Pretexte iconice

Am avut dintotdeauna convingerea că pe lângă posibilitățile tehnice de

exprimare, un desen bine făcut presupune un anume simț al realității cât
și, de ce nu, abilitatea aparte de a decupa din întreg exact acele linii de
semnificație în stare de a genera ulterior alte și alte sensuri. În general,
discursul artistic contemporan e poate mai interesat decât oricând de
chestionarea activă a tuturor științelor mai mult sau mai puțin conexe, cu
vădita rațiune de a le trece printr-un proces de „estetizare”. Implicit, actul
de a desena interesează deopotrivă noile estetici cât și teoria
comunicării, întrucât el poate indica cu eficiență sporită relații intra- și
inter-culturale care în trecut puteau fi doar bănuite.
Omul-de-aici-și-de-acum nu are decât șansa unei rupturi bruște în raport
cu un conventional mai mereu „insalubru” metamorfozat. În tot acest
proces, caricatura poate reorienta, poate indica ieșirea din labirint, chiar
drumul către ceea ce contează cu adevărat, împăcarea cu propriul sine.
E și cazul nostru! Un drum dinspre cadrul general către simplitatea
actului propriu-zis, de la modă la necesitate. În „Criticonul”, Baltasar
Gracian ținea să convingă că toate lucrurile ar trebui privite cu susul în
jos dacă dorești să ai în față adevărul. În fapt, așa și e – acest motiv al
lumii răsturnate este extrem de prolific și nu presupune în mod necesar
o contextualizare exactă spațio-temporală. Mai mult, devine metodă ce
poate determina ca esența să iasă la iveală și implicit să ajute la
stabilirea unei ierarhii autentice. Încă de la început, caricaturistul pleacă
de la un model real de care se îndepărtează, mizând de fapt pe o
reorganizare a desenului, în special a proporțiilor. Se știe: caricatura
iluminează prin relevanță. Acolo unde este, meritul caricaturistului este
de a trăi cu ingenuitate alături de personajul său, luându-l în același timp
în serios, deoarece acesta tinde să devină referent, purtând însemnele
unei înțelepciuni de tip deus ex machina.
Inițial, această inedită plasare a orizonturilor bacoviene alături de
posibilitățile de exprimare ale caricaturii ar fi putut surprinde. Totuși,
ulterior, se constată cum o atare re-secvențializare a celor mai
importante teme și motive oferă „holograma” unui posibil brand cultural
de succes. Parcurgând lucrările, ajungi să îl citești pe Bacovia invers, de
la poezia ultimilor ani până la „Plumb”, de la fragmentele oftate vag
parodic înapoi, spre statutul privilegiat al unui poet care a declanșat
controverse tumultoase. În nuanțările sale, Mircea Scarlat atrăgea
atenția că „...rari sunt marii noștri scriitori cărora clișeele critice să le fi
deformat, în așa măsură, profilul distinct”. Evadând dintre primii săi
comentatori, care nu vedeau decât o poezie de atmosferă ori expresia
unui simbolism elementar, Bacovia avea să împlinească o experiență
artistică dintre cele mai originale, cu însemnate urmări pentru întreaga
evoluție a limbajului poetic. Nu degeaba, de la acel „emancipat Bacovia”
al lui Vladimir Streinu se va ajunge la poetul reprezentativ pentru
conștiința modernă, într-o lume doar aparent echilibrată, în fapt speriată
și intrată în declin, dar incapabilă cu totul să mai ofere soluții salutare –
iată cât de ușor devine de recuperat Bacovia din prisma „frânturilor”
postmoderne de mai târziu. Lucrările acestui capitol sunt deopotrivă
interesate și de scriitor, dar și de omul Bacovia, anulând – fie și în parte
– posibila „îndoială” a lui Manolescu: „Bacovia – scrie autorul Lecturilor
infidele – își compune o mască, își face din suferință un stil, o convenție,
care e manierismul decadent. Poetul se joacă pe sine (...) dar nu spre a
se disimula, ci spre a se exprima”. Și omul experimentează trăirea
sfâșietoare a curgerii monotone a timpului ce face inutil orice elan,
transformându-l într-un timp al eșecului. Sub forma unor instrumente mai
mult ori mai puțin fragile, desenele pe care le veți întâlni poartă în spate
poetica sinesteziilor, propunând aproape un „cult” al senzațiilor, generate
într-o lume aflată sub semnul perisabilului și poate al instantaneului.
Să fie întru totul acaparat Bacovia de „masca” unui anume blestem?
Trecând prin fața ochilor, aceste diapozitive neconvenționale refac
spațiul scenic, evidențiind gesturi, elemente de mimică, un decor
minimal, oferind noi piste, generând o viziune care rămâne sub semnul
negativului, condamnând omul să își contemple disoluția. Veți regăsi o
întreagă gamă de pre-semne grotesc-tragice: neliniștea, disperarea,
resemnarea, amărăciunea, chinul durerea, răul, oboseala etc. Pornind la
braț cu Bacovia, o parte din semnatarii caricaturilor rămân prinși în
periplul pe străzile orașului, rătăcitorii simțindu-se amenințați de
alienarea ființei, firească consecință a înstrăinării de lume, cât și posibilă
stereotipie. Suita desenelor ne aduce aminte că eul e perceput – în artă,
în viață – din ce în ce mai străin, confundându-se spre limită cu un
„altul”, în care îi este frică să se mai recunoască. Clivaj, dramă... Când
Bacovia constată „Azi nu mai sunt eu”, drama celuilalt se multiplică în
progresie geometrică, instaurând o teroare peste fire. Revenind, în
lungul acestor preumblări veți mai auzi și disonanta „muzică a
instrumentelor”, veți păși prin mahalalele provinciei acoperite de cenușiu,
aglutinând beznele, cu felinare oarbe. Tot aici, văzute în simultaneitatea
lor, fenomenele meteorologice uniformizează ambianța citadină,
punând-o sub semnul unui anotimp incert... Da, nu am uitat nici de
„L’amante macabre” (pe filiera lui Rollinat) – o veți întâlni odată cu „Marș
funebru”. Nu în ultimul rând, imaginile vor glosa asupra artei și limbajului,
fără a oferi neapărat „sensuri” precise, dar făcând aluzii surprinzătoare.
Deși suntem în sala caricaturiștilor, comicul a suferit mutații importante.
Suntem de acord că el își va fi „updatat” garderoba, a urcat până spre
2022 și se oferă unor interpretări multiple, făcând din întreg universul
bacovian o operă (încă) deschisă.
Într-un final, veți rămâne cu un pattern care funcționează paradoxal:
Bacovia ne individualizează, integrându-ne. Grație lui, ne putem
redescoperi (și) în discursul intercultural; pe de altă parte, bogăția de
imagini puse la dispoziție demonstrează că ne aflăm în fața unui
fenomen de o substanțialitate deloc căutată – Bacovia ar putea fi acasă
și în alte locuri, oferindu-se și oferindu-ne drept carte de vizită. Poate în
dauna altora, Bacovia încă comunică, încă mai sparge bariere.

Marius Manta