Marea neagră printre istorii subiective

Doar o conștiință romantică putea să aducă de trei ori infinitul (dacă o

asemenea barbarie îmi e îngăduită!) în „granițele” aceluiași imaginar:
„Dacă este un spectacol mai măreț decât marea, acesta este cerul; dacă
există vreun spectacol mai măreț decât cerul, acesta este interiorul
sufletului”. Chiar dacă Victor Hugo nu a constituit în mod necesar un
scriitor - reper pentru lecturile de acum ori altădată, trebuie să recunosc
că arhitectura generată de cuvintele de mai sus se așază cel mai potrivit
peste o parte importantă a reprezentărilor evident subiective în raport cu
tumultul generat de spectacolul vieții.
Unul dintre cele mai ofertante motive literare, marea a constituit semn
între semne, element de legătură și temei referențial arhetipal. Literatura
adâncurilor îi datorează aproape totul, autor și scriitură fiind ca într-un
basm, neverosimil purtați cel mai adesea în contra rațiunii departe de
tărâmuri cunoscute. Iar dintre toate, Marea Neagră a fost temeiul pentru
redefiniri succesive, un soi de metaforă-discurs cu încărcătură
energetică aparte - marea ca centrum mundi - izvor al tuturor mărilor -
așa cum probabil o percepea și Evliya Celebi, cel mai mare călător
otoman, care în „Seyahatname” („Însemnări de călătorie”) nota răspicat:
„Dacă e să privim adevărul în față, izvorul tuturor mărilor este Marea
Neagră”.
Sunt ani buni de când mă interesează literatura acestui spațiu: adun
deopotrivă texte literare și non-literare, rețin sub formă de note și
comentarii atât ce intră în sfera banalului, cât și a ineditului. De ce aș
semnala acum lucrarea profesorului american Charles King în
detrimentul altor texte, neîndoielnic mai bune? Probabil dintr-un motiv
simplu, ce capătă contur odată cu atașamentul pentru valorile noastre,
ale celor de aici. Pentru că ea a fost tipărită în anii din urmă și că,
probabil, a devenit deja obligatorie pentru noile valuri de (geo)politicieni.
Pentru că e scrisă mai degrabă tezist, punând la cale strategii de tot
felul, poate chiar în avantajul nu tocmai evident al „noilor
internaționale”… deși nu e tocmai frumos să ai semenea bănuieli când -
cine știe? - n-o fi cazul. Dar cartea, să ne înțelegem, nu mi-a plăcut - e
vorba, așadar, de volumul parțial monografic dedicat de Charles King
Mării Negre, subintitulat „O istorie” și apărut la Editura „Polirom”. Autorul
este profesor de relații internaționale la Georgetown University; aflăm că
susține conferințe interesate de violența socială și politici etnice,
colaborând printre multe alte trusturi media și cu CNN, BBC, History
Channel ori… MTV (sic!) Întreg edificiul adună șapte capitole de sine
stătătoare, care dezvoltă din când în când și cu noimă comentarii în
marginaliile unui subiect de altfel extrem de ofertant: „O arheologie a
mării”, „Pontus Euxinos 700 î.Hr.-500 d.Hr.”, „Mare maggiore 500-1500”,
„Kara Deniz 1500-1700”, „Ciornoe More 1700-1860”, „Marea Neagră
1860-1990”, „Cu fața spre mare”. Cartea este pe undeva și o incursiune
în istoria tuturor receptărilor inventariate, permițându-și când te aștepți
mai puțin mici accente… de „cursă lungă”. În tot cazul, suntem de acord
că Europa de Est nu este nici pe departe totuna cu istoria estului
Europei; păcat că dintr-un astfel de punct sunt prea puține realități
interpretate în aceași cheie! Suntem de la primele pagini atenționați că
„Ce se întâmplă pe apă - în timpul unei călătorii pe mare sau pe cursul
unui rău, să zicem - reprezintă doar preludiul unei acțiuni care se va
desfășura pe uscat” și luăm aminte că autorul își propune ca în acest
eseu cu pretenții științifice să schimbe polii - fatidic nu o va face, căzând
el însuși în maniere pe care, în prealabil, le-a condamnat. Era să scriu
comandat! Dar pentru că legenda momentului declamă că scopul ultim
rămâne în orice condiții „să vinzi”, atunci vă înaintez cu toată energia de
care dispun această apariție editorială: e una dintre puținele care se
pare pricepută în a „alcătui”, postmodernist, dezordine printre sensuri
„locale” și lipsă de înțelegere în fața unor fenomene multiseculare. Sigur,
sunt și reușite, deloc puține: de urmărit de-a lungul sutelor de ani
punctele de tangență între real și imaginar, între evenimentul cotidian și
mit: cum o vedeau grecii ori primii călători? dar ulterior, genovezii? ori
marinarii tuturor imperiilor? apoi, de ce neagră?- e un epitet fatidic ori
dimpotrivă, un supranume care să îmbuneze voința zeilor? ne e prietenă
sau le e prietenă? mai are sens să rămânem cu fața spre mare? ne vom
întoarce vreodată la thalassion pyr?
Istoria lui Charles King e un must have pentru că te obligă să iei o
atitudine; citită vigilent, nu e o carte care să îți ofere informația de-a gata,
ci care să te cheme la efort. Măcar pentru că ai intenția de a înțelege cât
de orientală rămâne chestia orientală.

Marius Manta