Mihai Eminescu și jocurile luminii.

Procesele catoptrice în poezia

eminesciană

Motto: Lumina nu se aprinde decât pentru cei ce văd, nu pentru orbi. (Mihai
Eminescu)

Literatura este domeniul în care putem pătrunde cu ușurință, fără să avem nevoie de un
pașaport în prealabil. Domeniul ficțiunii este unul sigur, ușor de înțeles pentru cei ce văd,
adică pentru cei care citesc. Acest lucru este valabil, însă, și pentru cei care scriu: ei au
libertatea de a-și alege muzele, sau de a scrie despre diverse lucruri, fără a fi sancționați dacă
pătrund în domenii mai îndepărtate, aflate în afara sferei umanioarelor. Ținând cont de această
posibilitate, mulți autori și-au ales ca sursă de inspirație științele exacte precum matematica,
fizica, astronomia sau alchimia. Fascinația pentru lumină și pentru procedeele catoptrice, de
pildă, nu este un motiv tipic modernismului sau avangardismului. Lumina, reflexia ei în tot
felul de oglinzi (inclusiv naturale, apartenente planului teluric), jocurile umbrei, absorbția,
sunt fenomene care au servit ca punct de plecare pentru literatură.
Opera lui Eminescu se încadrează cu succes în romantism, atât prin elementele care țin
de „formă”, cât și prin „fond”. Dacă la formă, acest lucru e evident din elementele de prozodie
și de stil, la fond, acest lucru e evidențiat de temele preponderente, de anumite elemente-
cheie, de motivele abordate. Totuși, ceea ce ne poate surprinde în opera lui este tocmai
apetența pentru studiul fenomenului fizic al luminii, al reflexiei, al refracției sau al absorbției.
Înainte de a vorbi despre modul în care sunt tratate procesele catoptrice în opera eminesciană,
este necesar să definim fiecare termen științific, urmând să observăm aplicat cum se
raportează poetul la acești termeni.

a. REFLEXIA:

Motto: Există două feluri de a împrăștia lumina: să fii lumânarea sau să fii oglinda care o
reflectă. (Edith Warthon)

Reflexia este fenomenul de schimbare a direcției de propagare a luminii la suprafața de

