Bunavestire

de Nicolae Breban
 A fost scris intre 1972- Atat editura
1974, dar n-a putut fi publicat "Cartea Romaneasca"
timp de trei ani din cauza (unde era director
cenzurii, care a formulat peste Marin Preda), cat si
doua mii de observatii pe editura "Eminescu"
marginea manuscrisului. (unde era director
Valeriu Rapeanu) au
refuzat sa tipareasca
romanul.

2
 Imediat după publicare, romanul a născut reacţii pozitive în toţi criticii
vremii. Nicolae Manolescu spunea: Un roman excepţional este
„Bunavestire” a lui Nicolae Breban: dens, de mari viziuni satirice, scris cu
vervă, sarcastic, grotesc, stilistic, inepuizabil şi original. Se precizează în el
şi o ruptură de tradiţia prozei noastre psihologice sau naturaliste:
păstrându-se aparenţele de subiect, decor, descriere, analiză, totul este
întors pe dos ca o mănuşă. Cornel Unngureanu, în Orizont, făcea
următoarea afirmaţie cu privire la romanul lui Breban: Dacă Provincia
reprezintă copia degradată a lumii Ideilor, „Bunavestire” e un pamflet scris
în numele fanatismului purităţii.

3
 Încercând să dea un numitor comun operei lui Breban, George Pruteanu afirmă: În cărţile sale, tema
nucleală e dominarea. Raportul dintre cel stăpânit şi cel care stăpâneşte .Acest fapt este confirmat de însuşi
personajul principal al romanului Bunavestire, Traian-Liviu Grobei, care mărturiseşte logodnicei sale: Eu, de
exemplu, m-am născut, simt tulbure asta, să fiu slugă. Grobei este un cuceritor, dar unul ciudat, care cucereşte
slujind şi umilindu-se, a cărui forţă stă în servitute. Primul stăpân al său este profesorul de ştiinţe naturale
Octav Teodorescu. Faptul că Grobei ajunge să aibă o relaţie cu fosta soţie a acestuia, Victoria Ionescu, nu se
datorează unei iubiri irezistibile pentru ea, ci, mai degrabă, dorinţei triunghiulare – el ajunge să o dorească
pentru că ea fusese mai înainte dorită de profesorul, mentorul şi stăpânul său. Acest lucru explică, de altfel, şi
despărţirea lor, care se întâmplă în momentul în care Grobei scapă de sub dominaţia profesorului său,
pierzându-şi, deci, şi interesul pentru fosta soţie a acestuia. Totuşi, după despărţire, Grobei nu devine liber, ci
disponibil, aflându-se în căutarea unui nou stăpân, pe care îl găseşte în persoana Leliei Crăiniceanu. Cu toate
acestea, Grobei ştie să îşi manifeste şi autoritatea încă de la începutul relaţiei lor când, la Sinaia, refuză dăruirea
Leliei, demonstrând stăpânire de sine şi hotărâre, impunându-i, în acelaşi timp, şi ei un anume statut, acela de
logodnică. Lelia nu înţelege atitudinea sa, ea simte că este dorită, iar respingerea repetată o umple de ciudă şi
supărare, rănindu-i orgoliul.

