Alteritățile lirice ale lui Viorel Dinescu

Colecția „O sută și una de poezii” a Editurii Academiei Române a

devenit fără tăgadă un reper pentru lirica de valoare, oferind numeroșilor
autori publicați o nouă „intrare în scenă”; mulți dintre aceștia, pe nedrept
uitați de topurile actuale, întâlnesc șansa de a-și „sigila” creația într-o
antologie de autor, cu toate avantajele pe care o asemenea apariție
editorială le presupune. „O sută și una de poezii” devine astfel o
minunată vitrină a poemelor din imediata apropiere (literar-istorică),
posibilitate de a retrasa axe valorice în literatura de după anii ’60 (și nu
numai!). Viorel Dinescu este unul dintre „beneficiarii” acestui proiect,
propunându-ne odată cu suma de poeme a domniei sale o serie de
„transecuații lirice” (în formularea lui Theodor Codreanu) definitive.
Recunosc că am lecturat cartea în discuție ca pe un volum de
sine stătător, urmărind formula unei „prime lecturi”, nefiind neapărat
interesat de schimbările tematice, de alternanța registrelor stilistice
folosite de-a lungul timpului ori de receptarea de care s-au bucurat
volumele. De la început, aș spune că cititorul poate avea certitudinea
unui univers livresc dominat de sinceritatea actului artistic; Viorel
Dinescu nu complică acolo unde nu este cazul, nu e nici pe departe o
voce îndrăgostită de grile prefabricate: autorul își trăiește propriile
convertiri, se lasă mirat de frumusețea universului; peste toate, încearcă
a descoperi grație logosului. Deși nu rămâne închis într-o singură
formulă, risc să afirm că interioarele cele mai îndepărtate de tumultul
unei lumi în devenire poartă ceva din exacerbarea eului, așa cum
minunat „se întâmpla” în retorica romantică. Totuși, excursul cultural la
care suntem invitați începe în atmosfera plină de nostalgie, generată de
satul aducerilor-aminte: „Toți cei ce trec de-a dreptul printre lucruri/ Nu
vor ști drumul vechi ce l-au pierdut/ Spre satul părăsit într-o scrisoare/
Din care toți salcâmii-au dispărut// Fântânile s-au surupat în vechi
icoane/ În care îngeri prăfuiți visează” („Satul părăsit”) – dinspre acest
prea plin patriarhal poetul pleacă spre lumea tainelor, oferindu-ne de sub
biciul de ninsoare un prim crez: „Poetul trece printre grădini pustii/ Și
poartă în privire constelații/ El vede trenuri de melancolii/ Făcând
popasuri inutile-n stații// De se întoarce carul mare-n loc/ El
manuscrisele sub stele își aruncă/ Și luna-ncet apune-n pana lui/ Când
versul i se sparge de-o poruncă” („Biciul de ninsoare”). Interesant este
procesul continuu de trecere a categoriilor temporale către o nouă
coordonată: dacă pentru timpul cronologic există (doar) câteva
„ocurențe”, timpul subiectiv, timpul biologic, ba chiar un timp încremenit
sub voia zeilor sunt repere convergente în tot acest spațiu al cuvântului
mărturisitor.
 Cele mai multe din nuanțele poeziei lui Viorel Dinescu întreprind o
geometrizare a sentimentului-ființă, a iubirii înseși. Ce e interesant e
tocmai faptul că iubirea nu presupune voluptăți erotice, ci ia de multe ori
forma atașamentului, a coființării. Uneori pictural, așa cum se întâmplă
în „Asimptota”, poetul împrumută din artele vizuale tehnica crochiului, cu
ajutorul căreia trasează contururi translucide. Dar iubirea e indisolubil
legată de poetica zborului, deplasarea ascensională fiind cu siguranță
interesată de repere valide, cel mai adesea împrumutate din Antichitate
ori Renaștere. Eul e în dialog cu Giordano Bruno, Virgilius ori Zeii, se
autopropune drept referent ochilor Beatricei ori Francescăi da Rimini.
Cumva paradoxal, vocea e în același timp prezentă în Cetate, însă
retrasă din fața banalului. Retractil dar totuși „amuzat”, angajat în
rosturile mari ale lumii, rolul Poetului ar putea îngădui un proces de
decompunere, mai ales pentru a înlesni apropierea și înțelegerea unui
destin excepțional. Tocmai așa se poate ajunge la maiestuozitatea și
preaplinul orfic: „Din heptacordul sfânt cu-nalte tonuri/ Am să-ți urzesc o
nobilă cântare/ Ca să te-ntorci, femeia mea de sare/ În armonia vechilor
isonuri/ Și-n clipa-aceea împăcat cu sorții/ M-oi oferi, ca plată,
Întâmplării/ Ne-ncovoiat voi trece pragul porții/ Ca să mă pierd în vânt ca
spuma mării”.
De la primul poem până la ultimul ar trebui să sesizăm și un
anumit interes față de registrul muzical: uneori acesta ne este în trecere
sugerat, tratat implicit, alteori ici-colo substantivele certifică prezența
instrumentelor ori a unor nume ilustrative. Iarăși, la nivel prozodic,
textele oferă numeroase deschideri melodice, chiar și acolo unde
intervine rima interioară. Aș mai zăbovi pentru o clipă asupra unei
apropieri pe care personal nu o creditez: versul lui Viorel Dinescu poate
să stea mai bine în compania unor poeme simfonice de factură
romantică, dar prea puțin lângă omofoniile și polifoniile divinului Bach.
Catalogul tinde mai degrabă către o virtualitate în eterul căreia se disting
în depărtare sonurile-reverie ale lui Liszt – desigur, e doar o sugestie!
De-a lungul acestei mitogeografii poetice, Viorel Dinescu ne
poartă cu siguranța spiritelor înalte, făcându-ne părtași la acte de taină,
așezându-ne fie la adăpostul arborelui sefirotic, când sub nordicul
Yggdrasil, când sub dojana Zeului. Descoperirea „armoniilor adânci și
necunoscute” reprezintă adevăratul motivul care pune în mișcare
întregul construct, asigurându-i energia.

Marius Manta