UN ROMAN GHINIONIST ŞI TOTODATĂ NOROCOS

O lectură obligatorie pentru cel care doreşte să înţeleagă evoluţia

unui creator este cea a scrierilor sale de cumpănă (care au, uneori,
chiar statutul de experiment), prin care autorul tatonează alte
zone sau alte universuri decât cele cu care îşi obişnuise cititorul.
Risipitorii este un astfel de roman de ruptură, cu un alt tip de
discurs epic şi cu un alt stil, marcând astfel o separare temporară
de universul ţărănesc (Moromeţii l). Pentru Marin Preda, Risipitorii
este, în primul rând, o carte obsedantă şi un experiment chinuitor:
scriitorul revine asupra ei în patru rânduri (1962, 1965, 1969,
1972), revizuirea însemnând, de fapt, rescrierea parţială a roma­
nului. Mai mult decât atât, este singurul dintre romanele lui Marin
Preda care are parte de acest tratament de rescriere parţială.
Dacă Moromeţii I şi II, Viaţa ca o pradă şi Cel mai iubit dintre
pământeni sunt scrierile canonice ale lui Marin Preda, Risipitorii
are un statut aparte în creaţia prozatorului. Reprezentând, prin cele
patru ediţii ale sale, apărute pe parcursul a zece ani, un moment
esenţial în evoluţia scriitorului, Risipitorii este, prin geneza atipică
şi laboratorul de creaţie pe care îl încorporează indirect, un
document literar de primă importanţă pentru înţelegerea operei
lui Marin Preda.
Critica literară a intuit statutul aparte al acestui roman, dar s-a
îndoit asupra valabilităţii sale estetice. Ghinionul acestei scrieri
constă în faptul că este încorporată parţial în carcasa romanului
industrial, gen cultivat în epoca în care apare prima variantă a
cărţii şi care, prin clişeele sale tematice (mediul fabricii, profllul
unor personaje), riscă să-l îndepărteze pe cititorul de astăzi. Dacă
înlăturăm această parte ingrată, obţinem însă un bun roman
psihologic, în care fiecare caz (personaj) în parte reprezintă o
ilustrare a eşecului temporar sau a ratării posibile, acestea fiind,
pentru Marin Preda, consecinţe sau forme de manifestare ale
16 PREFAŢA

risipirii de sine. De aici, desigur, şi titlul romanului. Întreaga scriere

este gândită ca o demonstraţie a acestei simple axiome morale,
expusă de unul dintre personaje: ,,Tinerii [ ... ] îşi risipesc, într-un
fel sau altul, tinereţea fără s-o ştie." Principala cauză a acestui
fenomen derutant ar fi inefabilul psihologic, manifestat sub forma
unui rău obscur al firii, care obstruează împlinirea de sine şi care
se poate manifesta prin acte sau acţiuni ciuntite, neduse până la
capăt, prin crize personale, prin eşecuri anticipate sau programate
în mod obscur.
Scriitorul aglomerează mai multe cazuri, mai multe enigme
morale sau psihologice, pe care le analizează, cărora le descoperă
necunoscutele pentru a le găsi rezolvarea. Modificările dintre
primele trei ediţii (între a treia şi a patra versiune există numai
deosebiri de ordin stilistic) sunt, în primul rând, modificări de
scenariu epic, antrenând însă şi schimbări de structură sau de
profil al diferitelor personaje. În fapt, este vorba de trei personaje,
Constanţa, doctorul Munteanu şi doctorul Sârbu, cu un statut
special în economia scrierii, a căror biografie fictivă suferă modi­
ficări de la o variantă la alta. Modificările de scenariu se datorează,
aşadar, unui demers, reluat în chip aproape obsesiv de către scriitor,
de a găsi cea mai bună soluţie de rezolvare a enigmei morale. Încă
de la prima variantă a scrierii este furnizată, prin parabola tăie­
torului de lemne, o cheie de lectură a romanului: un ins cade
într-o depresie profundă pentru că se lasă târât de pe banca pe
care dormea de către colegii săi. Cele mai interesante personaje ale
romanului (Constanţa, doctorul Munteanu) sunt astfel de
persoane care parcurg o depresie mai mult sau mai puţin profundă,
pentru că nu ştiu cum să reacţioneze într-o situaţie dată, care
îi derutează tocmai pentru că le activează, indirect, temerile,
complexele, inhibiţiile neconştientizate şi deci nerezolvate. Dacă
nu parcurg astfel de crize interioare profunde, aşa cum se întâmplă
cu Constanţa sau cu doctorul Munteanu, alte pei:sonaje trec
printr-o serie de sincope interioare, cauzate în special de lipsa de
comunicare, de neputinţa ajustării mesajului propriu la mesajul
celuilalt: aici s-ar încadra cuplurile Vale şi Anda sau Gabi şi Mimi
Arvanitache.
 PREFAŢA 17

