1.

Există multiple emoții pe care le putem observa, descrie sau sublima prin
intermediul scrisului. Care este relația ta cu frica, de exemplu, mai ales în cadrul
acestui volum, ulei de palmier?

„Frica”, scuze, este un cuvânt prea general. Sigur, rogvaivul e mai didactic, mai eficiente
pe când cele 7 milioane de culori pe care le poate percepe ochiul uman sunt cam multe
pentru creierul uman... Spectrul afectiv putem să-l legăm de cel cromatic, așa cum a
făcut-o Liviu Cristescu în Diagrama cîtorva sentimente de bază (în volumul său de anul
trecut, Cu ochii în 4), dar prefer cumva să las lucrurile mai difuze și mai ambigue, pentru
că așa se prezintă ele în realitatea psihică.

Nu e neapărat de folos nici extrema cealaltă, particularizarea. În ulei de palmier se află o

poezie, centrul de emanație, în care ai putea citi spaima mea personală față de un
eventual dezastru la centrala nucleară de la Cernavodă (unde nivelul radiațiilor de-acolo
este monitorizat și anunțat continuu, ca pentru a ne liniști nevoia de control...). Sunt însă
varii alte sisteme față de a căror prăbușire eu sau tu am simți neputință. Totuși, unele sunt
condiționate de neprevăzut, pe când altele nu – și atunci poate interveni o anumită furie.

În a doua jumătate a cărții se vede sentimentul ăsta al meu față de refluxul momentan al
lumii. Dacă alții cred că vom trece teferi și peste noul populism, eu am trecut de la
amăgirile „progresului” și așa-zisei „belepoci” (pe cale de a apune?) la un pesimism
crâncen... De data aceasta, nu e deloc o certitudine că ne vom reveni.

Și atunci sunt scindat între „frică” și „îndrăzneală”, între lamentabila ineficacitate a

protestului (eventual urmat de o martirizare: nu e ceva tragic și măreț să-ți pierzi
libertatea dacă scuipi între ochi puterea sau doar îi spui un banc, ci o tâmpenie, așa cum
puterea aparține nu unor genii malefice, ci doar unor supertâmpiți) și lașitatea oricărei
„rezistențe prin cultură”. De aici gestul meu dublu, vizibil în sfințirea, de a spune oblic
anumite adevăruri și de a le învălui cu „dubioșenii” încă mai mari...

Când îmi amintesc de ministrul ăla care se oripila în fața paginii de manual cu Monstrul
din Loch Ness și Cântecul de noapte al peștelui, chiar îmi vine să plec și să ard niște
punți. Am rămas aici până acum doar din neputință și din sentimentalism, dar deja s-ar
pune problema cât timp mai am până se împute tot peștele. De asta mi-e mai multă frică
decât de inevitabilul greu de anticipat...

Nu se așteaptă nimeni din zona cosmopolită a artelor la posibilitatea unei contestări

radicale a libertăților pe care le consideră de la sine înțelese, dar presimt că ne îndreptăm
și în direcția asta, după ce instituțiile își vor închide robinetul pentru cine nu e „pe
tradiție”. (Într-un univers paralel, poate că partidul deja s-a apucat de reeditarea „Cântării
României”, iar istoricii literari își rescriu cărțile ca să înlocuiască tinerii „decadenți” cu
veleitarii degrabă iubitori de neam...)
2. Dacă nu ar fi existat condiționările de tot felul, unde crezi că te aflai astăzi? Care-
s condiționările cele mai periculoase pentru scris?

Cu siguranță nu m-aș fi aflat aici și acum. Atunci textele mele – dacă ar fi rămas scrise
într-o oarecare măsură – ar fi fost mult mai radicale, poate mai puțin hibride. De
exemplu, nu aș fi luat în considerare nicio apropiere de zona poeziei narative
autobiografice...

