, căruia i se făcuse milă.
Nu poate oricine primi mila… Aneta murise la gazetă și, iată,
înviase… La minte se înzdrăvenise, dar de minciună se lecuise oare?
… De ce să se supere pe fata din Vaslui fiindcă era mincinoasă?…
Toată lumea minte… Numai Dia nu mințea, de aceea pesemne avea
în ea ceva arbitrar și care te punea în gardă, ca o primejdie.
Adevărul e primejdios.

Deocamdată Nory practica o altă formă a minciunii: secretul!

Avea un secret… Va fi păstrat oare și tânărul Coti secretul? La
tribunal nimic nu-i dase a înțelege că cineva ar ști. Numai Coti ținea
ochii în jos când îi vorbea, probabil pentru a nu o sili să privească în
ochi pe singura persoană informată… sau ea să nu pi ivească în ochi
pe cel care știa… Dorința ei era, firește, ca nimeni să nu afle,
totodată i se părea că a scăpat ocazia de a vedea lumea ocupându-
se de ea pe un subiect delicat, dar important… Parcă știe omul ce
vrea?
…Da! Toată lumea minte! Cornelia mințea din lașitate, dar și
prin definiție. Toată viața trăise în minciună; deși faptele vorbeau
de la sine, deși toată lumea știa că e țiitoarea boierului Baldovin,
toți tăgăduiau ca și ea… Când, mai târziu, se cununase, dec: nu mai
trăia în minciună, nimeni nu se convinsese… Ca și Dia, Elena un timp
nu mințise, pe urmă mințise din respect pentru oameni, dar
oamenii fusese de partea lui Marcian, a minciunii, și ar fi blamat-o
dacă ar fi părăsit pe Marcian pentru a se întoarce la adevăr, la
Drăgănescu… Acum însă Elena cerca a minți pe Marcian, Nory nu
înțelegea de ce, dar simțea că Elena nu mai e deplin sinceră către
amicul ei. Marcian însă găsise o formulă. Pleca în Argentina, și Elena
avea a decide: îl însoțea sau nu… cu băiatul, firește!… That is the
question! Totdeauna Marcian pariase pe adevăr, pe sinceritate, ca
fiind mai simplu…
…Lică mințea firește, dar inactual, flecar, cu sforile prea
aparente, iar Mika-Lé trăia din minciună ca din pâinea zilnică. Iată,
acum, când i se pregătea nunta, plecase înainte de a fi gonită
Plecase cu minciuna ei nedezlegată de nimeni. Iubea pe Lică, sau
Lică fusese un naiv, un instrument. Avea un copil, sau nici urmă nu
fusese. Și dacă ar fi rămas la Prundeni, și dacă s-ar fi cununat cu
Lică, și dacă Lina Rim ar fi ușurat-o de un copil, Mika-Lé tot ar fi
mințit prin însăși ființa ei… Madona! Madona era artistă
desăvârșită, conștienta, a minciunii… Madona clădise o viață în-
treagă pe minciună. O clădise din dragoste, și fiecare minut era un
șurub care trebuia adaptat… Opera asta, care ceruse atâta
măiestrie, pentru un singur cu vânt de adevăr se nimicise.
Înapoia acelui cuvânt, femeia care până atunci stăpânise acum
dispărea… O umbră… nimeni… nimic… totul pierise pentru un singur
cuvânt, care nu fusese minciună… Ar fi putut muri mințind. De ce
vorbise?…
Într-un scurt răgaz, Nory se dusese să vadă pe Madona. Aflase
că se scula acum din pat pe câteva ore — ar fi putut să stea sculată
mereu dar Caro nu permitea, era un tiran. În jurul Madonei se
învârtea sora; Caro intra, ieșea, cu aere de preocupare, cu vorbe de
tandreță… Nimic din ea nu mai atingea însă pe ceilalți într-un punct
viu, nimic de la ei nu ajungea viu până la ea. Nu se mai supăra acolo
nimeni, nu se mai revolta nimeni… nici măcar ea împotriva soartei…
Tot ce făceau cei din jur era superficial și tot așa dorința ei de a
trăi… Zelul lor reciproc era mincinos. Prin ce fenomen toate
cuvintele ce le auzea acum Madona erau de seamă, tot ce dospea
era de cenușă?
Realitatea îi scăpase din mâini în secunda când spusese ade-
vărul. Pe ce clădești, din orice material ai clădi, iată că la un mo-
ment nu mai te poți rezima: pe foc, pe fum sau pe minciună, ești viu
atât cât trăiești în incinta unui cerc închis. De ce nu spusese
Madona adevărul de la început? Ar fi murit pe atunci mai lesne
decât să spună adevărul.
Nory își amintea cum pe timpuri Madona o făcea curioasă,
spunându-i că cele zece zile furate de sânge din treizeci ale lunii îi
părea a fi un privilegiu. Totuși zece zile, pe care de-atunci încă i le
fura din viață, din tinerețe, pierderea sângelui, [ar] fi trebuit să le
creadă o pagubă… Ei însă i se părea… ce i se va fi părut?
Nory ar fi vrut să completeze ideea de-atunci a Madonei; dar
pe calea divinației feminine îi era greu… Se adresase creierului, ca
fiind mai vrednic. Ce ar fi spus, de pildă, la bară într-un astfel de
caz?… Cum ar fi explicat argumentul Madonei într-un litigiu, de
pildă? Deodată cu scursoarea sângelui, Madona crease pesemne
pasiunea, exaltarea sângelui defensiv. Se simțea în afară de norme
și își făcea din defect un piedestal, un privilegiu. De fapt, toți ô
admirau ca pe o ființă intangibilă, fără a ști de ce era intangibilă,
poate că tocmai fiindcă nu știau… Ea se prețuia, se supraevalua
arbitrar… afară numai dacă mărturisirea ei nu însemna că, prin
contrast și privațiune, cele douăzeci de zile din lună rămase amo-
rului erau mai de preț.
 La Geneva, două suflete trăiau în tăcere o dramă. Marcian nu
avusese copil și credea că nu va avea; o amăgire îi venise însă de la
destin, o femeie păruse că îl iubește și îi aparține, un copil al altuia îi
fusese dăruit de viață; acum, femeia care pentru el părăsise tot și îl
silise să creadă în el însuși, și ca om, și ca artist, femeia care îi
dăruise copilul altuia îl abandona și îi lua copilul tocmai când era
liberă și când nu mai existau între ei piedici. Pornirea lui firească
spre tristeță părea a coincide cu destinul; nu mai putea studia ca
înainte, o enervare străină de muzică se interpunea.
Rafinată în metodele ei, soarta îl amăgise numai pentru a-i lovi
mai tare, era poate întâia oară că nu se resemna. Se supunea totuși,
nu protesta decât în adânc, răbda, dar se măcina. Socotea că
invitația Elenei era o ultimă amăgire pentru a-i lua copilul, era o
sentință; ar fi preferat să-i fi spus sincer că nu-i mai iubește, firește,
i se părea că ar fi preferat, în orice chip, l-ar fi scutit de durerea de a
o vedea mințind, prefăcându-se, căutând pretexte. L-ar fi scutit cel
puțin de a trebui să vină acolo la moșie, pe locul pentru care îl
trăda. N-avea alte bănuieli; destul că sufletul, interesul ei nu-i mai
aparțineau pe deasupra a tot; excludea motivele, fie cele pe care
Elena le mărturisea, fie cele pe care le ascundea.
Niciodată nu se încrezuse în el însuși, i se părea deci firesc să
fie sacrificat. Îi trebuise timp lung ca să creadă în noroc. Copilul
însă… copilul avea nevoie de el… de ce i-l lua? Din egoism, desigur.
Nu putea crede că e un gest de răutate… Își pierdea calmul,
echilibrul judecății, mai ales nu înțelegea motivul cel adevărat al
Elenei, pasiunea ei pentru moșie, avere.
Unde putea Ghighi fi mai bine educat, instruit, îngrijit, ca în
Elveția, unde se deprinsese, unde climatul îi pria, într-un mediu care
convenea sufletului lui delicat. Copilul îl iubea, îl asculta, fusese de
la început și devenise mereu mai mult confidentul lui Ghighi. Era un
copil deosebit de ceilalți, șubred ca fizic, slab sufletește, serios la
caracter, cu care Elena n-avea potriviri, care adora pe mama lui cu
spaimă, cu nevoia unui intermediar, a unui sprijin.
Elena nu părea a se fi gândit la nici unul din motivele astea
serioase; vorbea numai de interese bănești, de moștenirea rămasă,
de rostul moșiei cu care Ghighi trebuia să se deprindă, de imposi-
bilitatea de a părăsi ea Prundenii deocamdată, de nevoia și de dorul
de ei doi… Erau argumente fără valoare pentru Marcian. Când Elena
îl urmase la Geneva, fusese cu intenția de a lichida în țară, do a se
așeza definitiv în Elveția, a-și plasa banii acolo, a regula implicit și
situația lor sentimentală, a se cununa numai ca o simplă
formalitate, pentru a fi în regulă față de copil și de societate… Bani!
… Bani avea și ea destui, iar ai lui le erau la dispoziție; el nu da
banilor altă valoare decât cea a schimbului pentru a satisface
trebuințele felurite ale traiului. Așa fiind, și de la distanță,
schimbarea de proiecte a Elenei lua proporțiile unei trădări, ale
cărei motive îi erau necunoscute.
Pentru el singur ar fi primit trădarea, o refuza însă cu pasiune
pentru copil. Ca totdeauna, Elena dovedea că nu-și cunoaște bă-
iatul, nu-i înțelege, îl iubește după gustul ei, înlăturând tot ce
constituie firea, și sufletul, și nevoile lui adevărate. Marcian primea
umilința de a fi părăsit, se revolta însă pentru Ghighi. Era poate o
strategie inocentă pentru a recâștiga pe Elena, era desigur și o cu-
noaștere, o intuiție a problemei ce se punea pentru băiat… El poate
că nu merită nimic. Elena părăsise tot pentru el, nu fusese în stare
s-o rețină, vina era deci a lui. Dar băiatul… băiatul va fi victimă… Să-i
lase cel puțin copilul încă un timp, până când sfârșește gimnaziul, să
i-l lase nu pentru consolarea lui, ci pentru interesul copilului, pentru
a nu-i nenoroci… Părea o exagerare, era însă la Marcian o
convingere absolută, refuza planurile pe care Elena le lăsase să se
întrevadă în scrisori, credea că apucă un drum greșit în educația
băiatului. Dealtfel, scrisorile Elenei sunau neclar, nesincer; ocolurile,
ezitările ei probau că ea însăși nu era sigură de a nu greși.
 Marcian deocamdată ascunsese lui Ghighi proiectele Elenei
sau i le spusese deghizat. Pentru a le oferi o vacanță plăcută, Elena
îi invita la moșie, fiind deocamdată încă ocupată acolo și
neputându-se lipsi de prezența lor.
Ghighi ascultase, tăcuse, dar nu ceruse ca alteori să vadă scri-
soarea mamei lui, scutise pe Marcian de a o ascunde. Sensibilitatea
băiatului îngrijora pe Marcian; credea că el singur poate înțelege și
împăca pe Ghighi. De rândul ăsta se strecurase între ei o umbră.
Băiatul nu ceruse a citi, nu ceruse a păstra în caseta lui scrisoarea
mamei ca pe un talisman, ascultase ce voise Marcian să-i spună fără
a pune nici o întrebare. Trebuise ca Marcian să întrețină o
continuitate a interesului, arbitrară, făcând proiecte, bucurându-se,
numărând zilele, pregătind amănuntele voiajului. Lui Marcian însuși
călătoria asta îi părea un calvar; va muri acum ceva, și anume
fericirea traiului celor câțiva ani trecuți la Geneva.
La mâhnirea lui Marcian se adăoga obstacolul iscat între el și
copil; totdeauna înțelesese fără cuvinte ce vrea băiatul, acum însă
Ghighi era de nepătruns. Puteai ghici totuși că Ghighi nu vrea să
meargă în țară și îl acuza pe el de lipsă de curaj, îl acuza că nu apără
interesele și dorințele lor comune. Atunci, demult, în scurta
petrecere a lui Drăgănescu la Geneva, copilul suferise din prezența
tatălui lui. Ursuz, se uita tăcut spre oncle Mark sau îl ocolea, lăsa
ochii în jos, ca să nu vadă privirea încărcată de reproș; Ghighi,
neștiutor, cerea de la el să pună capăt stării de lucruri, în ignoranța
lui copilărească îl credea în stare de tot binele și, văzând că nu se
săvârșește minunea de care îl credea capabil — nu numai pe clapele
pianului, ci și în viață — se retrăgea în sălbătăcia iui, rănit.
Acum avea paisprezece, aproape cincisprezece ani, și iată că,
despre alte împrejurări, băiatul, la fel, îl făcea răspunzător. Tăcerea
și izolarea lui Ghighi nu erau un blam pentru Elena, cum nu fusese
nici atunci. Marcian știa că băiatul iubește pe mama lui cu un fel de
spaimă, și mai ales în lipsă. În plimbările lor doi, printr-un acord
tacit, vorbeau numai de ea, o evocau, înarmați fiind de absența ei,
cu libertatea de a o iubi, liberați de intimidarea pe care le-o
pricinuia prezența ei.
Marcian, de la distanță, judeca cu severitate pe Elena, știa însă
bine că în fața ei va trebui să admită argumentele sigure de sine ce i
le va da, chiar dacă pentru el rămâneau greșite. Aranjamente poate
înțelepte cărora le lipsea logica, fantezia, sentimentul, absurditatea,
care mai ales în iubire face lege, și în muzică totdeauna.
El și băiatul se iubeau fără logică, ba împotriva ei, se înțelegeau
perfect, într-un spațiu romantic și absurd, fără delimitări precise,
trăiau într-un peisagiu vag, în care totuși, cu siguranță, cu putere,
umblau uniți, înțeleși, identificați.
Vestea primită de la Prundeni, invitația grabnică crease acum
între ei o rezervă, deși erau răniți deopotrivă. Se așezase o tăcere,
gânduri la fel despre un același lucru, dar separate; abia aproape de
ziua plecării, în plimbările cu vaporașe sau automobile, mai ales în
cele trei zile petrecute la Vevey, în lungi expediții cu piciorul între
Vevey și Montreux, copilul i se întorsese — ca mai înainte — strâns
legat de el pe drumul absurdității lor comune. Marcian totuși purta
în el un om mascat, un om în care se strecurase bănuiala că Elena
nu se va întoarce în Elveția, bănuiala că ar putea reține și copilul
lângă ea la moșie.
Se revolta: Nu va permite! Se va opune cu toate drepturile lui
de tutore, de soț, de tot ce n-ar fi putut fi decât cu consimțământul
Elenei, de tot ce-și închipuia că nu va mai putea fi, deoarece Elena
acum nu-i mai iubea îndestul; că nu-i mai iubea îndestul o dovedea
faptul de a întârzia la Prundeni, de a-i chema acolo.
Ani lungi se temuse că Elena îl va sacrifica, dar atâtea dovezi îl
convinsese, crezuse că l-a ales… Părere! Alte forțe o re luase, cele
tocmai de care se temuse… După amăgirea celor câțiva ani de
fericire, deziluzia era mai rafinată, mai crudă… Totuși nu se îndoia
de dreptul lui de a decide asupra instrucției băiatului, alt protector
n-avea băiatul, se credea necesar lui Ghighi, credea în ceea ce era
între ei doi indisolubil — adică ceva asemeni cu frații siamezi, o
circulație a sângelui, o funcționare inseparabilă a unor organe
vitale.
 Băiatul nu gândea, nu simțea, nu reacționa decât prin interme-
diul lui. O despărțire nu putea veni nimănui în minte, sau atunci era
un asasinat. Pe seama Elenei, fie pentru el, mai ales pentru copil, nu
putea veni nimănui ideea unui asasinat… și iată că totuși îi va
despărți. Reîncepea îndoiala.
Acesta era pulsul Genevei!…
…În același spațiu de timp, Elena se scula, se culca cu pri-
veliștea coșurilor fabricii de rachiu în fața ferestrelor, calcula in-
trările și ieșirile de produse și bani, obosea și se fortifica din ideea
că la Prundeni trebuia un bărbat, un stăpân, și cine altul decât
stăpânul adevărat, băiatul lui Drăgănescu. Elena credea că băiatul
n-are aptitudini nici la studii, nici la muzică, ceea ce o umilea; va
avea poate aptitudini la negoț, ca și tatăl lui, mai ales că ceea ce era
de făcut nu se arăta a fi prea greu, deoarece ea însăși se putea
descurca cu ajutorul administratorului. Ce s-ar fi făcut fără ad-
ministrator! Pe băiat îl iubea, dar îl vedea așa cum era. N-ar fi putut
face niciodată ceva mai bun. Va trebui să sfârșească liceul să
urmeze Școala de comerț și agricultură, vii fi proprietarul unor case,
acum îndatorate, încurcate din pricina ei, a divorțului, a exilului ei…
Totul însă se va repara, se mai putea încă repara. Era greu să se
sacrifice, să renunțe la fericirea ei.
Într-un astfel de program îi rămâneau lui Marcian văcărițiile ea
le va trece cu el, sau el va veni la Prundeni.
 Era convinsă că suferă, dar că judeca drept, că e martira da-
toriei, a ceva deci ce iubise deasupra a tot. Era convinsă că Ghighi
nu are nici inteligență, nici sârguință, dar a fi stăpân, posesor, poate
oricine; îl va scuti astfel de decepții, de afronturi inevitabile în orice
altă carieră. Era convinsă de inferioritatea băiatului, convinsă
totodată că autoritatea banului compensa tot. Cine nu se pleacă
banului?
Grație ei averea lor se va reface; era misiunea, apostolatul, sa-
crificiul pe care și-l propunea, era și revanșa târzie pe care o va da
bărbatului ei, care din pricina ei murise mâhnit.
Proiectul se putea realiza cu un administrator bun — acesta
sau altul! Elena trăia sub teroarea că domnul Simeon într-o zi va fi
răpit de concurență… O perlă! Se mai temea că administratorul,
deprins cu cele două femei, asupra cărora, cu tot respectul și
supunerea, avea prioritate, nu va consimți la precăderea lui Mar-
cian — dacă Marcian ar consimți să stea timp mai mult la țară — o
iluzie a ei timidă… Băiatul era fiul stăpânului, în numele căruia
adesea domnul Simeon emitea păreri și căpăta autorizări. Dar
Marcian? Ce greu e să trăiești! Se simțea asuprită de împrejurări,
mai gata să plângă, nu însă gata să arunce masca, să se pună față în
față cu schimbarea făcută în ea, cu ridicolul ideiei de a reține pe
Marcian la Prundeni… Manevra așa fel ca el să fie de vină de
despărțirea lor, el care va refuza.
 Elena totodată triumfa despre lucruri mărunte, despre fuga
nesuferitei Mika-Lé… Așadar, trebuia numai curaj. Dacă mai demult
ar fi avut curaj, scăpa de Mika-Lé mai demult. După plecarea lui
Mika-Lé, bătrâna Tana era tristă; fusese o măsură aspră, de care
Elenei îi părea rău pentru Tana, pe care însă n-o regreta ca rezultat.
Reparațiile urmau febril și progresau uimitor. Simeon părea că
n-are nici somn, nici foame, nici nevoie de repaos. Sta între lucrători
cu o febră, cea a ambiției. Promisese doamnei Elena că totul va fi
gata. Fugea la oraș, da raport, prezintă proiecte desenate chiar de
el, le supunea stăpânei, cum se exprima sumbru, grav, și Elena
examina cu grijă starea lui de suflet.
Progresele lucrărilor o bucurau, apropiau momentul venirii
celor doi ce-i erau dragi. Tăcerea lor, scurtele cărți poștale primite i-
ar fi dat de gândit, dacă ursuzenia mai apropiată a administratorului
nu ar fi îngrijorat-o ca un semn de lichidare, un zel suprem pentru a-
și îndeplini poate ultimile obligații. Elena se culca, se scula, cu
spaima că a doua zi administratorul va demisiona, odată datoria
împlinită, și atunci planurile de viitor pentru Ghighi se vor nărui.
Sosirea musafirilor fusese anunțată laconic printr-o telegramă.
Elena se întrebase dacă va merge la București să-i primească, sau îi
va aștepta la moșie. Întrebare absurdă; totuși rămăsese. Nu puteai
ști la ce răspundea o decizie atât de nepotrivită: la o mentalitate
falsificată de șederea la țară, la vreun scrupul către umbra lui
Drăgănescu, sau poate dorea să-i primească ca o moșiereasă
mândră de opera ei. Ceea ce se putea prevede era impresia proastă
a celor doi călători întâmpinați de domnul Simeon, care căuta din
vagon în vagon un copil și nu se putuse orienta decât atunci când
recunoscuse pe domnul din fotografia ce orna pianul din antreu,
pian care fusese în ajun anume acordat. Ceea ce nu putea vedea
Simeon era starea decisivă de suflet a celor doi în minutul când se
convinsese că nu sunt așteptați de Elena.
Copilul era un băiat slab, crescut prea repede pesemne, palid,
urâțel, îmbrăcat cu un costum de voiaj, purtând jambiere cadrilate
și caschetă gen englezesc, pe care domnul Simeon îl aproba ca fiind
în gustul german.
Marcian, livid din lipsa Elenei, nu pentru el, cel pregătit tră-
dării, ci pentru băiat, nu scotea un cuvânt de prisos, dar Ghighi, deși
luptase cu el însuși să nu-și arate mâhnirea de a fi plecat, să nu
supere pe ami Vie, era descumpănit.
Drumul spre Prundeni fusese un calvar mărit de osteneala
administratorului de a-i pune la curent cu tezaurele proprietății.
Orice silință a bunei-cuviințe nu putuse acoperi indiferența celor doi
pentru rachiu și procedeele de rafinare. Decepționat, adminis-
tratorul gândea că e păcat de atâtea izvoare de bani și bucurie date
pe mâna unor indiferenți; căci, după socoteala lui, Marcian era lo-
godnicul doamnei Elena. Cu atât mai păcat cu cât doamna Elena era
atât de pricepută și modernă. Modern însemna aci spiritul in-
dustrial, cel economic și tot ce deriva sau se anexa acestuia. În
schimb, Marcian, muzicantul, și gimnazistul palid erau nemoderni
pentru domnul Simeon.
La sosirea lor în trei, tăcuți, cu neputință a se preface veseli,
Elena își simțise greșala; ca oricine greșește nu-și reproșase nimic.
Era însă stânjenită, nu-și găsea atitudinea, nici cuvintele, mai puțin
încă elanul pe care în .ajun seara îl simțise dus până la măsura unor
expansiuni mari: a-i îmbrățișa pe amândoi deopotrivă, punând
astfel de la început lucrurile la punct față de personalul de serviciu,
în speță reprezentat prin administrator, de a cărui opinie mută
Elena avea oarecare sfială. Cerca acum a acoperi ceea ce fusese
rece, stângaci, în revederea lor, prin tot felul de măsuri de confort.
Supraveghea ea însăși dejunul, da ordine și contraordine, se enerva,
trimetea după Tana, care trebuie să vadă de îndată pe unicul ei
nepot, făcea tot ce putea da celor doi o impresie contrară celei pe
care o dorea.
Marcian credea că e stupid lucru ca o bătrână simplă, de țară,
să vadă “din primul moment” pe Ghighi, atunci când însăși mama
lui nu simțise nevoia să-i vadă din primul moment.
“Pentru mine nu cer nimic!… Știu!… S-a sfârșit!… Dar pentru
copilul delicat, cu suflet plăpând, demn de puțini, poate că nici de
mamă-sa!… “
 Marcian se simțea aspru, vroia a pleca chiar de a doua zi… Nu
va sta… Își îndeplinise misiunea, iar rostul nu și-l găsea!
La ideea separației de Ghighi, voința îl slăbea; la Elena nu se
gândea, sau se gândea cu parapon… Nu va dormi subt același aco-
periș cu ea! Argumentul nu putuse sluji, căci apartamentul lui, cu
copilul la un loc, era pregătit dincolo, în casa mare, la Tana.
— Să nu vă despart, explicase Elena ca pe o atenție delicată
care acum o stânjenea.
Marcian nu se lăsase convins. Elena se jena a locui în aceeași
casă cu el și, ca pretext, îndepărtase și pe băiat. “Nu iubește pe
băiat!” conchidea cu răutate, apoi alte gânduri urâte, brutale, îi
veneau… Se rușina, se blama, vrea iarăși să plece, să iasă de subt
presiunea unor locuri și ființe care îi schimbau firea, îi scorneau idei
urâte despre femeia pe care o iubea orice ar fi făcut.
Nu va pleca definitiv, ar fi fost un gest de ostentație, va lipsi
însă la București, subt pretextul concertelor de pus la punct pentru
iarnă.
La vestea că Marcian chiar de a doua zi vrea să se ducă la
București, iar peste cinci zile să plece înapoi la Geneva, Elena pălise
întâi, ca subt o ofensă gravă, apoi o trecuse lăcrimile.
Nu putea fi om mai nefericit ca Marcian, mai încurcat, mai
nedecis. Nu mai știa ce trebuie să facă, n-avea nici un sprijin. Băiatul
nu reacționa în nici un fel, nu-i reținea, dându-i astfel un motiv să
rămână, părea că nimic nu-i privește din ce se petrece. Marcian,
printr-o sforțare, căuta a scuza pe copil, atribuia purtarea lui unui
parapon. Era tot ce putea înțelege, tot restul îl descumpănea: locul,
casa, ființele și mai ales ceea ce nu era concret, nu se putea deci
blama. Mai ales pianul îi pricinuia o indignare absurdă, aproape
necuviincioasă, dacă n-o integrai atmosferei de depresiune
sufletească care-i denatura caracterul.
Elena observase mișcarea lui de respingere la vederea pianului,
pianul lor din bulevardul Lascăr Catargiu, pianul pe care se făcuse
repetițiile concertului Bach. Fusese destul pentru ca ei doi să se
contrazică apoi, involuntar, dar sistematic, despre orice, cu politețe,
firește. Cercau apoi a regăsi acordul, dar nu reușeau însăși
bunăvoința era un element neplăcut. Încă nici nu se pusese
problema cea serioasă, a lui Ghighi, pe care o prevedeau contra-
dictorie, dacă nu chiar furtunoasă.
De la sosire, băiatul lipsea permanent, n-avea cu nici unul nici
o convorbire mai intimă, fugea parcă dinadins de efuziuni cât și de
proiecte, se plimba.
— Își inspectează domeniile, explica Elena lui Marcian, ceea ce
era o scuză stângace pentru defecțiunea băiatului, pentru ea însăși
încurajare față de indiferența lui Ghighi… Mai explică că băiatul a
plecat călare cu administratorul, care era un fost ofițer de cavalerie.
Sportul călăriei îl va dezgheța, îi va face bine copilului.
 Marcian surâdea strâmb, se credea criticat în metoda lui de
profesor benevol… El nu fusese cavalerist… era numai un biet
artist… un muzicant!…
A patra zi anunțase iarăși că are afaceri la București. Oarecari
cercări de alintare ale Elenei pentru a-i reține îl iritase în loc să se
bucure, să profite de ele. Așadar, Elena acum făcea grații ca orice
cuconiță! Era injust, știa; totodată credea că simte just schimbarea,
nu numai a proiectelor, ci a sentimentelor Elenei după abia câteva
lui de despărțire.
Elena avu ideea salvatoare să cheme pe Nory, pentru a sluji de
tampon. Va fi poate și un element de apropiere, dacă totul nu era
încă stricat între Marcian și ea, dacă mai exista o șansă de
îndreptare. Va cere lui Nory un sfat, căci acum nu mai era sigură de
ce vrea; deciziile luate i se încâlceau. Ea prevăzuse opunerea lui
Marcian și a băiatului; băiatul părea indiferent, pasiv, totodată
enigmatic, iar Marcian era ostil, injust, ingrat, aproape arogant.
Când Marcian, după o zi și o noapte — noapte pe care Elena i-o
pusese la socoteală — se întorsese din oraș, găsise pe domnișoara
Nory Baldovin, de care își reamintise pe dată cu multă plăcere.
Amândoi putuse privi de pe terasă întoarcerea unei cavalcade.
Neavând oră precisă de sosire, nu fusese așteptați.
— Interesant! arătase Marcian spre sositori.
 Nory gândea la fel, de aceea socoti că pianistul era mai in-
teresant ca om decât îl crezuse pe timpuri. Ironia fină, închisă într-
un singur cuvânt — acela expresiv — plăcu lui Nory.
Cavalcada pe care Nory și Marcian o admirau cuprindea în ziua
aceea și pe Elena. În programul educației elvețiene a băiatului
fusese înscrisă și echitația, lecții însă mereu întrerupte de capriciul
sau de debilitatea copilului. Aci, administratorul socotea ca ora de
călărie trebuia făcută pe orice timp și dispoziție, pentru a avea
rezultate mulțămitoare pentru sănătatea tânărului stăpân.
Elena era și ea mulțumită că Ghighi, având o ocupație, nu se va
plictisi; totodată era un bun prilej să vadă proprietatea, să se
atașeze de ea. Ca un semn de bucurie, ca o favoare în cinstea mi-
cului musafir, îi însoțise.
Bucuroasă că Marcian s-a întors, că Nory a venit și îi ține de
urât, Elena, înviorată de plimbare și aer curat, făcea celor doi semn
cu cravașa, saluturi vesele.
Doi inși care privesc de pe un balcon pe un altul — fie acel al
treilea cel mai bun prieten — au o învoire tacită, cea de a aplica
sositorului spirit critic. Fără a-și comunica impresiile, Nory și Mar-
cian judecau pe Elena cu ochi critic.
Elenei îi sta foarte bine costumul de călărie — pantalonul-jupă
bleu-marine, bluza de lână albă, cizmulițele… avea capul gol, părul
negru neted, fața limpede. Descălicase și acum, alături de domnul
Simeon, cu un cap mai înalt ca ea, părea o fetiță. Marcian își simți
picioarele țepene, umerii grei.
Administratorul, spătos, cu un veston de piele cafenie, cu pan-
taloni largi, strânși jos în cizmele cu pinteni, părea în adevăr un
ofițer de cavalerie care și în civilitate consimte anevoie a-și schimba
uniforma și atitudinea. Descria cu cravașa parabole largi, dând
stăpânei explicații pesemne interesante. Marcian se întuneca din
spectacolul unor priveliști pe care nu le putea măcar critica, căci
erau valabile: moșia, orizontul, frumusețea femeiei, a sportului…
Băiatul descălicase și el subt ochiul atent al administratorului,
care îi pusese apoi, pe umărul fraged, mâna grea, inspectându-l de
la cap până la picioare. Băiatul plecase spre magazii. Echilibrul lui
Marcian nu rezistase la spectacolul acestei luări în posesie a celui ce
era bunul lui, opera lui.
Convinsă că totul mergea bine, efect al aerului proaspăt și al
bucuriei trupești pricinuite de călărie, Elena pusese mâinile pâlnie la
gură și striga către cei doi:
— Hallo!
La acel “hallo” prelungit, un lungan ieși din grajdul-șopron, și
Nory se întrebă de unde, Doamne-iartă, s-a ales Ghighi blond —
cum râdea pe vremuri cu Elena, căci bănuială nu putea exista…
Subțirel, cu gâtul ca o sfoară, cu brațe prea lungi și mâinile subțiri ca
gheare de păsări, cu glasul nesigur, între două registre muzicale,
Ghighi răspundea printr-un timid “hallo” și venea spre mamă-sa cu
un mers nesigur, poticnit, silindu-se a găsi tactul normal.
“Cavalerul nostru !” — îl examina Nory ca pe un mânz de rasă
scos la probă pe o peluză.
Ajuns în fața lui Nory, băiatul se înclină corect, frânt în două,
explicând ceva cu privire la grajd și cai care trebuia să-i scuze
absența.
În spatele lui Ghighi, administratorul bătea și el tălpile; Nory își
opri mișcarea de a se întoarce spre Marcian. Elena urca scara într-
un suflet, avea respirația tăiată, dar tenul era înflorit.
— V-am zărit de departe… A crescut flăcăul meu! Cam slăbuț,
dar aci o să-i îngrășăm.
Prezența lui Nory da Elenei o siguranță, se bucura sincer, cu o
simțire de plenitudine. Băgă de seamă că nu are nici un ecou și
bucuria îi căzu. Nory n-o ajuta și Marcian nu vrea defel să se
adapteze. “Nu merge”, gândi cu descurajare, acuzând pe Marcian
de rea-voință.
Marcian acuza pe Elena de același lucru. O cunoscuse pe vre-
muri ostilă la tot ce era “Drăgănescu” și nu putea acum pricepe
întoarcerea ei. Nu-și închipuia că Elena da bărbatului ei o revanșă
postumă și nici n-ar fi conceput că se poate crede datoare a con-
tinua opera lui după atâta timp. Toate astea le-ar fi înțeles atunci, la
timpul când ea, dimpotrivă, părăsise, fugise de tot pentru a-i urma.
Fiecare își avea logica, fiecare absurditatea… nu însă laolaltă…
Marcian nu-și închipuia cum poate Elena trăi cu bătrâna Tana,
cu atâtea ființe inferioare… Din modestie admitea să nu-i mai
iubească, admitea cel mult că o rețin afaceri bănești… Se aștepta să
o vadă plictisită, nevoită să se devoteze. La Geneva, absența ei
prelungită îl irita într-un fel, dar o admira ca pe o victimă. Aci o
vedea aclimatizată, mulțumită… El o cunoscuse femeie de lume, cu
pasiune pentru muzică, pentru voiaj.
Dar băiatul? Ce era cu băiatul? Nu putea crede în transfor-
marea lui bruscă. Nu putea crede că s-a aclimatat subit, că un
costum de călărie l-a putut schimba într-atât. Lipsea aproape tot
timpul, deși știa că și-a anunțat plecarea peste o zi, două.
Pe Ghighi mama lui îl reținea pentru o vacanță mai lungă, cum
se exprimase Elena, totodată arătându-se ofensată că Marcian
pleacă cu atâta grabă… Ce era cu băiatul? O făcea din parapon, nu
era mai puțin adevărat că sta mereu departe de el și că se
despărțeau neînțeleși, lucru ce nu mai fusese. Oarecare aplicare
spre o înrăire mută Ghighi o avusese totdeauna și Marcian se
mângâia a-i fi corectat cu răbdare, cu tact, cu blândețe. Așa ar fi
procedat și acum, dar îi lipsea ocazia: copilul îl ocolea dinadins.
Chiar dacă, cunoscându-l prea bine, nu-i bănuia de o schim-
bare bruscă în sentimente, îi lipsea însă prilejul de a-i îndruma spre
răbdare, spre rezistență sufletească, până când mama lui va putea
să se întoarcă în Elveția sau să-i retrimită. Va fi aici un fel de
sanatoriu de odihnă fizică și intelectuală și o cercare a tăriei, lui
sufletești. Va trebui să fie protectorul mamei lui, suplinindu-I pe el,
care nu putea rămâne.
Toate discursurile, dialogurile pe care le prevăzuse, le pre-
parase, se spulberau față de absența voită, prelungită, a băiatului.
…Dacă era supărat pe el fără dreptate, numai fiindcă n-a avut
destul ascendent, nu s-a opus destul planului Elenei, încă trebuiau
să discute, să se disculpe — credea Marcian.
Era întâia oară când copilul îi părea a avea o fire a cărei mișcări
sufletești îi scăpau. Perfecta lor înțelegere îl făcuse să creadă în
afinități mai tari încă ca o filiație. Acum se afla în fața une” reacții
proprii, puternice, încăpățânate, premeditate, care-i smulgea
pupilul, îl punea de partea opusă a unei baricade. Nu-I bănuia de
trădare, ci numai de ură din dragoste. Nu mai puțin se simțea
singur, străin de planurile, de gândurile, de sufletul celor doi pentru
care venise, părăsindu-și interesele proprii și, mai ales, ceea ce era
viața lui: muzica.
Totul aci era antimuzical; orice i se putea cerc, dacă însă Elena
i-ar fi cerut să pună mâna pe clapele pianului, ar fi reacționat la fel
ca băiatul, ar fi refuzat cu încăpățânare, fără explicări, brutal.
 Își amânase din politeță plecarea până la finele săptămânii.
Acum nu mai se muncea cu gândul unde va fi fiind băiatul, nici ce va
fi plănuind Elena. Dacă nu erau la unison cu el, nu-și ma; credea nici
o cădere asupra lor. O sfâșiere interioară îi era starea permanentă
de suflet, resemnată totuși — felul lui de a [se] resemna, de a se
ascunde, de a fugi înainte de orice retragere a altuia. Numai actele
fățișe de aderare ale Elenei, numai dragostea mută, dar dovedită și
frenetică a băiatului, îi putuse da o certitudine. Pe Elena acum o
socotea pierdută, fără a căuta să lupte, fără a mai cerceta de ce. Pe
băiat îl credea numai înrăit din dragoste, dar ce putea face; nu-i
putea răpi. Se gândise un moment să ia copilul, să fugă amândoi
acolo, înapoi, unde le era rostul sufletesc. Poate că gândul absurd l-
ar fi realizat totuși, dacă băiatul, fie pe ascuns, ar fi căutat un minut
de confidență sau i-ar fi dat un semn de complicitate, o strângere
de mână. Dimpotrivă, îl evita” și, când erau un moment singuri, era
așa de încordat, de palid, de neliniștit, încât, din milă pentru
turmentul lui vădit, îl lăsa să-și revină singur în fire.
Marcian luase obiceiul de a se plimba singur pe câmp, în anu-
mite ore ce-ar fi trebuit să fie cele ale singurătății în doi, a con-
fidențelor, a plănuirilor, fie cu Elena, fie cu băiatul, cu una dii ființele
iubite, sau cu amândouă; ore acum goale, sinistre, jignitoare. Umbla
singur, înstrăinat, cu pălăria de fetru în mâinile împreunate la spate,
cu capul în jos, urmărit de privirea mirată a vreunui plugar sau
lucrător…
Și la Geneva, adică la marginea ei, unde locuiau, se plimba
zilnic spre seară, două ore, pe șosea. Adesea cineva ridica pălăria
salutându-l; uneori auzea șoptind: “C’est le grand virtuose!” îl sa-
tisfăcea ca un pahar de apă întins motociclistului oprit un moment
din turul lumii. În acele plimbări, acolo ca și aici, auzea de la de-
părtare armonia unui mers de tren, intervenția unui tril neașteptat
de pițigoi. Nu-și întrerupea mecanica de orologiu a mersului, dar în
urechea lui se fraza momentul simfonic.
Aci însă melodia nu se lămurea, fiindu-i sufletul turburat din
afară. El nu trebuia să fie turburat de fapte, faptele trebuiau ele să
se potrivească pe calapodul traiului lui, pentru ca cele două vieți să
fie desfirate la o potrivă, de se putea confundate într-una.
Momentul seral ar fi putut și aci să fie un quintet de coarde,
dar nu-i muzicaliza din pricina a ceva material, opac, advers.
A doua zi pleca, se rupea de ceva, cu durere, dar cu hotărâre,
cu luciditate asupră-și, dacă nu și asupra celorlalți.