Cel mai semnificativ caz din roman este cazul Constanţei,

personaj gândit, parţial, ca alter ego; aici risipirea înseamnă parcur­
gerea unei nevroze şi regândirea structurii sale interioare. Este
zona cea mai rezistentă şi mai tulburătoare a romanului. Drama
personajului este aceea că, până la momentul depresiei, nu are
acces la fiinţa sa profundă. Dintr-o stranie amnezie sau obnubilare
a conştiinţei, femeia nu este stăpâna propriului său eu, pe care
nici nu îl cunoaşte, ci doar o vizitatoare ocazională şi superficială
a acestuia. Adolescentă, avusese o evoluţie interioară greoaie,
încetinită, de unde şi caracterizarea ambiguă că ar avea „două
mâini stângi". Depresia prin care trece după divorţ pune capăt
acestei trăiri ca prin vis. Paginile în care sunt descrise casa neîn­
grijită, bucătăria murdară invadată de insecte, hainele nespălate
sunt antologice. Refuzul de a se hrăni şi atacurile de panică o aduc
pe patul de spital, la secţia de psihiatrie. Aici, îndopată cu insulină,
tânăra femeie începe să-şi găsească, încetul cu încetul, memoria,
mai bine zis conştientizarea de sine, exact ceea ce îi lipsise până
atunci. Revizitează umbrele, tonurile, nuanţele propriului ei trecut,
vizualizează diferitele eboşe sau variante, toate ciuntite, ale fiinţei
sale interioare, ia în posesie mentală şirul nefericit de Constanţe
de diferite vârste, a căror ultimă variantă era femeia de nici 30 de
ani zăcând pe un pat de spital. Constanţa ajunge la cauza ultimă
a risipirii de sine: înstrăinarea de propriul trecut, de acea viziune
senină, luminoasă, solară pe care o avusese în copilăria ei, când
era stăpână pe oameni, locuri, stări deoarece avea candoare: ,,Ştiu
de ce m-am îmbolnăvit, îşi spunea, am uitat de copilăria mea, am
uitat de viaţa mea trecută, am îngropat aceste lucruri preţioase şi
le-am schimbat cu altele, care n-au fost nici bune, nici curate."
Personajul Constanţa, unul dintre cele mai interesante personaje
feminine ale lui Marin Preda, este, în acelaşi timp, şi o dovadă a
fascinaţiei prozatorului pentru dostoievskianism; de altfel, perso­
najul este comparat, la un moment dat, cu Marmeladov. Dacă în
privinţa profilului psihic, a depresiei şi spitalizării Constanţei nu
există diferenţe între ediţii, acestea apar după vindecarea femeii;
ţin, aşadar, de evoluţia sa ulterioară. În primele două variante,
Preda alocă un loc important acestui personaj, dedicând o serie de
18 PREFAŢĂ