Pe unii dintre autenticiști am ajuns să-i iubesc cumva (au o atracție, au ceva fresh, pot să
comită în text alegeri interesante, ca T.S. Khasis sau V. Leac, chiar dacă nu au un control
teoretic; iar când dinspre zona asta vin scrieri așa de frontale ca ale Elenei Vlădăreanu, nu
pot să le ignor ca poet ce trebuie să aibă ceva perspectivă asupra poeziilor
contemporanilor săi), dar îmi displace în continuare genul acesta de situare față de lume,
față de poezie. Nu e asta abordarea în care să mă simt în largul meu, ar însemna să-mi
trădez predilecțiile...

Aceste două plachete pe care le-am publicat „oficial” până acum, oricât de fidele ar fi
viziunii mele (cu toate stângăciile, patetismele și excentricitățile care mă caracterizează),
reprezintă un fel de compromis. Sunt texte care, deși se simt mai bine între paginile albe,
pot fi aduse la o lectură sau, acolo unde este cazul, performate (așa cum am făcut cu
rezistență, adaptând versurile la un instrumental după MC Hammer, sau cu minimal, care
se poate adapta la anumite tipuri de piese techno). Recunosc, și așa sunt destul de
capricioase pe alocuri, dar nu sunt texte hipercomplexe și nonliniare (cum nu sunt nici
cele ale Cosminei Moroșan, care, apropo, au o strălucire la care aș fi vrut să pot
ajunge...). Nici poezii „pure”, nici poezii narative extraplate; totuși, poezii aproape
convenționale.

Am descoperit recent cărțile foarte interesante și greu de încadrat – cum ar fi An Ideal of

Living – ale lui Eugene Thacker. De la Cosmic Pessimism pornește Georgiana Cojocaru
într-o carte publicată în colecția platformei ODD, To be emptied out to glorious non-
returns, care frapează mai întâi prin mijloace (nu poți să întrebi: e teorie „sau” e poezie?)
și apoi prin ce se explorează în scriitura densă... E despre clonare și „diluarea dorinței”,
„carantina” emoțiilor, „încorporarea informației din Celălalt”, „dinamitarea membranei
protectoare” și „tragedia mutării membranelor”, când o formă de viață se extinde în afara
sa – și acum o să citez chiar din engleză, fiindcă m-a năucit „tearing apart its insides into
golden flame-licks of affect”...

E un nivel pe care sper să-l ating cândva în ceea ce scriu, iar cu fiecare epifanie a mea de
genul acesta îmi dau seama ce am lăsat în urmă și, cu toate acestea, cât de mult mai am
de parcurs. Am un ego care nu îmi dă pace uneori și se plânge că nu are recunoaștere, dar
și că nu are cu cine să negocieze, însă știu că nici față de mine nu pot să am pretenții până
nu mă cristalizez la înălțime. Și din cauza asta mi-am amânat sau anulat multe proiecte în
care nu mă regăseam la un nivel înalt sau pentru care nu am fost, nu sunt încă pregătit.

Uite, am avut o obsesie pentru Tzara (am și încercat acum 10 ani să traduc cele „25 de
poeme” din 1918, într-un moment când nu aveam de unde să împrumut traducerea lui
Tzone...), încă îmi mai place, nu aș putea să privesc în urmă și să spun că nu a contat sau
că mi se pare pueril acum, dar nu a fost un poet care să evolueze într-un punct cu
adevărat dincolo de ordinea prea ordonată a literaturii...

Am scris mai demult despre Avangardă și experiment. De la estetica negativă la cultura

postmodernă, teza de doctorat a lui Daniel Clinci, care mi-a deschis niște perspective
dincolo de interpretările parțiale românești, de anumite înțelegeri simpliste (pe care și eu
le-am perpetuat în moduri nefericite până atunci). Într-o zi, merg acasă la Daniel și îmi dă
– „poți s-o păstrezi, nu mai am nevoie de ea” – un volum cu scrierile lui Marcel
Duchamp, pe care îl cam ignorasem...

Până să citesc Thierry de Duve, credeam încă, precum mulți conservatori, că degeaba se
(ab)uzează de readymade în arta contemporană, nu intuisem că poate reflecta nu numai
libertatea de a așeza orice în rama de „operă de artă” pe care o oferă instituțiile, ci și un
alt mod, substanțial diferit de cel tradițional, de a concepe actul creator în raport cu
lumea, precum și rolul artistului... Abia atunci se înțelege de ce metodele artiștilor au
ajuns să se confunde adeseori cu cele ale curatorilor și de ce înșiși curatorii se văd
asemenea artiștilor.

