VALEA PRAHOVEI

:în memoria lui Alexandru Mușina (am stat la aceeași masă și acum îmi pare rău că n-am
deschis mai deloc gura...)

Valuri de țiglă.
Ca o pasăre ce-și cheamă femela într-un mod cât se poate de monoton「ă ă ă ă ă n」, ca o
pungă de plastic sau ca duhul unui lucru subțire (o bandă de casetofon, de pildă), cam așa
plutesc deasupra valurilor de țiglă, stau și mă gândesc: dealuri-văi, văi-dealuri, dealuri-văi. Alte
valuri la orizont, dar de pământ - la fel de albastre ca într-un wallpaper celebru de windows xp...
A fost burta unui șarpe care m-a purtat prin Valea Prahovei, cu mult dincolo de câmpia plată...
Nu, sunt doar un turist academic, șarpele e doar un tren și n-au fost decât trei zile. Acum doar
merg înapoi, v-ați dat seama: aș fi schimbat multe detalii, astfel încât să nu mai fiu nevoit să
derulez în mintea mea aceeași melodie italo-disco (Baltimora, Tarzan Boy), același țipăt de
insomniac bucuros... Dar am respirat din toți porii. Ochelarii cu lentile roz și-au făcut efectul.
Dar dacă m-aș fi născut aici...
*
Valuri de țiglă. La poalele unui sân împădurit. Am uitat blazonul familiei mele, oricum scrie pe
halatul de baie, mai încolo căutați pe gugăl. Am douăzeci de nume, parcă aș fi închiriat multe
trupuri... dar nu sunt decât o combinație de clădiri de patrimoniu, blocuri gri, mall-uri cu
„brand-uri celebre”, cimitire turistice și alte brand-uri celebre.
Uneori, când zâmbesc, înflorește brusc un cireș pe străduța aceea pe care se îndepărtează de
mine elevii din clasele primare. Au o voință de apă curgătoare, eu sunt doar un măgar
încăpățânat. Urșii au plecat în țările calde și istoria e sub deal, peste câțiva ani va veni turma de
zgârie-nori, uriași insolenți ca niște scrumbii.
Apropo, nu încercați să mă căutați. Locuiesc într-un șantier, mereu e ceva de făcut.
*
Am mâncat la aceeași masă cu Mușina, Țepeneag și Dorin Tudoran: nu știau cum să
reacționeze, nici eu nu știam. Obosiți, am lăsat prezența să funcționeze de la sine. Așa cum nici
eu n-am lăsat nicio urmă în camera de hotel, nici măcar săpunul lichid adus de acasă. Doar o
retragere dintr-un oraș care era cândva pentru mine doar o pagină de wikipedia și care s-a
strecurat în unele vise, cu tot cu melodia aceea italo-disco... Dacă stau bine să mă gândesc, m-
au speriat munții, aș fi putut să o iau la vale, să o iau la vale, iată ispita gravitației, dar cfr-ul nu
mă lasă. Mă întorc uneori în Piața Sfatului, mă așez ca un ciclist obosit pe o bancă, iau o gură de
apă, imaginația merge mai departe și umbra încearcă în zadar să o urmeze...
Brașov-Constanța, 2013

(text publicat în revista Zona Literară)