capitole relaţiei sale de dragoste şi apoi căsătoriei cu unul dintre

medicii care o îngrijiseră, doctorul Sârbu, prieten al fostului său
soţ, doctorul Munteanu. Începând cu cea de-a treia ediţie, proza­
torul renunţă la această poveste de dragoste (şi, implicit, la câteva
capitole de roman) pentru a conchide, mult mai semnificativ,
evoluţia viitoare a personajului într-o singură propoziţie:
. ,,Constanţa se căsători şi fa.cu şi copii".
Un alt caz interesant este cel al doctorului Munteanu, soţul
Constanţei. De astă dată, este vorba de un psihiatru cu vocaţie
pentru profesia sa, care îşi abandonează, temporar, meseria pentru
a se dedica unei misiuni diplomatice. Revenit din misiune, doc­
torul nu se mai poate încadra în colectivitate. Începând cu cea
de-a treia variantă, pentru a conferi complexitate personajului, i
se atribuie şi o tentativă de suicid. Aşadar, în cazul doctorului
Munteanu, risipirea e înţeleasă în termenii angajamentului moral
şi e echivalată cu nearmonizarea temporară a scopului şi a misiunii
sale profesionale cu etica (hiba profundă a personajului ar fi
carierismul său exacerbat). Acest proces coroziv are consecinţe
paradoxale, cum ar fi cheltuirea energiei în misiuni adiacente
(funcţia diplomatică la Roma), dezarmarea pripită (spaima pe
care o încearcă la citirea articolului din revistă), dublate de
pierderea încrederii în sine şi în valabilitatea cercetării sale (studiul
schizofreniei). Pentru a marca distanţa polemică faţă de propriul
personaj, autorul îl construieşte în contrast cu doctorul Sârbu
(acest procedeu de a găsi unor protagonişti o pereche distonantă,
prin care prozatorul vrea să susţină indirect teza morală a scrierii,
mai apare în roman în cazul cuplului Vale Sterian-Gabi Sterian).
Revenind la doctorul Munteanu, în primele două ediţii, perso­
najul este proiectat ca individ cu voinţă supradimensionată, dar
rară scrupule de ordin moral. Prozatorul îi acordă o atenţie specială,
descifrându-i enigma atât direct, prin meditaţia despre „expan­
siunea eului", cât şi indirect, printr-o evocare retrospectivă a istoriei
personale a medicului, numită, poate ironic, ,,istoria geniului".
„Expansiunea eului" este un proces bivalent, înţeles atât în sens
pozitiv, ca vitalitate, energie constructivă, dar şi negativ, ca
hipertrofie a eului, favorizând egolatria, cinismul, parvenirea etc.
 PREFAŢA 19

Mai interesantă este „istoria geniului", încapsulând fabula.

personală în jurul căreia personajul s-a construit pe sine: visul
profetic al mamei despre destinul exemplar al fiului (existent doar
în prima ediţie a romanului). Aici, în varianta din 1962, doctorul
Munteanu (al cărui prototip real era Petru Dumitriu) îi prezintă
doctorului Sârbu povestea esenţială a destinului său: ,,Te intere­
sează o scenă care s-a petrecut în anul 1923 la Predeal, într-o
noapte cu lună şi cu nori feerici, pe vârful unui munte? [ ... ] Era cu
bărbatul ei şi a ieşit din cabană, nici ea nu ştia pentru ce, a auzit
un glas care o chema: «Marie-Alice, ieşi afară.» I s-a facut frică
acestei femei, şi-a adus aminte că bunica ei povestea că şi ea a fost
chemată odată de un glas şi a zăcut şase săptămâni fiindcă 1-a
ascultat şi a ieşit afară să vadă cine o strigă. [ ...] Chemarea s-a
repetat: «Marie-Alice, îţi voi dezvălui o taină.» Tot n-a ieşit şi
atunci a auzit şoapta chiar alături de patul ei: «Ai rămas, i se
şoptea în ureche, chiar în seara asta însărcinată. Dacă ieşi afară,
copilul tău va fi băiat şi va avea un destin excepţional. În clipa
asta, alături, la stână, trage să moară berbecul turmei, şi spiritul lui
este al unui zeu. Dacă ieşi afară, el se va reîncarna în copilul tău.»
Atunci a ieşit afară şi a auzit din nou vocea: «Stai liniştită până
ai să simţi un vânt care suflă asupra ta: atunci să ridici fruntea şi
să zici: Fiul meu, tu veifi un geniu! Fiindcă aşa se numesc în zilele
noastre zeii omenirii.» [ ...] apoi s-a întors în cabană, şi bărbatul
s-a trezit. Când a văzut-o, s-a speriat: «Marilis, unde ai fost?»
«Nu te nelinişti, am rămas însărcinată, o să avem un copil» a
răspuns ea clănţănind. A vârât-o în pat mormăind, i-a luat pulsul.
Era rece ca gheaţa."
Acest „fenomen al geniului" îl interesează în chip deosebit pe
Marin Preda, care face câteva _observaţii în acest sens în fişele
pregătitoare ale romanului (existente într-unul dintre jurnalele
sale de creaţie): ,,Interesează oare realitatea fenomenelor care ne
stimulează spiritul? Geniul este un fenomen autentic, dar şi
fenomen al voinţei, care apare în urma stimulării continue a
spiritului. Adolescent fiind, doctorul Brătescu eliminase cu ironie
prevenitoare ceea ce era ireal în povestirile mamei lui şi păstrase
ceea ce era real şi stimulator pentru el. Credinţa autentică a mamei
20 PREFAŢĂ

