Scriitorii Oana Mihaela Savin și Viorel Savin –

Afinități și afectivități elective

Tânăra scriitoare Oana Mihaela Savin a avut generozitatea să-mi ofere o carte
excepțională: „Întoarcerea. De vorbă cu tata” („Eikon”, București, 2023).
Prima copertă a cărții, pe lângă faptul că este frumoasă și inspirată, are și o
simbolistică aparte: o mână de bărbat oferă un măr delicatei mâini de femeie. Cine îți
dă un măr nu-l uiți o viață. Nu mai este mărul discordiei, ci este mărul concordiei.
Este, în același timp, mărul de aur din Grădina Hesperidelor, fructul nemuririi. Mărul
din Cartea Cărților reprezintă „fecunditatea verbului divin”, savoarea și mirosul lui; un
mijloc al cunoașterii „care este când fructul Arborelui Vieții, când cel al Arborelui
științei binelui și răului.”. Mărul, conform „Dicționarul de simboluri” (Editura
„Artemis”, București, 1994) „este un fruct care întreține tinerețea, un simbol al
nemuririi și al veșniciei prospețimii”.
Oana Mihaela Savin infirmă aforismul că la umbra marilor arbori nu crește nici
măcar iarba. Asta se întâmplă în cazul tarelor ereditare, altminteri, vedem cum „Din
stejar stejar răsare.” Angajează un dialog superb cu ilustrul său părinte, noi, cititorii,
trăgând învățăminte. Unul se spovedește iar celălalt îl împărtășește. Metoda interviului
este extrem de inspirată și productivă, exemplele fiind numeroase.
Acest Bildungsroman se înfiripă din „cioburi de înțelepciune.” (Umberto Eco)
Incipitul acestui savuros roman, pe care l-am parcurs cu aceeași plăcere cu care am
citit Ileana Vulpescu, reproduce un fragment din compunerea Oanei pe când era elevă
în clasa a IV-a: „Tatăl meu este mare, frumos, puternic și este scriitor. (…) Tatăl meu
este cel mai bun tată posibil și sunt fericită că l-am ales!” („În loc de argument”)
Pe scurt, în roman este vorba despre raiul și iadul existențial. Raiul ni-l facem
singuri iar iadul ni-l fac ceilalți. Am în vedere volumul „Ca viermele în hrean” care
mi-a inspirat lectura empatică intitulată „Scriitorul Viorel Savin – Recursul la memorie
și la omenie” (din volumul „Dăinuirea prin cuvânt”, „PapiruSMedia”, Roman, 2020,
pp.269-272). Dacă atunci emoționata și duioasa compunere a școlăriței a meritat, din
partea învățătoarei, un „BRAVO!” scris cu litere majuscule, cartea de față merită cu
mult mai mult de-atât, din partea cititorilor avizați. Să vedem de ce!
Un mare dramaturg, romancier și poet pe nume Viorel Savin, prin intermediul
fiicei sale scriitoarea Oana Mihaela Savin, ne împărtășește avatarurile existenței sale și
devenirea sa ca scriitor de primă mărime: „Nu am făcut nimic ieșit din comun”,
mărturisește Viorel Savin, cu un exces de modestie, care ne afectează din punct de
vedere emoțional. Când numele său trece peste hotare înseamnă că a făcut ceva ieșit
din comună, din oraș și din țară, nu numai din comun.
Unele nume de localități ne fac mai repezi bătăile inimii. La Slănic Moldova mi-
am petrecut toate vacanțele școlare din anii de liceu (Colegiul Național „Petru Rareș ”
din Piatra Neamț) iar părintele meu spiritual dr. Ion Chiorbeja, directorul stațiunii, era
prieten cu fermecătorul Iulian Antonescu, pe care l-am ascultat conferențiind despre
vikingi: „Et in Arcadia ego!” Și eu am fost în Canada. De atunci, iernile noastre oricât
de geroase mi se par blânde. Scriitorul Daniel Corbu este nașul meu literar, prefațându-
mi și editându-mi volumul de debut „Descântece de inimă rea” (1995)
Unele afirmații ale Oanei capătă întreaga noastră adeziune: „Mie mi se pare
extraordinară mâncarea din România.” (p.13) și, în străinătate „Gustul majorității
fructelor este dezamăgitor.” (p. 14)
 Rechizitoriul societății românești este necruțător. Laura-Sofia, vara Oanei din
București, este lucidă („Câtă luciditate atâta dramă”- Camil Petrescu): „Ăștia fac ce
vor: modifică legi în funcție de interesele unuia sau ale altuia dintre ei, își fac salarii
uriașe, își asigură imunități în fața legilor pe care nu le pot schimba – în România s-a
inaugurat festivalul penalilor, Oana!” (p.15) Despre sistemul educațional din România
și Canada, cu mult mai bine spune un țăran de lângă Tecuci, citat de gânditorul
aforistic Vasile Ghica: „Un copil, spunea țăranul acela, este ca un pui de vrabie ținut în
pumn, îl strângi prea tare , îl înăbuși; îi dai drumul din mână, ți-l mănâncă mâța!”