4
 Traian-Liviu Grobei este un tânăr merceolog, un comis-voiajor
silit de meserie să colinde provincia ardeleană. Nicolae
Manolescu, în capitolul Metamorfoza din volumul Arca lui Noe.
Eseu despre romanul românesc, observă că meseria de comis-
voiajor este foarte uzitată în literatura universală, exemple ale
unor personaje cu această meserie fiind Gregor Samsa din
Metamorfoza lui Kafka, şi Alfredo Traps din Pana de automobil
a lui Dürrenmatt. Încă din primul capitol, acesta ne este prezentat
ca un tânăr spilcuit, anost şi descărnat, care îşi petrece concediul
în Sinaia. E un individ cu pretenţii intelectuale, serios, calculat şi
cam meschin (făcu repede socoteala cât putea să-l coste cafeaua,
biletul de tren, eventual îi va lua si ei unul? nici pomeneală, atât
timp cât n-o invitase el). Caută în totul „partea instructivă a
lucrurilor” şi dispreţuieşte pe „hăndrălăii ce mişună prin staţiuni”
fără treabă. Are conştiinţa superiorităţii sale de om ordonat şi
grav, „cu timpul bine împărţit, cu un acut simţ al demnităţii”. Se
teme, mai presus de orice, sa nu se irosească. Urăşte pe „cei
ajunşi” pe „inşii ăştia mereu relaxaţi” cu bani şi relaţii. „Iată o
lume din care el va fi exclus”, gândeşte adesea, dar, cu instinctul
unui parvenit superior, simte că ei, fumătorii de ţigări străine,
posesorii de automobil, ei, totdeauna eleganţi si superficiali, nu
valorează în fond cât el, Grobei.
 În ceea ce priveşte metodele sale de cucerire, Grobei
se dovedeşte a fi un provincial, un conservator, un
„demodat”. El se foloseşte mai mult de arme sociale, decât
erotice pentru a o cuceri pe Lelia. Astfel, se dovedeşte a fi
un om supus uzanţelor – ţine ca primirea lui la masă în
familia ei să fie cât mai protocolară, doreşte să vadă
albume cu poze de familie, să i se povestească despre alte
rude. Nu vine niciodată neanunţat şi într-o scrisoare îi
mărturiseşte Leliei că îşi doreşte să facă nunta la biserică,
nu atât pentru credinţa sa, ci pentru că aşa se cuvine.
Grobei nu luptă pentru iubirea Leliei, ci pentru respectul,
preţuirea şi admiraţia ei şi a celor din jurul ei. Înainte de a o
cuceri pe Lelia, el cucereşte lumea ei, părinţii ei, oraşul ei.
Răbdarea sa este nemăsurată, ştie că graba îi poate
primejdui planul, astfel că înaintează cu multă luare-aminte,
grijuliu. Întreaga sa atitudine are darul de a-l face să pară
mai bătrân decât este de fapt. Se poate spune, aşadar, că
din familia Leliei, adevăratul bătrân era el.
 Despre acest lucru îşi dă cu părerea şi o rudă a Leliei din Vatra Dornei, pe care aceştia o
vizitează, spunând despre Grobei că este puţin cam matur pentru vârsta lui. Deşi cucereşte
prin felul său de a fi familia Leliei, în inima fiecăruia dintre ei se păstrează o oarecare doză de
dispreţ, desigur bine mascată, faţă de acest pretendent la mâna ei. Mai mult, Lelia are grijă să
alimenteze, pe cât posibil, aceşti muguri ai dispreţului. Cu timpul, însă, ceea ce poate nimeni,
în afară de Grobei, nu ar fi crezut se întâmplă. Lelia este cucerită, începe să îl iubească din ce
în ce mai mult, familia îl primeşte cu braţele deschise. Atunci se produce turnura…

7
În partea a doua a cărţii, Grobei suferă o metamorfoză, care se prefigurează încă din scrisorile trimise
de el Leliei din Blaj. Din acestea reiese că avem de-a face cu o persoană dedublată, un simplu comis-
voiajor, docil şi harnic, pe de o parte, şi un om extrem de ambiţios, care nu era un simplu
funcţionar!, după cum singur mărturiseşte, pe de altă parte. Grobei e fascinat de marile spirite ale
Blajului, se simte aproape de ele prin dorinţa de a da vieţii sale un sens. După vizita la Blaj, începe
treptat să-şi înţeleagă rostul şi vocaţia: aceea de a-şi angaja viaţa într-o direcţie ce deocamdată doar
se întrevede. Când o întâlneşte pe Lelia în Alba, îi vorbeşte despre extaz şi iniţiere, spiritualitate,
mortificare, examen de conştiinţă, despre ispăşirea, absolvirea de păcate. Mărturiseşte că aşteaptă un
Mesia căruia să-i dedice viaţa. Nici nu bănuieşte că acel Mesia e aproape, păstrat în amintirile şi
albumele de familie ale Crăinicenilor. E vorba despre Mihai Farca, unchiul decedat al Leliei. Într-o
seară obişnuită, petrecută cu familia logodnicei, Grobei suferă marea lui metamorfoză, are intuiţia
destinului său, ascultând amintiri despre Farca şi privindu-i pozele. Chipul măruntului funcţionar se
transfigurează, înţepeneşte, trece printr-o moarte simbolică, pentru a învia cu o altă identitate, aceea
de creator al partidului Mihai Farca. Viaţa lui îşi schimbă brusc cursul. În micul Grobei mijeşte o
mare personalitate.