Toți însoțise pe Marcian la gara Chitila, după dorința lui ex-

presă de a pleca mai departe singur. Până la sfârșit, Ghighi rămă-
sese închis, enigmatic, mereu mai contractat, cu pupila mai dilatată,
cu maxilele mai strânse, de frica lacrimilor, de frica glasului pe care
nu era sigur. Marcian plecase nu cu resentiment, ci cu privirea fixă a
copilului întipărită, cu o milă pe care o izgonea, căreia i-ar fi
preferat orice.
Nory mai rămăsese; era tot fată bună. Ca o compensație, ob-
serva însă pe cei din jur. Elena nu-i făcea milă, deoarece suferea”
dar pe un loc prielnic, pe care-i preferase, unde găsea surse de
consolare…
Marcian avea arta lui, angajamente, concerte, distanța… dar
copilul? Când era mic, Nory nu-i prea iubea, era alb ca creta, cu un
cap prea mare pentru trup, bolnăvicios, cu o lipsă de gingășie,
sălbatec. Acum era aproape același, numai că avea un foc interior,
un foc galben, palid — dar foc… Avea și stângăcia agresivă a
adolescenții… Întrebase pe Elena câți ani are Ghighi…
— Paisprezece… trecuți, răspunsese Elena, nu destul de precis.
“Pentru cine vrea să fie tânără?… Pentru mine?… “ se întreba
Nory.
Pe Marcian îl credea omul care are pentru femeia iubită ochii
credincioși, în vecii vecilor, ai sufletului. Cele câteva luni în minus nu
puteau întineri pe Elena. Pe copil însă, cele câteva luni îl treceau cu
adevărat la adolescență.
Elena se bucura că băiatul s-a adaptat așa de repede. Ghighi nu
admisese defel plecarea ei din Geneva, o rechemase în foaie
scrisorile, nu arătase plăcere să vie în țară… și acum… Știind cât
iubea pe oncle Mark, Elena se temuse mai ales de despărțirea
copilului de marele lui prieten. Credea că e bine să-i deprindă cu
absența lui, deoarece avea un exces de sensibilitate, pe care nu-i
aproba… Acum însă se mira de ușurința cu care se resemnase.
— Copiilor le plac schimbările, o liniștea Nory, și Elena nu cerca
decât să fie liniștită, s-o aprobe cineva. Se simțea vinovată, nu din
convingere, ci fiindcă Marcian o acuza desigur de ceva.
Ii plăcea faptul că Nory crede că totul merge bine; de aceeași
părere era și administratorul, care se arăta neașteptat do binevoi-
tor. Cu încetul — propunea domnul Simeon… Cu încetul va începe a
da tânărului stăpân și lecții de contabilitate și agronomic cu
permisia doamnei. La ei vacanțiile încă trebuiau ocupate cu ceva,
pentru ca tinerii să nu aibă timp mult pentru imaginație.
Mai credea că chestiunea clocitoarelor ar putea fi o distracție
folositoare totodată pentru tânărul .stăpân. O ambiție a domnului
Simeon era instalarea clocitoarelor. Elena aproba sub rezervă. Deo-
camdată nu admitea decât odihnă și cura de lapte. Lapte ca la
ferma lor nu exista nici în Elveția. Să ia măsuri domnul Simeon ca
cineva să se ocupe de laptele pentru cura domnișorului.
Domnul Simeon, ca de obicei, se pusese la ordine, cu formulele
de respect. Abia plecat, Elena lăudase ideea administratorului de a
da prilej de ocupații intelectuale ușoare lui Ghighi, care altfel se
putea plictisi, ceea ce era dăunător imaginației — repeta.
 Ce credea însă Ghighi? Tânărul stăpân se silea a uita pe oncle
Vie, așa cum vrei să smulgi din tine cu cleștii ceva indisolubil ființei
tale… fiindcă te-a trădat, te-a adus cu minciuni, te-a lăsat în câmp,
apoi a fugit. Era simțirea simplă, puternică, desperată, a lui Ghighi,
despre venirea lui la Prundeni, rămânerea lui, plecarea grabnică a
lui Marcian.
Nu bănuise fluctuațiile dintre cei doi, bine ascunse de Marcian
Știuse că un capriciu al mamei îi cheamă pe scurt timp la moșie,
crezuse că se vor întoarce toți trei la Geneva. Admisese cel mult ca
maman să mai rămână pentru toate acele treburi ce-i erau lui
urâte, de care cineva trebuia totuși să se ocupe, pentru a le sfârși.
Când Ghighi era pregătit să-i urască pe tatăl lui, Drăgănescu
murise brusc. Moarte binefăcătoare, deoarece copilul știa că nu e
îngăduit, nici de oameni, nici de Dumnezeu, să urăști pe tatăl tău.
De ce însă tata era ursuz, violent, cu el mai ales, de ce îl gonea, îl
lovea chiar, de ce prezența lui adusese numai mâhnire tuturor… și
mamei și lui oncle Mark? Tata era puternic numai prin bani —
ghicise copilul… Pe când Mark era puternic prin muzică și nu numai
între pereții casei cum era tata, ci în lumea întreagă…
Tata murise din bunătatea lui Dumnezeu, ca să fie ei trei iar
veseli și liniștiți… căci Ghighi n-ar mai fi suferit să fie lovit și certat.
Cine ar fi bănuit la copil atâta ambiție, atâta hotărâre în păreri:
oncle Mark era cel care-i învățase de mic a fi respectuos, pacinic,
cinstit cu camarazii și profesorii, dar a nu îngădui să fie nedreptățit
sau jignit. De atâtea era în stare Marcian însuși în lupta cu viața,
atâta îl învățase și pe băiat…
Cel care-i jignise și nedreptățise fusese acum Marcian însuși —
credea copilul.
Omul care în iubirea lui Ghighi trecea înaintea mamei, după
Dumnezeu, îl înșelase și trebuia pedepsit ca unul ce a călcat o rege
absolută.

Toate amintirile lui de copil conțineau o primejdie care trebuia

înlăturată și pe care o înlăturase oncle Mark. Toate dorințele lui de
copil asemeni… Dorea să stea în odaia cu pian când maman cânta
cu domnul… Nu era permis… tremura, nu-și putea face lecția
dincolo cu profesorul sau cu guvernanta… Iată că i se da voie să vie
în salonașul cu pian pe cele zece minute ale recreației, și maman îi
explica că datorește această favoare numai maestrului.
Favoarea se repetase și începuse extazul, rugăciunea mută a
copilului Ghighi, atunci când însuși maestrul cânta ceva anume
pentru el, privindu-l lung, în timp ce aripi, nu mâini, jucau pe clape,
și pe ochii copilului se puneau aripi de ceață. Nimeni nu știa ce se
petrecuse atunci, decât copilul însuși…
 Apoi cineva îi amenințase, pe el și pe maman, deoarece fugi-
seră departe de locuri străine, de care ți-era teamă, și unde maman
se arăta aspră și tristă.
Știau oare alți copii ce înseamnă asprimea și tristețea unei
mame frumoase și iubite?… Iată că de cum ajunsese la Geneva totul
se îmblânzise, și hoții nu le mai putuse face nici un rău, din pricină
că oncle Mark îi apăra de orice rele.
A scăpa de frică!… Știau oare citi copii ce înseamnă — sau
numai cei slabi și temători… sau numai Ghighi știa ce înseamnă să
scapi de frica hoților… Ce înseamnă să aibi un oncle Mark!
…Iată că dintr-un vis urât, pesemne, maman hotărâse să-i
închidă într-o pușcărie căreia îi zicea școală, dar oncle Mark, la ziua
cuvenită, îl luase de mână și îl dusese la adăpost într-o casă unde
locuiau și alți copii a căror mame călătoreau. Oncle Mark îi jurase că
nimeni acolo nu-i va face nici un rău, și, dacă i-ar face, să nu spună
lui maman, să aibă răbdare, să-i scrie lui și, de oriunde se va găsi, îi
va face dreptate.
I se chiar întâmplase ceva cu profesorul de gramatică; spusese
profesorului că ar dori să scrie lui oncle Mark ce s-a petrecut, de
care faptă îi pare rău, dar nu mai vrea să rămână la școală. Pro-
fesorul îl sfătuise să aștepte până când maestrul Marcian se va
reîntoarce… Rămăsese… Altfel unde s-ar fi dus?… La maman, nu?
Într-o duminică, oncle Mark venise și, de-atunci, venea în fiecare
duminecă și se plimbau ei trei. Oncle Mark îl ținea strâns de mână,
așa că autobuzele, camioanele, mașinile nu-i puteau face nimic, nu
trebuia deci să tresară la fiecare zgomot. Îl asigura oncle Mark că,
de mâna lui ținut, nu i se va întâmpla nimic niciodată, dar îl ruga să
se împiedice singur, cu voința, de a mai tresări la fiecare zgomot.
El nu știa dacă are sau nu o voință, nimeni încă nu-i vorbise de
ea, nu-i lăsase stăpân pe ea. Cu dragoste sau cu asprime, toți vroiau
în locul lui. La început, Ghighi fusese turburat de nevoia unei voinți
proprii… Totuși o găsise ușor, căci, la fiecare tresărire, mâna lui era
strânsă de mâna lui oncle Mark, așa fel că primejdia era pentru
amândoi deopotrivă și de aceea trebuise să-și înfrâne tresărirea.
Totodată nu-i mai era temă, știa că nelipsită e acolo mâna care te va
apăra. Treptat, se dezvățase de zvâcnelile cari nemulțumeau pe
oncle Mark, pe care tresăriri, dimpotrivă, maman 1 le provoca prin
severitatea ei. Ghighi își găsise voința…

…Niciodată Ghighi nu dorise în gând ceva pe care oncle Mark

să nu-i fi împlinit. Putea tot și trebuise să-i mustre cu severitate
pentru a-i face să înceteze a crede că el e Dumnezeu.
“C’est toi qui es le bon Dieu”, hotăra copilul și se întristase când
îi spusese că e numai umilul emisar al providenții…
Când Ghighi crescuse și erau prieteni, îl tachina pe Mark:
— Pour moi c'est quand-même toi qui es le bon Dieu!
 Oncle Mark se supăra, se prefăcea că pleca, boxa, îl fugărea,
apoi îl prindea și îl săruta pe creștet:
— Diavolu ăsta de îngeraș! zicea.
…Nu oare tot Mark îi dase putința a-și trece clasele, făcându-i
problemele, cu mici greșeli, dinadins, ca să nu se observe, și numai
din motivul că era poate păcat când ești silitor să repeți clasa pentru
o materie la care nu ai aptitudine?…
Nu, n-avea aptitudini -la cifre, dar nici la celelalte materii. Nu
învăța bine și, dacă nu i-ar fi fost rușine de Mark, n-ar fi învățat nici
atât… dar îi era rușine și milă de cât se trudește Mark… Ce n-ar fi
dat să fie mai atent, mai harnic, să nu-i necăjească atât, mai ales că
trebuiau să ascundă de maman orice notă slabă, deoarece se
supăra tare și îl certa pe Mark, nu pe leneșul de el.
— Om mare… ești mai rău ca un copil. Ge câștigă cretinul ăsta
mic dacă dai examen în locul lui? Pe când muzica, omenirea pierd
cu fiecare minut pe care-i pierzi cu un copil leneș!…
…Oncle Mark se făcea mic, jura. O săptămână după aceea ce-
rea caietele pe ascuns, ca un școlar… a doua săptămână ridica
glasul, și maman sfârșea prin a râde… Oncle Mark învinsese. Ma-
man râdea, se așeza pe lume o zi mai frumoasă ca toate zilele de pe
lume, ale tuturor copiilor, acelora chiar care au cele mai bune
puncte. Ei aveau note bune, însă nu puteau simți zilele frumoase
cum le simțea el, leneșul…
 Unele ceasuri Ghighi le simțea cu un tremur înăuntru, care nu
se vedea, pe care nimeni nu-i poruncea să4 oprească, care se oprea
târziu, încet, după ce îi istovea puterea printr-o slăbiciune pe care ol
hotărâse că e fericirea… Le bonheur! Ceilalți băieți nu știau să
găsească în ei, prin tremur, fericirea…
…Și acum, aci la Prundeni, Ghighi, cu toate fibrele, simțea acrul,
locul, oamenii, totul advers; năbușitor, nimicitor, contrariul
fericirii… Marna lui îl vroia isteț, vioi, voinic… El nu putea fi, nici nu
vroia. Ea era frumoasă, prea frumoasă, frumusețea ei îl asuprea, îl
umilea prin comparație. Din copilăria lui mică, privind-o, își dase
seama că e urât. “Ce mamă frumoasă și ce copil urât!” auzise odată
zicând și de atunci i se păruse că privirea tuturor exclamă la fel.
Acum nu mai era un copil urât, ținut de mâna mamei, acum
părea poate fratele ei sau un străin… Maman era acum tot fru-
moasă și singură aci la țară. Oncle Mark nu mai era între ei doi…
Fusese un copil fricos, nici isteț, nici vioi; numai Mark îl însuflețea, îi
da tăria. În fața altcuiva, Mark gândea, exprima pentru el gândurile
lui tremurate, ca și mâinile, bâlbâite, nesigure, care gânduri, când
erau ei doi singuri, se limpezeau, își găseau uneori expresia.
Treptat oncle Mark devenise oncle Vie, treptat ce copilul cres-
cuse, băiețelul devenise băiețandru… uneori adolescentul în de-
venire cuteza a-i chema în minte “Vie”, ca pe un camarad, ca pe un
frate, ca pe cel pe care îl iubești!
 Așadar, acum va învăța gimnastica și agronomia… Aci va fi
acum școala… și profesorul lui va fi acesta…
La unsprezece ani umbla rău, schimba fals piciorul sau, în loc să
umble, da fuga… Oncle Mark îl dusese la un teren de jocuri pentru
copii, unde stau numai să privească. După ce copiii plecau și
rămânea numai omul care strângea mingiile și cercurile, oncle Mark
descoperea că avea poftă să joace ei doi: care pe care. Păzitorul le
slujea de arbitru; când Mark greșea erau hohote de râs și la plecare
Mark da mâna cu păzitorul, care scotea pălăria și surâdea… Surâsul
acela Ghighi nu-i înțelegea și voia mult să-i înțeleagă, apoi treptat, îl
înțelesese… Surâsul acela însemna: “Tot ceea ce se petrece… dar nu
trebuie să vezi că s-a petrecut… Un lucru de care nu ești sigur, cu
toate că pare a fi singura ta speranță… “
Da! când era mic, toate le făcea stângaci, dar își da seama;
inteligența lui puțină se refugia în suflet, și cu sufletul înțelegea,
multe… Știa însă bine să tacă, pe știința tăcerii era sigur, sigur ca de
un mare talent… Avea un talent… al tăcerii… Iată, venise aci la
Prundeni timpul tăcerii…

Avea doisprezece ani — anul în care maman îi dase cadou un

portofoliu de piele cu multe compartimente, și cel pentru mărci
poștale îl încântase cu deosebire, de aceea ținea minte anul și data.
Oncle Mark spusese lui maman că se duc la plimbare ei doi și
maman plecase după târguieli… În loc să plece la plimbare ca de
obicei, Mark îl întrebase dacă nu s-ar plictisi să rămână acasă,
fiindcă avea de compus și în prezența mamei nu putea… Erei un
secret… lucra la o pastorală…
Era, desigur, o minciună pe care o comiteau, da’ o minciună
nevinovată, deoarece pastorala era închinată ei…
El nu știa ce înseamnă o pastorală, dar își jurase că va înțelege,
va asculta cu tot trupul, va auzi ce umblă prin trupul lui, cât și ce
vorbesc mâinile lui Mark atunci când compune, și va ști.
Mark părea a se juca pe clape, vorbea, șoptea:
— Aici sunt vocile… voci citadine, adică din oraș, voci ames-
tecate, care vin din mai multe părți deodată… voci de pe marginea
lacului. Dincoace, grădinile, copacii, bazinul, un jet d'eau, pe care-i
sperie muntele pietros din față…

Vorbea pentru el singur, totodată pentru Ghighi — insepara-

bil… Mândria băiatului atingea culmi și tot așa iubirea. Ceasuri
multe oncle Mark vorbea în surdină cuvinte întrerupte de solfegii
tot în surdină, de arpegii pe claviatura pianului mut… Trecea apoi la
pianul mare și atunci Ghighi simțea că l-a uitat — totodată știa că pe
el singur l-a primit alături. De aceea se silea s-a dispară nu numai
pentru Mark, ci pentru el însuși… Amorțea, intra într-o stare de
somnolență fericită, din care îl trezea mâna pusă pe umăr a lui
oncle Mark… Nu-i spunea nimic, nu-l întreba dacă i s-a urât, dacă a
adormit, cum ar fi făcut maman…
De atunci… Încă de atunci, Ghighi începuse ceea ce se pregătea
a mărturisi lui Vie și numai lui… Intervenise însă plecarea lui maman
și tristețea ce urmase plecărei, tristeță pe care o simțea numai ca
pe un ecou din Vie; căci Ghighi se bucura de câte ori rămâneau ei
singuri. Totuși starea lor de suflet nu mai fusese aceeași, îi
despărțea tocmai tristețea pricinuită prietenului de lipsa lui
maman, pe care el n-o împărtășe a și a cărei pricină Vie nu i-o
împărtășea… Era totuși acum mare, era în cursul superior, și Vie
decisese că Ghighi e unicul lui prieten, iar maman, idolul lor,
amândoura… Ghighi, ascultându-l, avusese o nădejde care —
hrănită fiind din bucuria lui — devenise aproape o siguranță.
Crezuse acum că drumul mamei în țară trebuia să pregătească
ceva… ceva la care el se gândea de doi ani în tăcere și tot în tăcere
maman și Vie se gândeau, desigur, la același lucru.
La întoarcerea ei la Geneva se pregătea să vorbească… era o
datorie a lui, un mesagiu pe care i-l încredințase providența încă de
mult, de când murise tatăl lui, dar atunci era prea mic, prea slab
pentru marea misiune… De mult dormea în el, apoi mereu mai
trează creștea în dorință, în puteri, misiunea sublimă… și acum
Ghighi era gata…
 Era gata când, iată, maman plecase, lipsise mai mult decât
trebuia, apoi îi chemase… Porniseră la drum nelămuriți, fără
bucurie… Ghighi nu putuse deci spune la timp cuvântul îndelung
pregătit… Trebuia să aștepte… Cu același prilej pregătise nu numai
cuvântul, ci și un dar… Cu teamă, cu febră, ar fi vrut, în drumul lung
ce-l făcuse cu Mark spre țară, să vorbească… aștepta un cuvânt, o
tăcere care să-i înlesnească cuvintele… Aștepta o îndrumare, care
nu venise… rămăsese mut și singur cu simțirile nelămurite și
adverse… Credința în misiunea lui slăbea și nimeni nu-i venise în
ajutor, dimpotrivă, de cum sosise, vocile lui interioare îi spusese că
totul aci se va turbura. O vrajă rea emana din loc și din oameni; toți
pluteau parcă într-un fum cu mirosul cel de smirnă, pe care nu-i
putea suferi.
…Vie plecase… Rămăsese deci cu misiunea lui neîmplinită,
culpabil către cei ce credea că i-a dat misiunea: Dumnezeu și tatăl
lui îi daseră misiunea. Rămăsese și cu darul pregătit, nedăruit…
darul de nuntă.
Ghighi era acum un adolescent și, iată, se afla pe locul de naș-
tere și pe locul de muncă al tatălui său, era stăpânul tânăr care
venea pentru întâia oară în mijlocul celor care se ocupau de pământ
spre folosul lui. I-o scrisese imperativ maman în mai multe rânduri,
i-o spusese scurt, simplu, ca pe un itinerar de drum-de-fier, Mark…
 Se va purta așa cum ei doreau și pe cât putea așa se și purta;
ceea ce nimeni însă nu-i putea impune era să iubească locul și
oamenii, să priceapă de ce din intervenirea locului acelui în viața lor
totul se schimbase: ceea ce nu va putea nimeni să obțină era ca el
să se deprindă cu ceea ce vedea, auzea și simțea aci — adică cu o
muzică falsă… Nu! Ambianța și tonul de aci nu le putea suferi; de
aceea fugea, dispărea, călărea, mergea în cabrioletă pe câmp alături
cu străinul fățarnic, de a cărui prezență vrea să ușureze pe Mark, să
nu stea căpitanul ăsta de pompieri în preajma marelui muzician.
Colegii de gimnaziu ai lui Ghighi la Geneva aveau pentru ofi-
țerul de pompieri o fermă, deși nejustificată, antipatie și se slujeau
de el ca de un termen de blam.
…Onde Mark plecase… bine că plecase. Deși îl evita, totuși
prezența lui aci îl sufoca, ca uneori noaptea când era mic și nimeni
nu vrea să creadă, nici măcar doctorul, că două mâini îl strângeau
de gât; nici chiar onde Mark nu vrea să admită, spunea că e o
“impresie”, sau e “dintr-un vis rău”, sau “din nervozitate”.
— Nu trebuie să mai simți un spasm în gât! hotărâse Mark.
Spasmul în gât nu-i mai simțise de ani; acum, aci, îl avea
aproape constant și nu sumai în somn.
Dorința lui fusese ca Mark să plece dintre oamenii de aci, să se
întoarcă cât mai repede Ia Geneva; va rămâne el să ispășească. Aici,
toți, chiar și maman, păreau altfel de cum erau, pesemne vrăjiți,
desfigurați de ceva…
Nu venise cu iluzii, totuși realitatea depășea ceea ce-și închi-
puise; atâta, încât îl durea capul din contrastul între ce aștepta șl ce
găsise… Să plece cel puțin Vie!…
Bine că plecase, se salvase… El va rămâne să salveze și pe
maman, s-o trimită și pe ea înapoi la Geneva… apoi, singur, să se
întâmple cu el orice.
Erau simțirile lui lăuntrice; în afară, era mereu un băiat prea
înalt, pe care îl încurcau mâinile prea lungi și care nu se putea
destul de bine preface; de pildă, nu-și putea ascunde antipatia
pentru țața Tana, cu toate aluziile, apoi morala directă pe care i-o
făcea maman… Tara îi părea o bătrâna țărănoasă — ciudat că altora
le părea dimpotrivă… Pesemne ceilalți o raportau la origina umilă,
admirând-o, pe când Ghighi o raporta la vreun model familial pe
care și—1 închipuise superior. Se alegea până la urmă că nu vrea ca
Tana să fie mătușa lui, sora tatălui lui… Nu vira!
Adesea în copilărie se opunea neașteptat la câte ceva, el care,
cu privire la conduită, era notat de… guvernante și profesori “très
sage”: “cela, je ne veux pas le faire!” declara cu glas timid, dar decis.
Elena, pesemne, plămădise în el ceva din snobismul ei, din
imperativul ei, sau poate copilul căuta o revanșă tocmai asupra
imperativului mamei lui, poate că, prin copil, tatăl, umilitul
Drăgănescu, cerca a se ridica împotriva însăși obârșiei lui, pentru a
place Elenei…
Ghighi credea că oncle Mark a fugit tot de țața Tana, de loc, de
piaza-rea… Aștepta scrisori de la Mark și își închipuia că îi sunt
confiscate de administrator. Sosirea unei cărți poștale, care nu
pomenea de alte vești, numai de salutări de la depărtare, îl strângea
în cochilia lui de melc. Așadar, era singur, cu totul singur… Fie…
Ghighi lua punctual lecția de călărie și pe cea de contabilitate
în speranța că, atunci când va cunoaște bine contabilitatea, domnul
Simeon nu va mai avea ce căuta la Prundeni; făcea totodată sforțări
trupești și intelectuale, pentru ca nu cumva profesorul Simeon să
aibă prilej “a-și îngădui respectuos să observe că… “a face pe
tânărul stăpân atent că…
Ceaiul oferit do mâna Tanei, Ghighi îl refuza “fiindcă se răcise”
— cuviincios, căci așa îi poruncise cu asprime maman, dar atâta de
ferm, încât bătrânei îi tremura ceașca în mână. Odată Elena îi
pusese ea dinainte aceeași ceașcă și o băuse. Vrea ceaiul, nu însă de
la Tana! De atunci nu i se mai dase ceai la patru.
Își aducea perfect aminte când, mic fiind, fusese pedepsit fiind-
că băuse o ceașcă cu lapte dată de slujnică, iar nu de bona lui. Nu
înțelesese atunci, aproape nici nu-și amintea dacă se petrecuse în
adevăr sau dacă visase, nu cercetase, dar nici nu uitase și când pe la
opt ani se împrietenise cu oncle Mark îl întrebase. Mark îi
răspunsese că în viață mulți ne ispitesc — ca servitoarea cu laptele.
Iată că acum aplica el însuși preceptul de apărare, îl aplica Tanei,
care îl ispitea înspre ceva inferior. Era pedepsit de maman, dar
suferea pedeapsa pentru un principiu.
De opt ani erau prieteni oncle Mark și el, ne despărți ți, fără o
umbră între ei, și acum, iată, se așezase între ei o ceață deasa: a
despărțirii. Suferea, suferea cu atât mai mult cu cât simțea că mama
lui e aspră într-o voință de care trebuia să-i apere, o voință ina-
mică…
Scrisori venite de la Mark l-ar fi ajutat; poate nu cuteza a-i
scrie, poate simțea și el la fel asprimea lui maman. Ghighi se credea
matur prin durere și unica consolare era repetarea în gând a
numelui scump: Mark… Vie…
Numele des repetat aci de ceilalți, al tatălui lui, îl chinuia,
pentru că cerea o imagină și în lipsa ei și-l închipuia la fel, ca bărbat,
ca țața Tana. În loc să-i poată venera în minte după o imagină
frumoasă, închipuită, uitând pe cea reală, bătrâna Tana îi impunea
chipul ei nesuferit. Era dispus să respecte amintirea tatălui, nu însă
să-i iubească, fie chiar în amintire.
Printre puținele cuvinte schimbate, Mark îi arătase în jur,
spunând: “E opera tatălui dumitale!” Ceva tresărise în el auzind
“dumitale”; înțelesese însă că fusese spus pentru tatăl lui, ca o
lecție de respect. Acum auzea des împrejur elogiul boierului, făcut
de lucrători, de țărani, și exemplul tatălui lui propus mereu de
administrator, care n-avea cădere, deoarece nici nu cunoscuse pe
tatăl lui. Tatăl lui, cu care Ghighi credea că nu s-ar fi înțeles, fusese
un om harnic, care murise la timp — numai că oamenii de aici nu-i
lăsau liniște în mormânt. La gimnaziu, preotul confesor spunea
adesea: “Laissons les morts en paix”. Maman, oncle Mark lăsau la
Geneva în pace pe tatăl lui, pe când la Prundeni toți îi turburau
odihna și totodată turburau și pe cei vii de la drumul, planurile, de
la destinul lor… Bine că Mark putuse scăpa de maleficiul locului…
Cel puțin unul deocamdată să fie salvat, cel mai important…
Cuvântul maléfice, auzit la predică totdeauna impresionase pe
Ghighi; alte cuvinte zburau pe lângă urechea lui, maléfice însă îi
reținuse auzul și îi pricepuse înțelesul. De la sosirea la Prundeni se
găsea în fața unui maléfice și toată purtarea lui se resimțea.
Uneori, cerca să învingă antipatia pentru Tana, dar nu putea; în
prezența ei simțea îndată nevoia să se apere împotriva
“negustorilor”. Adesea spunea cu sfială, totodată cu dispreț, de
cineva: “E negustor!” fiindcă profesorul repeta că nu trebuie să ai
spirit negustoresc, și dacă cuvântul maléfice îl înțelesese din
instinct, celălalt precept spus de profesor nu-l înțelesese, îl
adoptase însă, denaturându-l.
Știa că tatăl lui a fost deputat, vicepreședinte al Camerii, pro-
prietar.
 — Noi avem case și moșii în România, cea mai frumoasă țară!…
spunea camarazilor, fiindcă așa auzise de la oncle Mark. Inofensiv în
vanitatea lui, camarazii nu-i luau totuși în serios:
— T’as pas une tête à cela… t’as une tête de sacristain en herbe!
De ce țârcovnic… pentru că la cor cânta subțire? Ii lăsa să zică
ce vor, nu se supăra, nu era supărăcios decât cu privire la Mark,
despre el n-ar fi suferit nici un cuvânt, nici nu spuneau alt decât
laude. În ziare scria că Elveția e mândră de a fi a doua patrie a
marelui virtuoz și colegii invidiau pe Ghighi, care trăia în intimitatea
maestrului. Îl întrebau ce rudă e cu el și nu știa ce să le spună.
Domnul pro vizor explicase că e “un bun prieten al tatălui lui”
Ghighi nu fusese mulțumit; credea că oncle Mark e mai mult ca atât,
dar nu le putea dovedi, nu putea spune acelora că Mark e un spațiu
mare și minunat din trupul lui mic și bolnăvicios de copil orfan. În
spațiul acela nu mai se afla nimeni decât maman Hélène; ar fi
preferat totuși să fie singuri… de aceea chiar dorea un fapt care să
așeze pe maman Hélène către oncle Mark la un loc definit în ochii
lumei, totodată, s-o înlăture dintre ei doi, printr-un fenomen pe
care-i știa a fi posibil deodată cu căsătoria lor, deși nu-i putea
preciza. Miracolul care-i va lăsa singur cu Mark — maman fiind
totodată Ia un Ioc cu ei — același miracol va face pentru străini ca
rudenia lor să fie înțeleasă, neatinsă de întrebări fără răspuns.
 Miracolul era tocmai pe cale să se producă, n-avea nevoie să i-
o spună nimeni. Ghighi simțea apropierea, cunoștea și rolul, datoria
lui către acel miracol… Iată că acum maleficiul strica tot ce fusese
orânduit pentru fericirea deplină a lor trei; sperase până în ultimul
moment, acum însă, cât timp ei vor sta pe locul rău, nu mai putea
spera. În apropierea Tanei, a rachieriei, a administratorului, nu mai
putea exista miracol, de aceea se bucura să-i știe pe Mark departe;
el trebuia apărat de piaza-rea — si ca om și ca artist — Ghighi știa
ce înseamnă să fii artist, necum un mare artist, celebru… Unul mic,
cât de mic, un invizibil muzician încă era ceva fragil care trebuia
ascuns și ocrotit… necum un geniu… un geniu!
Tânărul stăpân al rachieriei se exalta în pasiunea pentru artă și
pentru omul iubit, pe când Marcian se întreba și nu-i înțelegea pur-
tarea.
E drept că, de îndată ce plecase de la Frundeni, indignarea Iui
Marcian căzuse, lăsase loc îngrijorării: “Ce va face Ghighi singur?”. Îl
socotea a fi singur, cum însuși copilul se socotea. Marcian cântărea
proiectele Elenei asupra băiatului: “Să rămână mai mult timp în
țarcă, să dea diferențele, să poată trece bacalaureatul”.
“O serie de aberații”, credea Marcian, totuși fără curajul de a-și
impune voința. El nu putea însemna ceva pentru copil decât cu
aprobarea Elenei. Știa că Ghighi e amorezat de muzică; în secret și
rugat de copil, îi dase unele lecții — o surpriză pentru Elena. Ce
puteai însă ști de un copil ce nu era format, asupra căruia pileau
lucra influențe felurite… Ghighi se deprinsese a călări, a-și trece
timpul pe la grajduri cu administratorul… Marcian nu mai avea nici
o siguranță… Administratorul, dealtfel, părea serios și capabil în
meseria lui! Bine că avea Elena pe cineva s-o ajute!… De când
fusese la fața locului, revolta lui scăzuse, judeca totul altfel decât de
la distanță… Erau poate interese mari, mai însemnate ca muzica și
ca un muzicant, în fața cărora trebuie să te pleci… El însă va rămâne
un muzicant. Dar Ghighi?… Se potriveau treburile de acolo cu firea
băiatului?…
Îl vor schimba, îi vor deforma sufletul și firea! Avea abia pai-
sprezece ani și nouă luni… O pastă moale… Din instrumentul fin, din
banjoul cu sunet liric, dulce, sfâșietor, vor face un “producător”, un
“conducător”, ceea ce copilul nu va ști, nu va putea să fie.
Elena nu vorbea decât de producătorii de rachiu, concurenți!
Fie! Era stăpână să aleagă pentru copilul ei între rachiu și muzică…
Apoi se înturna. Asupra copilului Elena n-avea un drept exclusiv…
avea și el drepturi și datorii…
Se mustra acum de susceptibilitatea lui pe timpul șederii la
moșie, se mustra că n-a urmărit pe Ghighi peste tot, că n-a mers
călare cu el… Teama lui nedeslușită lua forme absurde, se gândea la
un accident de călărie, la mașina de treierat, la primejdii fără
precizie ale locului străin. Băiatul nu putea fi în siguranță decât
acolo unde crescuse, între cele două plane — cel sonor și cel mut —
la umbra capacelor în al căror luciu căpșorul blond, palid, se oglin-
dea deformat, cu o asemănare încă mai mare ca în natură cu unul
din îngerii catedralei, cel cu harpă, dintr-o Descente de Croix a unui
pictor medieval fără nume… O asemănare care-i obseda… Cum
putuse să lase pe Ghighi la moșie?… Cum de nu-i răpise?… Da,
foarte simplu… I-ar fi putut da întâlnire undeva… la câțiva kilometri
de casă… odată faptul împlinit!… Absurditatea unui astfel de plan
nu-i apărea, numai simplicitatea, folosul… zadarnic… târziu…
Trădase pe Ghighi, căci îl trădase, și băiatul rămăsese singur,
dezechilibrat.
Mamă-sa îl adora, dar nu i-o putea manifesta… De câte ori
Elena nu-i mărturisise piedica fizică care-i oprea orice elan către
copil… O consola, o împăca, egoist, mulțumit că Ghighi lângă el
găsea compensație, fericit că intre el și copil nu exista o piedică
fizică, ci un acord… Dar acum… Acum din vina lui se așezase între ei
un obstacol… Ce aberație îl făcuse oare să-și închipuie că Ghighi e
dârz, ingrat, schimbat… Nu credea în maleficiu, recunoștea că el din
gelozie fusese nebun, ingrat, întors pe dos… Elena putea să
călărească… Îi sta bine… admitea… Numai pe băiat să nu-i fi cedat
nimănui, nici chiar mamei lui.
Va scrie Elenei, îi va mărturisi secretul… Ghighi avea pasiune
pentru muzică, avea ca și ea talent… Ea nu încăpuse de la început
pe mâini bune, pe când copilul… Mințea… Nu crezuse niciodată în
talentul muzical al Elenei, ci numai în inteligența ei muzicală, ceea
ce era altceva și anume cu totul opus… băiatul avea însă ceva
instinct muzical, nu și inteligență… Va mărturisi că i-a dat lecții cu
folos, că începuse a cânta drăguț la clavecin, că arăta silință și
pricepere la teorie… Așadar, un surmenaj putea fi dăunător sănă-
tății și moralului…
Se simțea grăbit, totuși nu se putea întoarce la Prundeni, de
aceea scria des, cerând un răspuns… Elena primea scrisorile, le
găsea exaltate, nu le lua în serios, le ascundea de Ghighi căruia i le
va arăta mai târziu, după ce se va fi aclimatat complect… Căci se
aclimata mai lesne decât crezuse; așadar, cele scrise de Marian n-
aveau sens. Domnul Simeon nici nu ascundea scrisorile, nici nu
cuteza a-și spune opinia așa cum putea bănui cine era bănuitor, dar
atârna în balanță cu prezența, cu pondera lui. Să nu fi fost acolo,
Elena nu s-ar fi simțit atâta de sigură cu privire la aclimatarea lui
Ghighi… Răspundea lui Marcian ca unui visător, amânând; nu-i
refuza, nici nu-i aproba, lăsa timpul și distanța să decidă.
Marcian înțelesese atât numai, că o soluție imediată nu era de
sperat, dar nici nu era de desperat. Se va ocupa deci de concertele
lui din iarna viitoare; va primi unele oferte până atunci refuzate.
Se va întoarce la Prundeni la o dată încă nefixată, pe mai mult
timp sau numai pe o zi… Plecase de acolo urât, prostește, subt
imboldul geloziei; recunoștea, se pocăia, i se părea acum că el a
părăsit pe Elena și pe copil, el e cel culpabil. Artist!
Nu-și renega arta, ar fi fost ceva cu neputință… Arta era însăși
esența lui, n-avea nevoie să se justifice, să-i facă artei jurăminte
noi… Ca om însă se acuza” *, gata să ispășească, mai mult încă, gata
să acționeze, să se întoarcă în țară pentru altceva decât muzică și
concerte, pentru ceea ce în concepția lui stângace, dar curată,
chema “familia”.
Nemaiavând în fața ochilor pe administrator, se acuza de
bănuieli absurde asupra caracterului și influenței rele a domnului
Simeon. Bine că aveau acolo un apărător, un ajutor; contrariul ar fi
fost îngrijorător: “O femei delicată și copilul, singuri cu lucrătorii, cu
greutățile!… “ Din socotelile astea noi, el ieșea vinovatul… Totuși
anxietatea îi era acum înlăturată de distanță și de muzică. Simțea de
la depărtare o relaxare a nervilor… Anxietatea și enervarea erau
dușmanii muzicii și ai sufletului… Îl desfigurase sufletește… Nu ar fi
putut mult timp suporta povara anxietății, a dezarmoniei…
…Elena credea pe Marcian ingrat și injust; nu consimțea să se
mlădie după realități… Așa ți se întâmplă când iubești un artist și
părăsești pentru el tot, te sacrifici!… Se sacrificase și era sacrificată
acum ca întotdeauna… Ar fi crezut că Marcian va fi compensația