Revenind la Duchamp (aproape aceeași ediție a volumului pe care îl am în față se găsește

integral pe Internet:
https://monoskop.org/images/a/a9/Duchamp_Marcel_The_Essential_Writings_of_Marcel
_Duchamp.pdf), în afară de riguroasele eseuri de teorie sau critică plastică pe care le-a
publicat, sunt reproduse acolo niște serii de texte care mă perplexează până astăzi prin
imaginația infintezimală pe care o captează fragmentar și prin mijloacele lor între
categorii. Ca obiecte textuale aproape neidentificabile; sunt fragmente care reușesc din
aproape în aproape, procesual, să obiectiveze o minte ce nu s-a lăsat și nu ar fi putut fi
prinsă de rama limitativă a unor abordări date, tradiționale. Nu a avut dileme puerile de
genul „să fac inginerie sau poezie?”, nu-l încăpea nicio graniță dintr-asta...

O altă întâlnire esențială... Când am intrat la facultate, un profesor mă întreabă ce fel de

poezie citesc. Răspund teribilist: poezie franceză (și chiar așa era: de la clasicii
postromantici/simboliști, trecând prin Apollinaire și avangardiști, până la Michaux,
Queneau și Francis Ponge, aveam mulți preferați). Primesc recomandarea: să citesc
poezie americană. Pe față schițez un refuz – mi se părea overhyped literatura americană –
și pe la spate încep să o aprofundez; ajungând, în mod ironic, să o apreciez tocmai pentru
latura experimentală, care e opusul a ceea ce respectivul profesor venerează...

Printre altele, îmi pică în mână Locul nimănui, o antologie disprețuită de mulți la vremea
respectivă... Într-adevăr, a fost o greșeală editorială ca ai noștri să traducă forțat ceea ce
au editat niște americani pentru publicul american avizat fără a adauga explicații pentru
publicul românesc, fără a-i adresa așteptările, iar selecția a fost și ea departe de a fi
ideală. Dar faptul că nu era prezent mai nimic din poezia americană care le era familiară a
intimidat, și pe mine tocmai asta m-a atras. Dintr-un Bukowski am citit... și am tras apa
după aceea, dar din poeții ăștia ciudați și prețioși am avut multe de recitit și, căutând mai
departe, am aprofundat niște lucruri... Uite, o fișă biografică de-acolo începea așa: „Eleni
Sikelianos a primit două premii Gertrude Stein pentru literatură americană inovativă...” Și
uite așa am găsit o întreagă lume nouă într-o gaură de iepure...

Pe Gertrude Stein nu am aprofundat-o decât după ce am început cursul de poezie

americană modernă și contemporană pe care îl oferă gratuit în fiecare an, on-line desigur,
University of Pennsylvania. Al Filreis și echipa sa au fost foarte curajoși să propună
studenților din întreaga lume o curriculă populată mai mult de autori dificili, chiar dacă
totul e ghidat prin close readings și teme de bun simț. De-acolo m-am îndrăgostit de
Tender Buttons, dar a fost o iubire târzie, lucidă. N-am încercat să o mimetizez, m-am
hotărât în schimb să-i adaptez textele în română (rezultatele încă nu mă mulțumesc...).

Ceea ce scria ea nu era întocmai un dicteu (când a apărut mai târziu suprarealismul, nu s-
a asociat cu acesta). Pentru ea, metoda din Tender Buttons – fiindcă, de fapt, și ea a avut
mai multe metode, maniere, registre, chiar perioade, fiind oarecum îndatorată lui Flaubert
în primele proze – era „realistă”, în sensul în care încerca să reprezinte percepții cât mai
proaspete ale obiectelor din jurul ei – o jumătate de secol mai târziu, feministele au găsit
multe lucruri interesante în deconstrucțiile ei ale spațiului domestic feminin –, influențată
fiind de principiile pe care le experimentau prietenii cubiști în picturile lor și de de
empirismul profesorului William James, ale cărui cursuri le-a urmat. În timpul procesului
(în Tender Buttons și în scrierile următoare), ea ajunge să opacizeze limbajul și exprimă
niște intuiții fabuloase înaintea structuraliștilor, înaintea poeților Language (influențați de
cum folosește ea limbaj deposedat de referent) – deci trebuie să-i subliniem importanța.

