Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
- Dintre cele două cărți pe care le-am publicat anul trecut („Emanuel spune” /
poeme & proze, la Ed. Junimea din Iași și „Scriitori și artiști / Moderni și
avangardiști / Evrei și români” / studii & eseuri, la Ed. Hasefer din București),
înțeleg că vă referiți la cea din urmă. Deși „disponibilitatea” ar avea legătură cu
ambele. Să mă explic... În perioada studenției (când aveam „în spate” câțiva ani
de scris versuri, încă din liceu), sub comunism adică, citind intens literatura
„disponibilă”, avangarda era ocultată sau, mai rar și expeditiv, pusă între
paranteze, teze și antiteze. Așa că am perceput ca pe o mare surpriză apariția
„Antologiei literaturii române de avangardă”, realizată de Sașa Pană (1969).
Ulterior am parcurs cu o curiozitate egală volumul de memorii ”Născut în 02” al
aceluiași editor / autor (1973). Cred că au fost volumele care au luminat prima
dată ceva mai intens existența „avangardei istorice” în cultura noastră, cel puțin
pentru generația mea. Modernismul poetic românesc, în schimb, era deja
acceptat și bine reprezentat de „cei 4 mari” interbelici (Arghezi, Bacovia, Blaga,
Barbu). Așa că, lăsând deoparte ipocrizia, recunosc că eram mai atent la ce se
publica în „epocă”, la felul în care generația anterioară (a lui Nichita Stănescu)
asimilase limbajul modernist, încât mi-am acomodat / calat scriitura pe această
tendință. Deși, în paralel, am continuat să-i urmăresc, să-i citesc și să-i studiez
pe scriitorii și artiștii din avangardă. Nu eram sigur, însă, că o schimbare
„forțată” a expresiei mi s-ar potrivi (nici nu e recomandabilă!), mai ales după ce
primele cărți mi-au fost relativ bine primite de critică. Abia după 1990 (mai
exact în „Psihodrom”, 1994), scăpând și de cenzură, am început „să picur” în
poezia mea și elemente avangardiste, fără să exagerez... Pe de altă parte,
simultan și „în oglindă”, am realizat studiile dedicate avangardei ca: 1.
devoalarea și explicarea unor resurse uitate / neglijate sau ascunse; și 2. ca pe un
semnal necesar în favoarea schimbării / înnoirii limbajului artistic. În fond
(concluzie!), discursul despre avangardă (teoretic și istoric) și scriitura cu
inflexiuni avangardiste sunt două forme de provocare adresate
conservatorismului și comodității care domină în continuare mentalul colectiv
românesc.