separare dintre două medii, lumina întorcându-se în mediul din care a provenit. Aceasta are
loc, de asemenea, când lumina atinge suprafața de separare dintre două medii. O parte din
lumină va fi reflectată în primul mediu. Dacă lumina atinge suprafața de separare într-un
unghi, atunci lumina este reflectată sub același unghi, asemănător cu felul în care o minge sare
când atinge pământul.
Pe scurt, fenomenul de reflexie face trimitere la oglindirea luminii și/sau a obiectelor
în suprafețe strălucitoare, precum lacul (motiv foarte des întâlnit la Eminescu), oglinda,
marea, argintul etc. În cultura românească, reflexia a fost nu de puține ori asociată cu
oglindirea, lucru care i-a determinat pe unii exegeți să interpreteze poeziile Luceafărului.
Așadar, în lucrarea Mihai Eminescu, poet tragic, Ioana Em. Petrescu asociază oglinda cu apa
(cu lacul, ochiul închis din pădure, marea, fluviul). Aceasta clasifică perspectiva asupra
imaginii acvatice și, implicit, asupra reflexiei, în două categorii. Astfel, dacă „în poeziile de
tinereţe (La Bucovina, Din străinătate), apele au o luminozitate diamantină de cristal fluid şi o
valoare mai mult ornamentală. În O călărire în zori sau Frumoasă-i, apele devin oglinzi
celeste într-un univers dominat de principiul armonizator al erosului cosmogonic.”, în lirica de
maturitate, imaginea reflexiei și a apei este văzută diferit: „Această imagistică -oricum,
convenţională- este depăşită în Mureşanu, Memento nori, Miradoniz etc.., şi apele cumulează
acum tripla semnificaţie de element primordial, spaţiu mortuar şi spaţiu de oglindire.Marea
din Mureşanu, în care insulele-sarcofage invadate de o erupţie vegetală - «nasc şi pier» e
materie, spaţiu şi imagine a eternei deveniri. «Fluviul cîntării» care străbate Dacia mitică din
Memento mori, «Desfăşoară-n lungi oglinde a lui apă cristalină./ Insulele, ce le poartă, în
adîncu-i nasc şi pier, /Pe oglindele-i măreţe, ale stelelor icoane /Umede se nasc în fundu-i
printre ape diafane/ Cît uitîndu-te în fluviu, pari a te uita în ceri».”
În poezia Lida avem de-a face cu o poezie fixată într-un spațiu teluric, care prezintă
două medii ce se contopesc: „Marea-i tristă-n vântul serii/ Pe ruini ce se deșir”. Ca în celelalte
poezii din tinerețe, erotismul reprezintă un punct cheie. Trăsăturile fizice ale Lidei nu ies din
tipar, ea rămânând prototipul frumuseții feminine: „Blonda Lida amor gândește/ Marea vede
chipul pal”. „Lumea” din mare nu arată numai un peisaj de ruine, ci simbolizează și sufletul
femeii: „Un pescar pe țărmuri trece/ Și din placa de argint/ Vede zâna tristă, rece/ Prin risipe
rătăcind.” Figura Lidei face trimitere la mitologia greacă, la personajul Ledei, cea sedusă de
Zeus (ipostaza de lebădă). Totuși, poezia ne introduce într-un episod mitologic răsturnat: Leda
e Lida, de fapt, iar lebăda (Zeus) e un pescăruș care o seduce.
Mergând și citind poezia Frumoasă-i..., cititorul este indus în eroare de titlu: dacă se
aștepta la o poezie care să configureze o iubire platonică, sau o idilă carnală, acesta este
introdus într-o lume aflată în prag de crepuscul. Lumea este văzută ca o sferă: lacul e o