Și despre scrierile ei narative și teatrale ar fi meritat să scriu aici pe larg, dar mă opresc
deocamdată. Dacă nu te-ai prins deja, mă identific cu acele nume ale literaturii – nu pot
să n-o menționez aici și pe Bernadette Mayer, cu ale ei exerciții și experimente pe care,
alături de sugestiile lui Ron Silliman, le recomand celor care caută să-și dea drumul la
scris și să se individualizeze cu timpul – pentru care mijloacele scrisului nu sunt date
pentru totdeauna și de luat ca atare, contrar bunei practici mainstream de ieri și de azi.

Prin simplul fapt că am insistat aici asupra acestor nume, nu mă îndoiesc, voi atrage
antipatii, darămite dacă aș spune – și nu cred că mi-aș retrage afirmația aceasta nici după
ce m-aș „cuminți” – că genul acesta de autori sunt „clasici” pentru mine. O bună parte
chiar a clasicilor moderni din canonul umanist nu sunt satisfăcători din punctul acesta de
vedere – ce e Neruda pe lângă Pessoa? Doar un „bun” poet mainstream.

Apropo de Pessoa, dacă nu aș fi suferit de atâtea condiționări și limitări inclusiv în

straturile mele mai profunde, m-aș fi dedublat în niște heteronimi! Sau să aștept o formă
de clonare? Ehe, a avea niște clone sau o formă de asistenți-poeți de curte care să scrie în
locul meu și eu să mă retrag în postura de cititor... nu ar fi o nelimitare benefică. Mai
benefic este să creezi știind că te menții în mișcare, faci sport – vorba lui Gili Mocanu și
lecția lui Bogdan Ghiu: arta ca viață-activitate...

3. E vreun spațiu în care te simți protejat? Ce beneficii/monștri ar aduce o protecție

„totală"?
Trebuie să precizez: formularea ta vine de la un anumit haiku din cartea mea, nume de
cod „fulg de nea”: „aici sunt protejat (?) / asta mă face / incredibil de frustrat”... Acel
„aici” este nimic altceva decât spațiul meu natal, spațiul meu părintesc, apartamentul
ceaușist din care n-am reușit să evadez și între pereții căruia am scris o mare parte a
cărții, partea cea mai depresivă... „acasă”.

Dar nici acest „acasă” nu oferă protecție cu totul necondițională, de aici și măcinarea
constantă a „dorului de ducă”, pe care nu-l mai pot controla... Însă odată cu instalarea
într-un alt spațiu ar veni și responsabilități cu care ai mei nu m-au obișnuit, mărunțișuri
de adult, și nu prea am de la cine să aștept sprijin necondiționat – vorba aceea, unpaid
labor...

Deci nu știu ce ar putea aduce „protecție totală” (?!). Am fost prin faze religioase și
esoterice, am ars-o New Age fără a-mi găsi drumul... Nu mai știu cum vine treaba cu
soteriologia. Am lăsat-o moartă. Orice ar fi, mai bine să fac lucruri bune pe lumea asta
fără să mai țin „scorul” sau ceva...

Dincolo de asta, dacă vine vorba de scris, acesta ar avea categoric mai puține dimensiuni.
Nevoile m-au făcut să măresc în mod regulat gradul de complexitate. Nu mai scriu ca
acum 10 ani, când eram fără griji și mai și citeam sistematic.

Peste ani, dacă voi reuși cumva să plutesc într-un mediu suficient de protector, îmi dau
seama că s-ar putea să cad în vreun soi de solipsism – după cum am dat de înțeles mai
devreme, deși contrariul pare mai evident, nu am indiferență totală la cei din fața mea, la
contextul literar în care mă situez, am încercat să evit lucrul acesta, dar nu l-aș mai evita
dacă mă copleșește definitiv sentimentul că „nu am cu cine” –, poate nu și manierism.
Oricum, aș încerca să menajez mai puțin pe cei ce au valori diferite de ale mele...