8
 Aceasta e metamorfoza. Interesant este faptul că nimic
din Grobei nu pare să anticipeze că în el s-ar putea afla un erou,
el fiind mai degrabă un anti-erou. Momentul acesta, al
metamorfozei, este, de altfel, unul controversat, obiectându-se
că transformarea lui Grobei este forţată, că încalcă logica
devenirii personajului. Chiar şi Manolescu spune că ceea ce se
întâmplă în scena pe care o analizăm din Bunavestire
seamănă cu o istorioară absurdă, cu o glumă stupidă, de prost
gust. În partea a doua a Buneivestirii, devine un roman politic în
sensul pe care N. Breban îl acordă acestui termen. Pornind de la
ideea că există două nivele ale politicianului, unul de suprafaţă
ilustrat de proza sud-americană, dar şi de cea română şi unul de
adâncime, autorul şi-a propus să descrie structura fixă a
politicului, mitul contemporan al omului politic. Această parte
include ample extrase din scrierile lui Mihai Farca
(corespondenţă, fragmente de jurnal), scrieri care prin stil şi
problematică stau sub influenţa lui Nietszche.
 Maria SPIRIDON, spune: … Umilinta, adevărata umilintă nu se poate naste
decît în provincie. (Crestinismul nu s-a născut în provincia imperiului Roman?!)”
Provincia unde zeii, din plictiseală, coboară din provincia lor, hipercelestă… cu
alei de pietris, cu statuetele lor ciuntite care reprezentau vreun triton, vreun
pestisor… vreun Bachus mărunt si burtos, c-un zîmbet amabil, insidios… si
deodată, ce stupoare, cîte unul din ei alege din multimea provinciei, celei
pămîntene pe un Grobei, un Castor… le fracturează destinul, le schimbă
traiectoriile, ce păreau atît de clare si definitive. Îi uită, îsi continuă plimbările lor
hiperceleste… Ei, zeii, supra-oameni, din romanele lui Breban, iubesc provincia
si îsi pilotează ades cvadrigele lor peste străzile ei pestilentiale… peste oamenii
ei naivi, puternici… cu rîsul lor blînd, ei stiu, ca să folosim spusele lui Stendhal:
La Paris nu e exclus să întîlnesti oameni eleganti; dar în provincie ai să
întîlnesti caractere!
 Romanul se remarcă prin stilul sarcastic, prin relaţia neconvenţională dintre narator şi personaj, prin
structura oximoronică a personajului principal. Deşi este de o valoare mare, după cum mărturiseşte şi
clasamentul efectuat de Observatorul cultural, clasament în care romanul Bunavestire este situat pe locul 8
în rândul celor mai bune romane ale secolului XX, faptul că personajele nu reuşesc să se individualizeze
prin nimic bun, faptul că sunt supuse greşelilor şi mizeriilor la fel ca fiecare dintre noi, atrage cititorul
asupra acestui tip de scriere.

11
Bibliografie:
Dicţionar Analitic de Opere Literare Româneşti, coord. Ion Pop, Bucureşti: Editura Didactică şi
Pedagogică R.A., 1998, p. 105
[ Nicolae Manolescu, Bunavestire, în România literară, nr. 24, 16 iunie 1977
 Cornel Ungureanu, Bunavestire, în Orizont, nr. 26, iunie 1977
 George Pruteanu, ÎNTRE POLITIC ŞI LITERAR(sau Lupta calităţii cu cantitatea la Nicolae
Breban), Dilema, nr. 228, 6 iunie 1997
Nicolae Breban, Bunavestire, Editura Gramar, Bucureşti, 1998, pag. 131
Dicţionar Analitici de opere literare româneşti, coord. Ion Pop, Bucureşti: Editura Didactică şi
Pedagogică R.A., 1998, p. 106
Nicolae Manolescu, Metamorfoza, în Arca lui Noe. Eseu despre romanul românesc, Bucureşti:
Editura 100+1 Gramar, 2003, p. 676