oglindă, și cerul se reflectă în el: „În lacul cel verde și lin/ Răsfrânge-se cerul senin,/ Cu norii
cei albi de argint/ Cu soarele nori sfâșiind.” Între cer și pământ se configurează un univers
prin uniunea unor elemente prin axis mundi. Prin urcarea pe stâncă, observată în al doilea
tablou al poeziei („Pe stânca sfărmată mă sui/ Gândirilor aripi le pui”), eul arată
consubstanțialitatea sa cu universul, lucru realizat într-o manieră vizionară.
Poezia Ondina, scrisă în 1869, este una dintre poeziile eminesciene care fac trimitere
la mediul acvatic. Cele 35 de strofe, cu prozodie inegală, folosesc masca unei povești cu
substrat mitologic (conform DEX-ului, ondinele sunt niște creaturi din mitologia scandinavă
care locuiesc în mare), pentru a arăta gândirea poetului asupra limbajului, lucru preluat și din
lecturile filosofice. Limbajul are rolul de a reflecta lumea, sensul, precum apa reflectă tot ce
întâlnește în cale.
Reflexia nu trebuie să cuprindă neapărat elementul apei ca să aibă loc; ea poate avea
loc și în prezența unei oglinzi, lucru demonstrat pe alocuri și în poemul Călin, file din
poveste... Cele opt părți, precedate de un prolog, se prezintă ca o poveste care culminează cu
două nunți paralele. Motivul oglinzii este evident încă din prima parte a poeziei, din prolog:
„E iubitul care vine/ De mijloc să te cuprindă/ Și în fața ta frumoasă/ O să ție o oglindă,/ Să te
vezi pe tine însăți/ Visătoare, surâzândă.” Ca în celelalte poezii analizate, motivul reflexiei se
împletește armonios cu motivul erotic, cu tema iubirii. Totuși, diferența constă în modalitatea
de exprimare: dacă în celelalte opere, iubirea avea o tentă platonică, aflată la stadiul de
dorință, aici se concretizează prin apariția zburătorului. Următoarele părți descriu vizita lui în
iatacul fetei; trimiterea la mitologie este inevitabilă, în partea a treia apărând simbolul
oglindirii, Narcis. Poemul este înțesat de referințe la motivul oglinzii: fata pare a folosi
oglinda ca un simbol, ca un talisman.
Poezia Replici este construită sub forma unui dialog imaginar între eul liric și iubita sa,
o întrecere de vorbe dulci, de declarații de dragoste. La prima vedere, singurul indiciu al
reflexiei ar fi vizibil doar în prima strofă a poeziei. Fondul poeziei nu introduce cititorul într-o
lume a oglinzilor sau a oglindirii; totuși, la o privire mai atentă asupra poeziei, se poate
observa că replicile celor două „personaje” sunt aranjate în paralel, ca și cum s-ar oglindi:
ceea ce „spune” eul liric e o imagine a „spuselor” iubitei.
Asemeni multor poezii care tratează tema reflexiei, Diana face trimitere la un celebru
cuplu din mitologia romană, respectiv Diana-Endymion (conform legendei, zeița Diana a fost
văzută în timp ce făcea baie la izvor). Poezia respectă în linii largi sursa de inspirație, cu mici
excepții. Fenomenul reflexiei e, de asemenea, prezent, chiar dacă are o formă puțin diferită
față de cele anterioare: canalul oglindirii e un izvor, cel prin care Endymion observă silueta
zeiței. Lumea din oglindă e distorsionată, e un joc al iluziei: „În cea oglindă mișcătoare/ Vrei
să privești un straniu joc./ O apă vecinic călătoare/ Sub ochiul tău rămas pe loc?”