în destinul înalt al flului ei. Adolescentul nu ştia sigur că este sau

nu un geniu, dar nu se îndoia că putea deveni."
În Risipitorii, acest motor neştiut al personajului devine o
maşinărie distructivă. Imperativul datoriei, obsesia împlinirii de
sine devin corosive pentru o personalitate cu o constituţie
interioară fragilă. Personajul doctorului Munteanu începe să
vâneze circumstanţe care să-i înlesnească ascensiunea; în acelaşi
timp, cauze imponderabile îl împiedică să depună un efort susţinut
pentru cercetările sale (a se vedea episodul studiului despre
schizofrenie).
Începând cu cea de-a doua variantă a romanului, Marin Preda
elimină această scenă a visului mamei şi regândeşte statutul
personajului său. La a treia variantă, doctorul Munteanu, proiectat
până acum doar ca o concretizare a voinţei exacerbate, este
transformat într-un personaj dramatic, a cărui risipire temporară
de sine îl aduce într-un impas existenţial, pe care încearcă să-l
curme printr-o tentativă (nereuşită) de suicid.
La fel de interesantă ca această geneză, să-i spunem concretă, a
romanului, derulată de-a lungul a patru ediţii, este şi geneza secretă
a scrierii, esenţială pentru evoluţia scriitorului, cu atât mai mult
cu cât etapa conceperii Risipitorilor se suprapune peste o dublă
criză: una de creaţie şi o alta interioară.
După mărturisirile scriitorului, această geneză secretă a roma­
nului ar fi început încă din 1953, an în care ar fi încheiat, se pare,
Moromeţii (publicat în 1955). Intervalul de şapte-nouă ani care
separă prima ediţie din Risipitorii de romanul anterior (Moromeţii)
este extrem de semnificativ pentru cel care doreşte să cunoască
profilul scriitorului şi evoluţia sa. Apariţia Risipitorilor este
precedată de o criză, de un impas de creaţie, marcând desprinderea
de universul şi de modalitatea narativă care îl consacraseră. Ca
orice roman puternic, Moromeţii este o scriere care îşi putea devora
autorul. Forţa sa de hipnoză asupra propriului creator putea fi
atât de puternică, încât să-l condamne la autopastişă. Pe de o parte,
romanul se suprapunea integral peste mesajul profund al scriito­
rului, în sensul că era o carte pe care numai Marin Preda fusese
născut să o scrie, iar pe de altă parte, acest mesaj esenţial fusese
 PREFAŢĂ 21