Cele trei luni avute la dispoziție îi dau Oanei ideea de a scrie o carte „Despre el”
dar în același timp și „Despre ea”. Cu pagina 31 intrăm în miezul problemelor: Oana
vrea să afle de la tatăl ei „motivul care te-a determinat să scrii”, întrebare „extrem de
complexă”, după cum recunoaște interlocutorul.
Viorel Savin poartă această lungă convorbire pentru a spune „niște lucruri
adevărate” și niște adevăruri incomode. Având amândoi scriitorii, tatăl și fiica, „o felie
destul de generoasă de timp”, încep povestea de la raiul copilăriei petrecută la
Bibirești, localitate în care „Părinții mei erau învățători”. Raiul era luminat de
poveștile Cocăi, dintr-o familie de țigani, și de revistele „Furnica” și „Arici pogonici”.
„Bunica ta, spune tatăl, a fost un pedagog desăvârșit”, pentru că-i cerea să facă
rezumatul poveștilor citite. Peste copilărie bântuia încă spectrul foamei și al
rămășițelor războiului: gloanțele descoperite, care le-ar fi putut pune viața în pericol, și
măștile de gaze, folosite de „mascați” sau de „urâți” în timpul obiceiurilor de iarnă.
După fascinația revistelor, vine, pentru copilul Viorel, fascinația cărților, printre care
„Călătoriile lui Gulliver” (Jonathan Swift) și traducerile din rusă. De mic, Viorel
învață să lupte „cu o lume în care voiam să pătrund”, aceea a copiilor de țărani. Mai
târziu, va trebui să lupte cu o lume din care va trebui să iasă, aceea a anturajelor
pernicioase (formată din boemi, drogați, alcoolici, ratați ș.a.)
Bucuria de a povesti a scriitorului Viorel Savin se transmite cititorului în plăcerea
de a citi. Unele povești sunt romantice, de pildă aceea despre „Caii albi ai bunicului”.
Cunoștința noastră, a cititorilor, cu „Schubert” (primul jurnal al Oanei) este tonică, el
dezvăluie adevăruri ale inimii: copilul Andrei , de exemplu, este un cadou pe care soțul
i-l face Oanei „Copiii sunt extraordinari!” dar și părinții lor și, desigur, și prietenii.
„Oglindă mai folositoare decât părinții? Nu cred că există.”
Simbolul oglinzii este și el generos. Oglinda reflectă „Adevărul, sinceritatea,
conținutul inimii și al conștiinței.” „Simbol al înțelepciunii și al cunoașterii, inima
omenească este oglinda reflectându-l pe Dumnezeu.” Platon și Plotin considerau
sufletul oglinda iar ea „simbolizează reciprocitatea conștiințelor.”
După „Amintiri din copilărie”, urmează anii de școală gimnazială, de liceu și
universitate, epoca stând sub „inexplicabila și imbecila corectitudine politică”, elevul
Viorel Savin, având dosarul „pătat” iar instructorii de partid fiind foarte vigilenți,
vorba cântecului: „Legionare, nu fi trist/ Garda merge înainte/ Prin partidul comunist.”
Rebelul Viorel Savin, din pricina firii sale de Prometeu, intră în conflict cu unii dintre
profesori dar scapă de fiecare dată, cum scapă și de racolarea la securitate. Pedepsele
primite pentru „abateri de la disciplina școlară” nu-l descurajează pe elevul și studentul
Viorel Savin ci-l înverșunează și îl întăresc. Profesorii de la Universitate au fost și-ai
mei (1965-1970): Al Dima, Gavril Istrate ș.a. Am auzit, cunoscându-i mai târziu, de
Cezar Ivănescu, Horia Zilieru, Octavian Stoica (Țucu) și ale lui delicioase „De-ale
gurii din bătrâni”, cât despre Mircea Dinescu „nomina odiosa”. I-am avut profesori, de
asemenea, pe Vasile Arvinte, pe Vasile Adăscăliței și pe Giosu, secretarul de partid.