*
În textul de bază: scuza.
atâtor necazuri din trecut… iată însă că nu era… Fugise, îi părăsise,
nu înțelesese, nu respectase îndatoririle…
Rămânea să facă ea față atâtor greutăți, să împace pe toți, să
salveze interesele; o puteau sili să sufere, nu însă să abdice.
Se bucura că Dumnezeu i-a scos în cale pe Nory. Prietenă bună,
Nory țesea mereu drumul între Gârla și București, între București și
Prundeni. Elena bănuia că în viața lui Nory era acum ceva care nu
mergea așa cum ar fi trebuit, nu-i punea însă nici o întrebare; din
moment ce nu-i făcea nici o confidență, de ce ar scurma ea răul.
Egoismul ei lua forma deghizată a discreției; avea destul de suferit
ea însăși pentru a se mai încărca cu suferințele altora.
Ghighi, cu toată mlădierea lui aparentă, era ciudat și mai ales i
se părea Elenei că crește sub ochii ei, că s-a mai înălțat încă în
timpul scurt de când venise la Prundeni, ceea ce era absurd; ochiul
ei era totuși izbit ori de câte ori îl vedea după o absență de câteva
ore. Cu Nory băiatul se ciocnea mereu, despre orice, duel însă priel-
nic, amical, mai prielnic ca muțenia, încleștarea de la început a lui
Ghighi. La atacurile lui Nory băiatul găsea replică.
— Așa! Nu te lăsa? Îl ațâța Nory; mai mult încă îi ațâța Elena,
spunându-le, dealtfel fără convingere:
— Lăsați cearta!
— Ce vă amestecați? Noi facem gimnastică. Gimnastică mai
ceva ca a cavaleristului!
 O lumină tăia prin ochii băiatului, care apăra totuși cu violență
lecțiile de scrimă și pe profesor. Nory observa duplicitatea băiatului,
nu se lăsa amăgită. Ghicea că îl apăra din necaz pe Marcian
defetistul, din spirit de contrazicere. Contrazicerea, Nory o putea
scuza; își amintea ce furie de contrazicere o apucase pe ea prin a
cincea clasă; mâncase sufletul unei profesoare, aleasă victimă, și era
gata să fie dată afară dacă venirea unei inspecții n-ar fi făcut-o
indispensabilă — ca fiind cea mai iscusită la carte — nu și la purtare.
Inspecția avusese rezultatul a curma meteahna ei de a răspunde la
tot și la orice “nu”. “Adolescența are tot felul de mofturi”,
conchidea Nory și la fiecare dejun se încăiera iarăși cu Ghighi — așa,
ca sport. Elena nu admitea nici un sport la timpul meselor și le făcea
observație cu severitate: “Ca Dia întocmai !” își amintea Nory de
sora ei cu duioșie. La observația lui marțian Ghighi tăcea prea brusc
și până la sfârșitul mesei roșea și pălea alternativ, ținând capul
plecat.
Elena era nemulțumită de ea însăși; Nory se plângea că nu are
apetit dacă nu se ceartă nițel la masă totodată bănuia că băiatul se
simțea poate stânjenit de reproșul Elenei, numai din pricina admi-
nistratorului care acum, în calitate pesemne de preceptor, lua deju-
nul mai de obicei cu ei. În astfel de momente, domnule Simeon pă-
rea a fi înghițit un băț, pe când Elena se credea iarăși victima unui
destin aspru; se întreba dacă prezența administratorului nu e cum-
va de prisos în intimitatea lor, își amintea că Ghighi însuși îl invitase
prima oară după o lecție de călărie și de atunci rămăsese obicei. În
căutarea unui leac, Elena găsise pe cel de a invita uneori pe țața
Tana ca diversiune, invitație care pentru Tana, mereu mai bolnavă,
mai ursuză de la plecarea lui Mika-Lé, era un calvar.
În nici un fel leacul Elenei nu ora binevenit. Nory și Ghighi
deveneau acum complici pe tema bătrânei.
— Vine mătușica cu morala și cădelnița, anunța Nory
nerespectuos… Ghighi sta serios, cu o licărire în ochi. Uite la el ce
ipocrit e! sublinia Nory…
Elena nu-i mustra, deși era nemulțumită. Credea că băiatul
unic al lui Drăgănescu datorește respect bătrânei surori a tatălui lui.
Dar ce era de făcut? Copilul era sensibil, nervos. Îl durea pesemne
separația de Marcian!… Vina era a ei, care îngăduise un așa de mare
atașament, o atâta de mare înstrăinare a copilului de țară, de locul
și familia lui. Uneori erau numai ei trei la dejun și Nory sublinia buna
dispoziție a băiatului.
— Nu așa că ți se urăște fără țața Tana și fără cavaleristul? Îl
ațâța.
— Nu-mi plac femeile prea inteligente! trimetea Ghighi neaș-
teptat o minge tare.
Nory se prefăcea ofensată, observa cu satisfacție un surâs pe
subt mustață al lui Ghighi — de conivență cu ea, pasămite; era
mulțumită cu privire la sănătatea lui sufletească, pe care de obicei o
socotea nesatisfăcătoare. Nory avea pesemne un disponibil senti-
mental pe care îl trecea asupra băiatului, neregăsind încă unisonul
preferai cu Elena, iar Dia fiind o fugară. Ba, nu zău, simțea un fel de
maternitate care izgonea problemele de la Bușteni, amăgindu-le.
Elena se socotea victima tuturor, cât și vinovată de tot și redu-
cea toate catastrofele pe care credea că le-a provocat la nevoia de a
expia. Un fel de exaltare la rece îi dicta datoria de a sili pe Ghighi,
dacă nu să iubească, cel puțin să respecte pe mătușa lui, Tana; ea
însăși da exemplul. Mucenicia Tanei primea cu deopotrivă resem-
nare și răul și binele. Ghighi, care simțea că lecțiile de respect
pentru Tana i se adresează în special, se răzvrătea în tăcere: “Totul
aci e al meu! Eu pot să poruncesc dacă vreau!” falsă violență, falsă
îngâmfare a slăbiciunii, a neputinții.
Tana însăși îl învățase să fie încrezut. Din iubire pentru fratele
ei, ori de câte ori erau singuri, repeta lui Ghighi:
— Tu ești stăpân! Tot ce e aici e al tău! — din iubire, dar poate
și din alte gânduri.
Administratorul îl chema “stăpânul tânăr” și tot așa țăranii,
lucrătorii, tot așa fata de la grajdul cu vite, unde Ghighi la ora patru
bea lapte de capră muls cald sub ochii lui: o fată de vârsta lui, dar
voinică, cu șolduri largi și piept care îmboldea. Ochii ei semănau cu
ai caprei: mari, fără nici o expresie, umezi. Umezeala ochilor fetei
displăcea lui Ghighi. “Alte femei n-au ochii uzi ca fata asta!” Ceva ca
un fel de scârbă pentru balta ochilor țărăncuței, o salivă care se
aduna pe cerul gurii însoțea întrebarea fără nici un sens: “De ce are
ochii uzi?”
De câte ori fata îi întindea paharul cu lapte, i se părea că mâna
i se moaie într-un ochi de apă… La început, laptele, stors din uger
de-a dreptul, îl dezgustase… De ce îi dau lapte de capră?… Pesemne
îl credeau bolnav. Îl întrebase chiar și fata asta. Credea poate că
stăpânul e ofticos. Ghighi o certase răstit.
Nu! Kira nu credea defel așa ceva… Și dincolo, unde păzise
caprele înainte s-o fi adus aici domnul Simeon… și dincolo… boierii
beau lapte de capră…
Dincolo pentru Ghighi era un ioc necunoscut, totodată
apropiat și absurd…
Administratorul însă era amestecat și aici ca peste tot… Nici
fata de la curte, nici cura de lapte nu scăpau de subt privegherea
lui… Cel puțin bine că nu-i credeau ofticos. O roșeață se urca în
obrajii dizgrațiați, care rămâneau totuși palizi… O idee se isca. Va
cerca puterea lui de stăpân asupra fetei… O va atașa la serviciul lui
propriu… Îi va porunci să nu mai slujească pe Tana, să nu mai
asculte pe administrator… Avea tocmai nevoie de cineva care să-i
ajute a se instala în castelul lui, în magazia a doua, pe caro o alesese
ca sediu propriu, ca adăpost al secretului lui… De câtva timp sta
acolo ceasuri lungi, cercetând dulapul și lăzile vechi pline cu cărți și
registre, cu calendare rupte și fierărie uzată de tot felul, piroane
mai ales — de ce atâtea piroane? Dulapurile erau sus în podul-etaj
al magaziei. Ghighi se urca anevoie pe grinzi, temându-se a
întrebuința scara mobilă. Ar fi părăsit poate magazia dacă în ajun n-
ar fi găsit în ultima ladă, sub acoperiș, caiete de muzică scrise în
parte cu imnuri școlare, în parte goale.
Înțelesese că destinul l-a îndrumat spre magazie, la agățat pe
grinzi spre foile liniare cu portativ, care îl așteptau. Poate că desti-
nul îl adusese acum la Prundeni, pe un loc predestinat pentru o
împlinire, cea a vocației lui de compozitor… La Geneva, în apro-
pierea lui Mark, n-ar fi cutezat.
,Așadar, fata de la capre va fi servitoarea lui și numai a lui,
confidenta totodată a secretului tânărului stăpân. Trebuia, pentru
misiunea asta, să iasă din serviciul Tanei cât și de sub tutela lui
Simeon. Așa îi chiar poruncise cu glas strangulat de sforțarea de a fi
autoritar.
— Eu vreau, conașule, da’ să văd dacă îmi dă voie!
Ghighi răcnise că el era stăpânul și crezuse că e într-adevăr,
deoarece se trezise a doua zi cu fata sus în podul magaziei, trântită
pe niște saltele, gata acum s-o întrebe el ce vrea, ce caută acolo în
lăcașul lui secret.
 Așadar, ordinele lui aveau înfăptuire… Nu cercetase cum și ce
fel fata se liberase, cuprins de unul din accesele lui obicinuite de
muțenie… Destul că era liberă și la dispoziția lui… Fata propusese că
curețe podul, dar Ghighi răcnise cu ochii bolboșați: Nu va atinge
nimic… Va face numai ce-i va porunci el și cel dintâi ordin era
tăcerea. Nu va spune nimănui nimic… sau atunci… Pentru pedeapsa
ce i-ar putea-o da nu găsise cuvintele, deoarece însuși nu știa care
ar putea fi… Dealtfel, fata nu va veni în magazie decât chemată de
el și anume la ceasul paharului de lapte…
…O chema Kira și era pricepută: adusese un scăunaș, o cană de
apă, un pahar, tot ce dorise Ghighi pentru instalația biroului în care
avea să compună și el o pastorală, cea care de mult îi umbla prin
minte… Era mai bine că Mark lipsea… că nu se va întoarce decât
atunci când pastorala va fi gata. El se va sili a o sfârși până la
întoarcerea lui Vie… Era secretul cel mai mare, cel care trebuia să
lege pe Mark de el pentru totdeauna, deodată cu legătura lui Mark
cu maman… Aceea însă nu se împlinea… Întârzia…
Creioane, hârtie cu portativ, un loc ascuns, numai al lui!… Va
scrie melodia care de mult îl obseda… Liber de prezența lui Mark, va
trăi însă pentru el… S-au rupt unul de altul înainte de a-i fi
destăinuit secretul, în schimb, darul va fi gata la revederea lor, după
care nu se vor mai despărți… Știa, decisese că nu se vor mai
despărți. Ceea ce însă trebuia să fie împlinit era compoziția
muzicală… De ea depindea tor… Ea va face tutulor dovadă, va
decide soarta tutulor… Era logodna lui cu muzica, nu așa cum și-o
închipuise, adică la adăpostul prezenții lui Mark, ci în mijlocul
obstacolelor, al dușmanilor — căci maman, Tana, administratorul,
poate chiar și musafira Nory, deși îi inspira încredere — toți erau
dușmani ai muzicei. Ghighi o știe, o simte… Kira, fata de la capre, nu
pricepe, nu ghicește, dar pare a-i teme, a-i asculta…
Deocamdată vrea să fie singur, numai cu inspirația… E greu,
deoarece un zgomot îl supără, îl sperie, îi gonește melodia pe care i
se pare la fiece vuiet că a uitat-o, care revine anevoie, slab.
Întreabă pe Kira despre zgomot, o face răspunzătoare. Ea râde
și spune cu nepăsare că sunt guzgani… ca și cum prezența guzga-
nilor pe locul unde el urmărește melodii n-ar avea nici o însemnă-
tate. Nu vrea să arate că îi e frică de guzgani, se preface indiferent,
dar poruncește Kirei să vină în magazie la orele când se poate și el
strecura de sub supraveghere, anume între două și patru și seara
înaintea prânzului ce se ia târziu după apusul soarelui, când trebu-
rile moșiei și ele asfințesc și domnul Simeon în camera lui de la
rachierie face socoteli.
Kira nu refuză, jură că nu va vorbi, nu va face zgomot, și, în
adevăr, aproape nici n-o vede deoarece și-a făcut un fel ele cuib sub
streașină plecată a acoperișului, un cuib greu de descoperit de orice
anchetator… Nu pare a i se urî, deși nu are nimic de făcut alt decât
de mestecat vecinie un fir de pai și de adus apă proaspătă în sticlă…
Ghighi e lângă geam pentru lumină, ocrotit de lăzile mari pe care le-
a inspectat până la fund, așa că nu i-a rămas decât să lucreze, să
scrie pastorala, pentru care are ca ajutor al inspirației priveliștea
câmpului întins… El însă stăruie în evocarea priveliște! din marginea
Genevei, acolo unde firul de melodie s-a iscat întâia oară… Acum îi
revine tot numai un fir de melodie și nu pare a se înmulți… Va
stărui… se va identifica cu încetul… se va trudi…
Nimeni nu-i bănuiește secretul; de când s-a supus în aparență
legilor și oamenilor locului, e lăsat în pace și zilele trec… Adesea Kira
lipsește și atunci se teme de guzgani; melodia pare însă a se
îmbogăți, a nu mai fi un fir. Ghighi notează semne albastre și roșii și
verzi pe hârtia cu portativ… Nu se gândește încă a o cerca pe pianul
lui maman, are o teamă, cea a unei deziluzii, după care n-ar mai
putea lucra… are și o respingere, aceeași cu a lui Mark, pentru
pianul banalizat de contingențe…
Dealtfel, Mark spunea că poartă în el mult timp melodia și nu-i
dă sunet decât mai târziu, pe când alții compun direct pe pian… Pe
săptămână ce trece, din pricina grijii, Ghighi e mai palid, și din
pricina aerului, a laptelui, a mișcării, crește, se deșiră…
…În copilăria lui mică a avut o pneumonie și Elena se teme
acum văzându-l așa lung, fără culoare, cu tot laptele de capră, cu
tot aerul de câmp… Totodată tăcut, străin, neliniștitor, un martor,
un judecător, un bărbat în devenire, poate un dușman. Nu-I
înțelege și el nu o pricepe… Trage concluzii false: Cum ar mai putea
să se mărite cu Marcian acum când copilul nu mai e un copil și
privirea lui Ghighi pare un blam perpetuu?… Poate băiatul, aci, pe
proprietatea tatălui lui, și-l amintește, îl regretă, îi simte lipsa,
revendică tot ce Drăgănescu însuși n-a pretins: fidelitatea, onoarea
familială. Elena se afundă tot mai mult în neînțelegere și, drept
consecință, atitudinea, cuvintele ei sunt tocmai cele ce nu
trebuiesc: laudă gospodăria de aci, blamează viața de boem. Se
blamează în tăcere de a fi crescut pe băiat într-un mediu de artă și
artiști, el care nici măcar n-are aptitudini; scapă vreun cuvânt în
sensul celor ce gândește, și Ghighi se simte jicnit, disprețuit, și
devine mai ascuns, mai izolat cu secretul lui…
Cele cinci măsuri însemnate pe caietul de muzică sunt singurul
lui argument, totodată se crede persecutat, martir…
Își amintește ziua când Mark și el s-au rătăcit pe un drum fru-
mos, au sosit acasă abia târziu, prinși de ploaie, fricoși și fericiți,
legați prin secretul bucuriei lor, complici sub acuzațiile și mustrările
Elenei…
Atunci i-a venit întâi în minte melodia, și de atunci o aude când
mai clar, când mai slab, când o pierde…
De atunci se crede însă din neamul artiștilor, muzicant ca și
Mark… Aci la Prundeni, la sosire, crezuse că s-a sfârșit și cu Mark” și
cu melodia… Melodia i-a revenit totuși și anume numai în magazie,
în podul magaziei unde sta de pe-atunci ascuns de Mark și de
ceilalți, unde acum își alesese studioul de lucru.
Pe zi ce trece pastorala se fixează mai bine… n-o mai pierde, o
poate chiar transcrie… e drept, anevoie… chinuitor de greu… În
schimb nu mai e un fir subțire, e mai mult ca atât, e mereu mai
legată în sunete… Nu e numai peisagiul evocat, ci e iubirea pentru
Mark, bucuria prezenței lui, împreunarea lor sufletească.
Se ostenește s-o intoneze, dar glasul nu corespunde, sună
fals… Va intona până va suna just… Va lua judecător pe fata de la
capre, care într-o zi fredona just un cântec oarecare. O va utiliza ca
un control. Se deprinsese cu prezența ei. Kira nu se sfia, îi vorbea
familiar, din prostie, firește, ceea ce-i da însă libertatea de spirit
necesară. Totodată prezența ei îndepărta teama stupidă de șobo-
lani. Se bucura la ideea satisfacției ce o va avea Mark atunci când va
afla că nu mai e un copil, un începător timid, ci un artist. Se bucura
din nou că Mark nu era acolo, ceea ce l-ar fi stânjenit, i-ar fi dat
nesiguranța, teama…
Când Mark va veni, mica pastorală va fi gata. O zi de mare
sărbătoare pentru amândoi. Ghighi va dovedi că a corespuns
ostenelilor lui, rachiul și grânele vor fi un vis rău sau un subiect de
inspirație — mai ales vor pleca de aci, vor pleca amândoi împreună,
Mark și el… și maman dacă va vrea.
 Gândul că după mărturisire orice obstacol va cădea ca un
castel de cărți, în care se cuprindeau Tana, administratorul și chiar
maman, îl întărea. Era tiran cu el însuși, muncea, se chinuia, lipsea
chiar de la călărie, mințea pe Simeon, care nici nu merita decât
minciună. Simeon era însăși minciuna: politeța, sârguința,
devotamentul exagerat, respectul către oricine, mai ales către
maman, totul era prefăcătorie, totul avea un scop ascuns și urât.
Era sau nu era Ghighi stăpânul, cum din slugărnicie l-a botezat
însuși administratorul?… Iată, va trebui să se supună.
Ghighi spune uneori cu un ton ursuz ce se vrea sever că e obo-
sit și că nu va călări în ziua aceea. Maman însă nu trebuie să știe, ca
să nu se sperie pentru un lucru de nimic! Inima lui Ghighi bate.
Firește că nu va spune… Prea frumos a avut încredere într-însul
— acceptă Simeon.
Ghighi triumfă; nu ghicește că domnul Simeon e la curent cu
tot ce face, că știe cum mâzgălește și face pe muzicantul… Nu știe
Ghighi că fata de la capre e agenta secretă înadins aleasă; nu bă-
nuiește că administratorul, om de ordine, alcătuiește un dosar de
toate faptele și greșelile lui, de absențele de la lecția de călărie și
contabilitate — pe care lipsă o socoate o neiertată greșeală către
datorie, cât și o ofensă personală. Băiatul nu știe că, înarmat cu do-
vezi, Simeon urmărește să propună doamnei Elena un plan bine
chibzuit de “educațiune” și “instrucțiune” a tânărului stăpân, care,
pentru toamnă, cuprinde anume un internat sever, potrivit pentru
un tânăr “slab de caracter” de felul lui Ghighi.
Fragedul ucenic al lui Marcian nu bănuiește ce crimă se urzește
împotriva lui, nu din răutate, ci din simțământul datoriei către
stăpână, și nu anume împotriva lui, ci a muzicii… Ghighi, dimpotrivă,
se crede scăpat de sub tutelă, capabil de autoritate, deoarece,
dintr-un cuvânt numai, Simeonul a cedat, de unde, până ieri încă,
Ghighi îl temea.
Fata cu capre l-a ajutat, ea a fost cea întâi care i s-a supus, i-a
dat încredere în sine, și tot ea îl ajută să compună… În fapt nu-i
ajută cu nimic, se culcă numai pe burtă și râde prostește, râs și pre-
zență care nu-i supără, dimpotrivă; zilele astea din urmă melodia
nu-i mai scapă, e sigur pe ea, o poate urmări… Uneori întreabă pe
Kira, fără să aștepte răspuns, așa cum Mark îl întreba pe el. Repetă
o octavă, o fredonează și, pentru a o perfecta, spune cu voce tare:
— Când a fost mai bine?
O voce leneșă răspunde dintr-un ungher:
— Întâi a fost mai bine!
Tot la fel credea și el, dar cu nesiguranță…
Așadar, are în ea încredere, o vede supusă, mută, nu se întrea-
bă cum de nimeni, nici Tata, nici Simeon, nu o cheamă la munca ei
dinainte… Socoate că fata e mândră a fi martoră la opera lui. E
drept că e vulgară, obraznică, fără creștere, sălbatecă, fără rușine,
dar nu poți cere mai mult de la ea… Deoarece prezența ei îl inspiră,
îl ajută, trebuie să treacă peste tot ce îl scandalizează din vorba și
ținuta ei. Kira pronunță cuvinte rușinoase cu inconștiență, umblă ca
și goală, cu o totală nesimțire… E aproape de natură — cum spusese
Mark cândva despre niște copii, de ambele sexe, care se scăldau
într-un pârâu, într-una din plimbările lui. Copiii goi figurau în
pastorala compusă de Mark, cea închinată lui maman. Mark îi
explicase chiar ce înseamnă “aproape de natură”, adică lipsă de
artificiu — îi dase exemplu din viața oamenilor de la țară și anume
din țara lor, din România.
Pastorala lui Mark avea un leit-motiv românesc, dar cu sens
larg, de bucolică, de primitivitate universală. Ghighi copiase pe un
caiețel cuvintele întocmai ale lui Mark și le recitea adesea ca pe o
lecție… Deunăzi însă, Mark îi vorbise de bordeiele satelor, de traiul
în comun care trebuie să mărească virtutea, nu să o micșoreze. Îl
făcuse să înțeleagă, cu vorbe simple și albume pitorești din patrie,
pe care le avea în camera lui. Ghighi pricepea anevoie, odată însă ce
înțelegea un lucru i se lumina întocmai ca o poză, în culori neșterse;
totodată auzea cum sună. În afară de albumul cu poze, Mark se
slujea și de pian, fraza cu o mână, uneori cea stângă, “elementele
bucolice ale canavalei muzicale, la care apoi se va adăoga ritmul
specific, apoi arta care va transforma totul, înălțând până la sensul
universal” — sta scris pe carnețel.
 Mark vorbea pe atunci în prezența lui ca pentru el singur, cum
făcea acum Ghighi în prezența fetei; fata asta din topor era pentru
el ce fusese el pentru Marcian, adică un auxiliar inconștient. Ghighi
pe atunci înțelegea greu ce-i spunea Mark, făcea sforțări, se încorda
să priceapă, să memoreze, să iasă din carapacea lui opacă, să iasă
din sine, sforțare care uneori credea că îl va costa viața, că va plesni
în el viața ca o coardă… Vrea însă să moară sau să înțeleagă, să iasă
din inferioritatea de care, fără răutate, maman vorbea mereu,
văitându-se cu menajamente, cu atât mai costisitor.
“E un copil întârziat!” De cite ori nu o auzise spunând chiar lui
Mark? Îi era atunci rușine că e un copil întârziat și în tăcere pro-
mitea mamei lui frumoase, lui Mark, își promitea lui însuși a pro-
gresa, a se sili. Datora mamei lui, cea atâta de perfectă, să nu mai
fie un copil întârziat — poate că numai prea sfios. I-o datora și lui
Mark pentru apărarea însuflețită ce-i lua fără multă convingere.
Ghighi simțea tot ce nu înțelegea, simțirea tremura în el ca frunzele
slabe, la orice suflare.
lată că nu mai era un copil întârziat, ci dimpotrivă… Iată că n-
avea nici cincisprezece ani și era compozitor. Își amintea perfect
ceața deasă cu ploaie, într-un oraș pe care-i crezuse a fi mereu lipsit
de soare: Lucerna. Acolo, cu nasul strivit de geamul aburit și umed,
hotărâse că va fi compozitor… Nu se putea gândi să fie virtuoz;
crenguța lui subțire ar fi tremurat numai din gândul de a cânta
cândva în fața oamenilor… Va fi compozitor! Nu se putea să nu
reușească. “Poți ce vrei!” îi spusese oncle Mark când meditau
lecțiile. Iată, putuse, reușise… sau era aproape de reușită… Puțin
numai să mai întârzie Mark. Numai fata asta cu caprele, Kira, să nu
lipsească des, cum începuse a lipsi — scuza ei era că au avut boierii
nevoie de ea la curte. O va ademeni, o credea mincinoasă și laco-
mă… Îi va da bomboane și bani… Maman era darnică cu el, îi făcuse
o mică leafă lunară…
. În zilele însă când Nory venea la Prundeni, Ghighi era văzut
tot timpul la conac; nu lipsea atunci nici de la călărie; o făcea
dinadins, ca nu cumva domnișoara inteligentă și malițioasă să-i
iscodească. Mamei lui și administratorului nu se temea să le dea
scuze false, de Nory asta, Baldovin, îi era însă teamă; era primejdi-
oasă, ai fi zis un copoi care miroase urmele, se uită prea lung la el;
pe Simeon însă credea cu convingere că l-a pus la locul lui pentru
totdeauna.
Dealtfel, nu mai avea acum motiv a sta atâta de mult în maga-
zie; venise timpul când pastorala, de zeci de ori transcrisă pe hârtie,
să fie cercată pe clape sonore. Unde era clavecinul din camera lui
Mark la Geneva?
Totodată simțea nevoie de o vacanță, de recompensa tutulor
celor ce se află în faza când opera lor nu a înfruntat încă nici un
obstacol din afară, când ești sigur pe tine.
 Dinăuntru Ghighi învinsese obstacolele, muncise mult și greu,
foarte greu, dar izbutise — credea el că a izbutit.
Recompensa pe care o aștepta din afară, acum, o dorea apro-
piată : era, firește, întoarcerea lui Mark… Îi va scrie să vie sau va
aștepta venirea lui… Îl va ruga să se grăbească, spunându-i ce s-a
întâmplat: evenimentul… darul cu care îl aștepta; sau va rămâne
încă un secret, o surpriză?… Ii va scrie în orice chip, era un prilej a
rupe tăcerea dintre ei… Îi va scrie fără a-i mărturisi, făcând numai
aluzie la o surpriză mare pe care i-a pregătit-o.
…După câteva zile de vacanță totală, Ghighi începuse a simți
urâtul. Nu se gândea însă a umple urâtul cu lecții de agronomie și
contabilitate; poate că dacă domnul Simeon s-ar fi arătat exigent,
Ghighi ar fi reînceput gimnastica, călăria. Îl distra numai jocul de
golf instalat primitiv, totuși destul de bine. Administratorul primise
ca răsplată mirarea și admirația Elenei pentru micul teren de sport
care măgulea, redeștepta snobismul ei, oarecât anesteziat de
împrejurările adverse.
Ghighi decisese că va călări, dar când și cum vrea el. Un logofăt
punea șeaua și pornea în explorare. Descoperise limitele moșiei, se
oprise la bordeiele de păzitori, mâncase ciorba de pește cu
mămăliga dintr-o strachină, aflase că era pește de pe proprietatea
lui, că ceva mai departe e un iaz adânc. Iazul era acum punctul de
atracție, ii plăcea cu mucegaiul de pe margini, cu stagnarea verzuie
a apei, cu bulboaca care rotea cercuri în mijlocul apei moarte. Se
speriase când, absorbit de contemplare și căutând a face o melodie
nouă pentru lac, cineva îl trăsese de gulerul cămășii sport… Kira! Ce
căuta Kira acolo?… Poate pescuia?… Nu?… Era acolo la ea acasă; în
apropiere se găsea bordeiul părinților ei, paznici prin partea locului.
Dar dumnealui ce căuta?
Întrebarea pusă cu maliție descumpănise pe Ghighi. Se turbu-
rase din ceva și, neștiind din ce, crezuse că din teamă nu cumva fata
să-i denunțe administratorului, fără de intenții rele, așa numai,
flecară cum era. Nu știa cum să o facă a nu vorbi nimănui, deși n-
avea nimic de ascuns. O luase cu el pe șeaua bicicletei până la
văcărie, unde Kira zicea că are treabă; nu se sfiise de cei câțiva care
trebăluiau pe acolo, nu avea încă dezvoltată noțiunea de suspi-
ciune, credea în diferența de clase și în primatul artei; cine oare ar fi
îndrăznit să-i blameze? Totul instinctiv, confuz, inofensiv. Îi era milă
pentru orice suferință și o rană Ia mână a unui lucrător îl făcea să
tremure, să plângă și, în neputință de a-i folosi, să-și deșerte punga.
Cu fata asta se purta bine, vorbea cu ea frumos, îi suporta lipsa de
bun-simț, credea că ceilalți judecă la fel, că purtarea lui o primesc
de bună, îl iubesc, îl tem.
Începuseră ploi și, ultima oară când se plimbase, iazul era tur-
bure și negru, ploaia subțire îți pătrundea trupul, noroiul drumurilor
era anevoios, dezgustător. Ghighi sta acum mult la conac cu o carte
în mână, pe care nu cetea. Profita uneori de lipsa mamei lui pentru
a fraza pe pian faimoasa lui melodie; nu-i mai plăcea, era
nemulțumit, pesemne din cauza ploaiei. Îi veni ideea de a relua
ședințele din podul magaziei, cuibul prielnic muzicii. Nu regăsi pe
dată starea de suflet, nici vreo altă temă de inspirație; dealtfel, nici
nu vrea să lucreze înainte de a vedea impresia lui Mark, de a-i
cunoaște opinia; descoperise însă un alt dulap tot cu rebut de
lămpi” candelabre, șuruburi, sfori, rame demodate. Se credea
muzicant, era poate născut anticar.
Într-una din zile descoperi și pe Kira dormind pe un fotoliu
rupt; se bucură ca și de păianjenul cel mare; se bucură mai ale
pentru șoareci. Se înnopta acum devreme, mai ales în magazia cu
câteva ochiuri mici de geam, pe care, dealtfel, Kira le spălase. Din
ladă Ghighi scosese o lanternă, fata adusese o luminare de la cu-
coana mare — explica — nu cumva să fie furtul socotit de la cu-
coana tânără, de la Elena; chibrituri adusese Ghighi de acasă, de joc
— aci era casa de sus, castelul. El însă nu furase, luase din casa lui,
din averea lui de stăpân tânăr.
Râdeau ca de o jucărie.
Neavând de lucru, în așteptarea transei muzicale, în așteptare
lui Mark, căruia îi scrisese, Ghighi sta de vorbă cu fata în penumbra
podului, abia zărind forma ei leneșă întinsă sau chircită în ungherul
pe care și-l rânduise drept locuință, pe când Ghighi se așezase” sub
unul din ochiurile de fereastră, prin care se vedea de obicei cer și
câmp, acum însă se vedea numai promoroaca. Ușa casei lui, care îl
separa de casa Kirei, era o grindă mare, unde atârnase de un piron
o lanternă.
Copii precoci, desigur, copii înapoiați, desigur, dar totuși copii
care se jucau de-a casa proprie, cu seriozitate. Alături de ambițiile
prea grave ale băiatului, alături de experiențele premature ale
țărăncuței — fată de curte boierească, care știa multe la
șaisprezece ani — erau tot copii cari imitau viața adulților.
Ghighi avea nostalgia Genevei, a orașului solid, sever, luminos”
calm; povestea Kirei despre lac și parcuri, despre palate și săli de
concert, despre proiecte de viitor; povestea cu superioritatea
omului care a trăit în locuri străine și frumoase, uitând că el însuși
le-a deprins cu teamă, sfios, mereu însoțit de mâni sau cot la cot cu
Marcian. Acum, aci, în calitate de stăpân, încrederea în sine se re-
vărsa și asupra trecutului. Ghighi desființa băiețelul fricos și taci-
turn, inventa un altul, cel ce ar fi putut fi și nu fusese.
Fata, Kira, asculta, căsca, răspundea pe dos, se arăta ignorantă,
proastă sau neatentă, își îngăduise chiar a spune că ar fi fost mai
bine ca domnișorul să fi învățat altă meserie decât pianul. Ghighi o
certa, o făcea tâmpită, sălbatecă. Despre muzică se înfuria de-a
binelea de cutezanța fetei de la vaci și capre, nu atât pentru el se în-
furia, cât pentru muzică, care era cea mai înaltă ocupație, cea mai
nobilă profesie. Pe proasta asta, care altminteri nu era proastă, ci
prea pricepută la prostii, Ghighi o tolera, așa rău crescută, rea de
gură, nu însă când era vorba de muzică, deci de Mark. Simțea atunci
nevoia să o lovească, să-i facă rău, să o pedepsească; își părăsea
casa, o fugărea din casa ei, fugeau, se împiedicau, cădeau prin
podul plin de obstacole, o prindea, o lovea cu palma, ea se apăra cu
amândouă mâinile puse pavăză, ciupindu-l de braț, întorcându-i
pumnul; atunci Ghighi da cu picioarele, își libera brațele și iar o
bătea, dar fata nu se mai apăra, renunța, aștepta parcă loviturile, și
Ghighi înceta a o mai lovi, simțind-o pasivă. Apoi Kira fugea uitând
broboada.
Câteva zile Kira nu venise și Ghighi, supărat de lipsa ei, pe care
o credea a fi o înfruntare, se pregătise a-i vorbi cu severitate.
Fusese prea indulgent cu ea, îi va aminti că e la ordinul, la dispoziția
lui, ca bona pe care în copilărie o tiraniza, nelăsând-o să se miște de
lingă el, țipând: “Tu ești a mea, pentru mine!”
Acum Kira era guvernanta lui, tovarășa lui inferioară, dar ne-
cesară.
Caietul cu pastorala sta încuiat în sertar, nu mai cuteza să-i
revadă; pastorala lui se va odihni până la ziua sărbătorească a sosirii
lui Marcian, semn material, totodată imaterial, al iubirii lui… Până
atunci timpul era lung și gol, de aceea chiar vizitele domnișoarei
Nory aduceau o diversiune.
 Alt subiect confidențial de la care Ghighi era exclus era Mika-
Lé, care scrisese lui Nory, la Gârla, cerându-i ajutor cu privire la
“starea ei”; problema unei maternități era argumentul; vrea să con-
sulte un doctor, amenința cu sinuciderea. Elena și Nory nu credeau,
firește, în sinceritatea unei astfel de dorinți; totodată credeau că n-
ar fi fost nici un păcat să dispară Mika-Lé. Aveau cruzimea inocentă
a faptelor pe care știi că nu le voi comite decât în gând.
Nory n-ar fi putut-o duce pe Mika-Lé* decât la Lina Rim sau la
Caro. Excludea pe Lina din aversiune pentru propria ei aventură,
pentru ceea ce socotea o nefericire ridicolă, căreia buna Lina fusese
amestecată; rămânea Caro, pe care Nory era curioasă oricând să-i
revadă; ar fi preferat însă să nu fie nevoită a vizita pe Madona. Nory
se apăra, se simțea acum mai vulnerabilă, nu mai înfrunta dinadins
oamenii și faptele.
Ajunsese la Caro, bucuros că o vede, primind-o cu precădere
asupra clienților:
— Ce e, Nory… Ce vânt bun?
Nory ar fi vrut să se pună la diapazon; făcu o strâmbătură pe
care o voi glumeață, răspunse misterios:
— Un avort!
— Bravo, Nory, o tachină Caro fără convingere în vrednicia ei
pe acest anume tărâm al facerii de prunci.

