Deși am devenit mai exigent, păstrez convingerea că un cititor de poezie poate dezvolta o

afecțiune specială pentru nume, din oficiu, „minore”, „obscure”. Prima mea relație de
acest gen a fost cu poezia lui Dușan Petrovici, nume descoperit prin catalogul unei edituri
(Brumar) și căutat prin biblioteci (cărora trebuie să le mulțumesc că mai păstrează
plachete aparent condamnate uitării). Mă frapează cum, rămănând discret și
neantologându-se insistent, a rămas într-un con de umbră față de alți neomoderniști din
anii '70, cu poetici mai puțin personalizate. Dușan Petrovici are anumite predilecții
sintactice, o ironie aparte... Ar trebui reținut măcar ca un bun autor de titluri, versuri,
sintagme de o căutată energie arhetipală: „mamă, păpușă de pământ”, „și trecem prin
lume ca apa”, „nimeni nu e bun pentru viață, / dar nici pentru moarte nu e nimeni bun”...
yigru zeltil