b. ABSORBȚIA:

Motto: Ești, precum lumina, ceea ce reflectezi spre alții, nu ceea ce absorbi în tine. (Cornel
Stelian Popa)

Absorbția este un fenomen optic caracteristic lentilelor ochelarilor de vedere de a

reține, filtra etc. razele de lumină care dăunează ochiului. Dacă printr-o substanţă transparentă
(gaz, solid sau lichid) lăsăm să treacă lumina la un izvor cu spectru continuu şi analizăm apoi
lumina cu ajutorul unui spectroscop, se observă că din spectru lipsesc total sau parţial unele
radiaţii iar în locul acestora apar linii sau benzi negre, avem un spectru de absorbţie.
Fenomenul absorbției este întâlnit într-o serie de poezii din lirica eminesciană, opere
mai puțin cunoscute sau mai cunoscute tratându-l în diferite forme. În poezie, absorbţia se
manifestă prin concepte-cheie precum gaura neagră, în care totul e captiv, oglinda neagră,
mutaţii generale. Poezia Prin nopți trecute reprezintă, prin intermediul figurilor de stil, vârsta
de aur, prin consubstanțialitate. Se denotă, de asemenea, prima vârstă a creației. Ceea ce e
specific acestei poezii este lipsa vorbirii, un univers al tăcerii descris prin absorbția cuvântului
divin, un cronotop bazat pe absorbția Zeului, care e garantul ordinii; așadar, ordo universalis
se clatină. Una dintre temele poeziei este cosmologia: construcția unui portret se realizează pe
baza elementelor cosmice (naturale); poezia poate fi interpretată, totuși, și ca un pretext pentru
discursul către iubită (construit prin limbaj) – se observă aici formula de construire a
portretului unei ființe în univers mitic, de aur, în ciuda fisurii universului nostru. Chipul
alcătuit din lună, nor și celelalte elemente cosmice se reflectă în lumea senină. Se poate
remarca, de asemenea, și faptul că mintea este izvorul gândirii geniului: termenul „beată”
denotă dezechilibrul ființei, oficiile de cunoaștere nu mai au loc și nici cântarea sferelor nu
mai are loc din cauza emisiilor în vidul de plângere.
În opera Când marea..., se prezintă o poveste de dragoste la nivel figurativ, între două
elemente din planuri opuse, un diamant și o stea. Idila este acoperită de giulgiul nopții, unde
singurii sfetnici sunt luna și stelele. Diferența dintre cei doi face trimitere la lumină: sursa de
lumină, steaua, caută amantul transformat în mărgăritar (diamant). Dacă steaua produce
lumina, diamantul doar o reflectă. Din punct de vedere ontologic, poezia reprezintă diferența
dintre viață și moarte. Căzut în mare, diamantul este captiv, iar cea dintâi se prezintă ca o
gaură neagră.
Poezia Când privești oglinda mărei aduce în atenția cititorilor un personaj specific
folclorului românesc, respectiv mortul viu, nemortul, vampirul (pentru imaginarul
contemporan, comercial). Nemoartea nu este decât o „eternă” murire, o trecere prin cea mai
mare frică a morții continuă, o traumă a morții la nesfârșit. Ceea ce face trimitere la
fenomenul absorbției este oglinda neagră, exprimată aici prin imaginea mării, care devine
punct de fascinație pentru eul liric.
În poezia Cum oceanu-ntărâtat se face trimitere, de asemenea, la fenomenul absorbției
în mediul acvatic. Dacă, în simbolistica românească, marea e un principiu feminin, oceanul
este opusul său, un principiu masculin. Apa, ca stihie, reprezintă principiul zeului matricial; ea
este născătoare. Dacă apa e zeul matricial, oceanul reprezintă Zeul Războiului nebun (mutație
fundamentală de sens a simbolului acvatic – gândirea este strâmbă). În nebunia lui, jumătate
din univers îşi pierde identitatea, căpătând o alta. Chipul se reface în adâncuri strâmb, şi
propriile clişee se resemantizează.