*
În textul de bază: Aimée.
 “Nu crede că e vorba de mine”, se amărî Nory.
— Nu e nici un bravo… Încă un faliment… nu însă al meu —
Cine n-a dat faliment… și dă mereu!
Așadar, doctorul Caro, cel iubit de toate femeile, de nevasta
lui, poate și de o alta… iubit de noroc… și de ea, Nory… doctorul
Caro proclama falimentul universal.
— Repede și bine! cercase Nory a se pune pe ea în chestie .…
de probă.
— Vezi, Nory!… pe mine de ce m-ai refuzat?… Sus pe scaunul
de salvare!
Nory cercase iar un surâs, nimerise tot o grimasă nervoasă a
gurii, explicase că e vorba de o fată de care se interesa.
— Viața!… O mizerie! tărăgănea Nory amărăciuni proprii,
întrebându-se ce impresie ar avea Caro dacă ar ști de întâmplarea ei
cu domnișorul Coti. Totdeauna Caro o socotise numai un camarad
Atâta chiar și putea fi… Atâta chiar vrea să fie?…
— E vorba de una care e mereu fată și nu e… și trebuie să fie… !
— Numele… fata… și s-a făcut!… Dacă se poate?
Nory explicase că împricinata se va prezintă ea însăși ca din parte;
domnișoarei Baldovin. Lui Nory îi era greu să dea numele lui Mika-
Lé, dintr-un scrupul către Elena. Caro nu insistase… Tăcerea ce
urmase conținea gânduri despre Dia… Caro ar fi vrut să afle ceva…
Nory ar fi vrut și ea să afle… S-au despărțit fără a fi pronunțat nici
unul întrebările, de aceea fără naturaleță:
“Ce e amorul!… Îți pierzi prietenii!” suspinase Nory placând
spre alte treburi.
Acasă, în schimb, o aștepta o mare surpriză, un plic din Elveția,
scrisul Diei…
VIII

La Gârla, Nory avea pesemne nevoie de timp ca să se deprindă;

încă nu se simțea destul de bine instalată, dovadă că își schimba
domiciliul, se muta de la un conac la altul, prilej bun de a face mici
reparații caselor în așteptarea marilor reparații, căci Nory avea
planuri de viitor. Deocamdată, din primul onorariu — a nu se uita că
era avocată salariată a sorei ei — închinase, cu intenția de a-i
cumpăra, un automobil pe care-i vindea un vecin, unul de peste
Gârlele, care achiziționase pământul de lângă cimitirul vechi, unde
era îngropat Trânul.
— Să-mi vinzi un pogon măcar lângă cimitir, și eu îți cumpăr
harabaua, intrase la tocmeală. Vecinul sta la gând, o credea poate
țâcnită, pe când Nory socotea că a debutat printr-un act de
independență către Dia; se corecta apoi spunându-și că acel pogon
e prima cercare, un exercițiu al unei mai largi răscumpărări.
Către Dia sentimentul ei, până mai ieri înrăit, lua din nou în
chip firesc drumul cel mai bun. Pentru toate treburile astea trebuia
să alergi, și nu cu picioarele. După o tocmeală țigănească dobândise
automobilul cu preț avantagios; vecinul cedase cu un gest de eli-
berare — nu despre automobil, ci despre vecina sâcâitoare. Lui
Nory prea puțin îi păsa, totul era că stabilise principiul: “a trage pe
sfoară e rău, dar mai rău e a te lăsa tras pe sfoară!” Totuși succesul
ei nu era deplin, și anume, nu reușise încă în chestiunea de
căpetenie automobilul era cumpărat, dar pogonul de pământ
dinspre cimitirul din deal era încă în discuție. Vecinul n-ar fi fost
antipatic, dar părea cam maniac, totuși până la urmă îl va convinge.
La Gârla Nory nu regăsise un loc cunoscut și neplăcut; găsise
un loc pe care-i știa de mult și pe care recentele vânzări-cumpărări îl
schimbase oarecât… Cel trei conace, care în curs de timp fusese
adesea reparate la exterior și la interior, erau aproape neschimbate,
astfel că îi erau familiare, fără sentimente nici favorabile, nici
adverse.
Cu primarele și ceilalți prepuși ai autorității, Nory se făcuse
prietenă; nu bănuiau că plănuiește “să-i ducă”. Găsise la curte un
personagiu nebinelămurit în atribuții, dar încăpățânat în vocația Iui
de a priveghea un domeniu dacă nu inexistent, desigur încă nu bine
delimitat. Se ocupa anume de cele trei conace istorice și de
pământul din jurul lor. Administratorul improvizat era un
băiețandru deștept, băiatul preotesei văduve, și pretindea că a
crescut în curte la domnul Vasile.
 Nory nu-și aducea exact aminte ce conținea în amănunt actul
de vânzare-cumpărare cu privire la conacele istorice. În centrul
istoriei conacelor se afla negreșit figura Corneliei — “nu și
corneliană” — făcea Nory spirit ieften. Era drept că cea care ceruse
cu desperare salvarea caselor cu “suvenirile” fusese Cornelia. Acum
spiritul de conservare părăsise ființa ei lipsită de curaj, legată numai
de bucătăria de pe Izvor; făptura care-și putea aminti de amorul
consumat la adăpostul celor două conace se transformase
desăvârșit. “Ciudat caz de senilitate precoce!” se mira Nory. Timpul
din urmă, Cornelia cea de la bucătărie iar întinerise, dar pe un alt
tipar, acel al gazdei care închiriază camere la cocoșnețe cartofore.
De la casa bunicilor, Nory, cu ajutorul băiatului preotesei, se
mutase la conacu doi, de unde domina mai bine vastele domenii.
Domina și unele amintiri pe care le rânduia ca pe fișe: “Ce rău cres-
cută eram!” se complimenta, se complăcea. Ceea ce își amintea mai
bine de pe terasa conacului era timpul când o oarecare fetiță obraz-
nică cu nume Norica considera pe boierul Dinu Baldovin ca pe un
vecin de moșie, nobil și galant cu damele. Ga și cum ar fi fost ieri
când le scria fetelor de la școală epistole de vacanță, care sunau în
felul ăsta:
“Trece timpul aici la moșie cu ocupațiile câmpenești și cu citi-
tul. Adesea întâlnesc pe moșierul vecin, un domn distins care îmi
împrumută cărți interesante. Uneori iau dejunul la conacul lui…
Casa e ținută bine de o menajeră tânără și mâncarea de clasa
întâia…
Scrisorile erau adresate mai ales Elenei, care răspundea
spunându-și păsurile ei, acelea reale. Deunăzi, la Prundeni, Elena o
întrebase dacă boierul vecin “de pe vremuri” mai trăia… N-avusese
timp să răspundă că boierul a murit, deoarece Elena trecuse la
preocupările ei, egoistă acum ca și atunci.
“O minciună, un basm, o închipuire de copil poate deci stră-
bate de-a lungul vieții intactă. Ceea ce lunecă, dispare mai lesne din
înțelegerea oamenilor e, așadar, realitatea, nu minciuna” — se mira
Nory.
…Da, cam așa suna stilul epistolar și sufletesc al elevei Nora,
vorbind de cel care era tatăl ei — pe atunci încă nebănuit… Fata
avea imaginație, nu însă imaginație bolnavă… Nimic dubios, numai
inconștiență și plăcerea de a improviza cu materialul avut la
îndemână.
Nory râdea acum amintindu-și cum decurgeau în realitate
întâlnirile și dejunurile cu boier Dinu. Dejunul era provocat anume
de boierul Dinu, pentru a-și putea plasa observațiile cu privire la
educația fetei, care educație lăsa de dorit. Așa, de pildă, boierul
Dinu, pe atunci “nenea”, se plângea că fata nu știe să salute cum se
cuvine, că nu știe să umble decent… Era epoca în care Norica inven-
tase o imitație reușită a felului de a umbla al Corneliei, cu exage-
rarea cuvenită unei șarje. Fiindcă nu putea cu trupul ei lemnos reuși
legănarea grațioasă din șolduri pline a coniții Cornelia, dobândise
fără voie o parodie.
— Ce e cu fata asta?… De ce se fâțâie așa… de ce se piaptănă
zburlit?… de ce pune pălăria pe ceafă sau aplecată pe-o ureche?
Întrebări care chinuiau uneori pe boierul Baldovin cu o problemă
nesuferită, cea a fetei de prisos.
Rezultatul moralei era dezastruos, deoarece Cornelia zbucnea
în plâns. Fata Norica se bosumfla jignita în intențiile ei de cochetărie
către un presupus senior vecin de moșie, transformat în tutore
cicălitor… Boierul Baldovin se înfuria, ceea ce suna fals, deoarece
era de felul lui un om domol. Nu obținea decât o imitație stridentă a
furiei, care îl despera și nu convingea pe nimeni.
Totuși boierul Dinu avea uneori precădere, de pildă la inaugu-
rarea unei rochii noi, când întindea spre fată un deget arătător lung,
dezlegat, care purta pe el un inel de aur cu cifră: degetul desena în
aer un punct de întrebare. Examinarea era nesuferită Noricăi, care
se vedea cântărită din ochi ca mânjii din livadă când veneau
geambașii.
“Nici acum nu-mi îngrijesc destul îmbrăcămintea… Cum o să
seduc și traduc vecinul, așa prost îmbrăcată?” se tachina Nory.
Erau și amintiri plăcute pe de-a-ntregul, anume acele care
conțineau pe Trânul.
 …La târgul mânjilor, Trânul o lua cu el în livadă și fetei îi plăcea
să audă și să îngâne vocile ridicate ale negustorilor și glasul gros și
liniștit al Trânului, pe care-i strângea de mână, ca să nu se lase
bătut. Sau poate îl strângea de mână cu nădejdea să nu vândă defel
mânjii, pe care îi iubea și i-ar fi vrut pe toți liberi, zburdând prin
iarbă… Uneori alegea o pietricică — pe cea mai moale ca să nu-i
doară — și arunca în ei. Mânzul atins zvârlea din picioarele dinapoi
și scutura coama. Zburdul mânzesc pe livada goală, luminoasă, era
tocmai tabloul pe care și—1 dorea…
Ar fi fost greșit a chema “amintiri” episoadele mărunte iscate
de loc; pentru a fi amintiri, le lipsea un element esențial, și anume
sentimentul, orișicare: vesel, trist, comic, duios… Erau numai plăci
fotografice sub ochii unui privitor neutru. Neutralitatea era
deocamdată forma sufletească a lui Nory către tot ce privea moșia
Gârla.
Nory pretinsese ca băiatul preotesei să o servească la dejun,
ceea ce nu era pe gustul, nici de demnitatea, pesemne, a tânărului
custode; se supusese totuși; avea profitul de a sta de vorbă cu
stăpâna, care nu bănuia că e obiectul unui cult. Nory suferea de
lipsa de vorbă și chema adesea pe Lisandru fără motiv, numai
pentru a schimba cuvinte cu o viețuitoare. Imitând pe Dia, da
feciorului improvizat lecții de servit la masă, și țărănușul nu se arăta
prea stângaci.
 Un bici spânzurat în cui mirase pe Nory. Ceruse explicații. Era
pentru dresat câinii, așa fel ca în apropierea mâncării să nu facă
larmă, să rabde.
— Bravo! lăudă metodele de bună-creștere ale flăcăului. Așa-
dar, avea idei țâncul.
Pe vremuri la Gârla nu exista bici, dar o bătaie tot mâncase ea
de la Trâna, numai una, și o ținuse minte multă vreme; așa e omul
făcut să poarte pică pentru o dată mai mult ca pentru mereu. Avea
vreo treisprezece ani. Rochiile îi rămăsese scurte Noricăi și
pretindea să-i facă altele până la glezne… Nu știa să umble, se
simțea ca pe picioroange, totodată se credea domnișoară mare, se
uita de sus la oamenii curții, vorbea afectat, își zburlea mereu părul
pe frunte și se credea interesantă. Găsise la Trâna o cutie cu un praf
roșu și pusese o dată numai cu degetul pe obraz; așa gătită pentru
ea însăși, cel mult pentru un vecin imaginar, trecuse sfidător prin
curtea conacului doi, pe al cărui balcon sta “perechea”. Trăgând un
picior, pentru a umbla distins, traversase cu aere nepăsătoare, fără
a ridica ochii spre cei doi. Trezise una din rarele furii sincere ale
boierului Dinu, revărsată însă asupra altora: a coniței, a Trânului și a
Trânei… Despre conița, care plânsese dâră, Norica gândise că iar dă
apă la pisici, dar mâhnirea Trânului îi dase ideea năstrușnică a
sinuciderii… Nu în serios: va încăleca pe deșelate, va da drumul
calului pe coastă la vale, va cădea moartă de pe cal…
 Căzuse vie, mai vie ca înainte, se crezuse rănită, în realitate
numai cu stigmatul sângeros al pubertății. Mult timp socotise
pacostea care în fiecare lună o umplea de dezgust ca pe o pedeapsă
dată ei anume de Dumnezeu…
Așadar, din fiece se isca aci o amintire a copilăriei, dar fără-nici
un necaz pe trecut. La Gârla nu mai erau mânji pe livadă… livada
însăși fusese înstrăinată… O va răscumpăra…
— Mă, tu nu furi cumva? Întreba pe intendentul-fecior.
— Mă vede Dumnezeu, răspundea, și trebuia să-i crezi fiindcă
suna adevărat.
Sportul ei favorit într-un anotimp al copilăriei fusese să fure:
mere, cartofi, bumbac, orice. Fura de la Trâna ca să dăruiască țăra-
nilor.
“N-am știut niciodată să fac un bine fără rău!” recunoștea Nory
gândindu-se la purtarea ei cu Aneta… poate și cu Dia.
Trâna o vindecase de furat spunându-i că poate să ia din casă
tot ce vrea și să dea cui vrea fiindcă totul e al ei. O femeie fără carte
și fără educație găsise o metodă de care ar fi fost mândră chiar și
pedagoga Madó!
“Ce-a ajuns fata Norica după atâta circuit? Vechilă pe moșia
Baldovinilor ca și bunicii ei… ca și ei mulțumită a le fi vechilă!”
gândea tot fără amărăciune. Starea ei de spirit, de suflet, era acum
liniștită, binevoitoare.
 Se scula, mânca, lucra, se culca și uneori deschidea și închidea
albumul cu poze vechi, cel al memoriei ce cuprindea unele ființe,
unele gesturi, o memorie asemeni unui teren larg acoperit cu
ochiuri de apă, pe care le privești separat, fără nici o infiltrare
subterană de la unul la altul, teren impermeabil, care nu îngăduise
confuzie. Uneori punți înguste, sau mai largi, erau singurele
legături. O singură confuzie era să se facă deunăzi din pricina lui
Caro. Dar terenul se asanase oarecât, chiar cu privire la el. Tot ce
gândea, lucra, simțea Nory era acum iarăși la lumină. Păstra de
unica ei experiență subterana teamă și amintirea unei boale. Și
chiar se îmbolnăvise după aventura de la Bușteni. Totul părea acum
un accident penibil, dar prescris. Se credea vinovată. În ce o privea
însă pe Dia, era numai pe drumul vindecării, încă convalescentă în
sentimentele ei, încă supusă ici-colea unui frison, unei migrene
ușoare de susceptibilitate, de gelozie.
Nory avea mult de lucru la Gârla și drumuri multe la București.
Trecea mai totdeauna pe Izvor, se interesa de nevoile Corneliei, nu
rămânea însă noaptea. Mașina îi îngăduia să circule. O împrumuta
uneori și vechiului posesor și se mira singură de concesia ce-i face; e
drept că vecinul admisese plata în rate, arătându-se om de treabă,
deși cam “aiurea”. Nory n-ar fi putut explica de ce îl socotea aiurea.
Probabil fiindcă părea a glumi despre lucruri serioase și a lua în
serios orice fleacuri; mai avea și mania de a nu se deplasa, ceea ce o
silea să se ducă la el.
— Puțină mișcare face bine! spunea vecinul la fiecare vizită
nevoită a lui Nory.
— Și dumneata de ce nu te miști? Ești paralizat?
Tipul se pipăia și constata cu seriozitate că nu e paralizat.
Când obosea cercetând registre, când ploua și nu putea umbla
de colo până colo, Nory scria sorei ei scrisori lungi de afaceri, mai
des chiar decât ar fi fost nevoie. O ținea la curent cu tot; lucra de-
sigur urâtul în genere, dar mai ales urâtul pricinuit de lipsa Diei.
Simțea plăcere a comunica cu sora ei, cât și o dorință de reabilitare.
Singură și dispunând acum la voia ei, ar fi vrut să depindă iar de
altul, de Dia anume… Rebeliunea ceda locul subjugării, se reîntorcea
la sentimentele de altădată, la o admirație acum consimțită,
cenzurată. Singurătatea și distanța lucrau pacificator. Boala
Madonei și depărtarea înlăturase fără termen pe Caro din preajma
Diei, se fărâmițau deci motivele pentru care îl vrea departe de sora
ei. Dealtfel, acum nici un gând, nici un gest al lui Nory nu mai putea
atinge pe Dia, nici o nemulțumire n-o mai putea găsi la îndemână.
Depărtarea soluționase totul. Împrejurarea sau prevederea care le
despărțise se arăta salutară.
 Aici la moșie locul era curățat de oamenii copilăriei, buni sau
răi; rămăseseră numai câteva gropi și cruci care trebuiau scoase din
buruieni și un maldăr de registre care te îngropau de vie.
Peste tot ce era acolo, Nory domnea cu prestigiul a vreo două-
sprezece kilograme mai mult ca pe vremea copilăriei. Prefera să
numere kilogramele, nu anii… Semn rău!
Despre kilograme, Nory constata acum că puloverul gris o
strângea și că va trebui să-și cumpere altul sau să primească lecțiile
de croșetat oferite de cucoana primăreasă, care era moldoveancă.
Nory își aducea pe un minut aminte de Aneta, de pe când la
început o pescuise pe uliță: tată moldovean, mamă munteancă, și
fata nimica toată. Ar fi trebuit să-și amintească și pe Coti, dar nu și-l
amintea. Nu purta moldovenilor necaz din pricina lui.
După dejun, Nory se legăna în fotoliul de piele cu basculă,
coborât de la pod, care satisfăcea ritmul lenei. Fotoliul aparținuse și
slujise boierului Dinu în timpul din urmă al boalei. Care boier Dinu?
… Erau așa multe ediții ale boierului Dinu!… Ca pe un tată nu și-l
putea aminti, și nici nu se purtase cu ea ca un tată. Ca pe un moșier
însă își aducea aminte de el cu plăcere.
Avea oare și Dia ca boier Dinu mai multe ediții a făpturei ei?…
Nu… una singură, așezată însă pe un piedestal rotativ, care o
întorcea pe toate fețele, așa că o vedeai din toate unghiurile de
privire.
 La un moment, Nory simți că apasă greu în fotoliu: “Am să
ajung suta de kilograme”, râse și se preocupă de ce ar zice Caro,
care pe vremuri ținea morțiș s-o vadă slabă ca un țipar.
— Aici la noi vă merge bine, domnișoară… V-ați îngrășat. Așa
se și cuvine pentru o persoană care vrea să-și rotunjească do-
meniile? spunea vecinul Flaviu.
“Cam asta este calitatea de spirit a singurului meu vecin de
moșie… Dealtfel, e drept că am început să suflu greu când urc
coasta!” scria Nory sorei ei Dia, ca s-o amuze, să nu se înstrăineze
Dia cu totul de țară, de Gârla. Automobilul i-l descria ca pe o
vechitură pe care o lași la barieră când intri în oraș. Intenționa astfel
a-i face o surpriză cu Cadillacul încă arătos, căci Nory spera o
întoarcere, o vizită î Diei, de îndată ce afacerile vor lua un curs bun
aci la moșie.
Dia răspundea din ce în ce mai lung, mai descleștat. Spunea că
și ea plănuiește pe curând cumpărarea unui Ford pentru Beau-Site,
ca să poată plimba musafirii prezumtivi din patrie, printre care în
frunte sta Nory. Era sigură că Elveția și locuitorii ei vor place lui
Nory. În ce o privea, deocamdată pensiunea cerea prezența ei
activă.
Dia, în adevăr, avea mult de lucru, o muncă prea pozitivă, prea
mult de ordin practic. Așa fel încât acolo, în țara, în casa chiar a lui
Madó, alături cu familia ei, imagina lui Madó era mai puțin prezentă
Diei decât în casa de pe Izvor.
Chiar atunci când în scurtele răgazuri o evoca, amintirea prie-
tenei moarte nu mai era așa de pură, de sublimă, ca până deunăzi.
Dimpotrivă, când Dia se întorcea cu gândul spre casa de pe Izvor,
când mai ales scria lui Nory, din nou Madó se isca luminoasă, des-
prinsă* de contingențe: Iată mâinile lui Madó!… Vrednice de
sculptat… făcute pentru a înnobila tot ce atingeau… Chiar în odihnă
deplină, mâinile ei luau poze felurite care exprimau idei… La ora
lecțiilor, Dia în copilărie înțelegea ce spun, ce vor mâinile bunei
Madó… Ele făceau trup cu ființa sufletească… iar cu trupul făceau
ființă ca o perfectare a lui… totodată desprinse de trup, înaripate…
Ceea ce meșterul uitase a desăvârși în trupul lui Madó înde-
plinise pentru mâinile ei, de care însuși boierul Baldovin spunea că
sunt lipite de aiurea, admirându-le “separat de rest”.
În adevăr, umărul lui Madó era încheiat cam greoi de un
trunchi robust… chiar antebrațul era poate cam voinic, dar cotul
avea o înșurubare modelată perfect și brațul era tânăr, fin, cu un
poignet mobil, parcă predestinat a purta gloria celei mai frumoase
mâini de femeie… Separat sau împreună, mâinile lui Madó aveau o
plastică desăvârșită, deoarece perfecțiunea era însăși rațiunea lor
de a fi… Perfecția își atingea marginea când mâinile țineau o carte

*
În textul de bază: deprinsă.
frumoasă… Atât predomina atunci mâna și gestul, încât elevele
trebuiau să se reculeagă pentru a asculta sau a răspunde întrebă-
rilor — o mărturiseau chiar cele mai sărace cu duhul.
“Ce deveniseră mâinile lui Madó?” se întreba Dia, fără viziunea
sinistră a descompunerii… căutându-le devenirea în vreun aspect
frumos din domeniul vag și larg al transformărilor.
Grație scrisorilor către sora ei, Dia își putea îngădui deci unele
gânduri și simțiri pe care ocupațiile de la Beau-Site nu le favorizau. E
drept că ar fi putut lăsa uneori deoparte ocupațiile; nu concepea
însă o muncă de amator; se afla într-o fază nouă, căreia îi acorda, ca
și celor precedente, toate puterile ei. Recunoștea că se odihnise
până deunăzi pe Izvor și credea că acum trebuie să lucreze harnic,
ca după o lungă vacanție.
Pe Caro îl ținea închis în cea mai frumoasă casetă cu amintiri —
totodată era un loc în ea unde se păstra viu, cu chipul și cu felul lui.
Se întreba adesea ce mai face și trage bietul Caro cu necazurile. Îi
creiona atunci un salut pe o ilustrată… Numai adresa — care era
poste-restante — îi procura o jenă și totodată un scurt deliciu.
La moșie, primind răspunsul la scrisori, Nory își lua în schimb
deliciul din stilul epistolar al Diei, stil, dealtfel, concis, bărbătesc, dar
presărat cu umor. Din scrisorile Diei își mai lua și pofta de lucru,
probabil fiindcă Dia nu-i cerea nimic, nu o grăbea cu nimic” ceea ce
îngăduia lui Nory să activeze în surdină, să pregătească surprize.
 La început ceea ce avea de realizat îi păruse imposibil,
hotărâse să cerce, tocmai pentru a face dovada imposibilului. Acum
totul îi părea a se îndruma spre o realizare cu putință și se prețuia,
se măgulea pentru succesul pe care-i spera.
Când te gândești că băiețașul ăsta, Lisandru ăsta, dibuise urma
bună pentru răscumpărări. Era deștept băiatul moldovencii, dar
prea tânăr. Te pomenești că va face din el un administrator! Era
frumușel de tot băiețoiul, altfel nici nu l-ar fi admis în apropierea ei.
Viața la țară cere chipuri plăcute. Dacă mai stă multă vreme singură
cu argatul și cu vecinul ăl aiuristic, se mărită cu unul din doi? În
singurătate omul pierde termenul de comparație.
Ceea ce cu adevărat o pasiona era realizarea planului de
reîntregire a Gârlelor… Apoi vor veni înfrumusețările.
6a un răspuns, Dia, printre descrierile glumețele ale ocupațiilor
ei de la Beau-Site, strecura cu delicateță un sfat care ar fi putut fi un
ordin, dat fiind că era stăpâna: “Nu prea multe renovări !” sfătuia
Dia cu privire la Gârlele și imediat, ca scuză și exemplu, urma vreo
descriere a unor renovări pe care ea însăși le cerea la Beau-Site.
De pildă, cum sœur Marie era greu de convins că aspiratoarele
nu sunt primejdioase — și anume primejdia de incendiu, din pricină
că semănau cu tuburile de pompieri, deci aveau puteri incendiare!
— sublinia Dia simplicitatea tovarășei ei de muncă.
 Se grăbea să adauge că, în alt fel, sœur Marie era neprețuită, și
anume era un instrument perfect de precizie: un plumeau și un
șorț, neobosite în slujba scuturatului perpetuu.
La bucătărie aveau o “Mathilde”, tot neprețuită, iar pentru
Lingerie și estetica în genere, o fată de optsprezece ani, o pupilă a
lui sœur Marie — care fusese cândva măritată, dar nu-și mai aducea
aminte. Misiunea principală a fetei frumușele era de a primi
vizitatorii, care trebuiau din primul moment să întâlnească .un chip
plăcut.
“Frumusețea fiind o calitate apreciabilă în raporturile cu clien-
tela și aci — dar numai ca o bucurie a ochilor printre altele, pe când
la noi rolul frumuseții e mai activ”, glumea Dia.
Nory reținea cuvântul “la noi”, de care se agăța pentru a
repatria pe sora ei, pe care interesele o înstrăinase, o legase de
Elveția și de Beau-Site. Despre rolul ei însăși, al Diei, se subînțelegea
că era un rol superior, totodată din umbră. “Sunt o pensionară
răsfățată cu precădere la Beau-Site, dar nu atât cât pe Izvor!” scria
cu mâna ei Dia.
Dorul de Dia, remușcarea cuprindeau atunci pe Nory, simțea
nevoia să plece la oraș, să revadă casa de pe Izvor, unde trăise cu
Dia alături fără a-și prețui fericirea. Căuta un mijloc puternic de a
răpi pe Dia Elveției, nu găsea decât unul, pe Caro, și pe acela se
credea obligată să-i înlăture, din pricina Madonei, pretexta, nu încă
destul de vindecată. Nu mai pleca, rămânea pe loc la Gârla, se lupta
cu lenea, care și ea lupta cu plictiseala, căci pentru treburi începuse
sezonul mort. Citea cu frenezie ziarele, furioasă când soseau cu
întârziere. Consimțea să stea o lună în șir la Gârla, în refacere, nu
consimțea să afle cu întârziere că premierul a coborât din simplon la
Baldovinești, descindere epocală!
Întârzierea ziarelor se producea rar, căci Lisandru al preotesei
se făcea în paisprezece ca să-i aducă ziarele proaspete. Găsise el o
metodă: cobora șoava dincolo spre linie și din trecerea trenului
culegea gazetele de la un surat al lui, băiat la vase în vagonul-
restaurant.
— A sosit abonamentul, duducă, anunța mândru.
— Cum a sosit așa devreme! se mira Nory invariabil.
— Cu avionul!
— Zău!… Și de ce-mi zici duducă?… Ce, ești moldovean?
— Ba eu nu-s… da’ mama era… și am deprins de la ea. — Era și
nu era!…
— Vezi că tata s-a însurat văduv, tot cu o văduvă, întâlnită în
tren când se ducea în sus la niște neamuri pripășite la Roman.
— Și tu nu vrei să fii moldovean?
— Nu, că se ia după tată.
— Zău!… Și ce mai știi?
 — Am fost doi ani la meserii și pe urmă m-am întors c-a murit
tata…
— Te-ai întors că plângea averea după tine!
— N-a rămas nimic… da’ om trebuia să rămână în locul tatei la
curte.
— Zău… . Și tu ești om la curte în locul lui tată-tu?
Nory se gândea că ea și Dia au lăsat totul în părăsire, și uite de
unde sare…
— Am șaisprezece ani, ce credeți?… Nu mă știți că ați fost
dusă… Bine ați făcut că v-ați întors, că nu era nici o căpetenie, nici
un rost… și vecinul zice…
Nory mesteca buzele nemulțumită că generația nouă o credea
o fosilă — totuși bună la ceva:
— Și cum te-a tăiat capul să te duci tocmai peste șoavă?
— Lesne! De mic mă trimetea mama peste râpă la tren, să văd
nu cumva trece vreun om din satul ci — numai tata să nu știe că
duceam scrisoare și merinde pentru Moldova. Tata nu îngăduia așa
ceva, zicea că neamurile să stea acolo unde sunt, că și așa îl vorbea
satul fiindcă a adus o străină.
“Auzi, regionalism la Gârla!” gândea Nory…
— Și care-i tată-tu să-i învăț eu că moldovean e tot român?
— Poi… v-am spus c-a murit acum cinci ani… Acu nu-i mai pasă
nimănui care de unde e… A venit să șadă la noi tata mare, din
Bacău, și oamenii nu-i zic nimic, numai că nu-i înțelege ce spune
uneori. Mama îl mustră să vorbească ca aici, că ea acu e
munteancă.
— Zău… Și tu ce ești? repeta Nory, distrată.
— Eu îs român și cercetaș!
— Aha!… D-aia te taie capul la toate… Te pomenești că și la
rele?
— Cercetașii n-avem voie la rele.
— Am înțeles!
A doua zi, cu mici modificări, dialogul reîncepea. Era ora când
prea devreme i se făcea lui Nory somn și somnul îngrașă și nu-i plac
vecinului Flaviu femeile grase.
La vecin nu se va mai duce, va aștepta să vie el la ea cu un
răspuns favorabil despre pământul în discuție. Dacă nu se grăbea să
vie, va pune pe Lisandru să-i dea a înțelege buna-cuviință.
Era frumușel hoțul de Lisandru și șmecher… Îl va lua subt
protecția ei, cum mai luase… Pe cine mai luase? Pe Aneta Pascu.
Amintirea Anetei era însoțită de o strâmbătură. Ispășirea Anetei pe-
semne nu o reabilitase îndeajuns.
Se gândi apoi la Caro și Madona. Despre ei se putea spune că
“e ceva putred în Danemarca”. Proaste witz-uri mai fac!… Pesemne
aerul curat tâmpește… Bravo pentru aerul curat dacă te tâmpește.
Tot mai bine decât surmenajul de la București. Cuvin tul surmenaj
conținea toată drama ei cu Dia… apoi plimbarea cu junele Coti… cât
despre biata Aneta, pe aceea Bucureștiul o surmenase peste
poate… Se va fi liniștit la Vaslui.
A doua zi chiar, după ce se gândise la Aneta cu și fără de milă,
Nory primise o scrisoare cu slovă primitivă și necunoscută.