redat în chip genuin, să zicem, prin identificare şi dizolvare plenară

a creatorului în universul imaginat, ca şi cum acesta s-ar fi aflat sub
efectul puternic al unui miraj. Dacă aventura conştiinţei sale a
început în momentul în care a sesizat modulaţiile unei voci umane,
aventura conştiinţei sale scriitoriceşti se conturează tocmai în
momentul scrieriiMoromeţilor (retrospectiv, nu numai romanul
a exercitat un puternic efect de hipnoză asupra creatorului, ci şi
geneza acestuia, a cărei evocare ia, indirect, forma atipică a
romanului autobiografic Viaţa ca o pradă).
Identificarea cu tema şi universul Moromeţilor mergea până la
contopirea, ca într-o stranie uitare de sine, cu stilul personajelor
sale; de aici şi capacitatea naratorului de a se dizolva în fiecare
voce în parte. Acesta ar fi complexul „vocii lui Ilie Tăbârgel"
(personaj dinMoromeţii), la care se referă într-un rând ( Cum am
scris Risipitorii, Creaţie şi morală, 1989, pp. 404-406): ,,Mă
simţeam stăpânit de dorinţa imperioasă de a vorbi eu şi nu
personajele mele ţărăneşti, de a gândi cu mintea mea şi nu cu a lui
Ilie Tăbârgel (era unul care mă obseda)." De fapt, ,,nu-mi plăcea
ideea că nu pot să fac altceva decât să mă împleticesc printre
picioarele personajelor mele, descriind într-un mod naiv psihologii
naive" (fragment din intervenţia menţionată mai sus, din care
vom cita şi în continuare). Dorind să continue Moromeţii I,
descoperă că „pur şi simplu nu ştiam să scriu": ,,Stăteam în faţa
hârtiei şi nu reuşeam decât cel mult să descriu scene scrise deja în
volumul anterior, reluate însă într-o formă penibilă[... ]." Urmarea:
„Mă îmbolnăvii de exasperare, seninătatea mă părăsi, apoi mă
însănătoşii." Găsise soluţia: ,,Şi într-o zi îmi veni următoarea idee:
foarte mulţi oameni din vremea noastră păţesc ce-am păţit eu.
Nu este oare exasperarea, provocată de neputinţa de a-ţi atinge
scopul dorit, o realitate a lumii noastre moderne? Şocurile la care
suntem supuşi din pricina pierderii seninătăţii şi echilibrului
sufletesc, seninătate şi echilibru supuse unei continue agresiuni a
mediului şi de care nici măcar nu suntem totdeauna conştienţi, nu
sunt ele oare cauza unor mari tulburări în comportamentul omului
de azi? Şi aşa am început să scriu romanul Risipitorii." De fapt,
descoperirea subiectului nu epuizează criza de creaţie, ci o rezolvă
22 PREFAŢA

numai în parte. Adevărata soluţie apare odată cu găsirea a ceea ce

prozatorul va numi „tema povestitorului", adică a unei teme
morale consubstanţială scrierii şi care să secondeze discursul
fiecărui personaj în parte. Începând cu acest roman, discursul
narativ se reflexivizează, vocea fiecărui personaj fiind dublată de
comentariul indirect al autorului, presupunând „mai marea
libertate [... ] a autorului de a tulbura discursul epic prin reflecţii
personale" (Eugen Simion). În plus, în acest roman, ,,tema proza­
torului" este încorporată şi într-o parabolă (parabola tăietorului
de lemne) prin care se propune o cheie de lectură a scrierii.
Lucrurile se complică atunci când criza de creaţie se îmbină cu
cea interioară. După ştiinţa noastră, nu este încă publicat niciun
document (jurnal de creaţie etc.) care să furnizeze date pentru
perioada 1953-1958. Pentru anii 1958 şi 1959 există însă docu­
mente (este vorba de două jurnale intime şi de unul dintre caietele
de creaţie ale romanului, publicate cu titluljurnal intim. Carnete
de atelier, ediţie îngrijită de Eugen Simion şi Oana Soare, intro­
ducere de Eugen Simion, Editura Ziua, 2004, care arată că, în
această perioadă, geneza Risipitorilor s-a suprapus peste o etapă nu
tocmai fericită din biografia scriitorului, incluzând divorţul de
prima soţie, Aurora Cornu, şi două spitalizări (pentru tratarea
unei nevroze). Evenimentele sunt cu atât mai semnificative cu cât
se vor regăsi, camuflate ficţional, în biografia personajului
Constanţa. Aşadar, anul 1958 poate fi reconstituit începând cu
24 august 1958, când începe partea a doua a]urnalului intim
(jurnalul despărţirii de Aurora Cornu), care ar urma unei prime
părţi, incluzând un jurnal de spital încă inedit (este vorba de
tratarea nevrozei amintite mai înainte; ultima notaţie ar fi din
28 iulie). Pe 21 septembrie, aflat la Sinaia, Marin Preda începe să
noteze, într-un carnet de creaţie, diferite variante de scenariu (mai
mult sau mai puţin complexe), ceea ce indică faptul că lucrul la
roman nu se afla în stare incipientă. În anul următor, 1959, Preda
continuă lucrul la Risipitorii, dar trasează, în paralel, scenarii
pentru alte două proiecte, Adam Fântână şi Marioara Fântână,
care ţin de proto-istoriaMoromeţilor. Aşadar, iată referiri la geneza
gemelară care i-a provocat angoase de creaţie.
 PREFAŢA 23