În glumă/ipotetic fie spus (fiindcă, în realitate, abia mă pot susține pe mine, dar încerc să
nu fac tam-tam pe seama „ascetismului” meu), nu mi-ar fi displăcut să fiu un mic
mecena, un mic Soros ) al literaturii experimentale, să le dau bani, acoperiș etc. – într-
un cuvânt, să le acord stabilitate – celor dispuși să studieze chestiunile acestea și să scrie
ceea ce nu merge scris și prizat dacă o ardem strict contracultural, după ureche. Sigur,
sprijinul meu financiar ar fi un factor necesar, dar nu și suficient pentru constituirea unei
comunități în direcția asta, e nevoie de oamenii potriviți și de un context favorabil,
inclusiv instituțional.

Dar nu sunt un Soros, nici măcar un Mușina, n-am alură de trendsetter, așa că poate nu-
mi rămâne decât să aștept să apară mai mulți oameni care să rezoneze cu mine – o
apariție dintr-asta neașteptată pentru mine este Sebastian Big, de care nu auzisem înainte
să debuteze – sau să mă mut eu într-un alt spațiu, cu care să pot rezona mai bine decât cel
de aici!

Alții mi-au recomandat să rămân în România, pe ideea că tot mai bine „rege chior în țara
orbilor”, iar așa mă pot menține într-un „pionierat” și o rebeliune perpetuă (nu-mi fac
speranțe că vom scăpa prea curând de ultraconservatorii cocoțați în instituțiile românești,
mor ăia bătrâni și vin tineri deja bătrânicioși), poziție pe care n-aș putea să o mai am
acolo unde literatura experimentală beneficiază de un mediu academic sau, cel puțin,
para-academic.

Pe de altă parte – și aici, iarăși, aș putea să-i antipatizez pe cei care cred ferm în ideea că
scriitorul este neapărat un vizionar singuratec și un maratonist de unul singur –, mă
seduce ideea că într-un asemenea loc mi-aș putea găsi, poate, o comunitate. Spun lucrul
acesta chiar dacă/tocmai pentru că m-am format aproape complet solo, fără cenaclu, fără
colegi de generație, fără emulație din afară – asta ar fi prima mea plângere, că n-am avut
șansa unui spațiu de emulație care să mă stimuleze, așa că am mers și merg agale, deși nu
știu cât timp mai am... –, cu foarte puțini oameni în apropiere cu care să întrețin niște
conversații și niște lucruri...

În ultimul timp, mă rog, am avut parte de mai mulți oameni relativ, dar nu suficient de
afini, adică nu simt de parcă am vorbi aceeași limbă, traducerea e anevoioasă fiindcă
avem hărți și repere diferite, iar pe mine m-au încercat și niște probleme personale... din
cauza asta, sunt mai multe proiecte individuale și împreună cu alți oameni care au fost,
din păcate, abandonate; au fost perioade în care nu mi-a ieșit nimic.

Cât privește cele spuse mai spus... Cred că aici e de vină instinctul ăla prea uman care îmi
cere să fac parte din ceva mai măreț. Dar, ca să-ți ofer și aici o jumătate de răspuns la
întrebarea 6, ceva mă face în același timp să-mi trag la intervale regulate preșul de sub
picioare – oportunități refuzate și momente în care intransigența nu mi-a fost de ajutor...

4. Cum ți-ai imagina o personalitate creată din proprietățile obiectelor din jur, din
geometria, volumul, culorile, interacțiunile acestora cu mediul? Te-ai regăsit
vreodată în alte forme de „viață"?

De ce pui „viață” între ghilimele? Ar trebui, cel mult, să suporte literele cursive... Aici mă
gândesc (și) la viața pe care o văd vitaliștii spinoziști – apropo, nu înțeleg nici acum prea
bine care era problema lui Gellu Naum, care altminteri le vorbea pietrelor cu „bolnavii de
spinoză”... ceea ce poate spune ceva despre îndepărtarea mea de suprarealism, poate –
ajungând până la Deleuze și Rosi Braidotti: materialismul vitalist.