“Domnișoară
Aflați că sunt sănătoasă la trup și la minte și că în curând, din
bunătatea domnului doctor Caro, voi putea umbla. Tata mi-a co-
mandat pe măsură o mașină pentru picior și anume cel stâng.
Deocamdată stau toată ziua în odaia mare la geam și mă dis-
trez Tata a făcut pentru mine la tâmplar o catedră ca să pot vedea
mai bine în stradă. E vopsită la fel cu podeaua.
Cum vedeți nu v-am uitat și vă trimit complimente, asemeni și
doamnei Cornelia și doamnei sora dumneavoastră. Asemeni și tata
vă sărută mâinile. Vă urez deopotrivă sănătate și petrecere.
A dumneavoastră prietenă,

Aneta Pascu

Erau perle, perle de stil și compoziție, totodată o ființă scăpată

de la moarte și de la nebunie, o ființă către care îți puteai iar face
pofta s-o chemi: “proasta… nenorocita… zăpăcita de Aneta!”
“Bravo, Anicuță!” o felicită de la distanță și global, apoi hotărî
cu seriozitate că fata a avut noroc mare.
 Dar ce va fi fost cu doamna portăriță… Pesemne o luase pe
mânecă… pesemne portărelul Vasile poruncea acum la el acasă…
Bine că îi trecuse și fetei trăsnaia… ciudată trăsnaie!… Și domnișorul
Coti?…
Nory căuta zadarnic în ea ură, dispreț pentru Coti, nu găsea. O
liniște se așeza peste toate zbuciumele; Nory o constata, cerca
dinadins s-o turbure, nu reușea. Nimic n-o mai putea scoate din fire,
pe când deunăzi cu nimic nu-și putea liniști turburarea.
“Parcă eram otrăvită! Aerul!” atribui intoxicarea de atunci
aerului capitalei și dezintoxicarea aerului de deal. “Aerul !” repeta
fără alte dezvoltări, dintr-o lene pe care tot aerul i-o da, mai ales
spre seară. Dimineața se scula mai activă chiar decât munca ce avea
de făcut, pe când la oraș nervii erau încordați până la maximul de
randament și noaptea avea insomnie… Aici dimineața ești proaspăt,
la amiază ești în formă pentru a boxa cu vecinul și seara cazi
adormit pe prispă… Aerul!
Ascundea de ea însăși, neavând alt de cine, că îi era urât. Când
nu se certa cu mușterii ori cu Lisandru, o durea gura de tăcere.
Uneori se ducea în vizită diplomatică la primăreasă și la profesoară,
dar o apuca o lene de a vorbi care-i încleșta fălcile. Noroc că la
câteva zile pleca la oraș.
Își propuse ca pe un rămășag cu sine să stea pe loc o lună în șir,
în care timp să bată bine la cap pe cei cu care trata și să sfârșească
de reparat conacele… O reședință la țară! — iată ce dorea Dia și ce
era datoare să realizeze și va realiza.
Va trimite Diei și scrisoarea fetei din Vaslui “în original”. Îi va
povesti despre societatea pe care a organizat-o la Gârla. O claca
care lucra obiecte de lină pentru săraci. Deocamdată primise ea în
dar primele împletituri: charité bien comprise!
Ca președintă, totodată era scutită de tricotaj… Interzisese po-
litica ca fiind funestă, în realitate pentru a săpa candidatura veci-
nului cel încăpățânat.
Dia răspundea punctual la tot, se interesa de tot. Scrisorile ei
erau jumătate scrise în franțuzește, jumătate în românește… După
cum pesemne era mai grăbită sau mai puțin. Nory însă da o altă
explicație, care nu era lipsită de ceva gelozie: credea că Dia scrie așa
sau altmintrelea după cum în acel moment predomina în ea Madó,
invincibila Madó!
Madó nu ieșea lui Nory din minte; nu o putea înlătura din
umbra Diei: o drumeață undeva departe, pe un drum frumos, înso-
țită de o umbră ce se proiecta când înaintea, când în urma pașilor.
Iată ce era Madó în închipuirea lui Nory.
Se înșela; la început, în adevăr, Dia, pe străzi, acolo, în patria lui
Madó, avea adesea iluzia că o trecătoare ar putea fi ea. Grăbea
pasul, străina se întorcea spre ea. Nu era Madó. Uitase că Madó nu
mai putea fi niciodată o trecătoare pe vreo uliță a vieții… Nu se
întrista totuși. “Nu e nimeni ca ea!” — așadar, înșelată în iluzia ei, în
loc de decepție și descurajare, se bucura, triumfa: “Nu e nimeni ca
ea!”
Dia scrisese cândva impresia aceasta lui Nory: “Neantul însuși
nu putea nimic asupra lui Madó!” reflecta Nory, ciupită iar de
gelozie. Apoi triumfa în ea însăși, fără eleganță: “A murit!” Cerceta
apoi concepția optimistă a Diei despre moarte, și aceea străină. O
concepție a lui Madó pesemne, o concepție superioară poate, dar
care lipsea însă durerea sfârșitului de una din tainele cele mai de
preț: umilința.
Nory credea că moartea, suferința te umilesc pe tine cel rămas
și umilește pe cel sfârșit, cel descompus din încheieturile triumfale a
tot ce e viu… Pe Dia, dimpotrivă, moartea lui Madó o împuternicea,
o mândrea: Madó murise, dar nu mai era nimeni ca ea la fel pe
pământ! Mizeria morții devenea un primat de orgoliu… Frumos!
Acceptarea definitivă era totuși un sentiment dur… Dia chiar și
avea în ea ceva dur; un fel de judecată de apoi: Deleanu murise și
bine fusese că a murit. Madó murise, dar nimeni nu-i putea lua
locul!… Era oare Dia un cântar de preciziune, fără slăbiciuni?
Nory nu știa că Dia acum de un timp nu regăsește pe Madó, că
se simte nesigură pe ea, că balanțele îi sunt instabile, că umbra care
o însoțește, mergându-i când înainte, când înapoi, nu e a lui Madó,
acum e a unui om viu, prea viu…
 …În dimineața următoare Lisandru adusese pe tavă cafeaua și
o hârtie suspectă… Era o comunicare telefonică.
Nory n-ar fi putut, nici n-ar fi vrut să se întrebe de ce îi era
neplăcută, de ce evita s-o citească.
Prundenii o chemau la telefon peste o jumătate de oră, cu
urgență.
— A venit cu bicicleta factorul! explica Lisandru cu glas scăzut.
Tot cu bicicleta i se aduse o telegramă prin care era chemată
de urgență la Prundeni. Semna domnul Simeon.
Nory se întreba cu enervare care mesagiu sosise întâi, ca și
cum putea avea vreo importanță deosebită. În neputință de a ghici
sau de a închipui ceva, sta ca închisă într-un abur des… Să ia cu ea o
valiză sau să nu ia… I se părea că o valiză ar agrava ceva… apoi,
dimpotrivă, că lipsa unei valize ar însemna panică…
Pregăti valiza în goană… Ge alarmă dinăuntrul ei o grăbea
astfel?… Sunt prieteni, nu sunt rude… Și de ce numaidecât pentru o
telegramă și un telefon al prietenei, să se gândească la o ne-
norocire… Cine se gândea la o nenorocire?… Care nenorocire?…
Arsese fabrica de rachiu? Cu atât mai bine!… Adică păcat… dacă
arsese! De ce numaidecât o nenorocire?… putea fi o bucurie!
Nimic din ea nu răspundea presupunerii de bucurie… Poate că
nu era nici una, nici alta. Elena avea nevoie de un sfat și ô chema,
crezând-o disponibilă!…
 Degeaba! Era pornită să vadă în negru… fără precizie… fără à
vroi să cheme în ajutor imaginația… O să afle destul de curând…
“Țața Tana!” exclama ca pe un triumf… Închipuirea ei se oprea
asupra bătrânei Tana cu o voință forțată… Moartea Tanei n-ar fi fost
o nenorocire, și lui Nory îi trebuia parcă neapărat o nenorocire, ca și
cum era o cobe… o…
“Nu cumva devin sensibilă, superstițioasă?… etc. Nu zău!”
Zadarnic se lua în batjocură, sta mereu în fața telegramei ca în fața
unei urne, unde vrea să pună bilă roșie, dar se înnegrea.
O lașitate. Nu va mai trece la telefon, se va duce de-a dreptul
la gară… Își siluia turburarea, ca s-o oprească; nu se uita la Lisandru,
care cumva poate știe… Hotărî că superstiția e lucru stupid… și că
fapta, orișicare, se comisese… Așadar, luase pieptenele, săpunul, tot
ce trebuie… Odată acolo va rămâne o zi, două, fie că era nuntă, fie
că murise… Tana.
Poate că nu era alt nimic decât o ceartă prin scrisori a Elenei cu
Marcian. Asta trebuia să fie… De ce sta băiatu ăsta în fața e” ca un
stâlp!… Iar nu mai știa dacă să se oprească sau nu la telefon…
— Mașina așteaptă, duducă! șopti Lisandru.
— Și ce țipi așa… și ușile toate deschise!… Pentru nimica toată
putea căpăta un guturai… chiar avea frison. Ceru lui Lisandru
sweater-ul, pe care era gata să-i uite… Frisonul însă nu era de frig…
atunci de ce?
 Se oprise totuși la primărie… Mai bine nu se oprea. Adică mai
bine că se oprise, că aflase… Să fi sosit acolo așa, deodată
nepregătit… Știa acum… Acum știa…
De răcit, tot răcise. Tremura și sufletul din ea!…
În halta Prundeni Nory era așteptată de domnul Simeon; aflase
a doua oară — s-ar fi putut spune că de-abia acum afla. De-a lungul
drumului… ce fusese de-a lungul drumului?… O stare de prostrație…
nu gândise nimic, nu simțise nimic, nu-și dase seama de ea însăși…
(Su atât mai bine… N-ar fi folosit nimănui protestările clasice
împotriva providenței, a destinului, sau pregătirea vreunui discurs
funebru. Nici acum, când a sosit la destinație, Nory nu gândește
nimic, nu simte nimic — e felul în care i se manifestă mâhnirea —
nici nu este în stare a îndeplini obligația, totuși imperioasă, de a
consola pe prietena ei. Pesemne, fără să-și dea seama, iubea pe
copil… și el pe ea. Fața i se strâmbă, a scâncit pesemne, căci
administratorul a întors spre ea un obraz răvășit… Cumva și el, în
felul lui, iubea copilul?! Se pare că Nory a descoperit acum un motiv
culminant de emoție, căci șiroaie și-au dat drumul pe obrajii ce se
destind din încleștare; șterge stângaci lacrimile cu mănușa, apoi își
lasă fața să se usuce la aer și hotărăște că nu e îngăduit să sosească
dinaintea Elenei plângând; răscolește cu furie poșeta vastă,
răstoarnă conținutul pe perina mașinii, găsește pudră și puf și se
gătește. Când s-a mai pudrat ea astfel?
 Domnul Simeon pare a fi căpătat un tic; la fiece minut întoarce
acum capul spre ea, preocupat pesemne de purtarea ei eventuală;
puful și pudra par a-i mulțumi, sunt probabil conforme cu vederile
lui. Nory își reia, cel puțin în aparență, nesinchiseala, ceea ce Dia
numea sa gouaille — și îi e acum milă de mutra lui Simeon: parcă el
a murit și apoi a înviat numai ca s-o poată cărăuși pe ea de la gară.
Au să-i plesnească lui Simeon măselele, atâta de strânse sunt
maxilarele. Să nu-i spună nimeni lui Nory că neamțul, ungurul ăsta…
ce era… nu iubea băiatul! — lupta Nory cu un contradicter închipuit.
Simeon, nici neamț, nici ungur, rămâne mereu un ardelean gro-
zav de paraponisit, tot mai paraponisit, pe măsura ce se apropia de
conac.
Nory începe a căuta explicații: Degenerat, Ghighi? Da și nu… De
mic era el alb cum e creta, cu un cap antipatic, prea mare pentru
trupul debil, lipsit de expresie, fără vioiciune, fără gingășie… Acum,
la cincisprezece ani, a fi atârnat de un piron putea fi o imagină
firească a debilității lui de atunci… Pleoape de cârpă și haine goale
spânzurând fără consistență într-un șopron… Bietul băiat! E oare
cruzimea un agent consolator? Lașitatea, scumpa lașitate, care
trage omul pe de lături de ceea ce pretinde de la noi suferința.
…Să întrebi ceva pe domnul Simeon pare primejdios… ar
însemna descleștarea fălcilor unui leu paraleu, care te-ar putea
înghiți… Se mulțumi deci cu ce aflase și era, slavă Domnului,
destul…
Cealaltă… Kira grăsuna… plescăind în apă, afundată, încâlcită în
buruieni, scoasă apoi, grea, mai grea de apă, de urâciune și poate
de păcat… O scosese încă vie?… Simulase sau cu adevărat se
speriase într-atât… Trăia… unde era… O văzuse oare Elena? Ea, care
avea groază de tot ce e urât, lipsit de cuviință și măsură…
Adinioarea se zărise în viteză sclipind eleșteul devenit istoric grație
gestului violent al fetei Kira… Și Ghighi fusese lipsit de gust și de
măsură: Șopronul… o funie… un piron… Trebuie să fi suferit mult
Elena de lipsa de gust a copilului, așa cum suferise în căsnicie de
stângăcia bărbatului ei… Totuși, ce tact, ce măsură în moartea lui
Drăgănescu — departe, curat, repede… “Societatea Acuratețea! “
făcu spirite stupide gândul șoldiu al lui Nory.
În viața conjugală Drăgănescu se încovoiase ca o nuia din care
ai vrea să faci o roată; îndoi treptat, îndoi mereu mai mult, fără să
plesnească… Când însă trebuise pentru fericirea Elenei să dispară,
Drăgănescu murise departe, de o plesnitură a inimii… Elena nu
găsise în fața ei, când sosise, decât episcopi, odăjdii, flori, ceremo-
nial… Nu fusese oare și moartea tatălui o sinucidere?… De inimă!…
De inimă rea, de inima pe care o înșurupa mereu cu forța ca să
rabde… Dar băiatul, de ce?… Evadase de frică… de rușine… sau de
ce?… De atâtea simțiri minore la un loc și pe care nu le știuse
deznoda… Se speriase, pesemne, de ceva… și o petică cenușie —
hainele lui gri — atârna în magazie…
Nory își aminti cum adinioarea, în gară, fălcile domnului Si-
meon se descleștase pe un minut și scrâșnise:
— Au îndrăznit să o aducă pe doamna în magazie… Dacă nu
era procurorul…
De stăpâna lui vorbea, pentru ea se înverșuna… Așadar, Elena
văzuse!… “Și-a plătit toate păcatele!” gândi Nory.
Cinică, Justiția îi confruntase post factum!… Dar Marcian?…
Nory încremeni ca și cum, după ce totul fusese rânduit în încăperile
vieții și morții, descoperea că a rămas în plafon un păianjen uriaș…
Mark… oncle Vie. Mark? Ce era de făcut cu Mark? ca și cum pe el îl
va avea Nory de înfruntat peste câteva minute, deși Mark era
deocamdată departe…
Pe Marcian îl văzuse înghițind până rămânea fără salivă la con-
certele care nu mersese cum vrea el, în serile când subt aplauzele
furtunoase, singur în fața orchestrei penitente, se prăbușea ca subt
dărâmăturile unui cutremur, dintr-o vină existentă pentru el singur,
pe care o ispășea singur. Atunci numai, îi observai fracul și giletca
strâmbate de turmentul trupului și respirația care bătea parcă suflul
agoniei la încheietura ușor lărgită și strâmbă a gulerului… De câte
ori o văzuse pe Elena îndreptându-i lui Marcian gulerul; era gestul ei
cel mai tandru, cel mai liber, mai intim… Alte gesturi Nory le putea
numai presupune, nu și închipui… Mark! Cum i se va usca saliva,
cum va bate pulsul în triunghiul strâmt, sugrumat, al gulerului!…
Nory se temea ca de o catastrofă de întâlnirea celor doi; Marcian
sosind cu acel lucru “teribil” în toată ființa lui, după ce Elena abia
sfârșise cu “teribilul”, crispată, congelată, pusă la frigider de atâtea
orc de durere, de umilire, de înfrângere… pentru rușinea că pierise
atâta de groaznic mlădița unică a neamului Drăgănescu.
În apropierea porții mari, domnul Simeon iarăși întoarse capul,
inspectând-o. Maxilarele se destinsese și prezintă ca de obicei o
față aspră, voluntară, totodată placidă. Nory înțelese că asta e
formula.
— Oricât e un drum de lung, tot ajungi! suspină Nory, acum
abia cuprinsă de sensul și de realitatea misiunei ei.
Acolo totul părea, dealtfel, la locul său, nimic nu inspira oroare
din fapta oribilă a bietului Ghighi. Ideea funiei, a chipului vânăt nu-ți
putea veni… Erau imagini ascunse numai subt fruntea încăpățânată
a administratorului. Nimeni nu știuse când și cum trupul mocirlos al
Kirei fusese dus undeva… Nimeni nu ridicase batista, pusă de
Simeon pe fața copilului; numai autoritățile, care înțelesese de
asemeni că o anchetă discretă e de-ajuns.
În mișcările domnului Simeon se vădea o pasiune încordată și o
mânie ținută în frâu. El dase lecții de călărie și floretă tânărului
stăpân, care, exact și disciplinat până la un timp, făcuse progrese…
pe care mișeaua de Kira le distrusese dinadins…
Nimeni la curte nu știa că fata pândarului se ținea de luni după
administrator, că o scosese de zece ori din camera lui și o dată n-o
putuse scoate… “Dacă n-ar fi fost nici de data ceea!” De atunci nu
mai cutezase însă să se apropie…
Domnul Simeon avea ideile lui și conștiința lui… Se opusese la
tovărășia Kirei cu tânărul stăpân cât îi îngăduise disciplina… și
conștiința… Doamna Elena credea că e bine ca băiatul s-a aibă o
tovarășă de vorbă și joc… Doamna era ca o sfântă și nu-i puteai
probălui ce fel de fată era Kira la paisprezece ani… și ce gingaș, ce
bolnav e un băiat de cincisprezece.
— Stăpânul tânăr n-avea nici o vină, era curat! spusese Simeon
doamnei Elena, care-i ascultase cu mirare ca pe cineva cam maniac.
Lui Nory îi vorbise mai deslușit, deși tot după cuviință — numai că
administratorul învățase și el ceva de la țărani și chema pe Kira
“cățea”; îi purta vădit sâmbetele. Se lăsase ori nici el nu se lăsase
violat?
“Băiețelul nenii!” suspina Nory. Așa îi zicea uneori copilului
Elenei, când era mic, ca să-i facă să se joace cu ea: “Nu mă joc cu
fetele!” zicea pe-atunci… de pe-atunci…
Acum vroise să se joace cu Kira de-a compozitorul, cum explica
cu parapon pe muzică Simeon, care pesemne făcuse poliție,
cunoștea randevuurile cu muza, jucase pe două tablouri, nu crezuse
că fata va cuteza… Nu-și putea acum ierta…
Elena fusese deci acolo în magazie… văzuse?… Nu văzuse decât
atât cât trebuia. Domnul Simeon orânduise probabil cum era mai
bine… În răul cumplit…
…Stau în hali și Elena acum îi spunea că nu și-a cunoscut co-
pilul, nu l-a apărat!… Cu mama lui, Ghighi fusese de mic închis,
supărăcios… De ce… de ce?…
Nory știa că asta îi e slujba să asculte, că Elena abia va sfârși și
va reîncepe: De ce… de ce?…
Nory mârâia… nici aprobativ, nici negativ: Da… așa fusese… nu
se înțelesese unul pe altul…
— Mă iubea… Îl iubeam! se răscula Elena.
Da… o iubea… se iubeau… dar așa fusese el de mic nevolnic,
sperios…
Nory aproba, n-avea poftă de vorbă, avea numai parapon… Nu
că a murit un copil… ci fiindcă un copil și-a pus singur capăt… Cum
oare avusese curajul să renunțe la ziua cea de mâine, de la care
putea aștepta ceva — fie că nimica n-avea să vie?… Totuși avea
planuri, iluzii… de muzicant, de compozitor. Iluzii nebănuite de
nimeni…
Elena îi arătă caietele acoperite cu ștersături, caietele secrete…
cercările și ultimul transcris pe curat… izbânda… sau ce credea el a
fi… “Pentru Mark” — sta scris caligrafic deasupra. I le arăta în
tăcere, cu parapon, ca și cum învinuia pe cineva… Îi arătă apoi cu
sfială scrisoarea, adică bucata de caiet ruptă, pe care sta tot scrisul
cu creionul al lui Ghighi. Așadar, avusese un timp în care preme-
ditase, pregătise. Cruzimea acelui interval strângea gâtlejul lui Nory.
“… S-a întâmplat ceva groaznic cu Kira… Cum mai dau ochi cu
Vie… Mi-e rușine de toată lumea, de domnul Simeon și de țața…
Kira e o nerușinată, dar nu pot suferi ce s-a întâmpinat Nu mai pot fi
un compozitor. Dacă Mark era aici nu se întâmpla… “
Elena pusese arătătorul pe ultimele cuvinte; credea pesemne
că conțin o învinuire adusă ei… sau cum?
“Unchiu-su Mark putea să-i învețe și altceva decât muzica și
admirația lacurilor și munților… Să-I învețe ce n-a știut nici el!…
bombănea Nory numai în gând. Băiatul era prea tânăr, și Marcian
încă mai copil ca el, dacă socoteai deosebirea de vârstă.
Nory se înșela, Marcian se gândise pentru mai târziu și la ini-
țierea pupilului… Mult mai târziu, firește; se gândise ca un tată, ca
un frate, la tot… Degeaba.
— E grozav… nu-i așa? Întreba Elena, ca și cum nu era încă
sigură cât de cumplită era întâmplarea. Poate că muzica? cerca apoi
stângaci o explicație nobilă.
Ce stângace fusese și era încă în rolul de mamă… Parcă nu tot
așa și ca soție, ca amantă, ca fiică!… Pe omul de care fusese în
tinerețe amorezată, pe prințul Maxențiu, îl azvârlise departe, spre
norocul ei… Ținuse departe la kilometri și la kilovați de aer rece,
comprimat, pe Drăgănescu, bărbatul ei… Pe mamă-sa atâta n-o
iubise, încât se putea spune că o urâse… Pe tatăl ci îl iubise cu
distincție și măsură și acum îl repudia… Pe sora ei Aimée o simpatiza
și pe Mika-Le n-o putea tolera… Pe Marcian îl purta cu vorba de
zece ani… Și bietul țânc… O adora și o temea, o temuse pesemne
mai mult decât o adorase…
Nory se uită la Elena: sugea bomboana amară a singurătății.
Singura ei prietenă pe care o chemase la nenorocire, în ceasul greu,
nu-i da ajutorul pe care-i aștepta: anume, absolvirea; nu spunea ce
trebuie: Că fusese o mamă ideală, care abdicase de la propria ei
fericire pentru copilul unic: adică nu divorțase de Drăgănescu, nu se
măritase cu Marcian… Că muncea aci la țară, între o bătrână și niște
oameni simpli, numai pentru a limpezi averea copilului, a unicului
moștenitor… Se făcuse rachiereasă, părăsise muzica și pe omul iubit
pentru averea și numele băiatului… Nu-i spunea că nimeni nu-i
vinovat!… mai ales asta… Nory nu spunea vorbele astea cuvenite și
adevărate. “Prietenia moare!” se. Închidea în ea însăși Elena.
“… În felul ei s-a devotat!… A părăsit pe Marcian, în loc să se
mărite cu el… S-a exilat aci cu băiatul, ca să facă din el un
moștenitor… Trăiește iară confort lingă o babă ramolită, între lu-
crători !” îngăduia acum Nory, dar în tăcere.
 — Ce crezi! o întrebă pentru a zecea oară Elena. Pesemne
gestul băiatului o despera, o dezgusta într-un fel… Nu același fel cu
al bătrânei Tana, care repeta:
— Am mare scârbă, maică! — cu ochi uscați și pleoape roșii,
sângerate.
— Ce să cred!… Dacă aș fi știut de el mai mult… Cu mine se
arăta drăguț… Părea mai iscusit, mai dezghețat… Ce să cred… O fire
predispusă… un moment de nebunie… Cu fata aia… poate s-a legat
de ea!…
Elena, un moment legănată, împăcată, se revoltă, izbucni:
— Băiatul meu n-a făcut asta!
Nory recunoscu, fu convinsă că în adevăr băiatul Elenei, al lui
Drăgănescu, într-un fel al lui Marcian, n-a făcut asta… Totuși spuse :
— N-ar fi fost o crimă… Câți ani avea?…
Elena ridică umerii… refuza, nu primea ipoteza absurdă… Nory
nici nu aștepta răspuns; își amintea pe Ghighi stângaci, rușinos,
sălbatec și delicat.
Iubitul lui oncle Mark era, nici nu putea să nu fie, delicat. Ideea
că era vorba de pupilul lui Marcian punea acum bară oricărei
bănuieli… Ghighi nu fusese nici ipocrit, nici pervers.
Nory simți că o gâdilă nările și scoase preventiv batista:
— E nevinovat! hotărî.
 — Copilul e nevinovat! afirmă răgușit Elena, întoarsă spre fe-
reastră ca să-și ascundă plânsul.
“Pudoare exagerată a lacrimilor!” socoti Nory și luă pe Elena de
umeri. O mai văzuse oare plângând?… Trebuie s-o fi văzut! Din
copilărie doară îi fusese confidentă atâtor mari și mici necazuri…
totuși nu și-o amintea plângând Da, nu-și amintea de grimasa
lacrimilor, așezată acum pe fața cu trăsături regulate Plângea oare
pentru întâia oară? O durea pesemne adânc…
Elena, prietena ei cea mai veche, cea mai bună, admirația ei
dinainte de a cunoaște pe Dia, plângea acum tare, cu suspinuri…
Nory suflă puternic în batistă, dar umezeala nu mai vrea acum
să moaie ochii; plângeau pesemne cu rândul, nu împreună:
— De ce plângi, dacă Ghighi nu e vinovat cu nimic?… Era curat
ca o floare, ca cântecul ăla de pe caiet! spuse convingător și absurd.
Noaptea Nory se culcase în camera Elenei, ca de la sine, și bine
făcuse. Totuși nici una nu dormise, nici una nu vorbise. Abia spre
ziuă, Elena adormise.
Pe la opt dimineața Nory se strecură din cameră și întâia ființă
vie pe care o văzu fu administratorul; probabil se sculase cu noap-
tea în cap pentru bună rânduire. Avea chipul cuvia care a stat mult
în preajma unei nenorociri, un chip de doliu și de formalități ma-
cabre, un glas astupat, glas de groapă și cimitir. Totodată era un om
care a pus la care transportul unui cosciug în care trupul fusese
așezat cu grijă respectuoasă, un om care acum se gândea la con-
fortul cavoului de la Bellu, un cavou bine construit.
În adevăr, cavoul lui Drăgănescu nu fusese ros de lacrimi, dar
fusese plătit regulat îngrijitorul prepus să-i apere de frunze uscate:
un fel de amărăciune dulceagă era starea de spirit a lui Nory în
dimineața asta.
Domnul Simeon se arăta confidențial, ca și cum drumul făcut în
ajun îi legase cumva; spunea, cu glasul amorțit de nesomn, de
bruma rece a diminețelor sau de supărare, £ă a predat mamei “fetei
celei” ajutorul bănesc dat de doamna Elena; vroise să meargă în
persoană pentru a-i face să înțeleagă că din pricina fetei lor s-a pier-
dut feciorul boieresc și nu li se cade a se boci, ci a se mulțămi că
fata nu a mers la pușcărie.
Nory nu pricepu nici acum dacă fata trăiește sau a murit, dar
nici nu vroi să afle, ceea ce arăta o mare turburare a planurilor
obicinuite ale curiozității ei. Hotărî că domnul Simeon a procedat
bine, dat fiind mai ales împrejurarea de față; îl auzi spunând din nou
că el era cel care anunțase pe doamna Elena, dar nu-și mai amintea
ce cuvinte va fi spus… Anunțase apoi și pe bătrâna Tana și, cum
bătrâna, plângând, întreba dacă a murit fratele ei, o asigurase că n-
a murit nimeni, lăsând-o pe mâna slujnicelor care-i știau “voca-
bularul” — numea el ramolirea bătrânei.
 Nory înțelese că vestea nenorocirii amestecase ideile și faptele
în mintea și așa slăbită a bietei Tana. Mai bine decât dacă ar fi în-
țeles și simțit ceea ce se petrecuse…
Domnul Simeon, în devotamentul său — cum spunea el, “în
exercițiul datoriei” — găsise mereu gesturile cuvenite, de la cureaua
dezlegată de gâtul cald încă, împăluită alături pentru “cuvenita cer-
cetare”… Trupul prea mult crescut, atârnat de un piron, îl așezase
pe paie alături, “moale să-i fie”… zadarnic, căci viața puțină se
sfârșise. Ceva mai tare ca legea, pe care “bine o cunoștea”, îi dictase
gesturile. Părea acum abătut de o luptă dată cu conștiința, pe riscuri
proprii. Mai spunea că ușa magaziei fusese de “el zăvorită”, așa că
“musai” a fost ca doamna Elena să nu se apropie până la venirea
autorităților.
“Cu ce drept?”… apoi: “Bine a făcut!” hotărî Nory.
Deși nu se simțea în stare, ceru domnului Simeon să o ducă
acolo. Administratorul păru grăbit a o satisface, ca și cum contrariul
i-ar fi părut din partea ei a fi indiferență. El dase telefoanele și
telegramele care turburaseră poate pe doamna Nory.
Ii zisese “doamna” și nu sunase rău! Altă problemă, trecută pe
planul al doilea deocamdată.
Simeon avea la el un maldăr de chei, cu care deschisese…
Deschisese magazia și Nory văzuse… Atât de ca atunci fusese ușa
dată în lături, atât de nu știu cum ridicase Nory capul deodată, cu
bustul, în sus, înspre grindă, apoi încovoiase trupul și privise peste
maldărul de paie, încât văzuse — deși în magazie nu mai se afla
nimic.
— Cosciugul cam de timpuriu dusu-l-am în magazia gării, spu-
nea domnul Simeon. Crezuse că ar fi fost nepotrivit să întindă alaiul
morții în conacul strâmt unde locuia stăpâna și nici în casele mari
unde se închina la iconostas de două zile în șir bătrâna Ta na…
Povesti apoi cu glas întunecat cum noaptea, la lumina torțelor, cu
băieții, cercetase malul lacului până dase de Kira… Fata aflase din
zvon ce se întâmplase și se aruncase, cu dinadinsul sau numai așa,
în apă?… Evocând pescuirea macabră, un ghem părea că-i astupa
gâtlejul… Kira, cu vorba ei necuvenită, îi spusese odată că nu mai
era fecioară… Va fi spus-o și tânărului stăpân… Dacă tânărul stăpân
ar fi cerut de la el un sfat prietenesc, ar fi fost o datorie către
stăpânul defunct — cel care lăsase obștea de așezământuri ce erau
acum în grija lui — o sacră datorie ar fi fost să dea un sfat al vârstei
fiului boieresc…
Totuși el credea că n-a fost cazul… Nu înțelegea bine ce a fost…
Era sigur că stăpânul tânăr își trecea timpul cu caietele acelea
muzicale și că fata sta cuviincios. Atâta cit poți ști ceva sigur… De
aceea chiar își îngăduise a obiecta despre supozițiunea primă a
domnului procuror, cea a unui atentat la pudoare, și găsea cuvenită
motivarea “cauză necunoscută”, la care onorata justiție se oprise.
 Nory aproba din cap, totodată credea că, într-un sens mai
subtil, motivarea de atentat la pudoare era poate justă… Fata Kira
prin însăși ființa ei fusese pentru un copil ca Ghighi un atentat la
pudoare și poate chiar aci sta drama: un atentat, un viol cercat de o
femeie vulgară… efectiv… sau numai o glumă proastă… totuna
pentru un copil ca Ghighi.
Până la o măsură, în închipuirile ei, cele petrecute se legau de
impresii proprii, de aventura de la Bușteni!… Nu există idei absolut
pure, ci numai desprinse de origină, la rândul lor având antene,
insinuate la mari adâncimi și depărtări… O solidaritate rezulta din
gândurile embrionare care o făcea complicea lui Ghighi, pe orice
motive… Nu, nu va spune, nu se puteau spune astfel de presupuneri
nici Tanei, nici Elenei, nici chiar lui Marcian… așadar, ele nici nu
existau, trebuiau ucise, abia iscate.
Tot cu Simeon Nory se dusese cu flori la gară, la depou, fără
știrea Elenei, care părea înlemnită ca de ceva nu peste, ci dincolo de
înțelegerea și puterile ei.
În tot ce făcea, în tot ce simțea, Nory se purta ca cineva care
are cu cel mort o legătură tainică, ce a fost ruptă neașteptat, nu ca
prietena ce a venit anume chemată să consoleze pe Elena! Ce era
ciudat era că domnul Simeon admitea o astfel de atitudine, era
mulțumit pesemne că o alta și-a însușit gesturile și suferința, con-
fruntarea de care o vrea cruțată, pe stăpână, totodată cuvenite fiind
acele oficii.
Nory stase apoi în bisericuța plină de țărani, unde preotul oficia
o slujbă neinteligibilă, care însă nu era chiar un parastas. Bodo-
gănea mereu: “Veacu… Veacu… Veacu!… Era o cetire pe care Nory
n-o mai auzise, care îi părea a fi anume compusă pentru ne-
pomenitul sfârșit al copilului.
Își repeta cuvântul care dintre toate parcă se potrivea singurul
și se mira că nu l-a dovedit înainte să-i fi auzit mormăit în barba
popei: “Veacu… Veacu!… “ “Da… asta era… Veacu spânzurase pe
Ghighi… iar pe Aneta tot Veacu o scosese din rostul minții… “ Își
aminti brusc de fata din Vaslui. Observă că s-a întunecat… scăpătase
oare lumina ferestrelor înguste ale bisericuții sau în ea ceva
scăpăta, se întuneca. I se păru că vede umbre alergând zănatece pe
malul iazului, pe când numai ei singure i se arăta Kira încâlcită în
buruieni, grea de mâl și de apă înghițita… Trăia sau nu? Dovedi că
nu vrea, că nici nu trebuie să se știe; trecu pe Kira la legendă, dintr-
o rațiune pe care n-o deslușea și nici nu vrea s-o deslușească.
După slujbă, Elena o luase de braț; se întorceau spre conac, o
auzi întrebând-o ce va fi cu Marcian, ce îi va spune, ca și cum se
simțea răspunzătoare către el de viața copilului. Alături de ele mer-
gea Tana, țeapănă, singură, bodogănea că: s-a dus stăpânul tocmai
acum când mijea a bărbat… că a umblat prea mult călare… că i-au
murit amândoi… băieții… Lucidă și totodată aiurită… E drept că
vârsta ei îngăduia să confunde pe fratele ei și pe nepot într-o sin-
gură rudenie și durere, unificând, ca și moartea, care și ea ega-
lează…
…La București se putuse obține îngropăciune creștinească
pentru inocentul sinucigaș; victimă a ceva, a cuiva, ca și ucis, nu
sinucis.
Se mai asociase ceremoniei și un parastas pentru Drăgănescu,
pesemne serbare de întâmpinare a fiului ce-i sosea timpuriu alături.
Asistaseră numai zece inși, Elena nevroind a trimite decât anunțuri
“după”, și acelea numai câtorva, printre care și boierului Hallipa,
tatăl ei, pentru a-i turbura pesemne în popasul nou al căsniciei de a
doua; totodată Elena avea mereu aceeași grijă, teamă: “Ce va zice
Marcian?” ca și cum nu ea era prima victimă, atâta de mult în
turburarea ei era stăpân inconștientul cel atotștiutor, cel care
cunoștea restricțiile cu cari îl iubise pe Ghighi, cel care recunoștea
paternitatea adoptivă, spirituală, a lui Marcian, a lui oncle Mark, a
lui ami Vie.
După mari ezitări, Elena îi vorbise lui Marcian la telefon, la
Zagreb, unde concerta. Ce-i putuse spune, mai ales cum? se întreba
Nory, apoi își amintea că toate eroismele au un limbagiu direct și
simplu, care intră de la sine în categoria sublimului.
 …Marcian suspendase ultimele două concerte din cauză de
doliu — tot simplu, deci sublim — și ziarele sârbești aduceau mare-
lui artist omagii de condoleanță.
Sosea însă după înmormântare, poate dinadins calculat, poate
bine calculat de Elena. Nory, în adevăr, nu-și putea închipui schema
expresiei, a gesturilor lui Marcian, într-o astfel de împrejurare, la
fața locului. După era mai potrivit.
Elena decisese din gară să-i ducă de-a dreptul la moșie, o idee a
ei, probabil ca să evite unuia sau altuia, celui viu, sau celui mort, o
confruntare prea anevoioasă. Era poate bine chibzuit să nu i se
arate lui Marcian din primul moment un mormânt rece, străin, care
era și al lui Drăgănescu.
Nory gândea în tonul ei obicinuit că lui Ghighi nu i se mai putea
acum evita nimic, gândea, dar nu simțea la fel, avea, dimpotrivă, o
susceptibilitate aproape morbidă pentru tot ce privea încă acum pe
Ghighi.
Când era copil, se agăța de fustele ei cu gheruțe de păsăroi,
pentru a se apăra, și acum, la fel, Ghighi îi cerea a proteja ceea ce
încă din el participa la viață, ceea ce se rostogolea încă din mingea
micului lui trai, dâra încă vie a faptelor și necazurilor lui, privite,
bârfite, pipăite de alții, dar proaspete, primejdioase, putând încă
pentru câteva zile să-i doară.
 Nory era mulțumită de atitudinea gravă de respect postum a
lui Simeon, administratorul, fiindcă nu era postum respectul, ci încă
față de tânărul stăpân, care atitudine, cum bine se cuvenea, era
înfrântă, umilă, cerând iertare. Așa cum la plecarea cuiva peste mări
și țări, cauți a-i ajunge, înainte de a decola aeronava, pentru a-i
spune un cuvânt ce-l uitaseși sau a-i aduce un dar mărunt… Așa cum
cometele au o trenă diafană, viața, după ultima suflare, încă lasă un
palpit neperceptibil căruia îi mai putem oferi îngenuncheri
omenești…
Nory declară că are pe a doua zi multă treabă la Gârla *, mul-
țumită că i se îngăduie să plece. Elena o rugă să revie a treia zi
negreșit, cu sacrificiul propriilor interese. Pesemne confruntarea cu
Marcian îi părea Elenei deosebit de anevoioasă; mai ales o jignea
probabil felul și împrejurările morții nedelicate la un copil atât de
delicat… și care împrejurări totodată trebuiau explicate unui om
delicat cum era Marcian.
Elena acum aduna tot ce putea fi obiect personal: micile bibe-
louri, fotografii, carnețele, creioane ale băiatului, și le încuia într-o
casetă, iar deoparte, în mapa lui Ghighi, pregătea, pentru a le da lui
Marcian, foile acoperite cu note muzicale, toată munca lui —
Pastorala. Acum abia, prin aste mici gesturi, Elena înmormânta pe
băiat, desăvârșea plecarea lui de veci.