c. REFRACŢIA:

Motto: Întunericul nu poate supravieţui în lumină, dar lumina poate străluci în întuneric!
(Odille Rault)

Refracția este schimbarea direcției de propagare a unei unde din cauza schimbării
vitezei de propagare, la interfața dintre două medii sau la gradientul local al proprietăților
mediului în care se propagă. Cel mai ușor de observat exemplu este în cazul luminii, atunci
când aceasta trece dintr-un mediu transparent (aer, apă, sticlă etc.) în altul. Totuși fenomenul
se petrece cu toate undele, inclusiv cu cele sonore.
În poezia eminesciană, refracţia reprezintă, de fapt, modificarea imaginii, schimbarea
polilor de interes. Una dintre poeziile care analizează acest fenomen este La o artistă. La
prima vedere, am fi tentaţi să credem că ea se încadrează cu succes în categoria poeziilor
paşoptiste; totuşi, fiind o poezie scrisă în perioada juneţii, strategiile sunt mult mai evidente.
Unul dintre motivele poetice întâlnite este cel al lirei; Orfeu îmblânzeşte pietrele, convingând
zeii (în special pe Apollo), să i-o redea pe Euridice. Poezia prezintă o imagine simptomatică a
cântării divine, a muzicii sferelor: cea din urmă reuşeşte să aibă impact asupra universului,
reuşind să topească graniţele dintre regnuri. Lira lui Orfeu este un simbol referenţial al poeziei
– poziţia de consubstanţialitate a subiectului cu lumea se recuperează. Aceasta nu mai
reprezintă doar instrumentul ca atare, ci denotă universul pitagoreic, muzica sau sferele. Ca în
orice poezie, este prezentă şi idila: eul liric vorbeşte despre o cântăreaţă (lucru reieşit din titlu,
în legătură cu motivul muzicii), precum îndrăgostitul vorbeşte despre obiectul îndrăgostirii.
Romantismul din poezie este nocturn şi abisal, iar relaţia cântare – incantaţie – muzica
sferelor arată relaţia dintre muzică şi sacralitate.
Într-o altă poezie intitulată Venere şi madonă, refracţia este privită cu un alt ochi,
diferit. Idealul de femeie, întâlnit în mare parte din poetica eminesciană, este văzut în două
ipostaze distincte: inocenţa femeii, puritatea şi maternitatea sunt concepte care creează
imaginea Madonei; pe de altă parte, demonismul, senzualitatea, răceala şi veninul sunt
atributele unei Veneră, ale unei zeităţi reci. În prima parte a poemului, arhetipul feminin este
reprezentat în raport cu arta, ceea ce explică apariţia elementelor livreşti: statuia ca
reprezentare statică a arhetipului, Madona lui Rafael – ideal renascentist spre baroc în teză
monoteistă (Fecioara Maria). E de reţinut, totuşi, că aceste elemente sunt simple ficţiuni ale
artei, şi nu figura completă. În primul tip de construcţie, idealul feminin este văzut în arhetip
estetic. Acesta face referire la elaborarea unei teze: „te-am oglindit într-o oglindă de aur”.
Cele trei metale menţionate au funcţii magice, fantastice: obiectele alcătuite din aur, argint sau
aramă sunt magice; astfel, oglinda magică denotă anumite procese catoptrice, încărcate de
magie. Ceea ce merită subliniat este şi unitatea dintre lume şi om („uneşte sus-jos”); bolta cer-
pământ e o sferă perfectă în al cărei mijloc se află faraonul (trimiterea la magie, la lumea
cosmică). Arta este oglinda de aur care reflectă arhetipul platonician al femeii ideale.
Rădăcina romantismului, respectiv neo-idealismul metafizic german, şi-a lăsat amprentele şi
în versurile poemului, prin opţiunea poetului de a alege modele care pot fi metamorfozate.
Una dintre ideile definitorii ale textului este intangibilitatea absolutului, şi prin urmare a
frumuseţii absolute, care este lipsită de organicitate. Caracterul intangibil nu vine de unul
singur, fiind traumatizant pentru fiinţa umană.
Schimbând registrul, refracţia poate fi întâlnită şi în opera Odin şi poetul, unde se
observă arta cu finalitate socială. Poezia are ca şi condiţie o durere filosofică, în raport cu
Răul şi cu moartea lumii, şi nu din amor. Prezenţa apei trimite la fenomenul oglindirii, dar
face referire şi la simbolistica ei matriceală, născătoare. Poetul byronian pătrunde în oglindă
(Valhala cu zeii – trimitere la mitologia scandinavă), în lumea arhetipurilor, unde are acces
pentru că şi-a plătit tributul prin durere şi pentru că povesteşte despre lumea sa. Refracţia se
evidenţiază prin punerea în antiteză a lumii zeilor şi a lumii oamenilor, a ţărânei.Ca în marea
parte a poeziilor eminesciene, întâlnim scenariul erotic, prin apariţia fetei blonde. Spre final,
copilul devine o parte a poeziei, simbolizând geniul inocenţei legată de adevărul
erosului/metafizicii şi accesul la categoriile seducţiei (numai copilul Cătălin o putea seduce pe
Cătălina). Oglinda de argint îngheţată e o trimitere la mitologia scandinavă, la Marea
Nordului, dar şi la magie deopotrivă. Sensul final al imaginarului e dat de evoluţia timpurilor
verbale: „cer să cânt” - prezent (reprezintă asertivitatea), „mi-ai deschide” - condiţional-
optativ (fantezie, intrarea în oglindă), iar „frumoasă eşti” - prezent (întoarcerea la realitate).

Opera lui Mihai Eminescu este înţesată de referinţa la procedeele catoptrice. Oglinzile
(fie ele de argint, negre, de aur, naturale, artificiale) au un cumul de semnificaţii, care
completează frumuseţea şi profunzimea textelor. Lumina, ca motiv întâlnit în opera poetului,
pusă în antiteză cu întunericul dă naştere unor fenomene fascinante, care ne îmbie la meditaţie
şi la accederea spre absolut, trimiţându-ne în lumi fantastice, încărcate de magie şi de
splendoare. Eminescu surprinde aceste jocuri de lumini şi umbre în poezia sa, descriind nu
doar dimensiunea vizibilă, ci şi dimensiunea metafizică, imaginară, îmbiindu-ne să fim atenţi
nu doar la ceea ce observăm, ci şi la ceea ce transcende.
 Bibliografie

 Eminescu, Mihai – Opere (Ediţia îngrijită de Perpessicius), Editura Academiei

Române, Bucureşti, 1980
 Em. Petrescu, Ioana – Mihai Eminescu, poet tragic, Editura Junimea, Iaşi, 1994
 *** - Dicţionarul Explicativ al Limbii Române – Academia Română