Lucrul febril îl trimite iarăşi pe patul de spital; prima însemnare

a părţii a treia a]urnalului intim este din 22 noiembrie (ultima,
pe 23 decembrie). Documentaţia pentru cazul Constanţei s-a
făcut, aşadar, pe viu. lată câteva însemnări din acest din urmă
jurnal, care trimit indirect la cazul personajului fictiv (cităm după
Marin Preda.Jurnal intim. Carnete de atelier): ,,Mi se dă un
tratament, Nozinan, ultimul strigăt (probabil) în ceea ce priveşte
chimioterapia nevrozelor astenice, care pe de o parte mă «prote­
jează» împotriva zgomotelor şi a senzaţiilor interne neplăcute
{leşinuri intestinale, sensibilizări diverse), dar pe de altă parte mă
năuceşte şi mă slăbeşte cum nu.se mai poate" (însemnare din
26 noiembrie, p. 241); ,,Azi mi s-a făcut în continuare insulină
40 unităţi. [...] Sufăr de o mare inerţie psihică şi fizică, zac, nu
m-aş mai ridica din pat, iar în pat, iar nu e bine, mi-e rău după-amie­
zile, am senzaţii urâte, difuze, plasme de senzaţii, năclăială psihică
şi fizică, depresie, vagi dezesperări, idei de nevindecabilitate"
(însemnare din I decembrie, p. 244); ,,Mă îndop cu pilule,
Tofranil, Nozonan şi dimineaţa insulină. Nici astăzi, la 79 u[nităţi],
n-am transpirat, dar am câştigat în schimb câteva idei elementare,
idei-sentiment, cum ar fi de pildă a nu te grăbi sau a acorda o
importanţă proporţională lucrurilor, a-ţi crea dinfaptele vieţii tale
un echilibru ca un leagăn în care să simţi tot timpul beţia de a trăi
şi să nu cunoşti niciodată oboseala sufletului" (4 dec[embrie],
p. 246).
Însă nu numai Marin Preda trăieşte anticipat secvenţe din viaţa
personajului fictiv Constanţa, ci şi Aurora Cornu, prima soţie a
prozatorului. Aurora Cornu va rememora astfel scena divorţului
în convorbirile sale cu Eugen Simion (ediţia a II-a, Editura
Muzeului Literaturii Române): ,,Eu doream să plec, dar nu eram
convingătoare. Probabil, inconştient, încetam să mai mănânc,
slăbeam, eram extrem de fragilă, mâncam puţin şi într-un an
pierdusem multe kilograme, eram pe jumătate adormită. Repro­
duceam situaţia din care el m-a luat şi m-a salvat. [...] Cert e că
locuinţa mea era plină de praf, erau rochii nestrânse pe canapele
şi pe paturi şi era peste tot un aer de dezolare nevrotică, pe care
24 PREFAŢA