*
În textul de bază: Prundeni.
 Pe la zece dimineața, bulevardul Catargiu lățea trotuare largi,
“ca o sofa de doi pentru unul” — observa Nory și se bucura că cel
puțin locuitorii de la al optulea aveau liniște, ridicând gâtul spre cele
vreo două blockhaus-uri noi. Plănuia în locul casei de pe Izvor un
bloc, așa ca chip de glumă, nu de impietate către Dia, care avea
oroare de stilul nou — impietatea cât și dragostea către sora ei
erau, vai, acum numai în închipuire. Azi Nory se simțea însă ușoară
fiindcă era soare și aerul rece semăna cu un pahar de cristal șlefuit…
Bine era la țară, dar bine și la oraș…
“Bietul copil… bietul băiețel!” — diminutivele erau neobici-
nuite, retrospective.
“Ce-o fi fost în sufletul lui, în căpșorul lui de prostuț mic… În
trupșorul lui firav?” Curajul, cruzimea fizică de sine a copilului
sfâșiară pe Nory; simți că o să strănute… fusese burniță la țară,
acolo pesemne răcise. Se supăra pe loc, pe ploaie, pe tot, afară de
Ghighi. Bietul prostuț!… De ce s-o fi speriat?… De fata aia ne-
rușinată?… Și fata, de domnul administrator!… Nici unul nu era
vinovat de nici o crimă!…
Printre toate, Nory făcuse la Prundeni și o anchetă proprie. O
fată cu care Kira vorbise în ajun și care se lăuda că ei Kira îi spunea
adevărul jura că “domnișorul” era cuminte ca o icoană. Kira se
văieta că nu ia aminte decât la cântecul dumnealui și că degeaba își
sălta fustele mai sus de genunchi, nici nu băga domnișorul de
seamă.
Nory se declarase convinsă, gonise pe țărăncuța cea fără
rușine la vorbă, totodată fără ipocrizie. Nici n-ar fi fost nevoie să
dovedească ceea ce crezuse de la început: inocența lui Ghighi. A
fetei rămânea încă îndoielnică… Pentru Ghighi, cel ce crescuse prea
de timpuriu, lung și searbăd, cel care sta cu Kira ore și zile într-un
șopron, numai ca să aibă un auditoriu, altul decât șoarecii de care ii
era frică, pentru el fustele sumese, frusta nerușinare a țărăncuței
sau fusese destul pentru a-i hotărî, sau numai picătura care revarsă
paharul plin… Paharul unei copilării bolnăvicioase între doi părinți
dezuniți, încordați… Urmase traiul fericit între mama lui și oncle
Mark, a cărora singură prezență îi era destul… Apoi, când începuse a
înțelege și poate a auzi unele clevetiri, copilul își pusese probleme
noi și grele… În fervoarea lui stângace și mută, copilul trebuie să fi
dorit să izbăvească situația lor trei prin căsătoria Elenei cu
Marcian… Acum în urmă, la Prundeni, va fi crezut că mama lui și
Mark aveau să se despartă, că nu mai era vorba de legătura lor
indisolubilă, ci, dimpotrivă, poate că îl vor depărta și pe el de Mark.
…Apoi muzica!… Era pesemne neputincios în muzică ca în
totul… Marcian era complectarea lui, și Marcian lipsea, îl lăsase pe
mâna lui Simeon… O fată de țăran îi fusese singura tovarășă și
confidentă, afară de șobolani. Lui Ghighi, de mic îi era o frică
nervoasă, maladivă, de șoareci… Elena îl pedepsea, îl lovea chiar
uneori, supărată de lipsa lui de curaj, de ceea ce chema “isterie”.
Unde sunt rădăcinile? Prin nici un firicel Ghighi nu ținea de
părinți, de strămoși… dar transformările… cu ele ce facem? Sfiala de
sine a lui Drăgănescu, sfiala lui de Elena nu erau oare origina spaimii
de viață a copilului? “îl scot pe bietul Drăgănescu vinovat!” avu
Nory remușcări; dar nu acuza pe nimeni de nici o vină, ci acuza
acum o lege… o lege întortocheată, care deviază, filtrează
atavismele.
Unde rămăsese cu povestea? Pe Kira o ținea cu adevărat acolo
numai de teama șobolanilor! Ceva în Nory sublinia acel adevăr,
apăra de orice duplicitate pe băiat… Fata de țăran își sumesese
fustele învoalte!…
Delicateța băiatului îi revenea în minte și se amplifica: lui
Ghighi îi plăceau rochiile Elenei cele mai mătăsoase, cele mai ele-
gante, avea gust estetic. Un gust al lui: mâna subțire, albă ca hârtia,
mâna cu degete lungi alăturate ca o frunză de palm dezmierdau
încă deunăzi, neobosit, speteaza de brocart auriu a unui fotoliu
rătăcit în mobilierul disparat al conacului de la Prundeni. Un altfel
de nud feminin, altfel de fuste zvăpăiate ar fi trebuit să-i ațâțe lui
Ghighi adolescența prea străvezie, prea sfioasă. Vedea acum
paravanul de gobelin, o scenă de bergerie, vedea păstorița Louis XVI
cu fuste de mătăsuri fine săltate de mâini fine — paravanul din
salonașul de pe Catargiu… Anacronic. Cine?… Paravanul sau copilul?
…Înțelegea tot mai bine gestul copilului, îl absolvea, îl credea
justificat și se întreba ce era acum de făcut cu cellalt senzitiv, cu
cellalt muzicant Muzicanții, artiștii ăștia… ce nenorocire pentru ei și
pentru alții… La fel va fi gândit și biata Elena!
…”Bietul copil!… bietul băiețel!” — mereu diminutivele. “Ce va
fi fost în căpșorul, în trupșorul lui?… Prostuțule!… Prostuțele!”
Nory ținea mâna pe descuietoarea poșetei și trăgea pe nări în
sus umezeala nasului, își pipăia batista ca pentru un strănut: “Am
răcit la Gârla sau atunci la înmormântare… Era burniță!…” își scuză
emoția.
Bietul prostuț de copil se speriase de mojica aia de fată, și ea
de băiatul boierilor când îl văzuse atârnat de un piron. Ce noapte va
fi trecut copilul în ajun cu astfel de gând cumplit ca cel pe care apoi
îl adusese la îndeplinire… Sau poate gândul ii venise cumva atunci
pe loc? La ora călăriei intrase în magazie să-și revadă manuscrisul,
pastorala… Așteptase pe Kira… (sau atunci de ce venise Kira prea
târziu?… ) se gândise la prietenul Mark, prietenul cel mare și
cuminte, prea cuminte, prea naiv el însuși… Dacă copilul ar fi
surprins între Elena și Marcian scene mai omenești, poate ar fi fost
mai bine… sau poate mai cumplit?…
 …Dacă Elena n-ar fi rămas la Prundeni cu mania ei de rânduială,
de bun mers al fabricei, cu pasiunea datoriei, crudă, severă cu ea și
cu alții, supusă onoarei și conștiinței după tipicul ei, care nu era nici
imoral, nici moral, ci un compromis solemn! Elena, cu ideile ei
ridicole de respect pentru opera bărbatului ei, de obligație către
moștenire și către baba Tana!… Dacă nu s-ar fi depărtat de Marcian
tocmai când Ghighi simțea unirea lor ca pe un inel de logodnă din
aur curat și când opinia publică și ea le dase binecuvântarea…
Așa fusese Elena totdeauna, așa se purtase după un îndreptar
al ei, în numele virtuții… și recoltase numai nenorocire. Așa
renuțase la primul, poate la singurul amor, pentru prințul Maxențiu,
așa se măritase din datorie cu Drăgănescu… așa se certase cu mama
ei, apoi cu tatăl ei, în numele moralei… Așa se făcuse protectoarea
bătrânei Tana, se înfundase la țară și fabrica rachiu, sprijinindu-se
pe un ardelean cumsecade, dar geometric, liniar, ceasornic de
precizie care își îngăduise să mânuiască antena fină ce era băiețelul!
… Virtuțile și disciplina, și copilul la mijloc!… Foarte bine, dar cui i se
potrivea!… De ce însă Elena născuse un copil firav, pe care nu-i
înțelesese… De ce se ținuse de capul lui Marcian, dacă nu-i prefera
la tot restul… De ce îi lăsase lui în seamă copilul, dacă avea de gând
să-i facă om de acțiune. De ce, după ce îl pusese subt tutela unui
artist, și numai artist, era furioasă pe nevolnicia lui Ghighi și îl silea
să dueleze cu floreta? Ea era cea care prin exemplul ei, din propria
ei amăgire, îl îndreptase pe calea muzicei și a sufletului… De ce când
era mic nu-i suferea fiindcă era rahitic și îl pedepsea când nu putea
fi zglobiu ca alți copii… Doar trebuia odată să înceapă și în neamul
lor noblețea nervilor subțiați, violoncelul sensibilității pe care o
chema isterie… Săracu băiețaș !
Nory nu băga de seamă invazia ciudată, iruperea de materni-
tate pe care i-o da moartea lui Ghighi și pe care Ghighi în viață nu i-
o dase.
Era singurul copil pe care-i cunoscuse din feșe, din leagăn… era
întâia oară când se răsculau în ea măruntaiele, pulsa ganglionul
matern… Copiii nu trebuie să moară… Tana să fi murit… să nu fi
văzut cu ochii ce nu mai aveau nici o zeamă vlăstarul ei domnesc
pus în sicriu… Nici cel puțin nu-și pierduse biata de ea de tot
judecata, să se fi ocrotit subt plapoma copilăriei senile, să-i dea
Elena griș cu lingurița în numele datoriei și a virtuților…
Așa îi sunau lui Nory revolta și mila. Trotuarele bulevardului
Catargiu se lățeau ca o sofa de doi pentru unul, goale, libere, anume
pentru ea și bagajul ei de răscoale… Nici vehicule la ceasul acela nu
treceau decât rar… Nory se apropia de casa do pe bulevard. Așadar,
acum toată averea lui Drăgănescu revenea Elenei; bărbatul ei o
iubea atât de mult, încât i-ar fi dat-o chiar din viață, dacă ar fi
primit; acum o primea nevoit. Oameni bogați, care nu aveau
trebuință nici să închirieze, nici să vândă, deoarece rachiul plătea
toate cheltuielile. Numai viața copilului, pe aceea o sorbise rachiul!
Despre sinuciderea lui Ghighi, Nory avea o idee sau prea simplă, sau
foarte alambicată.
Cu toate că storurile erau trase, casa avea aerul [a fi] locuită
din pricina poate a unui geam ce se zărea deschis din dos; se îngri-
joră oarecât. Promisese Elenei că îi va aduce unele hârtii de care
avea nevoie la moșie și care se găseau într-unul din sertarele
bibliotecei; avea la ea cheia, își rememoră: “al doilea de jos, la
stânga”; auzi înspre atenanse un zgomot de uși; așadar, locuia
cineva. Lucrul ar fi fost firesc, chiar indicat, numai că Elena ar fi
trebuit s-o prevină. Socotind că era prudent să se convingă, încuie
ușa principală la loc și făcu câțiva pași în curticica pavată spre
intrarea secundară.
— Aaaa!
În fața ei, cu aer fricos din pricina zgomotului de la ușa prin-
cipală, sta Mika-Lé.
— Dumneavoastră? Își reveni lesne fata. Era Mika-Lé cu tonul
ei de voce mat și reverențios, cu imobilitatea ei suspectă.
— Păzești casa? Își exprimă Nory cam grosolan mirarea.
— Eu locuiesc provizoriu aici… Așa a dorit sora mea Elena.
— Foarte frumos!… Te las… am puțină treabă din față? Îi arătă
cheia.
Fata nu lăsă să se vadă nici un fel de impresie; la fel și Nory.
 De la moartea lui Ghighi, Nory simțea ceva de felul: “nimic nu e
nimic!”
“Așadar, pentru a scăpa de prezența lui Mika-Lé, Elena îi ofe-
rise locuință, poate și spese. Ce nu face omul pentru ura lui? Foarte
bine, foarte frumos; practic și virtuos!” constata cu mai multă
amărăciune decât humor.
…De la ușă, în hall-ul umbros, îi ieși înainte copilul… Ghighi
cobora scara înaltă și largă, mai largă, mai înaltă pentru piciorușele
lui slăbănoage… Avea capul prea mărișor și perișorul prea bălai și îi
surâdea, ceea ce nu-i înfrumuseța decât sufletul firav… Vrea să intre
la maman odată cu tante Nory… O ținea de rochie și intra ascuns
după ea… Maman nu-i observa, el însă vedea pe maman, idolul lui.
Când maman observa, suna guvernanta care constata că o
neorânduială s-a petrecut în orariul bunei-creșteri a moștenitorului
Drăgănescu.
Ce lovitură dase acum Ghighi în ghemul fără noduri al
buneicreșteri… ce tare, ce greu înnodase; îi trebuise șaisprezece ani
ca să i se urască cu el și cu ceilalți. Totuși buna-creștere învinsese,
ea îl spânzurase, pentru niște picioare prăfuite de țărancă de subt o
fustă de aba…
În biroul întunecos, Nory pipăi becul electric și aprinse; lumina
rămânea puțină și totodată falșă… zări pianul. Nici o guvernantă,
nici o privire severă, un gest aspru, nimic nu putea scoate pe Ghighi
de subt pian, de după pian, de lângă pian, treptat, de-a lungul
copilăriei, deși nicăieri nu era mai de prisos ca în preajma pianului.
Nory surprinsese odată pe Elena dând băiatului bomboane, ca
să nu o supere la lecția de pian. Așa, da… Asta era omenesc! Ziua
aceea Nory și-o amintea exact; anume preziua unei ședințe de mu
zică de cameră… Peste câteva minute, Ghighi însă reintrase în
salonaș, cu ochii în podea, de mâna tatălui lui, căruia îi ceruse pro-
tecție pentru a auzi pianul. Nu înțelesese, bietul, rostul bomboa-
nelor.
Drăgănescu avea capul unui criminal care merge spre eșafod,
atât era de convins de vinovăția lui de a călca un consemn al Elenei;
încrederea însă în ea nu i-ar fi zdruncinat-o nimeni și, în adevăr,
nimic nu-i putuse convinge: murise, dar nu voise să creadă.
Nory era și ea acolo, terță persoană; nu-și amintea dacă prin
sosirea ei turburase duetul sau servise de paravan; nu-și amintea
decât paloarea și nervozitatea mâinilor lui Marcian care cântau ar-
pegii pe deasupra clapelor. Când Ghighi se repezise spre el
apucându-l de pulpană, Marcian, salvat, luase mâna copilului și
Drăgănescu rămăsese cu mâinile atârnate, stângaci și vinovat odată
ce lipsit de pavăza copilului, cercând a ieși de-a-ndaratelea… Cum
Elena sta rigidă, Nory spusese o vorbă anapoda, care potrivise lu-
crurile… Din ziua aceea Ghighi începuse pesemne prietenia lui
mută, pasionată, pe toată viața, cu oncle Mark… Pe toată viața!…
 Nory căută hârtiile, le găsi, cercă încuietoarea de două ori —
vezi Mika-Lé! — stinse, se pregăti să iasă. În prag se opri un minut și
avu subt pleoape tabloul de familie iscat adinioarea. Întoarsă cu
spatele la cameră pentru a pleca, tabloul rămânea viu în umbra
salonașului, îl simțea încă în spatele ei; nu se întoarse cu fața decât
când trebui a încuia.
Nory frământă în mâini hârtiile găsite… Le puse în poșetă,
închise ușa hall-ului cercând-o apoi se enervă fiindcă cheia rezista în
încuietoarea porții, trânti portița, după un vechi obicei, cunoscut
numai celor ce intrau adesea în casa de pe Lascăr:… Băiatul Elenei
murise de o moarte proastă… Toți murim… dar copiii n-ar trebui să
moară!
Nory își umezea batista mutată de la ochi la nas… “Toți murim!
… Adică odată și odată!… Odată și odată, o să moară și ea și n-o s-o
plângă nimeni… decât, Doamne ferește, Cornelia… sau biata fată
Aneta. Copiii ăștia n-aveau măsură; n-aveau cumpănă!… Ea n-avea
copii și nici nu va avea — o cuprindea o singurătate, o zădărnicie.
…Copiii sunt altfel ca noi… Mai îndrăzneți cu viața, dar și cu
moartea… Sunt nostimi, au în ei ceva obraznic față de destinul lor,
ceva nesocotit și superb… Ce-ar fi fost viața lui Ghighi?… și iată ce
moarte însemnată cutezase a-și compune!…
 Șuiere, fum, alarmă, uruit de roate!… Marcian își anunțase
telegrafic sosirea… Nu cunoștea tot adevărul. Ce va face când va
afla?…
Nu? Pe ea să n-o mai întrebuințeze iar ca pare-choc. Să se
descurce Elena singură de data asta… ea încurcase toate firele, ea
avusese uneori și beneficiile… ea s-o scoată cum va ști la căpătâi?
Nory își amintea de propriile interese rămase în suferință, de o
scrisoare către Dia netrimisă, de scrisori ce-i putuse sosi în lipsă… Să
se descurce biata Elena… Din doi idoli unul se spărsese, căci copilul,
într-un fel, fusese totuși idolul Elenei. O femeie ca ea trebuia să aibă
un copil pentru perpetuarea familiei, băiat anume… Jucăria se
spărsese și cioburile de porțelan fragil sângerau sufletul, pe care nu
și l-ar fi bănuit matern, al lui Nory. “E primejdie, dacă târziu ți se
ridică la suprafață simțiri pe care nu ți le bănuiai!” cerca a glumi, dar
nu reușea; avea mereu în fața ochilor vrăbioiul de băiețaș, prea mic
pentru casa prea mare de pe Lascăr. Un boț de came palidă, cu ochi
spălăciți, care adora o marmoră, pe maman, și nu-i puteai scoate
gheruțele din rochia ei decât cu sila… iar mai apoi mânuța din mâna
lui oncle Mark…
…Iată crescuse; avea cincisprezece ani, nu mai era așa de
urâțel ca atunci… Era grațios… da, era grațios, și când vorbea avea
chiar un mic farmec Poate Kira se amorezase cu adevărat de
“prințișorul”, de “domnișorul” țaței Tana. Poate că nu se înecase
numai de frica administratorului… Poate că din dragoste pentru
boieraș! Un fel de plăcere, un fel de mândrie a lui Nory pentru
isprava copilului de a fi făcut pe fata grăsună să se amorezeze de
el…
Îl știa de când era pierdut în scutece de olandă cu inițială, un
boț de cârpă el însuși… Apoi treptat, în rochițe… În hăinuțe de
catifea… de tirolez… În pantalonași lungi, cu smok… și acum în
primele haine de adolescent, haine sport… Un adolescent distins,
delicat, sensibil… pasionat.
Acum că nu-i mai avea subt ochi, îl închipuia numai, Nory se
amoreza de el… Ghighi era din aceia pe care dispariția îi face
frumoși și iubiți… Murise poate dintr-o glumă fără perdea… și sosea
Marcian. Nu… la sosirea lui Marcian nu va fi de față, dar va veni să-i
vadă la Prundeni… Ce oare avea să facă, să zică Marcian? Nory nu
putea închipui defel… Oncle Mark Oncle Vie!
…Abia ajunsă la Gârla, în adevăr, o aștepta o telegramă. Elena
o rechema cu insistență prin repețite telefonări.
Sosise Marcian! Ei și! Parcă nu era bine știut! Elena însă se
arăta mai misterioasă, mai convingătoare, vorbind încâlcit de o foiță
de caiet cu câteva cuvinte ale lui Ghighi care îi dau remușcări; se
acuza și o cerea în ajutor… Marcian era sănătos!
 “Nimic de făcut pe calea telefonică când ai ceva anevoie de
spus!” constata Nory. Lisandru, care aflase că stăpâna pleacă iarăși,
sta paraponisit.
Nory se crezu datoare să-i consoleze:
— Când viu înapoi, nu mai plec… Are să se strice și vremea!
Lisandru se uită în partea de unde se ridicau de obicei norii la
Gârlele.
“Asta mă iubește!” se mândri Nory cu ce se găsea la îndemână.
Prietenia ei către Elena nu-și mai regăsea nici forma, nici căl-
dura din trecut… Își dovedea însă ființa în zelul cu care Nory simțea
nevoia să răspundă la chemarea ei. Plecarea ei, de-abia sosită, era
un efort asupra lașității; ar fi vrut să evite confruntarea cu Marcian,
dar își spunea că satisface o poruncă postumă a lui Ghighi, se
credea executoarea lui testamentară, deși ea până acum totdeauna
râdea de “astfel de prostii”. “Totul e prostie până când ni se
întâmplă nouă înșine!” hotărî.
Ca antrenament, de-a lungul drumului luă lecție de condus
având grijă a amăgi șoferul, spunându-i că a mai condus;
îndemânarea pe care o arăta îl putea face să creadă. Așa era ea,
iscusită până la o măsură oarecare, de perfecționat însă nu
perfecționa nimic… “Abilitate, nu însă geniu!” stabili.
O mașinuță sport, ca cea a lui Caro, i-ar fi convenit așa de mult,
încât se trudea cum să-și schimbe acum poziția pe subiectul ăsta,
când va scrie Diei. Putea spune că se hotărâse a primi de la sora ei
un onorariu și anume pe acesta… Poate însă că la moșie ar fi folosit
o mașină mai încăpătoare?… Respinse întâmpinarea, se văzu Ia
volan cu sora ei Dia alături!
Drumul nu-i păru nici lung, nici scurt… iată că se apropia
momentul să dea ochi cu Marcian și Elena… Elena stase până acum
ca amorțită subt lovitură, acum însă?… Și el?…
Nu lăsă pe slujnică să o anunțe; Simeon, pe care se bizuia
pentru a-i spune din timp cum stăteau lucrurile, lipsea la oraș de
trei zile. Nory n-avu timp să se mire de dezertarea domnului ad-
ministrator, se și trezi în antreul cu pian… Văzu de la început pianul
deschis și pe Marcian ghemuit pe taburetul îmbrăcat cu o canava
brodată cu flori roșii de lână pe fond negru. Sta sucit cu o mâna pe
niște foițe — ceea ce ghemui lui Nory sângele la încheierea
pumnului și în ceafă; de la frigurile de-atunci avea schimonoseala
asta în trup.
…Cu cealaltă mână Marcian cuprindea clapele de la bas la
octava cea mai înaltă în acorduri și surâdea spre Elena care sta
răzimată de pian, făcând cu capul semne cabalistice de conivență,
ca și cum amândoi se inițiau unui rit secret, grație căruia suportau
marea cercare.
Elena se desprinse de pian și făcu câțiva pași spre Nory; avea
fața suptă și ochii uzi de o apă care nu cădea, părea închisă în
orbite, ca într-un fund geamăn de lac. Surise lui Nory, dacă se putea
chema astfel mișcarea gurii care comitea surâsul… Elena întoarse
apoi capul spre omul de la pian, strângând mâna prietenei, ca să ia
seama la durerea lui… Cel de pe taburet n-avea nevoie de nici un
semn, se vedea bine că dă o luptă desperată pentru a consola pe
Elena cu armele ce le avea, arme moi: surâsul lui gângav, cel de
tandreță, și gesturi îmbietoare spre grădinile acordurilor muzicale…
Marcian îngloba acum și pe Nory în euforia spre care cerca a
îmbia pe Elena; mâna lui stingă ridică cu un gest tremurat, ce se
vroia triumfal, foițele liniate cu portativele negrite rar cu semne.
“Ça c’est des blanches… ça c'est des noires!” își aminti Nory de
prima ci profesoară de pian și ultima — la călugărițele din Pitar
Moșu.
Deși creierul îi era strâns ca de meningită, ghici că era vorba de
faimoasa pastorală a băiatului… Elena o strângea acum de mână
sacadat, repetat, în tact, ca o descărcare. Se apropiară de pian, de
coada lui lucitoare și îndoliată. Nory surâse vag spre Marcian, ai
cărui ochi măriți vreau să o facă să înțeleagă că Elena e cumplit de
nenorocită și că el îi descântă.
Înțelegea… se va conforma… totul era bine… să nu se întrerupă
— dete Nory dezlegarea cu privirea și surâsul unite, fiecare din ele
nefiind destul de expresiv.
 Marcian își continua arpegiile și mâna Elenei era mai puțin
spasmodică. Nory cerca a fi atentă, dar mintea îi luneca: Elena nu
dormise nopțile dinainte, se vedea bine… Căutase pesemne cu-
vintele cu care să-i spună lui Marcian grozăvia — căci pentru Elena
fapta lui Ghighi era o grozăvie. La coborârea lui din tren, uitase,
desigur, toate discursurile și se azvârlise spre omul grebănat care
cobora stângaci treptele nalte ale vagonului de dormit,
nepieptănat, cu ochii mici și pleoape roșii — căci, dacă Marcian nu
știa amănuntele, cunoștea nenorocirea însăși… În mașină Elena se
grămădise pe umărul lui drept, pe care îl avea mai rida cit și
puternic ca cel stâng, și el o coperise cu pulpana macferlanului pe
care Nory i-l știa de vreo opt ani. Era o atitudine pe care Nory o
văzuse odată, la înmormântarea fetei Sia — îi zărise adică dii, fuga
lunecoasă a unui automobil…

Domnul Simeon hotărâse că are pe mai multe zile treburi la

oraș, fiindcă era un om cu bun-simț, poate și cu simțiri bune — cum
și de celelalte…
Sigură că astfel se petrecuse primul moment, ar fi vrut să aibă
siguranța că Elena va pleca cu Marcian în străinătate, și ea își va
putea vedea de treburi la Gârla.
Elena desprinse mâna de a prietenei și se lăsă să cadă pe un
scaun, ca și cum de o săptămână nu stase jos. Nory râmase lipită de
muchia pianului care-i tăia șalele. Se uită la Marcian, care îi păru a
avea o expresie schimbată. Partitura era acum pe pupitru și el cu
amândouă mâinile o transpunea pe clape, încruntat, nervos
nemulțumit, ridicând mâna stângă pentru a șterge fruntea de o su-
doare închipuită.
“Nu merge!… Așadar, n-ar fi făcut nimic nici cu muzica!…”
blama Nory cu severitate pe Ghighi, felicitându-l parcă totodată de
a fi pus capăt nevolnicii lui incurabile… Oare cumva băiatul se
spânzurase pentru că nu se simțea în stare să ducă la bun sfârșit
pastorala?… Enervarea, nemulțumirea lui Marcian ar fi fost o
dovadă!… Noroc că Elena dormita, ba dormea de-a binelea pp fo-
toliu. “A ajuns-o !” gândi Nory și își reținu orice întrebare…
Cineva totuși o chema muțește. Mai îmbunat, Marcian arăta
din cap spre Elena, nu cumva s-o deștepte. În același scop el atingea
mereu clapele; o întrerupere putea deștepta pe Elena.
Pe unul din acorduri se opri… săltă… se așeză mai bine pe
taburetul incomod… preludă… reîncepu, aruncând uneori ochii pe
partitură… Ținea acum din nou cu mâna stângă caietul școlăresc al
lui Ghighi, apoi își liberă și dreapta, se săltă pe scaun, zvârli într-o
parte coada imaginară a unei redingote, așeză amândouă mâinile
pe taste și, încet, ca fluturi, frază… Era acum un șopot tineresc,
firav, dar conturat, dănțuitor, apoi dramatic, dar cu delicateță, trist,
dar cu suavitate… Era pastorala lui Ghighi, așa cum fusese numai în
simțirea lui, cum ar fi trebuit să fie scrisă, cum băiatul, oricât se
ostenise, nu o putuse realiza — avusese însă curajul să moară
pentru ea.
Abia acum Nory vedea ce putere are privirea lui Marcian —
privirea lui o chema, îi vorbea, îi explica, îi făcea înțelegibilă intenția,
frescheța, candoarea, dar și emoția, țipătul slab, dar adânc, al unei
melodii conducătoare. Ce importa că Ghighi nu știuse să o însemne
pe un portativ… Era a lui! explica Marcian ou capul și privirea… Că el
o recompusese nu înseamnă nimic, nu micșora nimic: ideea,
simțirea, tonul, fraza muzicală, acelea constituiau adevărata creație
și Ghighi era creatorul!… El nu era decât răstălmăcitorul…
Era oare convins?
Marcian nu mai consulta acum decât rar foaia timidă, foaia
bolnavă pe care, nesigure și rare, stau înșiruite “des blanches et
noires”… Scosese un creion și cu dreapta printre rânduri însemna
note pe partitură, pe când stânga repeta unele sonorități pe clape.
Din când în când, cele două mâini se alăturau și iarăși trecea me-
lodia fundamentală pe care Nory acum o deslușea mereu mai bine
— apoi mâinile se încâlceau, se suprapuneau, parafrazau. La un
moment, acoperi toate intervalele partiturii cu semnele albastre ale
creionului, apoi în tonă, simplă, perfectă, pastorala. Se uita la Elena
care dormea.
 “Ce ar zice Ghighi?” gândi Nory… apoi tresări ca dintr-un somn
pe picioare… Elena, în schimb, se deșteptase și chipul ei mai odihnit,
ochii limpezi priveau liniștiți spre Marcian, care, din cap, din gest, îi
explica acum ei compoziția, sensul, ritmul ei. Ghighi nu mai era un
copil care murise urât, necăjind pe cei scumpi lui, era artist și
nemuritor ca oricine a scris pe o foiță de hârtie un acord nou și
melodios. Artistul din el scrisese o pastorală într-un pod în cure
cineva se spânzurase… dar cine se mai gândea la piron și funie?… ci
numai la sunet și melodie…
“Artiștii ăștia!” își sforăi Nory mirarea către puterea de uitare,
de cruzime, de reînviere… sau către geniul inimii… Suspină. “Bietul
băiețel!” — ca și cum Ghighi n-o avea cu adevărat decât pe ea.
Marcian se săltă de pe taburetul înflorat și își trecu mâna pe
frunte, unde erau boabe de sudoare; Nory observă că parcă avea
azi brațele mai lungi și gâtul scurtat.
Bine că trecuse și confruntarea primejdioasă… Nu fusese
lesne, dar trecuse. Nory găsea acum că amândoi “logodnicii” sunt
schimbați, ca și cum nu i-ar fi văzut de ani, ani care nu La fusese
prea milostivi.
— Nici nu știu dacă avem ce mânea! spuse Elena fără tran-
ziție, privind ceasul ei de mână, și, apucând brațul stâng al lui Mar-
cian, se alătură de el cu atâta tandreță cât știa ea să aibă.
 — Sună tu, Nory, o rugă… Și Nory socoti că prietena ei o
cinstește cu o misiune de mare încredere.
Într-una din zile, venită la oraș cu treburi, Nory se duse pentru
a doua oară la doctorița Lina Rim. Nu-și amintea cu preciziune ce-i
spusese buna Lina la prima vizită; totodată se simțea acum mai bine
pregătită a primi orice diagnostic; se gândea la pătimirile Madonei,
la dramatica ei resemnare.
Lina îi explica domol că pesemne prima oară n-avusese răb-
dare să-i asculte explicațiile, nervoasă ca de obicei; tot așa, pe-
semne, n-avusese destulă răbdare nici cu junele Coti. Cu un râs
blajin, o asigură că, dacă n-ar fi fost așa pripită, ar fi sărit… hopul.
Așadar, cazul nu era prea vexator. Nory, satisfăcută în amorul
ei propriu, cit și în nevoia de a se ști normală, aduse argumentul că
momentul nu-i păruse defel plăcut, de aceea îl abreviase; se miră de
răbdarea altor femei.
Lina surâsese matern: Nu se cerea fiecăreia aceeași răbdare…
cât despre “moment”, afară de cazuri rare, nu era plăcut nici uneia;
fiecare femeie era bucuroasă să scape de primul moment, de aceea
generația nouă se arăta pripită.
Lina Rim nu-i mai păru lui Nory “biata Lina”, ci o consolatoare
la porțile încuiate ale feminității.
— Pripită, hărțăgoasă și nițel frigidă… iar partenerul, nu destul
de convingător! auzi Nory pe Lina.
 Firește că nu fusese destul de convingător… Cum putea să fie
convingător când împrejurările dintre ei erau atunci așa de
uricioase și starea lor de suflet asemenea.
Bine dispusă, Nory sărută pe doi obraji aspri pe buna Lina și
plecă fără să fi văzut două lacrimi pe pleoapele roșii, fără gene, ale
femeiei cari nu fusese niciodată frumoasă, iar acum ora încă mai
urâtă din atâtea necazuri petrecute.
Nory pășea pe trotuar, sprinten, sigură pe capacitățile ei, fie?
cât de mediocre, totodată decisă a amâna indefinit experiența mă-
ritișului. Ar fi vrut să fi fost Dia aci aproape, să i se spovedească;
auzea parcă propria ei voce, tonul intim, simplu, afectuos, cu care
ar fi făcut mărturisirea. Firește, tocmai depărtarea făcea cu putință
iluzia ei. Va scrie Diei… Nu despre vizita la Lina… Îi va scrie despre
tot ce se petrecuse acum în urmă, cu privire la afaceri; simțea
nevoia să scrie des. Prezentă sau absentă, Dia era intrată adânc în
viața ei.
Descrise în scrisoare, cu umor, amorul fetei Aneta pentru ami-
cul Caro, care “corespundea” ! Povesti că fata venise din nou în
spital pentru revizuire, din grija lui Caro, firește. Aneta îl chenu
lângă ea și Caro se ostenea, răspundea invitației. Odată venit, fata îi
ținea strâns mâna și el se lăsa prizonier. “Un pervers !” glumea
Nory.
 Era mândră că se simte descătușată din zaua apăsătoare a
geloziei, că și-a regăsit libertatea de suflet și de spirit, cât și admi-
rația către sora ei. Își regăsea climatul, zona ei, limbagiul; i se risipea
simțirea uricioasă de inferioritate și sclavie; se așeza în fața
defectelor, a toanelor ei, acceptându-le; totodată hotărând că le va
înfrâna pe cât posibil.
…Aflând cât de devotat se arăta Caro pentru fata Aneta, Dia va
înțelege că devotamentul lui îi era adresat ei de la depărtare.
Există deci iubire!… Iubire cu piedici, cu defecte, temporară sau
în timpul nedefinit, de-aproape sau de departe… dar există și
trebuie constatată, nu judecată!
Nory nu aspira la iubire; în ce o privea era mulțumită că Iubirea
ar fi putut cumva, cândva, s-o viziteze ca pe orice femeie. Se gândea
deocamdată la simpatia celor doi ce-i erau dragi… se gândea cu o
solicitudine încă discretă, pudică… Ce devenea Madona în astfel de
socoteli?… Nory, ca și destinul, da pe Madona în lături.
De pe cerdac, unde cu macferlanul pe umeri aștepta poșta,
Nory aspira din plin aerul proaspăt… Viața bucolică!… Dacă ar fi
murit Madona?… De ce anticipa… Ce ciocli suntem! Nu era nevoie
ca închipuirea să miște nici degetul cel mic, deoarece Madona era
condamnată dinainte… “Fără de moarte, nu e viață!” -Nory se
înțepeni în puteri, se încordă, ca și cum sângele o putea și pe ea
părăsi ca pe Madona… Nu! Sângele ei nu se revărsa.
 “Prea multe femei singure!” gândi… Numai în apropierea ei
atâtea! Dia, Elena, Cornelia… țața Tana (râse)… moșica Mari…
Aneta… Apoi ea însăși, Nory Baldovin… domnișoara Nory Baldovin.
Într-o lume de tract și promiscuitate, atâtea femei singure!
Dintre ele trebuia neapărat scoasă Dia! — gând ucigaș pentru biata
Madona, care o strânse iar ușor de grumaz.
Se gândi apoi iar la răscumpărările de pământ. Nu putuse încă
dobândi tot ce dorea, dar principalul îl obținuse: reconstituise con-
turul aproape întreg al Gârlelor-Baldovinești. Noroc că cea mai
mare parte fusese vândută țăranilor, care consimțiseră nu să vândă,
dar să cesioneze pe un preț “de”, pe un timp “de”. O vânzare-
cumpărare ar fi fost mai do preferat; cum însă copiii și nepoții nu se
puteau supăra pe ele… deocamdată!… Cât despre fășia de deal cu
livadă și pădurice, de unde se vedea peste linia ferată înspre munți,
parcă era o mică Elveție, acolo mai avea încă mult de luptat cu
vecinul cap-tare, care o poftea să admire de pe balconul lui
peisagiul “tocmai ca și cum i-ar aparține”… Era, dealtfel, și peisajul
lui favorit — un afurisit căruia Nory îi făcea la rândul ei șicane prin
Lisandru…
…La oraș Nory se trezi că mai are ceva timp liber; hotărî că va
merge pe Izvor să culeagă vești proaspete pentru sora ei. Cornelia
lipsea de acasă, dusă la o cucoană în vecinătate — o scuza Kiva,
gata să alerge s-o cheme. Nory se pipăi, dovedi că lipsa Corneliei în
vecini n-o scoate din fire; așadar, se petrecea cu ea ceva anormal.
“Nu cumva îmbătrânesc?”
Slujnicuța stăruia: De ce n-o lasă domnișoara să cheme pe
coana mare?… Coana mare avea s-o certe… Coanei mari chiar îi era
dor de domnișoara…
Lui Nory i se păru că starea de dor a Corneliei e satisfăcătoare
și se cere prelungită; împiedică deci pe servitoare să cheme pe
coana mare. Izbită acum de cuvântul “coana mare”, îl supuse la
examen și îl găsi la locul său. Hotărî că nu mai are azi timp să
aștepte, dar va veni în curând să stâmpere dorul coanei mari.
…Va trece la Poșta Centrală pentru a expedia scrisoarea Diei, în
care abia acum alăturase și misiva bietei Aneta… Intre timp sc
petrecuse drama de la Prundeni. Cu Elena vorbise de atunci numai
la telefon, fără a atinge subiectul dureros. Elena îi spusese că se
ocupă să pună la țară treburile în ordine, fără însă a explica cu ce
scop… Avea un glas plictisit, frânt.
Nory hotărî că se va mai duce să-și vadă prietena, acum însă sc
încurcase la Gârla, promisese unei profesoare care trebuia să
lipsească că-i va ține locul la școală. Se oferise într-un elan de
sentimentalism și acum regreta. De la moartea băiețelului, devenise
miloasă… sau poate tot bătrânețea era pricina concesiilor.
Lisandru ceruse voie să stea și el în clasă.
 — Și treaba cine s-o facă? se răstise Nory, apoi îngăduise,
oarecum măgulită: “Nu spui eu că îmbătrânesc, mă ramolesc?… “
Suplinirea fusese o distracție; o altă distracție era sosirea lui
Lisandru după “ordine”.
— Ordine!… Ce mă sâcâi cu “ordinele”… Ce… suntem la
militărie?
— Eu să vă supăr?… Eu?! protesta băiatul cu mina pe piept,
gata să-și reînnoiască jurământul de devotament.
— Mai bine ai vedea mătăluță să nu mai fie dezordine… ju-
mătate de moldovean ce ești! Da!… Pe coastă… Ce era ieri cu o
târlie ruptă și care făcuse pârtie prin livadă?
— O târlie?… Prin livadă?… Nu se pomenește!
Flăcăul se mira cum îl putuse vedea stăpâna când el n-o vă-
zuse… Așa de curios era să afle, încât cercetă cu naivitate.
Nory trase dintr-un sertar binoclul de câmp al boierului
Baldovin, cu teaca lui roasă.
— Cu ocheanul? Întinse mâna Lisandru ca spre o jucărie.
— Cu ocheanul! triumfă Nory, închizând binoclul la loc în
sertar.
Alteori scotea binoclul înadins pe masă ca o ispită: se făcea că
nu observă mâna nerăbdătoare ce se întindea. Ieșea apoi pe cerdac,
binocla cuprinsul, îi da și lui Lisandru voie să se uite prin sticle.
 — Ce mai zice vecinul?… Vinde ori nu vinde?… Ori suntem
nevoiți să luăm cu japca… Hotărât, la primăvară intrăm cu plugul și
tragem hotar!
La cuvântul “cu japca”, Lisandru uita binoclul, se înviora, ca și
cum se pregătea o trântă bună, după care pesemne ducea dorul
acum de când era “funcționar pe moșie”.
Nu se auzea nimic de nici un fel de la vecin! recunoștea Li-
sandru.
— Am eu ac de cojocul lui, asigura Nory, deși n-avea nimic în
vedere. Descoperea ca ultimat și pentru a distra pe Dia în scrisori
ideea de a se căsători cu vecinul.
“Mariage blanc!” asigura pe Dia, care, străină de episodul de la
Bușteni, nu putea prețui substratul și savoarea cuvin tu lui.