Viorel Savin nimerește de fiecare dată „galeria de fugă” a existenței sale, ceea ce face
Bildungsromanul captivant: de la Facultate la Hidrocentrala de pe Argeș; și aici tot
nonconformist, de la lopată la laborator, apoi la „Club” unde se ține de năzdrăvănii.
Fuge din nou și Oana sintetizează: „Îmi place la nebunie faptul că aproape orice
poveste de viață de-a ta începe sau se sfârșește cu o fugă, cu o confruntare, ori cu o
năstrușnice”. (p.165) Fugind de armată, eroul ajunge la Dragomirești-Vaslui, la câțiva
kilometri de Puiești, unde o cunoaște pe mama Oanei, domnișoara Alban (Nuș). Satul
Doagele aparține și el de comuna Dragomirești. După căsătoria romantică, urmează
armata „un an și patru luni”. Este primit în partid, tot cu cântec, și vizitat de Calistrat
Costin (Costin Costinel). Localitatea Răchitoasa unde Viorel Savin a fost profesor
suplinitor, ține de Bacău, dar unele sate din jur, țin de Puiești –Vaslui (Mocani, Răzeși,
Bărtăluș). Peste tot unde a ajuns Viorel Savin s-a antrenat la o sută de metri garduri sau
mai mult: la muzeu, la casa „Nicu Enea” și, ceea ce este demn de reținut „fără nici un
ban de la stat”.
Citind această utilă și plăcută carte de învățătură, mă declar dușmanul lui Viorel
Savin deoarece „Numai dușmanul mă laudă, fără să-mi găsească cusur” (p.249). Se
înțelege că sunt, în același timp, și dușmanul declarat al Oanei Savin. Cartea Oanei și a
lui Viorel Savin te obligă să te privești în oglindă ca să vezi dacă nu ți se tulbură
imaginea la Judecata de Apoi a conștiinței. Și eu am refuzat certificatul de
revoluționar, dar asta este o altă poveste. Geneza unor volume este extrem de
interesantă pentru istoria literară: „Acorduri pentru urechi surde”, „Lucruri și ființe”,
„Arta înfrângerii de sine”, „Poarta”, „Funia” ș.a. Dedicația primei cărți este
memorabilă: „Dedic această carte acelor care au crezut că am căzut și că nu mă voi
ridica niciodată” (p. 259). Adevărurile rostite de Viorel Savin sunt și ale noastre,
pentru că sunt etern valabile: „Nu orice înșiruire de fraze înseamnă proză.” Nuci
poezie.
O altă calitate a volumului iese în evidență din numeroasele episoade: cel al
diplomei falsificate, al gaițelor de la muzeu ș.a., este vorba despre simțul umorului.
Acest concert susținut „con affetto” la pian și la patru mâini are poezia lui: Oana,
după o intervenție stomatologică notează: „Visez că plutesc și, în vis, nu mă sperie
zborul.” Un vis împlinit, cartea aceasta.
O limbă română frumoasă și bogată, expresivă, un stil pe măsură, unul elegant și
captivant, cu un umor fin, subtil, cu o ironie mușcătoare, fără trivialități
postmoderniste. Doi scriitori, tatăl și fiica, înzestrați cu talent, inteligență și voință, se
angajează într-un dialog afectiv și afin vorbind despre câte-n lună și în stele, dar și
despre câte sunt pe pământ, bune, rele, despre arta creației și a conversației, despre
înzestrarea artistică și despre impostori, despre invidie și despre delatori… și din acest
dialog excepțional cititorul avizat înțelege mai bine epoca trecută dar și perioada
actuală. Lăudăm mai cu seamă osârdia Oanei care, în loc să-și petreacă cele trei luni la
Vama Veche sau în Centrul Vechi al capitalei, a ales să-și petreacă vremea în
compania unui mare scriitor și a unui om de caracter, vorba lui Eminescu: „La noi
inteligențe mai sunt, dar caractere nu.”

Andrei Petruș