Iartă-mă că îți răspund la întrebare cu o întrebare și că fac un ocol prin cultură în loc să
zic un da răspicat. De fapt, nu ți-aș putea oferi un asemenea răspuns succint fără să
adresez chestiunea obiectivării, fiindcă îmi pun problema ce înseamnă o asemenea
„regăsire” și ce este sensibil la ea.

Cu alte cuvinte... Fiindcă limbajul este, față de sunet sau imagine, strident inadecvat,
aproximativ, nu îmi rămâne decât să „traduc”, și încă destul de speculativ: străfulgerările
mele abia pot să intuiască o perceptualitate mai mult sau mai puțin străină de cea umană,
în care sunt închistat. Apoi... ce înseamnă un rezultat sensibil? NASA au pus la dispoziție
niște traduceri sonore brute ale undelor electromagnetice ale planetelor, dar sunt seci și
abrazive, așa că niște băieți deștepți le-au transformat în muzică ambientală și au
marketat rezultatele drept „Simfoniile Planetelor”. A treia cale îi aparține, de pildă, lui
Iancu Dumitrescu, care evocă ciocnirile de energii cosmice la o scară și într-o durată mai
sensibile, chiar dacă muzica lui e mai „inumană” decât impresiile premodernilor. Din
fericire, dacă mă gândesc că erupția vulcanului Krakatoa din 1883 a produs 180 de
decibeli!

Mai mult mă interesează registrul abia-perceptibilului; din punctul ăsta de vedere, gust
ficțiunile speculative pe care mie mi le sugerează compozitorii și, mai ales, improvizatorii
unei anumite scene contemporane (de unii numită reducționistă), unde urechea se lasă
condusă, orbește și seducător, de texturi. E un areal care se lasă aproximat mai greu, cu
rezultate mai rar convingătoare (la nivelul unui, să zicem, Beckett), așa că asta rămâne
pentru mine o „temă” de făcut.

Nu știu în ce măsură am reușit să redau în cacao un anumit autobiografism al eului extins

(care nu poate fi redus la persoana fizică și la biograficul trivial), adică să sugerez cât de
mult mă definesc lucrurile, de la rozul lui Karim Rashid – sau, iată, agata roz pe care o
antropomorfizez cam abuziv în poezia Email: viață de mineral – până la ce-i neștiut în
corpul meu... Stai, ultimul aspect văd că este ocultat decât țineam minte.

Ceea ce mă obligă să fac o constatare: trebuie să-mi reconsider atitudinea față de corpul
meu înainte de a accede cu adevărat la alte (feluri de) corpuri. (De la Hélène Cixous sau
Michel Serres până la O propunere de corpo-etică feministă: masculinități și filosofia
diferenței sexuale a lui Ovidiu Anemțoaicei, am o întreagă bibliografie în așteptare pe
tema asta care sper că îmi va clarifica căutările sau îmi va oferi niște direcții de lucru.)

Oricum, interferențele dintre regnuri și planuri, nu doar ca tematică postumană

obligatorie, mă simt nevoit să le explorez mai departe în ceea ce scriu, și asta mai mult
decât teatralizările speculative care se pretind a fi fără rest, deși îmi plac și exercițiile,
încercările astea de insolitare, deși poate fi și aici ceva exploatare... Mă duc cu gândul la
idei precum cea de a face un joc video în care controlezi un curent de aer care ia pe sus
petale de flori (jocul Flower pentru PlayStation 3) – ceva drăguț, dar ce se întâmplă mai
departe?