Marin l-a descris în Risipitorii. De fapt, era forma mea de sabotaj

nevrotică."
Prezenţa personajului doctorului Munteanu, al cărui profil
încapsulează un eşec şi o dilemă în privinţa eticii profesionale, şi
mai ales deconspirarea prototipului său real deschide încă un
sertar în acest roman enigmatic care este Risipitorii. Aşadar, la
baza personajului romanesc se află recompus, rearticulat profilul
real al lui Petru Dumitriu, scriitor din aceeaşi generaţie. Dintre cele
câteva referinţe despre prototipul real al personajului, existente
în jurnalul de creaţie al Risipitorilor, alegem una singură:
,,II. Dr. Brătescu [primul nume al viitorului personaj, n.n.] medic.
Jigniri şi violenţe. Istoria prieteniei cu dr. Sârbu, din punctul de
vedere al dr. Brătescu. Schimbarea firii sale. Represiuni [vezi istoria
cu doctoriţa Tiberiu].Mat[erial] doc[umentar] P[etru] D[umitriu]­
debutul şi cariera sa" (p. 119). Sinuozităţile dintre personalităţile
şi biografiile celor doi prozatori sunt şi ele elocvente. Romanele
Moromeţii şi Cronica defamilie (1956) îi plasaseră pe cei doi în
două poziţii de forţă ale câmpului literar al epocii. În plus,
personalităţile celor doi autori erau profund asimetrice. Mai mult,
Petru Dumitriu, al cărui profil ajunsese să înghită în epocă sectorul
prozei, dezertase încă şi mai grav decât doctorul Munteanu de la
etica profesiei sale: scriitorul alesese să trişeze cu ideologicul,
executând sute de pagini de proză şi de articole în conformitate
cu cerinţele realismului socialist. Dacă tributul plătit de Marin
Preda ideologicului era unul derizoriu (în special nuvela Ana
Roşculeţ din 1949), Petru Dumitriu îşi asumase un „pact" cu
tematica oficială, mergând până la camuflarea propriului mesaj
în opere schilodite încă din faşă (el este, printre altele, autorul
romanului Canalului, Drumfără pulbere). Faptul că Petru Dumi­
triu este proiectat aproape figural în acest roman cu o geneză atât
de chinuită este fără îndoială semnificativ, putând fi citit ca o
polemică indirectă în privinţa asumării conştiinţei scriitoriceşti
(chestiune la care Marin Preda se raporta în chip major, ca la
asumarea propriului destin).
Oricum, personajul fictiv l-a preocupat pe scriitor, dovadă
modificările surprinzătoare pe care le cunoaşte biografia sa
 PREFAŢA 25

începând cu cea de-a treia versiune. Marin Preda doreşte să ofere

inflexiuni dostoievskiene personajului, corelând sciziunea inte­
rioară cu o eventuală damnare; totuşi, varianta finală a protago­
nistului nu este la înălţimea ideii iniţiale, deşi tentativa de suicid
pe care o are acesta (începând cu cea de-a treia ediţie) îi conferă
complexitate.
Aşadar, pentru a concluziona, fără a se ridica la nivelul unor
romane ca Moromeţii I sau II sau Cel mai iubit dintre pământeni,
Risipitorii reprezintă o lectur� fundamentală pentru cel care îşi
doreşte să cunoască în profunzime opera lui Marin Preda. Efigia
scriitorului ne apare aici cu atât mai tulburătoare. Cheltuind
aproape zece ani pentru cizelarea acestui roman, Marin Preda a fost
un risipitor norocos: acest stil indirect liber pe care învaţă acum
să-l folosească se va regăsi, spre exemplu, şi în Cel mai iubit dintre
pământeni. Cu Risipitorii Marin Preda învaţă cum să fie un scriitor
profesionist, adică, în esenţă, un scriitor care ştie să-şi gestioneze
mai bine dilemele de creaţie şi care este capabil să treacă mai uşor
de la un tip de univers la unul opus, de la o tematică la alta.

Oana SOARE