…La Montreaux, subiectul căsătoriei “din glumă” avea ecou

serios. Deși Dia nu cunoștea stările de fapt și de suflet ale sorei ei,
reacționa ca și cum ar fi fost sigură de ele. Când în adolescență Dia
judeca bine despre ceva, buna Madó îi spunea că are intuiția justă a
oricării situații, sprijinindu-și aprecierea cu o maximă. Boierul Dinu o
tachina pe Madó despre mania de “maxime și cugetări”: “Ce
cugetări n-am face noi, românii, dacă am avea o limbă așa de
șireată ca cea franțuzească la îndemână”. Cuvântul “șireată”
smulgea protestări bunei Madó. Boierul Dinu, bucuros că a putut
scoate pe mademoiselle din calmul ei obicinuit, explica că românii
au darul firesc al vorbirei, pe când francezii au o limbă de-a gata la
îndemână, care îi scutește de orice osteneală.
“Mais qui a fait la langue?” triumfa Madó, dar nu în prezența
lui monsieur, căruia îi lăsa intactă plăcerea de a fi avut dreptate.
Asta era Madó.
Erau amintiri mărunte, care cercau a înșela o mare mâhnire a
Diei. În faza de acum a vieții ei, Dia nu-și mai găsea legătura cu
Madó. Cu atât mai ciudat cu cât se afla în țara, în chiar casa lui
Madó, căci Beau-Site, într-un fel, era ca și un cămin al scumpei
prietene pierdute.
Dia o întreba și nu avea răspuns, o chema și nu venea ca
altădată, cu opinia ei glumeață și cuminte despre oameni și fapte…
De ce? Era ceva care o nemulțumea?… Madó obicinuia să spună cu
atât mai repede și deschis ceea ce îi displăcea… Atunci?… Sau poate
pentru Madó însăși problema ce se punea acum era anevoioasă.
…Dia căuta părerea lui Madó, pentru a cunoaște adevărul ei
propriu, a se lămuri cu sine… Madó, firește, nu venea, pentru că Dia
însăși nu știa lămurit ce vrea… Totuși Madó ar fi trebuit s-o pună la
zid tocmai pentru nesiguranța de sine… Ar fi putut spune: “Ma fille,
il faut savoir ce que Von veut!”
Va căuta deci a ști ce vrea… poate că, odată deslușită cu sine,
Madó își va da sentința cu privire la Caro.
 La devenirile de apoi, Dia nu se gândea… credea că Madó a
făcut o dată pentru totdeauna “călătoria cea marc”… Nu se avânta
dincolo de constatarea depărtării absolute… N-avea antene destul
de subțiri, n-avea îndestulă putere de evaziune. Calitățile ei o legau
mai mult cu solul decât cu infinitul… Nu cerea lui Madó decât ceea
ce cunoscuse de la ea în viață… Se hrănea din moștenirea ei
spirituală așa cum Madó se hrănea acum numai din substanța Diei
însăși… De ce însă acum, tocmai când avea mai mult ca oricând
nevoie, Madô tăcea, ea care era bavarde… Să fie tăcerea bunei
Madó un veto?
Madó nu putea înceta să vorbească atât timp cât Dia avea ne-
voie de ea. Până deunăzi îi răspundea, și acum nu?… Pe Madó, Dia o
purta în ea însăși… Nu cumva ea însăși nu o mai hrănea îndestul?
Hrănea pe altul în dauna ei?… Joc invers!
Dacă n-ar hrăni îndestul pe Caro de la depărtare, vitalitatea lui
în ea ar slăbi, deci și însemnătatea răspunsului bunei Madó.
Dimpotrivă, preocupată prea intens cu privire la Caro, iată că Madó,
nehrănită îndestul, nu-i putea veni în ajutor!…
Va trebui să caute pe Madó numai în ceea ce posedă pozitiv la
ea. O va căuta iar în memorie, în cuvintele pe care și le spuneau în
viață, în scrisori, în carnetele de notițe rămase pe urma ei.
În memorie nu găsea nimic corespunzător… Poate că Madó nu
trăise, nu întâlnise un astfel de caz: Madona-Caro… Dia-Caro… Caro-
Madona-Dia… Trei termeni a căror poziție schimbată schimba
problema, împiedica soluționarea ei…
Scrisoarea lui Nory avusese darul a liniști pe Dia. Caro apărea
într-o înfățișare pozitivă, nu în aceea a unei probleme. Caro îngrijea
bolnavi, îngrijea pe nevasta lui, era sclavul unei anume condiții
umane, legat de un loc depărtat, de o profesie; totodată trăia,
activa cu amintirea, nu-și punea întrebări, primea realitatea, cel
mult aștepta ce va aduce ziua de mâine…
De câteva săptămâni Dia putea trăi și lucra calm, fără întrebări,
totodată cu ceva în ființa ei care făcea parte din nădejde. Ceva din
starea ei de suflet se reflecta în scrisorile primite do Nory.
Nory acum găsea timp de a trece pe Izvor de câte ori venea la
oraș. Adesea Cornelia lipsea, și Kiva o scuza cu devotament. Pe Nory
o impresiona acum numele servitoarei: Kiva… Kiva! Asemănare și
deosebire”! Kiva aduna ban cu ban ca să se mărite “la toamnă” cu
logodnicul ei, la ea în sat. Îmbuna parcă amintirea răscolitoare a
celeilalte… a Kirei, pe care adesea i se părea lui Nory că o vede prin
ceața unui iaz, încâlcită în buruienile vâscoase… Alteori asemănarea
do nume îi pricinuia numai mirarea că numele se repetă — deși
atâta de numeroase; contraste și asemănări: Kiva și Kira… Simion și
Simeon… Lenora și Nory… Elena și buna Lina… Așadar, nu era
nevoie de un semn prea distinctiv pentru ca cei astfel numiți să
difere enorm unul de altul.
 Întoarsă la Gârla, convocă pe Lisandru, factotumul:
— Ia să nu mai stai mătăluță de joacă!… Ia să te apuci să-mi
faci oglindă casa din sat!… Aha! V-ați aciuit acolo tu cu mamă-ta…
N-ați fi stând cumva în odăile mari, că vă trec granița!… Acolo sta
bunicul meu… m-auzi?
Lisandru auzea pentru a suta oară și la fel răspundea:
— Noi stăm dindos!
— Bun!… Cred că ați fi reparat, văruit… n-ați fi stând așa, cum
dă Dumnezeu, în mizerie cumva?… Să-mi faci peste tot ochi, că viu
în inspecție… Și vezi de nu mă fura la var și la nisip… Și acum, pașol!
Un cuvânt reîntors de pe atunci… un cuvânt al Trânului din
copilărie…
Nory admira răbdarea, supușenia băiatului, se văita că și-a
pierdut vremea cu o secătură ca el, îi punea mâna adânc în chica de
bucle, ca să-i dea afară… Era un gest matern, același cu plăcerea
mamelor la țară de a îneca mâna în stuful nedisciplinat al feciorului,
a-i strica freza, destinată a place fetelor; plăcerea bietelor mame
robotnice de a-și exercita asupra băietanului un ultim privilegiu
înainte de a-i da altora.
Nory își aminti de băiatul Ghighi! Nu! Perișorul lui anemic,
decolorat, nu chema mâini care să-și sature dragostea…
— Te trage mă-ta, vădana, de păr? Întreba pe Lisandru.
 Flăcăul râdea, nu vrea să spună că mamă-sa nu-i trage de păr,
ci, dimpotrivă, își încrucișează mâinile, privindu-l. Dacă altcineva
decât stăpâna i-ar pune mâinile în păr, Lisandru i-ar pune pumnii în
fălci îndrăznețului.
Lisandru iubea mult pe domnișoara, de aceea pleca capul, să-i
tragă cât i-o place, dar fără să smulgă.
Nory îl împingea apoi de umeri :
— Oust! — închidea după el ușa, cu o expresie a Diei, de im-
port, râdea singură, întorcând cheia de două ori în broască.
Începea prin a-și scoate peste cap sweater-ul, apoi bluza; prin
gaura cheii nu s-ar fi uitat nimeni.
…Da… Va aduce pe Cornelia la Gârla, la aer, să se mai în-
tărească puțin… Pe timp limitat, firește… Te pomenești că dumneaei
acum s-a făcut bucureșteancă și nu-i mai place la țară… Nory
recunoștea că i se cam urăște. “Nu, nici gând că mi se urăște!” se
contrazicea, se certa Nory cu Nory. Nu băga însă de seamă că s-a
întors lumea pe dos, că ea locuiește conacu doi, celebrul conac al
“păcatului”, că intenționează a aduce pe Cornelia la vatra ei din sat,
de unde plecase. Totul însă fără nici o fibră filială. Pesemne fibra
filială fusese extrasă fără durere, în copilărie, la timpul când fibrele
n-au rezistență. “Din cap!” spuneau prietenii pe vremuri despre
sentimentele lui Nory. Totuși pe Dia n-o iubea “din cap”.
 Dar cum va prezenta pe Cornelia vecinului Flaviu? N-o va
prezenta defel. Avea sistemul ei, cel pe care deunăzi îl folosise cu
amicul Caro… Să ghicească… Să creadă Flaviul ce va vrea… Să cuteze
cumva a nu fi cuviincios? Pe Cornelia însă trebuia s-o echipeze, s-o
dreseze.
Ca o consecință a unor astfel de planuri, la următorul popas la
București rămăsese două zile în casa de pe Izvor. Trecuse totul în
inspecție, poruncise să i se facă felurile de mâncare preferate, fără
precizare, căci singură nu știa care sunt. Cornelia compusese menu-
ul fără ezitare, dovedindu-se bine informată de ce-i place.
Cornelia avea un chip palid, dar nu se plângea de nimic, ceea
ce tocmai era anormal. Nory hotărî că își va face invitarea după
dejun, nu vrea să-și strice buna dispoziție din vreun refuz.
Telefonă în dreapta și în stânga pentru o cheie ruptă, un geam
spart, o priză defectă, controlă nota electricianului — minimă, ca și
cum Cornelia ardea opaiț sau se culca cu găinile — examină recipisa
unei asigurări pe viață contractată de Cornelia din proprie inițiativă
și care, în chip neașteptat, conținea numele ei ca persoană asupra
căreia ar trece suma în caz de moarte a asiguratului. Eventualitatea
o făcu să se uite lung la Cornelia și la paloarea ci de ceramică.
După ce făcu cinste dejunului, Nory telefonă lui Caro să treacă,
așa, ca din întâmplare, pe la mamă-sa, care nu arăta grozav. Luă
apoi un interogatoriu de judecător de instrucție logodnicului Kivei,
care susținea preceptul uniunei libere, pe când fata jura numai pe
cununii. Așadar, nu se putea face confuzie între Kiva și Kira… Trăia
oare Kira?… Nory nu aflase… pentru că nu voia să afle.
La plecare, stase o secundă nedumerită în fața Corneliei: să-i
facă invitarea sau nu?… N-avea poftă să-și strice tocmai la urmă
buna dispoziție… Decise că va da lui Caro sarcina s-o trimită pentru
aer la moșie.
La plecare avu un gest de ezitare, ca și cum nu era sigură că a
da mâna Corneliei e ceea ce se cuvine, ceea ce a făcut totdeauna.
Doar n-avea s-o sărute cumva!… O mai strânsese de mână altă
dată?… Cum sc petrecea de obicei?…
…Altădată, la plecare, o brusca sau azvârlea ușa peste ea, o
mustra sau îi da vreun ordin, cel mai puțin făcea o glumă ustu-
rătoare… Se minună de starea ei de spirit… “Obraznică eram!… Iar
acum nu e a bine atâta politeță! Pentru cine nu e a bine?… pentru
mine sau pentru ea?… “
Întoarsă la Gârla, inspecté și acolo pretutindeni ca și cum lip-
sise un an, făcu observații și nici un compliment — așa din principiu,
pentru stimulare.
Lisandru sta liniștit, cunoștea bine glasurile felurite ale dom-
nișoarei.
Pe Nory, devotamentul băiatului o mișca: “S-a sfârșit cu mine…
Sunt coaptă pentru rolul de mamă adoptivă!” Un nihilism o
cuprindea, pricinuit de amintirea lui Ghighi. I se părea acum că un
accident i-l furase pe băiețel, nu însăși voința lui așa de crud
tocmită. Regretul îi era totodată mai blajin, mai resemnat…
Se apucase a ploua cu fulgi… prea de timpuriu! Nory începu a
se preocupa de persoanele capabile a-i ține de urât. Jocul de cărți
era neapărat necesar, conversația celor de acolo fiind problematică.
Așadar, cărți de joc pentru pasențe și rummy; joc de dame… Bine că
nu și o ruletă!… Erau oare prin pod și cărți de citit?
Boierul Dinu nu era bibliofil… la drept vorbind, lui Nory nu-i
plăcea prea mult să citească… La Prundenii de pe timpuri, cei ai
boierului Hallipa, Elena și ea citeau cu rândul vreun roman
franțuzesc; Nory avea corvada a-i povesti apoi frumoasei Lenora,
mama Elenei.
Pe Nory o distrau reacțiile cucoanei Lenora care vibra la sce-
nele de amor; îi plăceau și scenele cu hoți, dar se sugestiona, i se
făcea frică, pretindea să se facă inspecția coridoarelor… Timpuri!…
La zece seara Nory tresărea dintr-o aromire, cu lenea de a
trebui să se dezbrace — ca o fată rea care pe vremuri necăjea la
culcare pe Trâna… Numai când avea de scris Diei, atunci veghea
bucuros, prelungea scrisoarea cu tot felul de impresii, de amintiri,
sfârșea apoi cu ceva prezent, esențial:
“Să nu uit, căci marele chirurg mă operează. Să nu uit să-ți
spun că am întâlnit iar deunăzi pe amicul Caro. A sărit din mașină,
ca un nebun ce e, ca să-mi poruncească să-ți transmit respectele lui.
Mă mir singură că am a-ți transmite numai atât, deoarece mașina,
glasul, ulița, totul părea a fi perturbat, ca și cum se întrerupsese
circulația pentru ce avea el important de comunicat.
Deunăzi, Madona pe picioare, dar mult îmbătrânită, mi-a dat și
ea sarcina să te salut din parte-i, deși nu te cunoaște. Bărbatul ei
însă îi vorbește des cu admirație și respect de doamna Baldovin.
Madona se lăuda și cu un mare succes repurtat de Caro, o operație
grea. Succes cu răsunet deoarece perfectat «en très haut lieu»…
Nory complecta scrisoarea treptat, o prelungea ca pe o pre-
zență. Totodată prețuia distanța și nevoia de a comunica cu Dia în
scris. Putea astfel povesti mai liber, își îngăduia a vorbi de lucruri pe
care direct poate n-ar fi cutezat, făcea progres în intimitatea Diei,
așa fel încât revederea lor se va face pe un plan mai intim, mai
confidențial.
Lie că ieșea pe ceardac cu un șal de lină la gât și un cojocel
dăruit de directoarea școalei de la Gârla-de-Jos — cea pe care o
suplinise — fie că se așeza la masa ovală din mijlocul odăiei — cea
pe care o știa acolo de pe când era de o șchioapă — Nory avea
acum o anume stare de spirit și de suflet. Avea adică un punct fix de
unde lua perspectiva lucrurilor trecute și viitoare. Ocupa un post
neutru, o seninătate îi îngăduia a stabili un bilanț, cifre pozitive de
câștig și pierderi, a traiului ei de până acum. Se înșiruia copităria ca
un episod totodată burlesc și pitoresc… Elena reprezenta
adolescența trecută în preajma Hallipilor. Biata Elena, așezată acum
în miez de dramă din cruzimea unui copil. Cruzimea de care numai
copiii sunt în stare când sucesc gâtul la puii de găină firavi… Ghighi
fusese copilul crud, tot el și puiul de găină firav… Ghighi băiețelul!…
Apoi juneța de studentă, aceea totalizată pe axa Caro—
Madona, cei doi care acum erau înșiși atâta de actuali… Pe urmă
devenirea ci socială în mediul Walter—Rimii—Drăgănescu și
anexele. Mediul “ardente” — îl chema Nory în retrospectivă, fiindcă
toți flambase cu torțe sau pe rug, afară de ea… Poate că și ea…
Planul cel mai apropiat, cel care avea mai puțină perspectivă
tocmai fiindcă prea apropiat, fusese oaza de pe Izvor; oaza a cărei
liniște nu putuse atinge totuși absolutul, ale cărei frontiere nu fu-
sese intangibile…
Dacă ședeai drept și tot drept judecai, ea însăși introdusese pe
Izvor marfă prohibită: pe Caro… pe Coti…
Egoismul ei, atâta de bine înzestrat până deunăzi, îi îngăduia
acum a se acuza. Din moment ce n-o acuza nimeni alt, în lipsa
oricărui adversar, adera unui fatalism: dacă pe Izvor se deschiseseră
ușile și ferestrele, însemna că singurătatea și odihna atinseseră
măsura de la care înainte nu mai puteau fi decât o sclavie, o povară.
Dia, pasărea cu pene de aur, zburase din colivie.
 Aneta Pascu însăși simțise nevoia a-și frânge gâtul și reușise a-
și rupe picioarele… Turmentele Madonei le rezolvase natura… Elena
se adăpostea acum, ca și de mult, în muzică… Muzica poate că
pricinuise grozăvia de deunăzi.
Și acum îi părea lui Nory uneori că a văzut… S-a deschis ușa
magaziei și a văzut capul prea mare, corpul prea lung, mai lungit… și
nodul funiei, nodul gordian, nedezlegat de nimeni, al celor ce-și rup
ața vieții… O cuprindea atunci o milă pentru Lisandru, băiatul
preotesii văduve, așa cum se alătură în noi adesea lucruri fără
potrivire logică.
Numai buna Lina părea a fi găsit piatra filozofală… Așa va face
și ea! Hotărâre îndrăzneață, căci trebuiau ani mai mulți, mai multă
suferință pentru o astfel de descoperire.
…Iată că printre batiste mototolite, ce trebuiau trimise la
spălat la preoteasa vădană, Nory dibui o hârtiuță mototolită. Cum,
ce fel ajunsese acolo?
Era o peticuță de hârtie găsită de Elena în pantalonii de bici-
cletă ai lui Ghighi, pe care pantaloni îi dase ca pomană lui Lisandru.
Nory decise că va păstra hârtiuța, n-o va restitui Elenei… Nu era
o scrisoare, ci o însemnare zgâriată cu creionul pe o foaie sfâșiată
dintr-un caiet liniat cu portative de muzică… Muzica!
Kira nu e curată, mi-e groază de ea… Mi-a mărturisit ceva
oribil… De ce totuși nu o gonesc și o sufăr lingă mine pe fata
murdară?… Și cellalt încă poruncește aici tuturor și mie… Mark a
telegrafiat că sosește… Sosește ami Vie… Așadar, peste abia șaizeci
de ore Vie va fi aici… Kira e o nerușinată… a cutezat… Preludiul meu
nu e decât o copilărie și peste cincizeci și cinci de ore vine Vie…
Maman m-a întrebat ce am, așadar se vede că am ceva… Azi am
răcnit la Simeon. Eu sau el nu vom mai fi aici când va sosi Vie… Fata
asta e o miz…
Citise Elena sau nu citise?… Ce vină avea Elena? Nu era femeia
care să se ocupe de unele amănunte, totuși n-ar fi trebuit să-i dea
lui Ghighi de tovarășă pe fata Kira… Marcian nu știa săracu, că pe
măsură ce treceau ceasurile care-i apropiau sosirea minutele vieții
lui Ghighi se împuținau… Din cele însemnate pe hârtiuță se
învederau multe și totuși nu puteai conchide la nimic.
De aceea, pesemne, la înmormântare Elena sta inertă, cu toate
apele din ea secate.
Nory se întrebă ce gândea acum Elena de Simeon… Până la
urmă era greu să se lipsească de serviciile lui… Simeonul însă ieșise
din ultimele împrejurări zdruncinat, coborâse pe un plan scăzut, așa
cum se cuvenea
…O scrisoare a Diei, sosită atâta de repede că nu puteai în-
chipui cum, schimbase starea de suflet a lui Nory, o înviorase
Printre altele, Dia spunea că a trăit pe Izvor fără griji, nici răs-
punderi, numai grație lui Nory, iar acum tot pe ea o împovăra cu
treburi și răspunderi. Dia se acuza apoi de egoism.
Nory surâdea cu șiretenie, dar și cu ceva dulceață, unui plan al
ei secret și care trebuia să constituie darul de An nou al Diei, căci se
apropie ianuar…
“Iarna la țară!” constata Nory și consimțea. Va suspenda din
interes, firește, pe sezonul de iarnă, ostilitățile cu vecinul Flaviu
Numai un armistițiu! E drept că Flaviul o ajutase mult în plănui
grație căruia va putea agăța în pomul de Crăciun un dar frumos
pentru Dia.
Numai petecul de pământ, cel din deal, cu livadă și pădurice,
pe acela nesuferitul de vecin cap-tare nu vrea cu nici un chip să-JL
cedeze; pretindea că îi e lui neapărat trebuitor pentru ceva.
Avea să se vadă la primăvară! amenința Nory.
Flaviu afirma că, în adevăr, la primăvară avea să se vadă… apoi
cerceta când le va face onoarea doamna Baldovin să-i viziteze…
“Desigur, tot la primăvară!” stabilea.
Cu toată cutezanța lui de a se ocupa de Dia, scăpa teafăr,
deoarece Nory avea interes să trăiască bine pe iarnă cu vecinul,
totodată avea și oarecare recunoștință pentru înlesnirile ce-i făcuse
privitor la cadoul pe care copilul Isus avea să-i atârne în pomul de
Crăciun al Diei. Nory râdea la gândul că nu există pom care să poată
susține greutatea darului… Așadar, de Crăciun va fi sărbătoare cu
pom și la Gârla… Distinsa doamnă Cornelia, care refuzase să vie pe
ploi, probabil îi va onora cu prezența ei! Nory glumea, tachina,
râdea — ea cu sine — singură, singurică. Când îi era prea urât,
hotăra că în primăvară, după vizita Diei la Gârla, sau a ei la Beau-
Site, se va reîntoarce la oraș.
“Tocmai vara?” se corecta. A doua iarnă însă n-o va mai trece
la tară… Până și ursul de vecin plănuia pentru cellalt an să treacă
iarna la București.
— Urșii stau iarna în bârlog? Îl punea Nory la punct, dar cu el n-
aveai ultimul cuvânt.
— În bârlog cu nevasta! explica complimentar…

La Montreux, Dia nu se simțea înstrăinată nici de Gârla, nici

chiar de casa de pe Izvor:
“II n’y a rien pour rapprocher, comme la distance!”… consola
Madó pe eleva ei favorită când trebuia să se despartă.
Din scrisorile sorei ei, Dia reținuse numele vecinului ca pe un
amănunt important nu numai pentru reușita răscumpărărilor, ci
pentru viitorul lui Nory. Într-o scrisoare Nory spusese că vecinul are
nume frumos și caracter urât. Dia găsea că numele nu e frumos, dar
caracterul pare interesant. Își corecta de la distanță punctul de
onoare și socotea că domnișorul Coti trebuie șters din biografia lui
Nory prin ceva hotărâtor. Așadar, gustul lui Nory pentru numele de
Flaviu putea fi binevenit pentru o schimbare de nume. Dia se acuza
că a provocat incidentul urât de la Bușteni, pe care-i bănuia, îl
ghicea în parte. Dia simțise în primul moment o repulsie violentă,
apoi își amintise: “Le boue et le ciel bleu… voilà la composition du
paysage humain. Faut compter avec, pour savoir vivre!” — sta scris
într-una din scrisorile lui Madó…
Despre ce?… despre cine?… Se potrivea însă multora.
Odată lucrul zilei sfârșit și toată lumea retrasă la odihnă, Dia
cerceta iarăși însemnările lui Madó, le compulsa. Nu mai avea febră,
era însă resemnată, însăși nostalgia diminua. Nu știa dacă trebuie să
se bucure sau nu…
Nu găsise încă în scriptele modeste ale lui Madó ceea ce căuta
Poate că Madó nu admitea starea ei sufletească, care nu putea
duce la nimic: fără scop!
Fără scop, dar nu și fără cauză! Cauza, Dia o simțea în ea
mereu vie: “Iubesc și sufăr!” mărturisea net, curajos, apoi o cu-
prindea iarăși nostalgia, cerea răspuns sau în vagul ei sufletesc” sau
lui Madó, deci tot în vag. De ce oare, aci la Montreux, Dia nu simțea
prezența imediată a prietenei, nu-i auzea răspunsul clar, sprinten…
Scrisorile le citise și recitise de zece ori pe toate și acum căuta
în ele numai cuvinte, cuvinte separate care ar fi putut-o lumina cu
sine, neputând admite că Madó nu-i va da nici un răspuns. Găsi
neașteptat: “C’est un état lyrique cela, que veux-tu que j’en sache?”
 Se uimi. Nu era nevoie să lege, să afle cu privire la ce scrisese
astfel Madó. Afla care era starea ei proprie, avea deci un punct
câștigat… Așadar, starea ei era lirică!
Dar ce credea Madó despre o stare lirică? “Que veux-tu que
j’en sache?” Se recuza, lua în derâdere, n-o interesa… sau regreta?…
“C’est un état lyrique!!” Nu un blam, ci o constatare, starea,
lirică e o stare lirică… o stare aparte… poate că privilegiată… strict
personală… Toate astea laolaltă.
Toate laolaltă… ceea ce totuși nu era un răspuns: “Que veux-tu
que j’en sache!” Așadar, Madó nu cunoscuse stări lirice. Un regret al
Diei pentru o astfel de lacună… Sau poate vrea să spună că n-ai ce
face, ești fără putere către starea lirică a cuiva… Pe a ta proprie o
trăiești, o suporți, o învingi sau te învinge… Ce pot ști eu de ce te
doare pe tine? Se putea interpreta și în felul ăsta, deși Madó luase
totdeauna parte la orice durere a Diei… Acum, în cazul lui Caro,
cumva se recuza: Nu poți ști nimic de amorul altuia, de nebunia lui,
de greșala pe care altui o poate comite din dragoste… Iubirea e o
boală individuală… “Așadar, o boală! “ descoperise Dia. În adevăr,
stările lirice semănau cu o febră: puls accelerat… aiurare… Un leac
nu se cunoaște iubirii și pe acela nu tocmai Madó l-ar fi putut
descoperi…
Dia simțea totuși o ușurare… Madó nu dase acel veto de care
se temea… Madó nu știa, era în dilemă…
 Culegea alte cuvinte: “Laisser venir… Attendre sans bouger…
Subir tout en se défendant… Se défendre tout en laissant aller… “ —
frânturi de gânduri presărate ici sau colo…
Așadar, va lăsa starea ei lirică în voie până când va înceta… .
Căci va înceta la un moment… Va înceta, dacă nu lua vreo decizie,
dacă nu găsea o soluție, dacă nimeni nu-i forța mâna… dacă el… El…
Caro!…
Iată că lipsea problemei un factor. Madó nu putea răspunde
pentru Caro… Nu-I cunoștea… Dia nu admitea să nu-i cunoască…
Firește că îl cunoștea… deoarece amândoi trăiau alăturați în
dragostea ei…
Intre timp pe Dia o distrăsese, o turburase totodată cumplita
întâmplare de la Prundeni, drama copilului unic al Elenei
Drăgănescu, pe care credea că o cunoaște, atât de mult îi vorbise
Nory: Copilul unic al bietei femei și numai de cincisprezece ani!… Se
speriase, bietul, de el însuși, de faptul că e viu și crește viața în el și
în jurul lui… Avea ambiție și avea conștiința neputinții lui artistice…
Bietul copil iubea două ființe care se ciocneau între ele, și lupta lor
se dase în pieptul lui strâmt… Apoi o fată îndrăzneață pe ascuns,
fricoasă la lumină… Un iaz… O funie…
Dia privea lacul albastru, cel care la vila Beau-Site se vedea de
peste tot — cum spuneau reclamele… Așadar, și alții sufereau… ba
încă dureri mai mari ca ale ei… Și nu aveau ca ea pe Madó… Dia
reacționa imediat, pozitiv. Înainte chiar de a răspunde lui Nory,
scrise doctorului Caro, îi povesti nenorocirea copilului, a mamei…
Nici nu se întrebă măcar dacă și el cunoaște pe Elena Drăgănescu. Îi
trebuia pentru a-i scrie un pretext puternic și își închipuia că l-a
găsit.
Răspunsul lui Caro sosise prompt: Nu știuse nimic… Amica Nory
nu-i pusese la curent… Nu-i putea ieși din minte sfârșitul cumplit al
copilului. Își punea pentru întâia oară întrebarea dacă ar vrea să
aibă un copil
Ce i-ar fi răspuns Dia dacă ar fi stat amândoi de vorbă ca
odinioară… Ce ar fi răspuns despre un copil… “Da”… sau mai bine
“nu”… sau totuși “da”… sau…
Despre care eventualitate a unei paternități putea vorbi Caro…
cu felul lui direct — ca de ceva la îndemâna dorinței? Felul viu,
imediat, în care își trăia el orice problemă.
Pentru a se feri de felul lui prea viu, prea direct, de a se
exprima, Dia căută a-și devia de la el gândul. Îndreptă gândul spre
Nory, care îi scrisese deunăzi că ar fi gata, din interes, să ia odată?
cu pământul și pe vecinul cel belalios.
Altă dată, despre o nuntă oarecare, scrisese: “Cu mine e alt-
ceva… mă simt destul de bine și așa”. Aventura neplăcută de la
Bușteni avusese darul a pune pe Nory în fața problemei viitorului
Trebuia îngrijit viitorul lui Nory.
 Dia avea acum așa de multă sensibilitate, încât putea face
risipă. Fiece întâmplare avea în ea rezonanță, fiece cuvânt. De
aceea aluziile lui Nory la izolarea ei dibuiau cu mâini invizibile într-
un loc ocrotit de simțirea ei, așa cum ar dibui degete mătăsoase în
stofe moi închise într-un sipet. De vină era starea ei lirică. Odată
dovedită, Dia lăsa lirismul în voie să cuprindă totul, chiar și pe Nory.
“De departe !” își amintea apoi Dia de rezultatele trecute ale
conviețuirii cu Nory.
Plănuia ca, după ce va fi pus totul la punct la Beau-Site, să facă
lui Nory o surpriză, vizitând-o la Gârla. Nu se amăgea pe sine,
recunoștea că dorința ei de reîntoarcere privea și pe alții, [nu] nu-
mai pe Nory, și, ceea ce era mai grav, pe unul anume.
Într-o astfel de stare de spirit, Dia citise în ziarele geneveze că
marele virtuoz al pianului, Marcian, va sosi în curând în Elveția,
pentru un timp mai lung, cu logodnica sa, o distinsă doamnă din
elita bucureșteană. Ziarul arăta nădejdea că vizita marelui artist va
fi totodată prilejul unei noi serii de concerte.
Într-un elan, fără de nici o ezitare, Dia decise a invita pe cei doi
să se odihnească la Beau-Site, unde credea că totul le va fi prielnic.
Spera că invitația ei, făcută pe baza preceptului “Ies amis de nos
amis”, va fi acceptată.
Înțelegea ce însemnătate are exilul lor. Scrisese îndată și lui
Nory, cerându-i stăruitor să convingă pe cei doi a primi invitarea.
Explica că Beau-Site avea și o vilă anexă, izolată pe malul lacului,
deocamdată neocupată, dar organizată complect. Cei doi logodnici
vor locui singuri primul etaj. Dia se arăta arbitrară, nu admitea ca
Nory să nu reușească a-i convinge.
La primirea scrisorii Nory fu mișcată de gândul Diei, ca de un
dar făcut ei însăși. Tonul era arbitrar… dar în slujba cărei cauze
nobile, cărui sentiment delicat! Lui Nory i se făcu dor de autoritatea
sorei ei…
Va căuta să facă o vizită cât de curând la Prundeni, să împli-
nească comisionul dat de Dia. Elena ursuză și Marcian timid erau în
stare să refuze invitația, ceea ce părea lui Nory inadmisibil, deși
impresia ei însăși fusese la început cea de mirare. Mereu idei ne-
obicinuite și totuși logice… Mereu Madó!… Căuta acum o maximă
prin care să definească împrejurarea, așa cum ar fi făcut Madó.
Depunea armele, nu mai era geloasă pe Mademoiselle Madeleine,
devenea, dimpotrivă, discipola ei.
 Căciula de lână, dar al primăresei, de mâinile ei lucrată, fusese
un cadou, la început hulit pentru forma țuguiată… acum folosit
pentru că acoperea bine urechile.
Latifundiara Nory Baldovin, cu căciula de lână, un șal de gât la
fel și cojocelul bine încheiat, își făcea cura de aer și sport totodată,
plimbându-se pe cerdacul conacului doi. “De-ar găsi prostul ăsta de
Lisandru un brad, un brăduț, unul fasonat, nu unul ca el fără fason…
Nory critica anticipat surpriza pe care prinsese de veste că o
plănuiește Lisandru de sărbătorile Crăciunului.
Hotărî că nu putea lipsi de la slujba de Crăciun; se va duce deci
la biserica din Gârla-de-Jos, pentru edificarea poporului. De la ospăț
nu va lipsi, firește, curca grasă, puhavă, bine friptă de preoteasă,
care va fi și ea poftită în calitate de mamă a intendentului
Lisandru… Ce-ar fi fost să poftească și pe vecinul Flaviu!… deși era
un sucit și un nesuferit, capabil să refuze… Numai lipsa unui alt
vecin o făcea să se gândească la el… Dealtfel, poate, adică mai mult
ca sigur, vecinul va refuza, ceea ce tranșa orice ezitări… tot mai bine
să nu-i poftească…
 A doua zi, din urât, ca să-și audă glasul, comunică lui Lisandru
ideea ce avusese despre Flaviu. Băiatul o adoptă cu atâta plăcere,
încât Nory se înfurie, țipă la el, îi spuse că a fost numai o vorbă în
vânt… Surprinsă de pornirea ei, decise că motivul furiei fusese
gelozia: “Gelozia, pentru că fiul meu adoptiv s-a arătat vesel de
venirea veneticului” — căci Flaviu erau un nume anapoda. La prima
ocazie îl va întreba ce liftă de om e, deși era convinsă că e de
dincolo, ca și Simeon. În Ardeal se păstrase mai mult numele
romane.
De când oare nu mai serbase Crăciunul acasă? Adică la ea
acasă nu-i serbase niciodată, totdeauna fusese ușernică. Cei doi ani
din urmă, pe Izvor, nu se sărbătorise; se respectase doliul Diei…
Totuși Dia, pe scrinul ei de abanos cu ornamente de bronz ca un
dric, avea un pom mic împodobit gata, ca cele obicinuite de străini:
pomul pentru Madó… sau poate dăruit cândva de Madó?
Ce va face Dia de Crăciun la Montreux? Nory ar fi vrut să cu-
noască localitatea, să aibă fotografia vilei Beau-Site. Deocamdată,
cu bătrânul ei Kodak va fotografia conacul doi și pe pustnica cea cu
căciulă de lină privind de pe ceardacul boieresc spre țara Elveției.
Lisandru va ști să umble cu aparatul. Era îndemânatec la toate,
necum la jucării.
 …Încotro va fi fost Elveția?… Spre cimitirul din deal, spre
primăria din Gârla-de-Jos, sau spre râpa pe unde trec trenurile?
“Asta se cheamă dor!” — descoperi.
Uite-l pe Lisandru al preotesei călare pe bicicleta pe care i-o
cumpărase, probabil într-un moment de inconștiență. Dacă fiul
preotesei vădane nu aduce un brad de mărime și de formă ideală îl
paște moartea și pușcăria. “Întâi pușcăria!” se corectă.
Puștiul aducea un brad frumos: nici lălâu, nici prea îndesat, nici
cogeamite, nici pirpiriu — cum explica nepoftit, și Nory îl asculta cu
complezență, până prinsese de veste că iar se lasă dusă de șiretul
de ștrengar și zbierase la el să lase jos bradul și să piară din ochii ei.
Fără de nici o grabă, ca un psicolog rutinat, Lisandru căuta locul
cel mai potrivit unde să așeze pomișorul. De întotdeauna, în
bordeiul mamă-si, își visase un pom de Crăciun.
“Șaisprezece spre șaptesprezece!” își făcea Nory socoteala
dacă ar fi putut avea un copil de vârsta lui Lisandru… Copil i-ar lipsi
ei… ca să moară ca Ghighi!
— Ce căști-la mine ochii? mustră pe Lisandru care arăta cu
șiretenie spre o cutie. O desfăcu apoi încet, nu din stângăcie, ci din
respect. — O să ne apuce ziua!
— O dată e Crăciun la Gârla? răspunse băiatul, cu pătrundere.
Nory aștepta cu un surâs, prevedea că e vorba de o surpriză.
Cunoștea de la alții atmosfera naivă a surprizelor și iată că acum o
cunoștea prin ea însăși. Ea era acum cea căreia i se făcea o surpriză,
una din cele cusute cu ață albă și plătită tot din buzunarul tău. Se
simțea totuși curioasă ca pentru un mister și aștepta… Unul câte
unul ieșiră din cutie* și din ambalajul lor migălos globii? i colorate,
luminările și pozele cu nașterea Domnului.
“Ce sunt zdrențele astea?” pronunță numai în gândul ei cel
pripit și rău nărăvit. Erau la fel, întocmai, podoabe ale pomului
atâția ani privite dulce-amar, acru-dulce, pe pomi pe Crăciun, în loc
străin, la oameni străini. Simți urcându-se în ea ceva de jos în sus,
dinspre tălpi… și în tălpi urcat din podea… și în podea din temelii și
în temelii din pământul Gârlei — cel unde creșteau trandafirii Niel și
răsad ele cele de furat.
— Cine ți-a dat voie?… Tu le plătești! — zbieră așa de fals, -că
își astupă singură urechile.
Băiatului îi tremura bărbia și îi sclipeau ochii, nu însă de tramă.
Privea acum pe Nory cum ai privi icoana Maicii Domnului!
— Eu… cu banii mei le-am cumpărat pentru… Arată spre Nory…
bâlbâind: Pentru… ma… m…
— Mă-sa, îngână Nory plictisită de emoția ridicolă a băiatului.
“A vrut să zică ceva despre mamă cu privire la mine? Își dete
explicații. Ei! Bat-o de recunoștință?…
— Să poftești pe mamă-ta, preoteasa, la pom! porunci.