Mi se pare important a găsi modalități imaginative, interesante și cumva etice în același

timp de a ne plasa în acest orizont de după antropocentrism. În spațiul nostru, poete ca
Gabi Eftimie și val chimic mi se pare că au schițat niște linii noi de sensibilitate (fiindcă
mi se pare că și poezia poate oferi în continuare o anumită araticulare). La Iulia Militaru
se vede o descentrare și o deconstrucție binevenite, iar cu Anca Bucur deja avem un alt
câmp de posibilități în pagină și în performance... Deja un subiect despre care ar trebui să
scriu detaliat, dar mi-a trebui să-l plasez și într-un context mai amplu, pentru care am
nevoie de niște lecturi și o cercetare mai riguroasă! Vezi, ajungem tot la acribie, la
academism...
Cred că nu ți-am răspuns „cu adevărat” la prima întrebare pentru că îmi vine mai greu să
ies din propriile idiosincrazii și să articulez ceva prin distanțare... Îmi place să cred că,
într-o anumită măsură, am deja o personalitate modelată în bună parte de proximități,
relaționări și meterologii, dar îmi este mai neclar la nivel conștient ce este „colaj” aici și
ce este „înrădăcinare” ș.a.m.d. Într-adevăr, poate că este o asumare incompletă pe
undeva...

5. „oricum ar fi să fie/ sunt o risipă de energie" (vorbește liber)

Cam multe calorii pe capul meu de locuitor! Când Matei Hutopilă face critica epocii
noastre de hipsteri care o ard hipstărește pe banii părinților, îmi torn singur cenușă în cap,
deși sunt poate, cantitativ vorbind, mai puțin vinovat de asta.

În loc să-mi fac facultatea în alt oraș și să încerc cumva să am și un job pe deasupra, am
stat „eficient și comod” acasă în Tomis Nord. (Sincer, dacă aș fi putut, aș fi dat marea pe
Brașov în timpul facultății.) Și sunt ani pe care i-am petrecut rafinându-mă într-un ritm
moody (de altfel, ulei de palmier ar putea fi rezumată drept o cronică depresiilor și
anxietăților din timpul (post)studenției), în timp ce alții pe care îi cunosc au stat pe loc
sau chiar au involuat cu scrisul, dar s-au folosit de timpul acesta făcând chestii mai
importante pentru alți oameni...

Ce am scris până acum pare că nu a fost așa de important până acum pentru alți oameni.
O parte din mine ar vrea ca situația să stea altfel, dar mi-ar fi greu să o planific, să fac
ceva care să pară cumva accesibil într-o anumită măsură și să nu fie pentru mine un
compromis, iar o altă parte din mine este prea deziluzionată, nu poate trăi din credința în
„relevanța socială” a literaturii, însă nici nu mă văd făcând jurnalism sau activism (care
necesită un curaj și o tenacitate pe care nici nu pretind că le posed).

Am fost diagnosticat cu sindromul Asperger, dar nu mi-am pus problema să fac activism
din asta și nici nu mi-ar fi ușor, fiindcă în cultura română e foarte greu să-i faci pe oameni
să te asculte dacă îți asumi o identitate, adică planează din start asupra ta suspiciunea de
sectarism sau „soroșism” (vezi critica lui Patapievici la adresa „sindicalizării”
minorităților sexuale în Omul recent).

Mă chinuie disfuncția executivă (pentru care nu există încă în România un tratament

eficient), adeseori nu reușesc să-mi duc la bun sfârșit nici proiecte de care sunt pasionat,
de aici și „neîngrijiri” ale mele pentru care am trezit mici repulsii. Neputând spune că am
un handicap în toată regula (așa cum am avut probleme și pentru că sărăcia mea nu e
suficient de lucie pentru a justifica un tratament preferențial, în timp ce eu încerc să evit
să cer bani prietenilor pentru cărți sau deplasări, deși am nevoie de ele), mă paște stigma
„leneviei” și chiar eu mă judec constant pentru că ratez adeseori cele mai mici obiective
pe care mi le așez în față...
Scriitorul britanic Hamja Ahsan are o carte simpatică numită Shy Radicals, descrie o
lume ficțională în care persoanele introvertite au dezvoltat o conștiință de clasă și pun la
cale, contra suprematismului extrovertiților, un stat separatist numit Aspergistan, în care
luminile și zgomotele puternice sunt interzise, conduita socială este reglementată printr-
un limbaj al semnelor, iar aparatul de propagandă politică este redus la broșuri lăsate în
spațiul public... Dă de gândit, nu?

6. Dacă ar fi să-ți pui singur o capcană, cu ce ai începe?

Scoaterea frânelor? Dar despre asta la momentul potrivit...