*
În textul de bază: curte.
 În fața încâlcelii lui Lisandru, devenit parcă peltic, consimți să
dea un supliment de explicații:
— Am înțeles… Eu adică sunt pentru tine ca o mamă… Tu să
poftești pe mă-ta la pom și la masă… O dată e Crăciun la Gârla! Cred
bine că numai o dată, se răzbună în petto.
— Cum?… Nu se poate!… vru Lisandru să-și exprime mul-
țumirea, dar și rezervele.
Nory îi porunci să se ocupe de pom.
“Știu cu ce rochie am să îmbrac pe mama!… Dar ce fac cu
boieru Flaviu… I-am spus că domnișoara l-ar fi poftit, dar… Dacă
cumva vine?… Cum să stea dumnealui eu mama la masă?” își bătea
capul Lisandru, apoi lăsă totul în seama norocului, pe când subt
mâna lui îndemânatecă pomul de Crăciun se împodobea.
Privind pomul, lui Nory îi străfulgeră: “Ghighi, băiețașul
nenei!” și tot gustul, toată buna dispoziție îi pieri. Ceva umbla prin
ca nedeslușit: superstiții, datini, pomeni… Un amestec inform!… “N-
am cumpărat jucării pentru băieți reuni pe adolescentul viu și pe cel
mort, pe copilul cu sânge subțire și pe flăcăul voinic… Deveni dintr-o
dată misterioasă cum fusese adinioarea Lisandru, se îmbrăcă, puse
șoșoni-galoși, porni în sat la poștă, pe când Lisandru se silea să nu
fie curios. Unde și pentru ce pleca așa din senin domnișoara?
— Să vă faceți cizmulițe, sfătui pe Nory.
 La întoarcere Nory găsi pe Lisandru pe la uși, gata de plecare,
totuși întârziind. Nu doar că era curios… nici chiar n-ar fi vrut să știe
unde a fost domnișoara… Numai casa n-o putea lăsa descuiată. În
conformitate, Nory se arătă misterioasă și îl trimise acasă.
La conacu doi de la Gârla totul s-ar fi petrecut bine de Crăciun
dacă nu intervenise un incident: la friptură sosise un oaspe nepoftit.
Sosise veciul Flaviu cu mâinile încurcate pe un pachet învăluit în
vată și hârtii; “casabil” — explicase, și Nory își spunea că probabil
știe franțuzește, ceea ce, dealtfel, n-avea nici o importanță și nu se
lega cu nimic. Pe deasupra, în loc de tupeul lui flegmatic, vecinul
părea încurcat, ceea ce împiedica reacțiile dușmănoase ale lui Nory.
Pachetul conținea un bibelou, care nu era de prost-gust și nici ieften
— îl cântări din ochi Nory.
Lisandru, pentru motive știute de el singur cu privire la vizita
inopinată a vecinului, se făcuse mic, gata să dispară cu mamă-sa cu
tot, dacă Nory nu i-ar fi reținut, ba chiar cu insistență.
Flaviu spuse că el a “gustat” acasă, că a venit mai devreme
decât se cuvenea, numai în treacăt. Nory explică fără amabilitate,
dar cu energie, că la Crăciun masa n-are oră, e un praznic întins pe
trei zile. Așa fiind, Flaviu luase praznicul de la început, ceea ce
prelungise seara peste prevederi. Cum nu se putea sfârși fără o
partidă de joc de cărți, Lisandru cu mamă-sa găsise motiv bun să
plece. La cărți Nory se certase cu vecinul: “Nu e încă Anul nou!” își
demonstra, ca și cum hotărâse pentru noul an suspendarea ostili-
tăților. Cearta se iscase cam așa: din senin, Nory întrebase pe musa-
fir ce neam de om e și el răspunse că e grec. Nory îl descususe cum
și ce fel, deoarece numele suna a latin, apoi declarase că grecii nu-i
plac — încântată că-l poate vexa. Nu-și atinse scopul, deoarece
vecinul nu părea vexat, ci surâzător, ironic, ba chiar triumfător.
“Un om nesuferit… hotărî, un caracter nesuferit!” explica Nory
cuiva sau se convingea pe sine.
Abia după plecarea lui Flaviu, îi străfulgeră că vecinul o mințise,
o jucase ca de obicei. Nu era pesemne grec, ceea ce n-ar fi avut nici
o importanță, Baldovin însuși și boieroaica Eftodia, nevastă-sa, fiind
greci la origină… dar cutezanța grecului… (adică tocmai că nu era
grec… ) cutezanța omului, farsa ce i-o făcuse, păcăleala… ultimul
cuvânt!… Da, mereu căuta să aibă ultimul cuvânt! Nu! Omul ăsta nu
va avea către ea ultimul cuvânt! Nu știa cum va fi și deveni, dar
ultimul cuvânt nu-i va avea!
După plecarea vecinului, lui Nory i se păru sau prea devreme,
sau prea târziu ca să se culce… Trei… Ceasul trei! De necrezut!…
Chef, nu glumă… Noapte albă!…
Nu albeau încă defel zorile, dar se răcise în odaie. Luă
cojocelul și băgă de seamă că în onoarea pruncului Isus îmbrăcase
rochia de mătase. În loc să se dezbrace pentru culcare ar fi ținut să
iasă pe ceardac… Ce-ar fi să nu se culce defel?… dar ce să facă până
la ziuă?… Cum ce să facă?… Să scrie Diei, cu un en-tête mare:
“Noaptea Crăciunului, ora trei dimineața, în conacul doi, moșia
Gârla-de-Sus… 25 decembrie…”
După o descriere gen pamfletar a petrecerei de Crăciun, ezită,
apei scrie: “în curând cred că voi îmbătrâni, anume când mă voi
decide a cumpăra perechea de ochelari ce mi-e neapărat necesară.
La vară, pe terasă, cu registrele și cu ochelarii, voi fi foarte fotoge-
nică. Amân însă ochelarii din pricina «bătrâneții» — care totuși nu c
decât o prejudecată. Cum însă Lisandru era să mă tragă deunăzi la
fit, strecurându-mi în socoteală costul unui scaun nou de trestie, de
care crede el că am nevoie, ochelarii nu se mai pot amâna. Cu
ochelarii pe nas, la partidele de cărți ce se anunță necesare deodată
cu apropierea iernii, vecinii nu mă vor mai putea înșela la puncte”.
Nory căuta acum o formulă pentru “la sfârșit”. Ar fi vrut să
scrie “afecțiuni” sau… “sărutări” — cum se obișnuiește. Nu cuteza,
tocmai fiindcă înțelesul ce vroia a-i da cuvântului sărutări nu era cel
banal… Totuși se cerea ceva “la urmă”, cum zicea Cornelia despre
necesitatea anevoioasă pentru o gospodină de a pregăti zilnic un
“dulce”. Cuvântul sărutări spus Diei era pentru Nory și nou și
anevoios, era, mai ales, “un dulce” la sfârșit sau la un început de
anotimpuri sufletești. “Vă urez, doamnă, sănătate și petrecere !” —
facsimilă finalul de scrisoare al bietei Aneta. Vroi apoi să șteargă,
ceea ce ar fi fost copilăresc… trase totuși cu penița o bară subțire —
să fie și să nu fie șters. I se păru totul compromis, nu se crezu
capabilă a reîncepe scrisoarea și adăugă: “Cu dragoste!” — ca pe o
culme a stângăciei ei stilistice și sentimentale.
După zile “la fel de monotone”, cum le dase Nory verdictul,
sosise câteva rânduri prin care Elena îi anunța plecare ei cu Marcian
în Elveția și anume la Beau-Site. Până la invitația atât de frumoasă n
doamnei Baldovin, fusese numai un proiect pentru care le lipsea la
am îndoi energia. Gestul frumos al doamnei Dia decisese.
Așadar, primeau… plecau… Firește că doamna Dia Baldovin era
unică pe lume…
Așadar, Elena și Marcian părăseau Prundenii cei fără de no-
roc… Foarte bine… foarte nimerit!… Rămânea domnul Simeon să
poarte grijă de tot și de țața Tana cea în mintea copiilor… Domnul
Simeon trecuse pe aproape de ceva… de ceva imposibil… Ceva care
fără de moartea lui Ghighi, chiar dacă nu s-ar fi înfăptuit, ar fi rămas
un gând al Elenei… un gând vinovat, nearmonios… Acum totul era
rezolvat… Domnul Simeon rămânea numai administratorul model al
bunurilor stăpânei.
Va scrie de îndată Diei despre consimțământul și recunoștința
Elenei. Va scrie și despre pomul de Crăciun, despre Aneta, care
sosise iar să o cerceteze domnul doctor Caro. “Are stofă de grande
amoureuse Aneta noastră”… Gândul glumeț îi fu lui Nory stingherit
de amintirea infirmității bietei fete. Și ce alt va mai scrie ca să o
distreze pe Dia?
Când ciugulise pomul de Crăciun, în noaptea cu insomnie, Nory
găsise un plic oarecare și îl deschisese de urât… Plicul conținea?
subt forma unui act, cesiunea terenului mult dorit, limba de pământ
înstrăinată printr-o greșeală de neiertat, cea care ocrotea
mormântul rustic al Trânului, cât și pe acel al cucoanei Safta
Baldovin, care primăvara odihnea subt revărsarea glorioasă a
trandafirului roșu: “între mine și… “ — scria vecinul Flaviu… Ceda
sau era o farsă… Ideea unei farse în pomul de Crăciun nu plăcea lui
Nory și nici nu credea în stare pe Flavian…
La primăvară!… Ce avea să fie la primăvară?… se întreba Nory…
O soluție de un fel sau de altul… La primăvară va înflori trandafirul
roșu pe morminte… Deocamdată, ca și pământul, ca și pomii, ca și
iarba, era amorțită în așteptarea unei învieri, unei, prefaceri… Ce va
zice Dia? se întreba despre ceva nedeslușit.
Citind în ziarul cotidian — ediție din capitală — că la București
a nins și e ger timpuriu, Nory hotărî că spectacolul trebuie * admirat,
— cu încă un gând dinapoi.

*
În textul de bază: unele.
 Nimeni nu observa cum iarna îmbrăcase casa de pe Plantelor
în haina ei albă, așa cum mantia de hermină îmbracă un portret
secular.
O zăpadă subțire, peste care se lăsase bruma unui îngheț,
țesea mătasa totodată mată și strălucitoare a vestmântului… Era o
trenă lungă cu falduri unduiate întreaga curte, peste care nu tre-
cuse nici un pas, abia urme, ca și închipuite, urme de roate ușoare…
În fund se țeseau pomii într-un desen răsfirat, alb în alb înapoia lor
o țesătură mai deasă, mai măruntă și migăloasă, învăluită într-o
boare sinilie, cuprindea de-a valma pavilionul, sera, gardul
împrejmuitor, bănci șchioape și unelte * uitate — căci dinții
înmormântate în zahărul omătului își însemnaseră colții în relief în
fire toarse. Cuiburi de pomi și o petică de sac uitată pe o cracă
pluteau mat pe cerul-fundai al promoroacei, ca și cum suprapuse
desenului fantastic al decorului alb.
Nimeni nu vedea feeria secretă, pentru că nimeni nu se apro-
pia de casa părăsită; dimpotrivă, ocoleau ca și cum ar fi fost mai frig
încă pe alături de singurătatea locuinței încremenite… ma frig pe
trotuarul unde pe o lungime de zece metri grilajul de fier era dințat
cu spini de gheață. Trecătorii rari, stropiți de fulgi, grăbiți,
transfigurați parcă, se pierdeau la cotitura bruscă a uliții, poate a
iernii.
 Cu mantaua stropită alb pe negru pe fulgii ascuțiți, Nory se opri
lingă poarta cu lanțul și lacătul tivite și ele de gheață…
…Ingenioasă ruptură de planuri, cu linii frânte, iată maldăre de
cuburi zaharate suprapuse când geometric, când neregulat…
Desenate cu artă în amănuntul lor intim: o ladă spartă, un scaun
rupt, hoarne ce iscau în minte imagina unui homar alb se ghiceau.
Casa cu dependințele ei trase în unghi drept imprimau linii
netede, mate…
…De la brazii mărunți din jur, se întindeau lanțuri do beteală
argintie ce sc legau în horă jur în jur, urcau sprinten fațada de
geamuri a verandei, ferecau intrarea principală, obloneau uși și
ferestre cu mii de țurțuri ce se diluau abia jos, lângă pământul as-
cuns călduț subt zăpadă, ca un trup gol subt obroc.
Pe paveaua peronului și pe trepte, picături scurse înghețate a
doua oară, înnodând funii scărei de onoare, apărând cristalul ușilor
de intrare cu armura lor inexpugnabilă.
Trotuarul ce ducea de la casă la poartă era un tobogan sticlos,
pe care s-ar fi povârnit cutezanța tâlharilor… Nimeni afară de Nory
nu admira peisagiul de cleștar smălțuit cu mărgele…
Mult înainte ca înstrăinarea, singurătatea și înghețul să fi
cuprins casa de pe Plantelor subt paza unor streje impalpabile,
boierul Baldovin își trădase locuința, calomniase saloanele frigu-
roase și sălile triste, beciurile unui subsol prea adânc, izolarea insu-
lui în acel haos vetust… Boierul Dinu Baldovin trădase casa de pe
Plantelor și rangul și-l trădase, adăpostindu-se prin camere mobi-
late, apoi pe Izvor, alături de o femeie umilă.
Murise în decadență, ca alți mulți, lângă o sobă de zid, într-o
mahala, alături de o nevastă de pripas și o fată din flori.
Boier Dinu își trădase casta, lăsase însă după el, unică
coborâtoare, pe fiica lui, Dia Baldovin, pe care destinul în capriciile
lui o înstrăinase… Oare o înstrăinase?…
Acum iată că fata de pripas aducea înapoi la matcă patrimoniul
pentru a-i încredința fiicei celei de drept.
Dia încă nu știa, era un secret, un dar pe care Nory îl păzea do
lumină ca pe un prunc prea gingaș: obținuse radierea vânzării casei
de pe Plantelor. În primăvară totul va fi săvârșit prin acte și peceți…
Auzise adesea pe Dia spunând că locul ar fi bun pentru un
blockhaus… A fi dărâmată, înlocuită cu un blockhaus, iată care va fi
poate destinul casei de pe Plantelor, ca al atâtor altele, încă destul
dacă pe o zi se va întoarce la stăpâna ei… Destul că azi casa de pe
Plantelor îi aparținea simbolic lui Nory, fata de pripas, pentru ca din
mâinile ei să treacă în ale sorei ei Dia… Casa de pe Plantelor, în
forma ei de acum, își trăia poate sfârșitul subt ochii lui Nory… iar ea
subt horbota ghetei simțea căldura dragostei care leagă omul de
loc, omul de om… Din flori! — ce poreclă frumoasă… unui dar atâta
de amarnic…
 La Beau-Site, Dia era turburată; primise neașteptat de la Care
vestea că el și nevasta sosesc în Elveția, anume la Lausanne. Față de
o astfel de împrejurare nu știa ce trebuie să facă: să fugă… să se
întoarcă în țară? Subt prima impresie, scrisese lui Nory noutatea
senzațională.
Acum Dia regreta că a mărturisit lui Nory dezechilibrul ei, așa
fără de nici o pregătire… Nu vorbise niciodată lui Nory în felul ăsta
despre Caro. Dimpotrivă, căutase a pierde contactul cu sora ei pe
unele subiecte.
Se făptuise și nu va adăoga o greșală alteia, dând înapoi. O
liniștea ideea distanței; pesemne devenea lașă.
Nory răspunse cu grabă. După ce își arăta bucuria că îi sosesc Diei
atâți oaspeți din țară și regretul că nu se numără printre ei, arăta și
speranța că amicul Caro nu va lipsi de la datoria de a vizita pe Dia la
Montreux, contrariul nu i l-ar fi iertat. Nu-i ierta nici faptul că nu a
prevenit-o ca să-i poată da vreun comision. Probabil plecarea fusese
grăbită. În ce privea vizita Diei la Gârla, cu tot dorul ce-l are s-o
revadă, o ruga să amâne încă câteva luni, ca să-i poată arăta
rezultatele a ce a muncit, să se poată astfel reabilita.
Dia se oprise asupra cuvântului “reabilita”. Nory se acuza cu
exagerație, disproporționat. O nedreptățise poate pe Nory?… sau
timpul și distanța lucraseră cu folos asupra amândoura: “Depăr-
tare… Numai cu gândul putem fi mai înțelepți… Cu fapta și asupra
faptei e mai greu!” constata.
Așadar, Nory credea că doctorul Caro era neapărat dator a-i
face o vizită… deci era nevoită a primi vizita lui Caro… Lausanne era
aproape de Montreux… În adevăr, n-ar fi avut nici un sens să fugă…
starea ei lirică era vinovată de o astfel de idee… Poate că totuși Caro
nu va veni la Montreux… nu i se va permite… sau nu va cuteza…
Probabil scopul venirei era să consulte doctori, să instaleze pe
bolnavă într-un sanatoriu…
Da, venea să consulte zadarnic doctori, să instaleze zadarnic pe
Madona într-un sanatoriu. Era o călătorie de consolație sau un ca-
priciu al bolnavei. Caro bănuia că Madona face voiajul anume cu
scopul de a cunoaște pe Dia, cu scopul de a specula boala ei și no-
bleță de caracter a Diei pentru a împiedica vreun proiect postum; a-
i sili să renunțe unul la altul. Cunoștea bine pe Madona, o credea în
stare de astfel de rafinamente… către ele, Caro se încorda în decizia
lui… Decizia celor vii care vor trece peste voința celor morți.
 În așteptare, Dia își da și ea argumente. Era nevoită să stea pe
loc. Destinul lucra: “Que veux-tu que j’en sache!” Așadar, însăși se
încredința uneori în mâinile destinului… Aproape să știi, să iei
asupra ta… aproape de renunțare… Aduni cu mâinile timpul și
distanțele și te împresori cu ele. Aduni cumințenia și îți umpli cu ea
pumnul. Aproape să înțelegi, să vrei, să poți… Numai o pojghiță
subțire a rămas între tine și resemnare… și iată… nu mai știi, nu mai
poți nimic… “Que veux-tu que j’en sache!” spunea acum Dia cuiva,
tutulor, ei însăși…

Odată intrată pe calea confidențelor, Dia simțise că trebuie să

meargă mai departe. Trimisese lui Nory vești capitale: de cite va zile
erau sosiți la Lausanne Caro și Madona. Caro venise în ajun chiar, pe
o jumătate de oră, la Beau-Site, să o salute și să-i anunțe vizita
apropiată a nevsetei lui. Va fi prima ei plimbare după œ se va
instala și odihni.
Nory, citind, rămăsese pe gânduri… Dia anunța vizita Madonei
ca cineva care dintr-un loc pustiu, atacat fiind de tâlhari, trimite
cuiva un mesagiu care să-i previe de locul unde ar putea fi găsit
cadavrul său, dezvăluindu-i pe făptuitorii unei crime ce se putea
săvârși dintr-un moment într-altul…
Nory rămăsese pe gânduri fără a găsi, ba fără a căuta măcar o
soluție. Energiile ei păreau dizolvate. Era singură prin izolarea la
țară, prin dezertarea tutulor celor de-aproape. Un câmp sterp se
așeza în jurul ei…
Dia părea atacată din două părți… De o parte Caro, încuiat într-
o hotărâre amenințătoare, tocmai pentru că de dragoste. De o
parte Madona, care va cerca asupra rivalei persecuția sau persua-
siunea în extremis… Nu știai bine care din doi e dușmanul Diei cel
mai de temut. Va învinge cel mai tare… și care va fi cel mai tare?
Totuși Nory nu era alarmată, aștepta răbdător, cu un fatalism
care pentru ea era o haină nouă.

La fel la Montreux, pe malul lacului limpede, Dia se lăsa dusă

de lunecușul apei… Va pluti sau se va afunda? Alteori îi părea ca
coboară o pantă pe un tobogan, în curbe vertiginoase, pentru a
ateriza sau a se răsturna. Chinul Diei era singura răzbunare a
Madonei.
Madona văzuse, în sfârșit, pe Dia, se reîntorsese la sanatoriu,
nu spusese nici un cuvânt rău, nici bun, nu făcuse nici o apreciere.
Mai mult ca oricând Madona era Sfinxa… Renunțase la luptă… poate
fiindcă simțise că cealaltă era ea gata să renunțe. “Mai bine ea ca
alta”, își spusese pesemne… Dispreț pentru ei… sau pentru ea…
pentru viață… sau numai sentimentul zădărniciei…
— E bine așa cum e, îi spusese bărbatului într-o zi când Caro îi
așeza perinile.
“Despre ce?” se întrebase, dar nu o întrebase Caro.
 Dia sta acum încremenită: “Laisser faire… Laisser alieri”…
Alteori ora febrilă, cuprinsă de panică: “Attendre… Rece-voir…
Accepter…”

— O telegramă! anunță Lisandru cu glas sfios.

Nory nu simți nici o alarmă. Aparatul care semnalizează trece-
rea nu indica decât că “linia e liberă”. Nory nu simțea decât grabă
de a afla conținutul, de aceea sfâșie hârtia care aducea vești în orice
caz grabnice.
Așa smulsă, hârtia rămăsese în mâinile lui Nory deschisă ca o
fâșie de orizont în fața căreia te surprinde extazul.
Telegrama era de la Dia… concisă… importantă… : “Ta
présence nécessaire”.
Nory se scutură din extaz pentru a controla consecințele prac-
tice… Așadar, ea, Nory, va pleca în Elveția, chemată urgent de sora
ei! Sora ei avea nevoie de ea. Sta scris: “Ta présence nécessaire”.
Exprimată oricum altfel, chemarea Diei n-ar fi fost la fel de
luminoasă. Așa cum era exprimată, arăta că nu se întâmplase alt
nimic decât că avea nevoie anume de ea… Nimeni alt nu-i putea fi
de folos decât Nory… Atât avea Dia pe lume al ei, de-aproape, pe
ea!…
Fata din flori, sora nelegitimă, pe care nici o formalitate a stării
civile nu o putuse face să creadă în legitimarea situației ei și a
Corneliei, acum abia simțea că a reintrat în ordinea socială. Nu se
întreba prin ce formalitate secretă, prin ce oficiu misterios… Știa
numai că acum era egala Diei, egală cu sine însăși. Pentru a-și apăra
demnitatea nu mai avea nevoie să zgârie, să muște. Acolo, în locuri
străine, sora ei Dia era o biata făptură care nu știa ce să devină și îi
cerea sprijin: “Ta présence nécessaire.”
Nory era deci reabilitată într-un proces difamătoriu intentat de
viață… era acum înscăunată în onoarea și demnitatea ei de ins.
…Sărmana Madona murise sau murea… Gând profund, pătruns
de tristeță, de amintiri, de ofrandă prietenească, care absolvea pe
Madona în extremis…
Cât de turburată trebuie să fi fost Dia… Când Dia îi va cere
sfaturi, ce oare o va sfătui?… Caro, deocamdată, se va întoarce la
profesia lui… Pe Madona o va duce probabil în țară, afară numai
dacă vreo ultimă voință a ei… Dia va rămâne la Beau-Site până în
primăvară, pentru a limpezi sau a lichida… Apoi va veni la Gârlele-
Baldovinești reîntregite, pe moșia ei părintească… Mai apoi… viața
își va relua drepturile…
Iată că uitase pe vecinul cel “cap-tare”… Îi părea rău că nu-i va
mai putea un timp șicana. Va da sarcină lui Lisandru să facă zile
fripte vecinului, deși cu privire la vecin băiatul nu-i inspira
încredere, îl acuza de complicitate. Se uită la Lisandru care sta ca un
bloc de sare într-o ocnă.
 — Eu plec în Elveția! zise cu un fel de înfumurare. Nu călă-
torise încă niciodată în străinătate și i se părea că va deveni astfel
egală lui Madó.
— Tu vezi… ai grijă să faci zile fripte vecinului!
Lisandru da din cap cu gura strânsă, cu grimasa, pesemne, de
când era copil mic și se va fi ținut să nu plângă. Capul se clătina
afirmativ pentru a exprima supușenia, dat fiind că vocea nu cuteza
să se aventureze.
— Bun! se arătă Nory satisfăcută. Îl freci și îl chinui pe vecin, ca
pe sfinți! Tu ești aici mai-mare în locul meu!
Lisandru cerca a-și înghiți lacrimile, pentru a fi la înălțimea
misiunii.
Nory își aminti de Cornelia, decise că va trebui să stea câteva
zile acasă pe Izvor, pentru pașaport și celelalte. Ce va zice Cornelia
când va afla că pleacă în Elveția, chemată telegrafic de sora ei Dia?
— se împăuna copilărește.
“Numai de n-ar plânge copilul ăsta la plecare, să mă facă și pe
mine să miorlăi!”
Lisandru purta de grijă să-i facă o plecare cât mai conformă
Aducea o scrisoare de la vecinul Flaviu, pe care Nory o deschisese
cu destulă grabă. Flaviu se scuza că e împiedicat de o răceală să vie
să-și ia ziua bună de la domnișoara, cum ar fi dorit. Plecarea bruscă
a domnișoarei Baldovin îl impresionase… “Măi… măi!” comenta
Nory. Făcea cunoscut că e dispus a ceda prin vânzare regulată
porțiunea de pământ în litigiu… Vrusese chiar să o ofere de
serbarea frumoasă a pomului de Crăciun, subt o altă formă. Deoa-
rece însă domnișoara îl părăsea… Rămânea devotatul…
Nory rămăsese pe gânduri câteva minute mai mult decât ar fi
vrut… Așadar, tot ea avusese ultimul cuvânt… Cât despre vreo altă
“formă”… Dia va hotărî… N-a cutezat! se miră și îi păru bine… sau
rău!…
Ridică ochii de pe scrisoare și întâlni mutra lui Lisandru. Nu
cumva îi creșteau țâncului mustăți de râdea ca pe subt mustață?
Răcni la el:
— Cine ți-a permis să spui vecinului că plec? Așadar, țin lingă
mine un spion… Afară cu tine!
Consternarea băiatului îi tăia lui Nory falsul avânt al mâniei.
— Aici! porunci și îi puse mâna în chică scuturând cu nădejde…
Câteva fire îi rămaseră pe degete și, cu grijă, Nory ascunse mâinile
la spate.
Lisandru însă nu putea observa, avea ochii brobonați cu la-
crimi.
— Să ai grijă de tot… Tu ești stăpân până mă întorc… Să spui
vecinului că îi scriu de la București și că mi-a părut bine… Se
potrivea ori nu se potrivea?…
— Adică îmi pare rău că e bolnav!…
 Era ajun de revelion… Dacă Flaviu n-ar fi fost răcit l-ar fi poftit
de revelion… Așa, va pleca… Era grăbită, o aștepta Dia… O aștepta
pentru unele lucrări poate că de pe acum săvârșite, pentru altele ce
aveau a se săvârși în timp.
Bine făcuse Elena că plecase în Elveția cu Marcian și poate mai
departe… cât de departe de o magazie cu un piron și un ștreang…
“Băiețelul nenei!” dezmierdă pe Ghighi… Apoi, schimbând gândul
de la cele prea triste, își închipui desperarea fotei Aneta când va afla
că domnul doctor Caro al ei plecase departe. “Așa e el făcut… să fie
iubit!” încheie unele socoteli.
Se gândi la Dia, care trăia acolo ceasuri anevoioase, care o aș-
tepta… Madona își trăia ultimele zile… Cum putea fi să-ți trăiești
ultimei zile? Caro, de când îl știa, acela aștepta totdeauna “ziua de a
doua zi”… Singură Madó trăia în timpul incomensurabil… “Dar ce e
timpul?” declamă Nory în petto… Timpul îl împărțiseră oamenii cum
le plăcuse: în jumătăți, în sferturi, în felii… Dacă era altfel împărțit,
ea, Nory, ar fi putut fi mai tânără…
Așadar, poimâine va împlini 36 de ani, în timpul cel împărțit
arbitrar, deci revizuibil. Va împlini 36 de ani…
Smulse prima foiță a calendarului cel nou. Citi: 1 ianuarie 1929.
“Fais ce que dois!” ar fi zis Madó… Cine era Madó? O absență
mereu prezentă… o strigoaică sau un spirit pur… o amintire sau o
idee abstractă… un simbol… Cineva, ceva… de peste timp, de peste
legea comună a destrămărilor…
“La voia Domnului!” gândi Nory… dar nu în înțelesul unui
fatalism, ci gata a porni o cruciadă.
Rămase împresurată de timp, subt legea lui, totodată în luptă
cu timpul… Ea și cei cuprinși în spațiul unui destin care îi împletise
laolaltă în țesătura lui complexă.